Acolo unde sfarseste istoria incepe arta de a imagina.

Cine vrea sa faca Istorie, sa-si faca mai intai istoria propriei vieti. In fata acestui demers, nu doar ca va trebui sa tina cont de factorii externi, de imprejurari, ba mai mult, are nevoie de o psihanaliza riguroasa. In final Istoria se va rezuma la trairile lui interioare. Va fi evaluata si reevaluata in functie de perspectiva, de moment,de starea lui prezenta. Neagu Djuvara crede ca la reconstructia istoriei se afla tehnici inrudite cu mecanismul amintirii(Neagu Djuvara, Exista o Istorie Adevarata?) Cine nu a cautat in sine anumite fragmente pentru a motiva ratiuniule unui act recent? De ce am procedat asa si nu alfel? De ce am gandit asa la acel moment? Caut sa ma justific sau caut adevarul? Se poate Adevar fara justificare? Nu intra el in context? Vedeti cat de greu e procesul de a reconstitui istoria propriei vieti? Fapt cu atat mai complicat cand vine vorba de o poveste de dragoste.

Pentru a ne da seama de acele decizii care ne-au schimbat viata, care au fost "decisive" (nimic nu e decisiv), eu propun o metoda luata din Istorie si aplicata la viata personala. In Istorie, pentru a vedea importanta unui act istoric, de exemplu decizia lui Ion Antonescu de a continua razboiul in Rusia. Cum ar fi fost daca ne-am fi oprit la Nistru? Cum ar fi fost daca alegeam altfel in viata? Daca plecam din Romania? Dar daca ramaneam? Daca ma insuram cu X sau daca o alegeam pe Y? Sunt intrebari care ne pun fata in fata cu o infintitate de posibilitati. Iar omul nu e facut sa traiasca in aceast daca, pentru ca ii scapa prezentul, nu va mai trai, se va imbolnavi. Iata ca pentru o astfel de intrebare eu propun un exercitiu de impacare cu destinul. Eu propun Ucronia, adica efortul de a iti imagina o istorie falsa.

Daca admit idea de destin, o singura alegere nu poate sa influenteze cursul vietii. In acelasi timp, nu propun nici un determinism psihologic. De fapt, nu propun nimic decat un exercitiu de impacare cu trecutul. Nu propun o utopie, ci eu propun o ucronie. Metodologia seamana cu cea a psihanalizei, dar nu e psihanaliza. Ce s-ar fi intamplat daca nu intram la facultate? Imi pun intrebarea asta si imi dau seama ca nu s-ar fi intamplat nimic. Ar fi luat viata mea un alt curs? In dreptul meu as raspunde cu Nu. As spune ca facultatea nu m-a ajutat prea mult, iar cunostintele pe care le-am dobandit in toti acesti ani au fost datorita curiozitatii mele. Nu as fi cunoscut anumiti oameni, dar as fi cunoscut altii. 

Romania chiar daca n-ar fi atacat Rusia, ar fi avut acelasi destin ca Polonia, tara ocupata. Tot ar fi intrat sub sfera de influenta bolsevica. Asadar acel fapt Istoric a fost anulat de un destin istoric. Vointa istorica a fost lipsita de importanta. Dar daca rezistenta anticomunista ar fi fost mai vizibila in Romania? A fost in Ungaria reprimata cu tancurile sovietice. Si totusi Istoria e facuta de oameni. Viata noastra e suma alegerilor noastre. Atunci care e factorul inconstient? 

Exercitiul ucroniei iti va revela faptul ca esti cel ce esti indiferent de alegerile din viata ta. De fapt destinul ar fi suma factorilor externi istorici, politici, economici si a factorilor interni, patologici, psihologici, educationali, la care se adauga neprevazutul, timpul potrivit si locul potrivit.  E imposibil ca in viata sa tii cont de toate aceste variabile. Dupa parerea mea e pueril sa fii paralizat in alegeri doar pentru a lasa destinul sa curga.  Iar asta nu poate duce decat la inautenticitate. Esti la mare, dar te gandesti ca ai putea sa fii la munte. Ce e destinul? Destinul nu e insasi omul, nu e nici esenta lui, destinul e forma pe care o ia istoria personala. Destinul nu are o axa a timpului ireversibila, caci e suficient sa te simti o clipa bine ca sa vezi toata viata in culori. 

Istoria propriei vieti, ca si cealalta istorie, intra intr-un fel de imaginar si mit. Ea se amesteca cu trairile prezente. De aceea o Ucronie poate fi la fel de reala ca Itoria, caci prezentul creaza continuu trecutul. Te introci in trecut ca sa rezolvi anumite probleme. Si asta e Istoria. Te intorci la memorie ca sa te impaci cu tine, si asta e amintirea. Iar ca sa traiesti prezentul si sa fii fericit trebuie sa iesi din acea suma de posibilitati indiferent de ce ai ales in viata, sau indiferent unde te-a dus viata. Da, ucronia nu e fantezie. Presupune totusi o doza de realism. Nu poti fi tu decat in masura in care iti cunosti posibilitatile si sistemul de iluzii. Fiecare piesa de teatru, nuvala, poveste, roman, film, pictura e un fel de ucronie. Pentru ca isi imagineaza o istorie alternativa, un destin ce ar putea sa fie, pune personaje in scena, un fel de alter-ego. 

Un astfel de exercitiu il veti gasi in filmul The Notebook. Eu nu-i dau sanse la fericire ei, pentru ca solutia e facila. Mereu va ramane cu gandul, daca as fi ales altfel? El insa face aceasta ucronie pentru ea. O impaca pe patul de moarte cu propriul destin, cu propriile alegeri. Pentru ea face el acest exercitiu. 

Zorba Grecului

1. Have you ever seen the sea?
2. Together.
3. Again.
4. I never loved the man more than you!
5. Teach me to Dance.
6. Like Jesus Christ on the Cross with the hands in the air
7. Nothing left.

Zorba Grecului Sabin Popp El Greco Asezare D.M.

E o statie de metrou, sau era, care se numea Timpuri Noi, in ciuda arhitecturii care aminteste de timpurile vechi. Visele oamenilor sunt sintetizate si in arhitectura. Dar e ceva ce nu poate fi prins in forme. E ceva ce nu poate intra in curente artistice bine definite. E ceva ce nu poate fi explicat daca nu ti s-a dat sa traiesti. Numai asa poti face diferenta intre arta prinsa in context si arta mare, dincolo de timp. Un astfel de film artistic fara varsta e Zorba Grecului. E libertatea pe care o propune dincolo de text.  E un mod de a fi. In acest mod de a fi in Lume, eu am descifrat sapte pasi. Poate nu intamplator cifra 7.

In primul rand trebuie sa privesti. Sa ai aceasta deschidere spre Mare. Spre un orizont al zeilor, tipic mediteraneean, grecesc. E vorba de o deschidere , sa ceri : "teach me to dance!" In al doilea rand trebuie se te pinzi in hora cu celalat. E necesara aceasta prietenie. Si cand cazi sa fii prins. Al treilea pas e sa incerci, sa persisti. Caci numai in aceasta persistenta timpul se inmoaie si incepe sa curga. Dupa ce te prinzi, dupa ce treceti impreuna lanul de secara, fara cuvinte, vine si marturisirea. I never loved the man more than you. E ceea ce te lasa sa mori. Sa iubesti inseamna sa lasi omul sa moara. Si dupa ce l-ai scapat din stransoare iubirii tale, atunci poti dansa, liber. Numai atunci vine dansul. Numai dupa ce ai marturisit. 

Ultimii doi pasi sunt inca si mai speciali. Bunul Edu avea o poza pe bog in care Iisus era crucificat simbolic cu mainile deschise. Aceeasi pozitie o are si Grecul in Zorba. Cu mainile deschise. E ultimul gest pe care omul il poate face, caci nimic n-a ramas de neiubit.  Si Iisus a spus inainte sa moara: Nothing Left!  E ceea ce il impaca pe om cu Lumea. Cam la asta se reduce esenta vietii. Sa spui si tu, nimic n-a ramas de neiubit. Crucea, e dansul care puncteaza timpul, un fel de axis mundi. Cand te invarti, cerul se invarte, iar tu esti centrul. Daca in primii cinci pasi e vorba de eliberare, de constrangeri sociale si de alta natura, in ultimii doi, adica 7 si 6, e vorba de Libertatea insasi. 

Vis de Argint. Contextualizarea artei.

Photo D.M. Del Prado Diego Velasquez

Se facea ca eram in tabloul lui Velasquez in care e infatisata familia lui Filip al IV-lea. Celebrul tablou de la Prado. Imi cunosc gandurile latente , ele s-ar descifra prin contextualizarea artei. Prin acea piesa de teatru, in care spectatorii devin actori. Tehnica oglinzilor multiplicate la infinit. De fapt asta e definitia logicii, atunci cand mintea primeaza. O camera de filmat, in spatele careia se afla o alta camera de filmat. Si cand am intrebat "de ce vorbesti moldoveneste" personajul mi-a spus, asa se intampla in filme. Am ras. Si m-am trezit in metrou, in loc de "inchideti usile" s-a anuntat "descaltarea". 

Am iesit din metrou direct in dormitor. Realitatea se lumina in fata mea, cu doi pasi inainte sa calc, si puteam sa merg pe ape. In muzeu, oamenii fotografiau o cutie in care se prespunea ca e o masina de formula 1. Si la coltul strazii se juca alba-neagra, iar sub capace tot masini erau, insa nimeni nu le ghicea. Si asta inseamna contextualizarea artei. De la Velasquez, ca s-a introdus si pe el in tablou. E normal, din moment ce si pictorul e prezent in casa regelui. Si Iisus rastignit a fost prins in rama, ca prostituatele din Amsterdam, de dincolo de vitrina. Ele vad lumea, si nu se stie care vede mai bine realitatea, cel care priveste sau cel care e privit.

Mi s-a parut mai intalept omul din poveste, care plangea cu lacrimi de crocodil ca o sa cada drobul de sare pe copil. El plangea pe buna dreptate o Lume ce ar putea sa fie si niciodata nu va fi. El plangea copilul ce ar putea sa fie si niciodata nu va fi, padurile, lumile, iubirile ce ar putea sa fie si nu vor fi, marile, zilele toride de vara, dupa-amiezile lenese. El plangea arta ce nu era inca prinsa in context. El plangea posibilitatea ca din o mie de oameni, sa opresti unul pe strada si sa-i faci nod la cavata, la mijlocul cravatei, un nod pescaresc.

Suntem in era documentarelor realizate de BBC. Specialistii si cercetatorii se mira ca pamantul nu e o cutie care se inchide cu scoci. Camerele lor de filmat au ajuns pana si in pistilul plantelor. Iar asta e tot o forma de a prinde in context. Cand am fost in Londra, la metrou, era un om in geaca de piele, cu o ceafa lata tatutata, iar in mana avea un cos de rachita plin cu oua. Cat de fragila e viata, am spus atunci in astentimentul documentarelor de la BBC.Erau cativa oameni in fata primariei. Isi revendicau dreptul de a nu fi prinsi in context. Si li s-a dat dreptul asta, sa plece linistiti la casele lor dupa ce au fost numarati. Era grupul celor care nu erau prinsi intr-un context.

Las Meninas.Tehnica oglinzilor, a multiplicarii la infinit fara nici o finalitate. Ma trezesc iar in tablou, intru-un univers concentrational. Spatiul dintre statii nu e decat vidul dintre azi si maine. Liftul din Spitalul Municipal, neoanele si faianta de pe hol, simbolul P care din greseala ma duce la subsol, acolo unde odihnesc mortii. Sobolanii. Glasul calm al halatelor albe, rasetele de compasiune, saracutul de tine, te-ai ratacit? Se poate cobora pe scara relativitatii lui Einstein. Totul e posibil in lumea mintii, pe holurile kafkaniene.

In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de iubit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit. Multa vreme n-am putut dormi de frica sa nu o visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva de acest meta-limbaj. Numai iubirea ma poate scoate din tabloul lui Velasquez. 

Filmul romanesc si Ursul de aur. Pozitia copilului.

Stiam de film si de campania de sutinere a filmului romanesc la berlinada de catre fosti campioni olimpici. Cred, iar acest premiu confirma faptul ca scoala romaneasca de film e una dintre cele mai bune. Si aici nu mai putem vorbi despre balcanism, ca despre un curent artistic specific popoarelor cu o istorie fatalista, un fel de a face haz de necaz. Pozitia copilului nu vorbeste nici macar de comunism, subiect de care s-a cam abuzat in ultima perioada. Pozitia copilului, prin mesajul si caracterul personajelor prezinta o drama general valabila. De aici poate si reusita unei traduceri in mentalitatea celor din occident. In fond, mentalitatile sunt cu atat mai comunicabile cu cat sunt mai generale. Aici, filmul romanesc face saltul de la regionalism si culoare locala la ceea ce poate fi universal recunoscut. 

Nu trebuie sa ne uimeasca acest caracter general. Drama se desfasoara in stilul cel mai feudian si chiar junghian, de aici si pretentia de a fi o dilema pe care o intalnim intr-o mai mare sau mai mica masura in toate tarile, si anume, relatia dintre mama si fiu. O mama posesiva, care incearca sa il aduca pe copil in "pozitia fetusului" pentru ca asta inseamna "Pozitia Copilului". O mama care incearca sa-l iubeasca pe fiul sau intr-un mod aproape castrator. O mama autoritara si centrata numai pe nevoile ei de afectiune e o mama care si-a ratat maternitatea. Ea spune la un moment dat ca parintii traiesc prin copii. Astfel, copilul nu-si mai traieste viata lui proprie, ci pe a celei care i-a dat viata. Un fel de eu ratacit, un sine fals si idealizat. 

Ciocnirea aceata are loc intr-un plan simbolic. Ea e insa declansata de acel accident grav, in care fiul ucide din culpa, aflat la volan, un copil. Mama se foloseste de toate influenta ei pentru a ii scoate o sentinta cat mai usoara fiului, astfel reafirmand depedenta fiului de ea. Interesant e ca in spatele celor 3 zile se pot vedea conflictele a 30 de ani. Niste conflicte care par sa nu isi aibe rezolvarea, acum prinse si in contextul accidentului, niste conflicte prin care energia vitala a baiatului pare ca se scurga, un proces de infantilizare indelungat. Bineinteles ca un astfel de conflict sau mai bine zis depedenta de autoritate, sau chiar nevoie de posesivitate, nu poate duce la o relatie normala cu cealalta femeie din viata fiului. 

Daca filmul prin subiect pare a fi general, atunci haideti sa vedem cat de romaneasca e problema. Pentru ca aceasta posesivitate vine si din miturile familiale, din traditie, din cultura sociala si abia in ultima instanta din ceea ce numim complexul lui eudip. Mituri familiale la romani ar fi multe. Insa legate de acest film, faptul ca parintii au grija de copii mult dupa ce ei au implinit 18 ani. In conceptia noastra, daca se poate, parintii trebuie sa le ofere copiilor masina la 18 ani si apartament in Bucuresti. Nu-i de mirare ca Moromete nu a inteles gestul baietilor de a fugi de-acasa. El visa la o viata patriarhala, sa le imparta la toti din lot si copii sa traiasca in jurul lui pana va muri. Nu stiu cum sa numesc aceasta dorinta de persistenta daca nu simplu, nostalgia originii. Mama vrea iar copilul in pozitia fetusului, are aceasta nostalgie a originilor, de a isi regasi materintatea pierduta. Parintilor le vine greu sa inteleaga uneori ca viata copiilor lor este o alta viata, ca nu le apartine. 

Din traditii, am vazut ca in modul de a construi casele, de obicei in zona Argesului, parintii mai anexau la casa mama cateva camere pentru proaspetii casatoriti. Cu alte cuvinte soacra trai cu nurora sub acelasi acoperis. Lucru care evident nu-i chiar atat de sanatos. Nu degeaba in popor soacra are o imagine defaimata, malefica, de zgribturoaica care numai cu mama vitrega mai poate rivaliza. Iar povestile continua cu Soacra cu trei nurori, povesti si basme populare, care spun despre traditia noastra de a conserva un nucleu familial. Nu mai putin adevarat sunt si riturile de trecere, si chiar obiciurile din preajma nuntii, unde petitori vin sa ceara mana fetei. Mii de ani, aceste rituri de trecere au incercat sa regleze raportul dintre mama si fiu, tata si fiica, dintre noua familie si vechea familie mergand pana la traditiile bilice unde se spune ca "va lasa pe mama si pe tatal sau" si o va lua pe nevasta sa.  

Din cultura sociala as putea spune doar ca romanii nu se deosebec prea mult de italieni si spanioli. Scriam un articol pe baza unor statistici cu privire la rata somajului in randul tinerilor sub 25 de ani. Tari precum Spania, Italia, Romania, chiar UK,  Suedia, aveau o rata foarte ridicata in randul tinerilor care nu lucrau. Germania, Norvegia, Austria, procentul nu era foarte mare intre tineri sub 25 si restul populatiei. E clar ca nus e poate imparti intre tarile nordice si cele sudice. Ci e vorba de cultura sociala. Cat de mult incurajea societatea depedenta de familie. Le ofera locuri de munca, le ofera serviciu, le ofera posibilitatea de a isi intemeia propiul nucleu familial? Raspunsul cred ca il intiuiti. Si nu doar factorii economici sunt luati aici in calcul, ci cred ca tine de cultura. De aceea spuneam ca subiectul filmului e general valabil, dar cu variatii de la tara la tara.

In Pozitia Copilului este vorba despre un abuz. Nu, nu e un subiect scandalos, abuz sexual, sau sex cu minori, violenta in familie. Ci de un abuz mult mai subtil si care nu poate fi incriminat decat prin arta, in pictura in film, in muzica. E vorba de un abuz prin autoritate, prin manipulare sentimentala si prin santaj emotional. In Pozitia copilului este vorba de o violenta simbolica practicata de mama timp indelungat. Fiul este prins intre violenta actului de a ucide un copil nevinovat, si violenta mamei. Mama mizeaza pe aceasta vinovatie tocmai pentru a face un transfer catre ea, spre a se simti vinovat ca a abandonat-o. Si se pare ca ii reuseste. Drama fiului este o drama a procesului de constiinta. E prins si nu are iesire. 

Vreau sa divaghez putin de la film si sa insist pe violenta simbolica. Aceasat violenta am observat-o personal in familii ultrareligioase, in religiile protestante si mai ales in islamism, si de ce nu chiar si in filmul lui Mungiu Dupa dealuri, iata in ortodoxism. Incepe prin imagini simbolice ca razboi sfant, lupta, ispita, pacat, frica (ca si in mass-media) frica creaza aderenta la cultura de baza (in acest caz subcultura) si o mentalitate depedenta de autoritate, in cazul acesta mama. Autoritatea poate lua diferite forme pana la paranoia (autoritatea locala, guvernul, structuri mondiale,etc). In astfel de familii si culturi obediente, orice initiativa pare a fi taiata din start. Asta face si mama din Pozitia Copilului care vrea sa aibe un fiu numai pentru ea: il castreaza. 

Daca pe parcursul filmului veti crede ca Pozitia Copilului e luarea de pozitie a fiului fata de mama, atunci va insleati. Este vorba despre o alt fel de pozitie, pozitia fetusului. Poate ca cei care se asteapta de la un thriller sa fie actiune, vor fi dezamagiti. Actiune e din plin, dar la un nivel psihologic, mult mai subtil. Asa ca sa nu ne mire "faima" filemelor Europene, daca nu avem un gust minimalist. Pozitia copilului ar putea avea un echivalent in filmul de productie britania Another Year. Sunt bucuros ca Europa tine standardul sus, iar Romania prin regizorii pe care ii are confirma gustul pentru subiecte tari. Felicitari!