Istoria Peisajelor. Orizontul spatial.

Photo David M. "Aici este poarta Cerului"

Ca sa fii fericit, trebuie ca orizontul spatial sa se suprapuna peste peisaj . Undeva intre orizontul spatial si peisaj apare dorul ca o eterna intoarcere. Dorul inseamna intoarcerea la un timp mitic in care omul traia atat in peisaj cat si in orizont. Dorul e singurul cuvant incarcat cu toata spiritualitatea locului. E mai mult decat peisaj, pentru ca rusul viseaza stepe, romanul picior de plai, iar tibetanii sunt sigur ca viseaza Tibetul. Vezi Lucian Blaga, Orizont si Stil. 

Omul traieste, dar traieste in afara granitelor lui spirituale, intr-o tara de emigrati. El viseaza la un peisaj civilizat (iar prin civilizat inteleg aliniat, geometric asemeni caselor din Uk), la un peisaj marketizat, la un peisaj asemeni pozelor digitale, dar care nu se suprapune peste orizontul lui spatial. Profesoarele mele de engleza visau sa ia ceaiul de la ora 5 si se emotionau la auzul cestilor. Peisajul poate fi dezolant. Ca si saracia, el insa reflecta o stare de spirit, asa cum ploile de toamna aduc nostalgia. 

N-am auzit pe nimeni spunand "mi-e dor de America pentru ca acolo e frumos, pentru ca acolo se mananca bine si pentru ca benzina e mai ieftina". Dorul nu se confunda cu dorinta. Dorintele sunt insa pentru cei care traiesc in tara cu gandul la un alt peisaj. Mai mult de-atat, dorul nu e nostalgie. Caci poti fi nostalgic dupa stradutele pavate si inguste din Florenta pe care le-ai cutreierat cu bicicleta intr-o vara, si iti aduci aminte cu placere pentru ca acolo te-ai indragostit de o fata. Insa limbajul tau contradictoriu spune "mi-e dor de Florenta", pentru ca in dor intra orice chiar si nostalgia. Iata dar de ce dorul e ceva mai mult decat nostalgie sau dorinta...Dorul e propriul destin spiritual. 

Sa traiesti atat in peisaj cat si in orizontul spatial inseamna sa fii statornic. Omul statornic e omul care niciodata nu a emigrat in afara spiritualitatii sale. Inima lui e acolo, bate o data cu vesnicia. Cand iesi din orizontul spatial e ca si cum ai face un salt ontologic, adica "ti se deshid ochii". Vezi peisajul, vezi tot ceea ce e real, dezolant peisaj de toamna, incepi sa compari, sa nu te mai multumesti cu locul tau, sa te framante intrebarile si sa visezi la o lume mai buna, simetrica, civilizata poate...Cand iesi din orizontul spatial (adica din natura) atunci Cerul se ridica si norii nu mai sunt atat de aproape, s-a rupt ceva in tine, legatura cu pamantul. E ca invazia omului civilizat intr-un trib secular, un virus.

In posturile cu privire la Istoria Peisajelor am observat ca de aproape 500 de ani omul tot iese din Natura (caci asta e orizontul) si intra in peisaj. Intra in superlative, in cele mai/cel mai frumos joc de lumini si umbre, intr-o scenografie, intr-o idee, un vanator de peisaje rare, un explorator. 

De unde acest interes fotografic pentru zonele mahalalelor, pentru zonele defavorizate ale lumii (atunci cand nu au un caracter soical) sau pentru rustic? Din acea nostalgie a persistentei si a intoarcerii. Omu simte ca acolo se afla ceva ce nu poate asimila, ii scapa comprehensiunii. Ar vrea sa afle secretul acelor oameni, sa intelega cum se coace painea, sa puna mana pe lut, sa invarte cu piciorul roata olarului. Un explorator e un om care a pierdut statornicia, dar care instinctiv se intoarce la resursele sale, acolo de unde a plecat. Iata mitul eternei intoarceri. Iar astazi, prin arta, inca ne intoarcem la un vis, la acel orizont spatial in care timpul se inmoaie ca ceasurile lui Dali. Nu intamplator muti pleaca in regasirea lor. O calatorie ii aduce inapoi acasa. O calatorie face cat o terapie pentru omul decazut. 

Sa traiesti in orizontul tau spatial, nu inseamna sa te retragi din lume. Ah, nu... Sa traiesti in orizontul tau spatial inseamna sa fii impacat cu peisajul din strada, sa fii impacat cu tara ta, sa fii impacat cu anotimpul tau, sa fii impacat cu conditia ta. Poti trai la bloc intr-o garsoniera de 4 metrii patrati si sa fii in propriul tau orizont spatial, cum prea bine poate fi un cioban pe dealul Chiciura de la poalele muntelui Ghitu. Bineinteles, acest lucru nu e atat de usor, caci altfel am fi o lume de fericiti. De ce nu e atat de usor? Pentru ca orizontul spatial e inconstient, pentru ca omul nu stie ce-l face fericit, si nu stie de lucrurile cu adevarat importante pentru el. Da...este un drum lung pana la regasire. Uneori trece prin manastiri, alte ori rataceste prin tari straine, sau poate...niciodata. E tragic cum poti trai o viata de om si sa nu fii in "apele tale", adica in orizontul tau spatial.

Cavalerul Tristei Figuri

El Greco, contemporan cu Cervantes(1547 – 1616) parca il zugraveste pe Cavalerul Tristei Figuri in carne si oase. Sau poate Cervantes a vrut sa faca din Don Quijote un Sfant ratacitor. Cert este ca amandoi au creat un arhetip. Pentru El Greco e omul Iisus, iar pentru Cervantes e domn' Quijote. Iisus este umanizat (perspectiva renascentista) si pe de alta parte canonizat (perspectiva bizantina). La bizantini pare a fi ccalea revelatiei, ci nu calea initierii. Totul pleaca de la Dumnezeu spre om, ci nu invers, de la parte la Intreg (vezi postul).

El Greco pastreaza un raport egal intre aceste doua tendinte. Am vazut ca prima tendinta, prin catolicism, a dus la secularismul de astazi, omul e Dumnezeu, pe cand a doua tendinta (bizantina) s-a pastrat intr-u mister si pentru revelare.  In tabloul lui Dali, Iisus priveste in interior, pe cand la El Greco Iisus priveste in sus. Vad in aceste picturi doua forme dinstincte de transcendenta. Una orientata in interior si alta orientata in exterior. Prima, specifica lumii catolice, cealalta specifica crestinismului ortodox. Din acceste doua viziuni asupra lumii apare si distinctia cu privire la Lume.  

Cred ca orice idealist se poate recunoaste in Iisus si in Cavalerul Tristei Figuri, orice revolutinoar cu imaginea lui Que Guevara sau John Lennon imprimata pe tricou, (fapt de care n-a putut trece Dali in perioada sa mistica facand din Iisus un superstar). Insa El Greco a intuit ca Iisus trebuie sa fie ceva mai mult de-atat. A pastrat misterul bizantin. A pastrat o poarta care numai prin revelatie se poate accede la ea. A lasat miraculosul sa se manifeste in om. A coborat Divinul din ceruri si l-a facut Om. Iisus, conform doctrinei ortodoxe (Conciliu de la Niceea) este fiul lui Dumnezeu, nu e un simplu Guru sau un Invatator. El Greco pare ca nu vrea sa concilieze omenescul cu dumnezeiescul, nu vrea un Zen. 

Aceasta imposibilitate de a gasi o conciliere ramane Crucea, de multe ori purtata de sfinti. Crucea ca simbol al torturii se interpune intre cer si pamant, intre om si dumnezeu. Pictura lui El Greco descopera Omul din Dumnezeu, si foarte putin Dumnezeul din Om. Cuvantul s-a intrupat si a locuit printre noi, spune in Ioan 1:1. E o mare diferenta aici, nu doar de interpretare. El priveste cu totul un alt sentiment religios. El Greco descopera OMUL, adica suferinta, patima, firea si carnea, nu nirvana, nu starea de repaus. Tot ceea ce e mai omenesc din firea lui Dumnezeu. Negativul daca vreti, pacatul, neputinta, moartea in final, caci iata Dumnezeu moare pe cruce, si inca o moarte de talhar la un loc cu violatorii, ucigasii. Se coboara pana la ultimul om.

Dumnezeu cunoaste ce inseamna sa fii Om, viceversa nu e valabila la EL Greco. Eu vad in asta o eliberare, deoarece omul isi accepta natura sa, isi accepta suferintele si neajunsul, crucea devine pentru Sf Francisc tovaras de drum. Omul isi accepta umbrele. Iata revelatia. Nu prin initiere, ci prin cruce care dintr-o data il pune pe om fata in fata cu natura sa. Nu mai exista nici o tensiune de a fi si de a iti depasi conditia de muritor. A iti lua crucea si a o purta inseamna a iti accepta ceea ce e cel mai esential din tine, omenescul.

Revelatia te pune instantaneu intr-o dimensiune noua. Mai mult decat o experienta mistica la care sa ajunge uneori usor prin narcotice. El Greco descopera Omul: am coborat sa invat a fi om, cel mai greu lucru. Zen e atat de usor a fi, pare a spune Ecce Homo! cu orgoliu lui Pascal cand se intreaba Ce e Omul? Sau al Psalmistului David. Un nimic in comparatie cu infinitul, un Tot atunci cand cuprinde infinitul. Ceva intre cer si pamant, cu putin mai prejos decat ingerii. Nu dintr-o criza de identitate se intreaba Pascal ce e omul, ci din recunoasterea lui, din aceasta revelatie a neantului. Omul e atat de fragil...

Revenind la Cavalerul Tristei Figuri, observ ca si el merge pe aceeasi cale a miraculosului ca revelatie. El trece prin pustie, nu mai schimba ca la nunta din Cana apa in vin, dar vede in Morile de vant veritabili Uriasi. Nu se vaita de foame, insa are grija ca Sancho Panza sa isi faca plinu. Don Quijote face minuni in adevaratul sens al cuvantului. Crede in menirea lui, cu riscul sa nu fie inteles, stie ca se va povesti despre el in toate tinuturile Spaniei, cum Iisus a promis ca despre femeia aceasta se va aminti pe tot pamantul (femeia care i-a spalat picioarele).

El Greco

El Greco (1541-1612)  Viziunea Sfantului Ioan 

Acest tablou, fara o datare in timp, ar parea mai mult suprarealist, sau cel putin impresionist. Dar cand te gandesti ca a fost pictat intre 1608–1614, atunci trebuie sa il privesti altfel, cu un alt interes. El Greco trece prin Italia, are ca mentori mari artisti ai vremii ca Tintoreto si Titian. Nu se opreste aici, nu se lasa luat de piritul vremii intr-un stil renascentist, consacrat deja. Se duce mai departe in Spania, unde avea sa fie influentat de misticismul spaniol. Numai acolo putea sa isi desavarseasca stilul. Ce a iesit apoi din aceasta legatura intre misticismul Ortodox de tip Bizantin (El Greco, adica Grecul) si misticismul Catolic de tip franciscan, e uimitor.  

Viziunea lui cu privire la arta este puternic influentat de filozofia iconoclasta. Arta nu trebuie sa imite realitatea, ci ea transfigureaza lumea. El Greco transifgureaza chipul lui Iisus, si mai apoi celelalte imagini, le alungeste pentu a exprima mai intai de toate o stare. Nu se lasa atras de filozofia mimetisului. Arta priveste cele invizibile, chiar daca este o arta a vizibilului. Bineinteles, ca si Vivaldi, va fi uitat pentru o perioada de 300 de ani, ca abia apoi sa fie considerat cel mai mare pictor mistic al tuturor vremurilor. De la el s-au inspirat  pictori din diverse curente artistice, mai ales dupa accest tablou: Rubens, Piccasso, Cezanne cu baia nocturna,  Dali cu ispitirea Sfantului Anton, Goya cu 3May 1808, acea executie nocturna parca transfigureaza chipul celor executati. Il vad in accest tablou chiar pe Munch cu strigatul. Femeile din visul nocturn, asemeni operei lui Paul Delvaux.

Se simte in tablou un anumit bruiaj, ceea ce rupe granita dintre realitate si fictiune, caci asta e rolul unei viziuni. In viziune exista o stare de veghe, intre somn si trezire in care nu mai poti face diferenta intre realitate si vis. Este un tablou suprearealist in adevaratul sens al cuvantului. Formele sunt exagerate, iata-l pe Ioan in prim plan parca intentionat deformat vizual, chipul lui capata accente grotesti. Renascentistii, stilul baroc, mai apoi manieristii, tocmai forma si masura considerau ca e punctul central al unei opere desavarsite. El Greco e prea putin impreisonat de aceste forme canonice. El vrea ceea ce e dincolo de imagine. Icoana Bizantina nu trimite la imagine in sine, ci la imaginar, altfel n-ar fi altceva decat idolatrie. Este un stil antinaturalistic si mai mult iconografic.

Pe El Greco l-a invins moda. Insa nu pentru multa vreme, caci marea arta va supravietui modei. Nimic mai trecator decat moda. Iata de ce Arta trebuie sa iasa din context. Astazi contextul si fervoarea religioasa nu mai e acceeasi, insa arta lui continua sa transceda si sa depuna marturie ca omul e mai mult de-atat. Bineinteles ca acest tablou, inainte de toate, exprima geniul si nebunia lui El Greco, avand constiinta genialitatii sale pana la extravaganta, ca si Dali de altfel. Cel care nu-i cunoaste opera si posibilitatile lui El Greco, privind acest tablou ar putea spune ca e un pictor naiv. Nu intamplator aseaza culori brute intr-o cromatica de galben si verde cu rosu si albastru.  Acel verde pe care eu l-am numit Verde de El Greco, e inconfundabil in tabloul Sf. Andrei cu Sf Francisc. 

Another year

Another Year e un film bun. E genul de film pe care nu-l recomand oricui. E genul de film care nu e indicat sa fie vizionat in timp ce mananci floricele. Trebuie vizionat asa cum am facut noi, eu si Isabelle, cu pauze, cu lungi discutii din care a iesit acest post si cu marturisiri personale, caci nu poti sa vezi o drama care sa nu trimita la vechile rani personale. Filmul e de o subtilitate psihologica nemaipomenita. Cred ca actoria prin excelenta e o arta a prezentului. Te unesti cu momentul. Devii un instrument, lasi sa curga totul prin tine.Tragedia in Grecia Antica avea aceasta functie de Catharsis.

Another Year, iar viata omului nu e decat o supravietuire. Omul e facut sa traiasca sau sa supravietuiasca? Iata marea intrebare. Intr-o lume din ce in ce mai disperata NU facem altceva decat sa ne dam termene, sa ne multumim ca a mai trecut un an, ca de maine avem in fata o noua viata. Drama e ca omul nu vrea sa se schimbe, se lupta cu demonii din el fara sa-i recunoasca.. E greu sa vezi suferinta, mai ales sa te identifici cu ea. Caci oglinda ne sperie atat de mult, si tot oglinda ne atrage, asa cum noi atragem pe alti oameni care ne seamana. Astepti schimbarea care sa te relanseze in viata, dar iti dai seama ca a mai trecut un an, iar tu nu ai facut altceva decat sa 'rostogolesti' problemele ca pe o datorie cu dobanda.  

Intrebarea mea e, vrei sa traiesti sau vrei sa supravietuiesti? Vrei sa rostogolesti problemele cu alcool, cu un bilet la loto, cu mancare, cu nuttela, vrei sa mai treaca un an, sa astepti o minune in viata ta? Trebuie sa te dezamagesc, minunile nu vin niciodata la un om care nu e pregatit sa le primeasca in fiecare zi. Another Year se transforma in Another Day...si de azi pe maine te vei inneca mai mult in adictii. Poate in munca, poate in arta ta, e acelasi mod de a fugi de tine. Dar vai, intalnirea cu tine doare a naibii de tare. E ca moartea caprioarei, te desparti de o imagine, de o parte cu care te identifici. Another Year e un film care ta face sa te gandesti si sa vrei sa te rupi de acest cerc vicios, sa rupi ciclul anilor si sa nu te mai invarti in cerc. 

Te intrebi, de ce nostalgia intoarcerii, de ce dupa atata timp, de ce mereu imi iese in cale Sfanta Vinere, de ce traiesc acelasi an de mai multe ori, de ce  am ajuns acolo de unde am plecat? Pentru ca nu ai observat semnele, nu ai observat cum se schimba anotimpurile, nu ai citit in stele, nu ai tinut cont de Sfanta. Nu te-ai intrebat, Cine imi iese in cale? Ce vrea sa-mi spuna? Ce pot invata de la viata ca sa nu raman corigent? Ciclul anilor si al vremii e acolo atat pentru omul fericit, cat si pentru omul nefericit. Diferenta e ca omul fericit are voie sa fie trist, dar nu si nefericit. O alta diferenta e ca pentru omul fericit batranetea vine ca o implinire, cu anotimpul ei rece si reumatic. Pe cand, in omul care a trait mereu o alta viata, conflictul acesta il va dobora, caci apropierea mortii ne constrange, ne pune fata in fata cu noi insine fie ca vrem fie ca nu vrem.  

Bineinteles, cu tine vor imbatrani si altii. Cu tine vor muri si cei din generatia ta, dar asta inseamna sa 'rostogolesti' iar anii, sa rostogolesti iar problemele si sa te consolezi cu o viata calduta, cu o viata de portelan, cu o viata nici buna dar nici rea, cu iubiri nici mari dar nici mici, asteptand la nesfarsit confirmarea celor din jur. E o viata furata. Daca nu ti-ai trait viata, atunci nu vei fi impacat si nu vei accepta timpul tau. Fiecare anotimp are conflictele lui. Nu le rostogoli. Traieste-ti timpul, anotimpul, traieste-ti tristetile, nu le amana. Acesta este adevaratul Carpe Diem, care nu inseamna sa te distrezi, cu sensul de a fi distras de la viata. In acest film, femeia alcoolica, isterica, e in conflict cu timpul ei, rostogoleste pana si minutele, secundele. Barbatul obsesiv compulsiv mananca excesiv, bea si nu vrea sa se pensioneze. Caci varsta pensionarii e un alt semn, pe care omul nu il constientizeaza. Iata cum timpul trece, problemele raman aceleasi... Insa mai e acel cuplu fericit, care ar putea canta prea bine cu Franc Sinatra I did It My Way! 

* Am citit cateva comentarii despre film. E clar ca nu toti l-au put viziona pana la capat. Cand te pune fata in fata cu propria drama ori e 'plictisitor', ori e o prostie. Cele mai multe comentarii sunt nefavorabile, lucru care il face inca o data valabil, datorita rezistentelor celor mai multi oameni.  Iata ce spunea un comentator: This is quite possibly the worst excuse for a movie I've ever seen in my entire life, and believe me, I don't say things like that lightly. It almost made me physically ill as I felt it sucking the life force out of me. I don't see how this waste of space could get even one favorable rating, let alone the overwhelming majority that it has. I mean really, W T F ?? In the stupor that this 'film' put me in did I slip into some weird kind of parallel universe where up is down , good is bad, etc.?

** Despre finalul fericit, care in toti exista, dar care nu ne place sa recunoastem ca viata ar putea sa fie 'un final fericit rostogolit la infinit', un final fericit amanat, iata ce spune acest comentator:  I really was expecting another end but it definitely make you wonder and ponder about the problems we have in our lifes and how can we be better...

***Despre caracterul terapeutic, desi nu poate inlocui o terapie, iata ce am extras. Aici este vorba de oglinda, care te pune fata in fata cu tine, si cel mai important fiind travaliu. Multi au fost prinsi in acest travaliu, lucru care nu poate fi decat bun la acest film, britanicii fiind unul din popoarele cele mai depresive, dar si cu un potential si onestitate sufleteasca greu de egalat de altii. This movie is not only boring it is dreadfully long. I felt so depressed after watching this movie & it had nothing to do with sad Mary or Widowed Ronnie. This was the dreariest boring somber movie. I felt like I was in agony after watching this movie. The worst is that I will never get those two hours back. accesat 23/11/2012 http://www.youtube.com/watch?v=ilv0aVRJPps

despre Adevarul Artistic IV

sculptura de Salvador Furió

In ultimul an am citit foarte mult pentru ca am avut destul timp liber. Am citit in lanul de floarea soarelui, am citit in pat, orizonatal, am citit in tren si in metrou, in avion. Niciodata sub simtamantul urgentei. Profesorul de filozofie ne spunea ca omul de cultura are nervi de otel si oase de fier. 

Biblioteca mea are peste 500 de titluri. Printre altele vad Irvin Yalom, Plansul lui Nietzshe, Benoiste, Semne, simboluri si mituri, Dostoievsky, Aristotel, Kafka, Garcia, Ortega, Camus, Schopenhauer, Freud, Jung,  Eliade, Blaga, Cantemir, si altii.

Oricat ai citi, nu vei fi suficient de pregatit sa infrunti moartea,  daca nu traiesti tu personal experienta vietii. Trebuie sa vina o zi in care sa te hotarasti ca Don Quijote sa-ti traiesti povestea. Cultura nu e o cursa de inarmare, ci un mod de a fi in lume. Cand traiesc, eu literaturizez viata ca un Don Quijote, adica o imbogatesc. Cred ca lumea reala isi are umbra in lumea noastra imaginara. Asadar, concretul devine spiritualitate.

Ce fac de fapt cand citesc? Imi caut imaginarul. Ii aduc pe toti acasa, cum bine zice Anna. Nu doar ca viata poate avea tot atatea perspective, dar devii constient de trairile tale. In carti poti sa traiesti toate posibilitatile fiintari. Omul poate fi orice, dar ca sa fie deplin trebuie sa-si asume povestea, care nu poate fi decat una. Altfel nu va fi prezent in viata traind mereu in "posibile".. Nu vad de ce ar trebuie delimitata (daca nu devine patologic) realitatea de fantezie. Imaginarul, stim prea bine, nu poate fi desapartit de imaginea simbolica.

Pe noi nu realitatea trebuie sa ne preocupe, pentru ca am vazut prea bine unde ajungem: la scandal logic, la relativitate, la plus infinit, la atom, la oglinda, la existentialism. Iar oglinda nu contine nimic, in afara de propria noastra imagine. Dincolo de aceasta realitate, nu e nimic. Pe noi trebuie sa ne preocupe imaginarul, care nu mai proiecteaza in oglinda imaginea noastra goala. Imaginarul umple omul cu vise de veacuri si ii da un rost. Altfel merge Don Quijote pe Rocinante cand se stie Cavaler.

Pe baza imaginarului se conduc popoarele, ci nu prin ratiuni politice. Sa nu ne mire de ce discursurile politicienilor nu se bazeaza pe logos, ci mai mult pe pathos si eros. Pentru ca ele se adreseaza imaginarului colectiv. Cand te fixezi prea mult pe realitate, iti scapa prezentul, pentru ca realitatea nu are nici un viitor. Realitatea e cruda, ne spune ca Terra are un inceput, si ca orice inceput are un sfarsit. Realitatea ne spune ca moartea e ireversibila. Realitatea ne spune ca omul e lup pentru om. Pe cand a trai artistic inseamna sa te abandonezi clipei eterne. De aceea fericitii se recruteaza din nebuni, sfinti sau betivi.

Artistul vede o gradina in care noaptea e contemplata de statuile din bronz, vede umbrele imaginii, adica ceea ce e dincolo de forme. Este asta o nebunie? Pana la descoperirea inconstientului si a imaginarului, poate ca aceasta nebunie era rezervata doar schizofrenicilor. Astazi stim cu omul care nu isi accepta umbrele, in el apare un conflict psihologic puternic. Astfel el pierde contactul cu realitatea. Ciudat nu? Oamenii care neaga  umbrele pierd contactul cu realitatea. Iar cand spun umbre ma refer la tot ceea ce tine de imaginar, de spiritual, de pasiuni si pulsiuni.

Priviti imaginea. E geniala. Don Quijote cu o mana pe carte, privirea melancolica, si cu mana pe sabie. Asa  se imparte si viata noastra. O mana gata de actiune, care tine sabia si se lupta, si traieste, si o mana pe carte, care viseaza care spera si care are puterea de a imagina. Caci fara imaginar nu poti lupta. Noi, oamenii, ca sa fim oameni deplini, trebuie sa ne impartim viata intre sabie si carte, intre arta si politic, iar aici nu e nici o contradictie in termeni, cum nici realitatea nu se opune fanteziei, artistul nu se opune omului de stiinta.

sursa poza http://www.lladro.com/figurines/01001030-DON_QUIXOTE/

Ars poetica I

E modul meu de a trece prin lume. 

E balconul, e casa, e zidul, e rece, e spatiul,

e ochiul care priveste.