—Cu ce să încep? întreabă Eliza nedumerită.
—Păi știu în mare tot mai puțin ce a urmat în acel hol de Hotel, adaugă agentul de politie cu mult tact și calm că un adevărat profesionist. Se oferise să îi aducă ceva de băut, o cafea, un pahar cu apa și îi aprinse țigara.
După ce am luat cu mari bătăi de cap Bacalaureat, mi-am promis că voi avea o vară memorabilă. Frumusețea și tinerețea sunt o avere de care puțini oameni sunt conștienți. După ce au muncit și au făcut bani, oamenii își dau seama mult prea tărziu că au pierdut capitalul lor cel mai de preț, tinerețea. Câte zile de vacantă ai avut anul astă? Așa ar trebui să măsuram venitul pe cap de locuitor. Aveam destule zile libere, frumusețe și tinerețe. Singurul lucru care îmi lipseau erau banii. (Notă: Se pare că Eliza știa cum să lase semnale, inimioare crustate în coaja copacilor, după care apoi să o adulmece masculi tineri și viguroși în drumul lor către shpilhozei). Mă plictiseam dând scroll la tot ce îmi sugera feedul pe ecranul telefonului. Așa că îmi veni o idee. Să intru în vorbă cu Aristotel. Speram că mă vă mai scoate din starea asta de plictiseală, mai ales că nu făcea economie când era vorba de complimente. Aprecia frumosul ca pe o categorie în sine. Uite, am aici un print screen cu conversația, dacă nu mă credeți:
—Hey, (pupici-pupici-pupici) am auzit că vrei să te întâlneșți cu Horia la mare...trei puncte și așteptă să vină răspunsul.
—Hey, da, de când tot ziceam...! Tu ce faci în vara asta? Era o întrebare la locul ei, una pe care o așteptă, care deschidea perspective.
—Păi...nu știu, mă plicti!
—Eu mai am un bilet în plus, tocmai m-am desaprtit de Francesca. Se pare că Aristotel încerca să vorbească în limbajul ei, pe care îl imita cu succes. Ba din câte se observă, îi plăcea de minune tot ce era fals, unghiile false și genele false. E o voluptate în orice falsitate, răspundea el unor critici, ce-i drept invidioase.
—Pe bune, dar ce s-a întâmplat? (emoticoane îngrijorate)
—Carieră, nu are timp de pierdut pe coclauri cu trubaduri. hahah râse el exagerat printr-un emoticon cu lacrimi.
—Nu știe ce pierde! hahaha
—Poate îmi spui tu ce pierde. hahaha
—Dacă mă lași...cu siguranță. Conversația începu să curgă în ritmul dorit, să ducă acolo unde trebuie, la un flirt și la un bilet spre Mare.
Deja îmi făceam planul ce să pun în bagaje. Chilotei roz, chilotei albi cu dantele, sutien de baie, neah, nu am nevoie, mergem la nudiști, să nu uit ursulețul Panda. Rochițe, fustițe, chestii. Crema de soare spf 50. Oricum nu stau la soare, dar în caz că...nu vreau să mă ard. Adică vreau dar nu cu soarele, zâmbi ea pervers rememorând fiecare pas care a dus-o aici, în încurcătură asta. Tot ce emana Eliza erau mirosuri, carne, sfârcuri încinse, buze negre și dulci de la dudele pe care tocmai le savura. Își puse o zgardă neagra la gât, își luă niște buldozeri de Punkista în picioare până la genunchi, cu două codițe care o făceau să pară sub vârstă ei, cu niște dresuri negre gen plasă rupți pe alocuri. Așa își făcu intrarea în Gara de Nord în contrast cu atitudinea ei jucăușă și inocentă. Aveam să aflu toate detaliile din declarația ei și din procesul verbal. Parca o văd la intrarea în Gara, ușor pierdută în spațiu, ca o păpușică sado-masochistă!
Pentru Ari n-a fost un șoc prea mare, se pare. Mi-a zâmbit călduros și mi-a luat valiza imensă pe care cu greu o trăgeam pe role. Mestecam o gumă huba-buba care făcea baloane imense ce se lipeau pe buze și pe nas.
Eliza era o fată destul de cuminte, să zic așa. Imaginea ei perversă trebuia să compenseze nesiguranța, faptul că era încă virgină la 18 ani. Sigur că nimeni nu și-ar fi imaginat asta. Toți au crezut că atunci când s-a urcat în BMW acelui tip care o așteptă la porțile Liceului, toți colegii au vorbit atunci pe la colțuri că gata, a babardit-o, îmi povesti o colega din lista ei de prieteni despre această întâmplare. Că a intrat și ea în rândul femeilor care știu să facă o felație rapidă pentru o tură de cartier și să simuleze un orgasm pentru o noapte la munte. Dar nu, Eliza visa la mai mult. Eliza era o fată ambițioasă. Tocmai ce intrase la facultatea de jurnalism. Era încă o fătucă, dar avea să devină o femeie cu ambiții mari, respectabilă. Avea un instinct nativ, care îi dădea agerime în gesturi, o inteligență emoțională care depășea mult domeniul super-specializat al celor mai mulți. Era...multilateral dezvoltată. Știa cum să pună mana, știa unde să atingă, că să te doară și să te facă să cânți ca un tenor. Apoi iți zâmbea satisfăcută, în timp ce ștergea cu un șervețel umed ultimile picături ale extazului. Dar nu, n-a fost fututa în acel BMW seria trei. Dintr-un motiv absurd, penibil. Degeaba avea ea să se apere, nimeni nu era dispus să creadea o povestea atât de incredibilă. Prea era cusută cu ață albă.
Băiețașul de cartier a ales un loc cu priveliște, ferit de ochiul lumii, într-un loc cu renume pentru astfel de întâlniri. A oprit motorul, a aruncat țigara pe jumtate consumată peste geam, căci nu mai avea răbdare și a început să o vrăjească cu replici învățate de pe internet, siropoase, dar frumoase prin intenția lor.
—Ești atât de dulce, să moară mama că te-aș mânca cu tot rujul de pe buze. Ce gust are? E cu strugurel? Eliza zâmbea tâmpa și fericită. Nu opunea nici o rezistență. Orice replică era menită să elimine puțin distanța critică. A despachetat o gumă, parcă anticipând gustul de mentol cu nicotină și fară să mai aștepte s-a năpustit asupra ei. Nasturii au căzut, desprinși parcă de mărimea sânilor. I-a lăsat scaunul ușor pe spate, a început să o sărute lacom pe buze și mai apoi pe gât, coborând între sănii deja desfăcuți. I-a băgât mâna ușor pe sub fustiță și a dat de mătasea fină a chiloțeilor. Ei bine, în acel moment, îi dau crezare Elizei, că altă optine nu am, mașina s-a pornit la vale. Băiețașul deja aproape o încălecase cu totul, într-o poziție incomodă datorită plafonului, cu spatele cocoșat, nu mai apucă să tragă frană de mână. BMW-ul lui seria trei o luă ușor la vale fară să observe și se opri într-un copac. Eliza, nu își desprinsese centura, air-bagul de pe partea ei sări direct pe curul băiețașului, pe care îl înroși bine de tot. Cine l-a pus să își dea nădragii jos?
—Futu-i pizdă mă-sii, băga-mi-aș pula, înjură de toți morții și cobora cu nădragii în vine că să constate daunele. Imi povestea cu satisfacție colega Elizei. Se pare că nu pentru prima data se amuza ea de această poveste nefericită.
Băiețașul se abținu cu greu să dea vina pe Eliza, ca și cum ea îl băgase în călduri, îl ispitise, iar acum plătea grav pentru păcate. Daună totală! striga el de parcă înnebunise. Se lua cu mâna de par și începu să jelească mai că îi murise mă-să. De fapt, dacă îi murea mă-să și nu ar fi jelit în halul asta. Eliza se uita la el că la un fătălău. Băiețașul de cartier, cu o cruce tatuată lângă ureche, cel mai șmecher dintre toți, se smiorcăia acum mai rău că o muiere. Mășîna mea, mășîna mea, începu să o mângâie pe capotă că și cum ar fi alintat o durere pe care numai el o înțelegea. Se lasă jos lângă farul stâng și vorbi cu mășina lui ca și cum ar fi fost un animal rănit, cu sentimente și suflet de tablă. O să te repar, o să te fac și mai frumoasă, o să te tunez, să arați mai bine că oricând, să întoarcă toată lumea capul după tine când te ambalez! Eliza nu schiță nici măcar un gest de compasiune, pentru că nimic nu ar fi putut să îi aline suferinta. În momentele astea, să fim sinceri, nu știi ce reactii putea avea individul. Decât să se aleagă cu o palmă sau o vânătaie la ochi, mai bine îl lasă în pace. La cum înjura începuse să se teamă puțin de reacțiile lui. Oricând ar fi putu să dea vina pe ea. Că doar din cauza ei se aflau acum în postura asta nefericită. Lasă-l pe nebun în plata Domnului și dă-i pace. Într-un moment de sclipire, îi spuse:
—Puișor, îl îndupleca Eliza, haide mai bine să plecăm. Dacă vine poliția o să rămâi și fară permis. Băiețașul de cartier abdică în fața acestei intelepicuni. Capota, radiatorul, farul stângă, enumeră el daunele și se gândi că vă trebui să scoate serios bani din buzunar, dacă vrea să mai agațe o fată așa frumoasă și deșteaptă precum Eliza [...].
—Nu o să te ajute prea mult ținută asta, m-a dojenit Ari. Cel puțin nu aici. E un drum lung, mai bine iți luai niște pijamale.
—Pe bune? Am pijamalele la mine. Și am și ursulețul Panda, uite, iți place?
—Da...răspunse Ari sec și scoase din buzunar două bilete pe care le compara cu tabelul de deasupra care afișă mersul trenurilor: Bucureșți-Mangalia, pleacă în 30 de minute.
—Și zici să iau acum pijamalele? m-am agățat de gâtul lui entuziasmată că plec la mare. Îmi plăcea să îl enervez, să îi provoc o reacție cu orice preț. Rar se întâmpla să îl văd enervandu-se, cu atât era mai prețios momentul ăsta.
—Uf...Ia ce vrei! îmi spuse el plictisit.
—Am făcut fața aia de pisioas plouat. Funcționează! Mereu. Ari m-a luat în brațe și m-a sărută pe frunte.
—Unde e rochiță aia roz care îmi place mie? Călătorim spre Marea Neagră nu în spațiul Schengen.
—Ce spațiu?
—Schengen...
Nu am lăsat să mi se arate nedumerirea acestui spațiu. Ari putea vorbi ore în sir despre spații care pentru mine ramenau necunoscute. Mă făcea însă să simt ca totul e atat de important.
Ce conta, eram pe mâna unui băiat inteligent, educat, matur, aveam toată incredrea în el pentru că nu avea bmw (o veche fobie de-a mea, un accident). Mă simțea atât de confortabil alături de Ari, pentru că orice efort de gândire era amanetat acuma lui și numai lui. Bilete, rezervarea hotelului, check-în, apa, sandviciuri, nu trebuia să îmi fac griji de nimic. Doar să mai verific încă o dată dacă nu mi-am uitat chiloțeii, când i-am lăsat pe pat, indecisă pe care să-i aleag [...].
În legănarea compartimentului, ursulețul Panda pe care dormeam începu să crească și să crească tot mai mare iar eu deveneam tot mai mic ca un pui fară ochi. Am găsit povestea asta în dialogurile lui Alexandros, un draft nepublicat multă vreme și care s-a strecurat în cronologia blogului tărziu, înainte de anul zero. Acest draft m-a făcut să îi înțeleg mai bine personalitatea duala, delirul și grandoarea. Și da, mai ales să simpatizez mai mult cu cazul Elizei. În fond, nu era o ființa atât de cerebrală încât să inventeze minciunui. Eliza nu era capabilă să își ascundă ezitările. Pentru asta e nevoie de mult sânge rece, de calcule matematice, de talentulu unui scenarist.
Alexandros era un bun prieten cu care plecase la studii înainte să le abandoneze și să intre în acel Ordin, și cu care, printre discuțiile filosofice, vorbeau vrute și nevrute până noaptea tărziu, despre mitul eternei întoarceri, despre orizontul spațiul la boșimani și desigur, sex on the beach. Dacă unele lucruri nu se leagă, e din cauza golurilor de memorie ale celor care mi-au povestit doar ceea ce credeau ei că e importat. Mie mi se pare totul important. Am integrat cu dificultate aceste pasaje într-o formă narativă și am păstrat pe cât posibil mărturisirile intacte. Mi-am luat rolul ingrat de investigator, ca să pun cumva ordine în viața și gândurile acestor întâmplări și să dezleg misterul acestui om.
Așa cum se poate vedea pe camerele live de la grădina zoologică din Singaopre, scria Ari în acel draft, puii Panda se nasc cu ochii închiși. Sunt mici și neajutorați. Iar eu eram unul din aceșți pui care pe întuneric, cu ochii închiși pe pipăite, ca un pisoi căutam sfârcul din care curge izvorul vieții. În timp ce sugeam la sfârcul ei, Mama Panda căpătase proporțîi gigantice. Se înalta tot mai mult acoperind pământul că o umbră. Pluteam într-o masă nedefinită, confotabilă, ca într-un lichid amniotic. Nu vedeam și nu auzeam nimic în bezna în care pluteam. Fară urmă de teamă, bezna asta mă învăluia și mă îmbrățișă. Era o beznă familiară, cunoscută și care emana un miros primordial de mâl, alge și scoici. Nu avea nici început, nici sfârșit, ci doar o mazgă ce făcea să alunec mai ușor prin această mare de întuneric. De departe, am zărit o lumină. La început ca un punct pe cer, apoi din ce în ce mai luminoasă, mai caldă. Și această Lumină avu o forță de atracție pe care nu o pot explica. Ca un magnet. Eram atras de aceata Lumină ca de o prezență. Îmi lăsa impresia că e acolo de la începuturile Lumii. În acea beznă, pentru prima dată, începui să aud bătăile inimii. Țuc-țuc-țuc-țuc, țuc-țuc-țuc-țuc... Așa m-am trezi speriat și derutat în compartimentul vagonului de tren. Țuc-țuc-țuc-țuc, țuc-țuc-țuc-țuc, trenul urma ritmul inimii șuierând cu vitează pe șinele de cale ferată întrerupte de acel spațiu cadențat al șinelor .
—Unde sunt, ce se întâmplă? întrebă el bulversat.
—Ești bine, iubitule! Îmi sugi degetul, m-a amuzat, până atunci mă jucasem cu instinctul lui de sugar. Când îi atingeam buzele cu o cireasca, când o retrăgeam. Iar el caută să guste în somn, neintelegand ce se întâmplă.
—Iubit !?! Aristotel tresări speriat și confuz peste măsură. Unde sunt? întrebă el derutat .
—Unde trebuie, am zâmbit calm. Eșți în brațele mele. Ari se ridică, puse bulversat ursulețul Panda în brațele mele și privi tăcut pe geam la albastru din zare. I-am șters cu mana fruntea transpirată, i-am așezat șuvițele ude de sudoare de pe frunte și am caută în bagaje după un sandwich cu șuncă.
—Uite, ia și mănâncă. Se trezi ca după o convalescență, într-o stare ușor febrilă și înfometat. Mai avem puțin și ajungem în Mangalia. De acolo trebuia să căutam un taxi. Privi la inelul de pe mâna mea și constată că e din aur de 24 de karate. Aur pur.
—Ce faci iubi? l-am întrebat, căci trăgea de el să mi-l scoata de pe deget.
—Vreau să mă conving că e real!
—Sigur că este real, doar tu l-ai cumpărat. Ai uitat?
—Și dacă ne-a mințit bijutierul?
—Ei hai, nu fi absurd. Ai certificatul de garanție.
—Pe căți ani?
—Pe căți vrei tu... Iubi...E doar a treia vară de când mergem la mare.
—A treia vară? murmură că și cum s-ar fi trezit dintr-o amnezie, vorbind singur ca un nebun după un șoc.
—Haide să ne oprim o zi în Techerghiol. Apa e sărată și o să te țină la suprafață. Mi s-a părut o idee bună, mai ales că eu nu știam să înot.
Ajunși pe plaja fierbinte, amnezia începu să-i dispară. Doar visul pe care îl trăise încă îl macină. Era nervos și ușor iritabil că l-am trezit din cele mai frumoase vise, ca și cum ar fi trăit o realitate mai frumoasă. Era nervos pentru că nu s-a apropiat mai mult de acea lumină. Nu am înțeles la ce lumină se referea. Vorbea mult și aiurea.
"De ce m-ai trezit, Mamă?" Abia acum aveam să leg acesta intrabare ambiguă și ieșita din context, pe care o publicase într-un post pe blog.
*
Trenul trecuse de Eforie Sud și mergea acum pe marginea lacului Techerghiol unde aveam să rămâem în Weekend. În stângă se vedea Marea Neagră. Nudiști acoperiți în nomol din cap până în picioare își consumau viață leneșă la soare. Fesele și sănii femeilor întinse la soare păreau niște dealuri golașe, lipsite de vegetație, așteptând vântul de miază-zi să aducă sămânța, să încolțească iarba, să crească flori, copaci. Soarele încălzea nămolul plin de proprietăți terapeutice. Bătrânii reumatici acoperiți din cap până în picioare deveneau una cu pământul. Dacă nu erai atent ai fi putut calca peste trupurile lor. Din corpul lor cavernos, singurul loc neacoperit de nămol era glandul roz, care se deschidea și se închidea asemeni unor boboci de flori. Sau mai bine zis, asemeni unor pui de pasări golași care așteaptă cu pliscurile deschise să le pice ceva în gușa. O pădure de falusuri se ridicau sfioase din acea mlaștină și apoi se lăsau blege, ca niște plante carnivore, când umbra Elizei trecea prin dreptul lor. Corpurile lor de hipopotami dădeau o senzație ciudată că pământul este viu, că respiră prin aceste burți imense pe care se uscase sarea și nămolul. Ai fi putut oricând, după un drum lung și obositor, să confunzi un corp inert cu un buștean pe care te odihneșți, ca un crocodil pe Nil din care rămân doar ochii la suprafata.
Duceam o viața nedefinită de mormoloci. Era dimineața și pescărușii se înălțau asurzitor spre cer, apoi coborau în căderi că o săgeată spre apa calmă ce părea mai de grabă un lac înghețat. Mirosea a mâl, alege și scoici ii scria el lui Horatiu despre aceasta intamplare ciudata.
Se pare, prea bunul meu prieten, că apa sărată are proprietăți terapeutice, mai ales dacă suferi de boala filosofilor, care e sora bună cu moartea. În acea apă neagră nu eram decât un nufăr în unduirile lacului, cu genunchii îndoiți și cu palmele țînându-mă de glezne că în poziția yoghinilor, cu capul ușor pe spate. Aveam o pălărie mare de paie pe care o purtam cât mai jos pe frunte să nu îmi ard fața. Trecuse mai bine de ora șase. Vedeam oamenii, dar oamenii nu mă vedeau pe mine. Vedeam prin ochiurile pălăriei luciul apei, sclipocitul luminii reflectandu-se în apă ca un portal spre infinit. După o zi caniculară de August, soarele e ceva mai blând la amiază. Am închis ochii și m-am lăsat așa purtat de curenți spre insule de glasuri și voci, ca și cum aș fi prins diferite frecvențe ultrascurte la un radio vechi. Aici bulgarii, aici lipovenii și rușii, aici cota Dunării în șapte limbi. Dincolo bătrânii vorbeau despre politică, alții despre binefacerile și minunile acestor băi, despre ploaia care se anunța și care avea să măture totul în cale… M-am lăsat dus pe spate până m-am lovit de aceste voci ca o barcă în derivă de stânci colțuroase, neprietenoase. Aveam ochii închiși, și de fiecare dată scuzele mele erau primite cu o ușoară agitație, cu murmur și nemulțumire ca și cum aș fi deranjat un roi de albine. E atât de mare lacul… iar eu mă lovesc de oameni… Eram atras de acești bătrâni reumatici care aveau o forța gravitațională a lor. Sarea cu aerosoli desfundă nările. Mirosul este mai viu că oricând, amplificat de nămol, alge și mâl. Simțurile olfactive sunt distincte. Mai ales doamnele care emanau tot felul de feromoni, ca niște flori purtate de vânt, cu pălăriile lor ce țineau de un cod vestimentar bine reglementat, ca și cum ar fi participat la o petrecere regală. De sus, prin ochii unui pescăruș, nu eram decât niște pălării la apă, împinse de val la țărm. Nu după mult timp am căzut într-o stare de veghe semiconștientă, pe alocuri profundă, că într-o convalescență. Insulele zgomotoase de bătrâni se îndepărtau ca o calotă de continent lăsând tot mai departe țărmul. Vedeam luminile orașului ca un foc, căci se lăsase soarele la apus și auzeam voci amestecate într-o rugăciune. Numai luate că întreg aceste discuții efemere, banale, numai așa poți desluși imaginea divină care le animă. Aici, bătrânii nu se vindecau de reomatism, ci de moarte. Vocile lor amestecandu-se, înălțandu-se până la cer. Iată o priveliște! mi-am zis… Iată un loc spre care să îți îndrepți privirea, și să te uiți la fiii oamenilor… Să apleci urechea la rugăciunile lor... La planurile lor de mâine și la vaietele lor.
Se insera de-abinelea și corpuri pline de nămol se ridicau din pământ că în ziua învierii. Bătrânii purtau în palme o lumină plăpândă, ca o lumânare. Începură să cânte prohodul în timp ce valuri-valuri de siluete nămoloase intrau în lacul Techergiol până la glezne, apoi până la buric, și apoi până la gât, ridicând lumina deasupra capului până dispăreau cu totul sub apă. Cred că avea legătură cu un ritual păgân, o procesiune la miezul nopții. În zare, departe, se vedeau luminile stațiunii Eforie-Nord care se confundau acum cu lumânările ce pluteau în derivă pe lac ca niște cuiburi de păsări, ca și cum tot litoralul era în flacări. În stațiune, tiribombe dansau între cer și pământ, învârtind oameni de toate vârstele în sus și în jos. Cei de pe margine aplaudau și țipau bucuroși, încurajați de acest vârtej al centrifugării.
Ajunși, în sfârșit, în Hotel Techerghiol, aveam să îi fac o promisiune. Dacă îmi vei cere să stau la ușa și să te păzesc, voi fi un soldat. Daca îmi vei cere să mă legi în lanțuri, te voi latră. Dacă îmi vei cere să te sărut, iți voi sărută pașii. Dacă mă vei trezi dimineața, mă voi angaja la drumuri și poduri. Voi turna asfalt încins pe străzi, unde iți vei lasă urma tocului. Vom închiria o cameră într-o mahala cu verandă și cu mult verde la fereastră. Vom trăi, fară să știm ce trăim. Vom face dragoste, fară să știm ce e dragostea...
*
Ne-am întors spre dimineața în Techerghiol. Vechiul hotel mirosea a cantină și prăjitură Tiramisu. Holurile lungi și prost luminate ca un labirint ne-a făcut să ne pierdem în obscuritate. L-am luat în brațe și l-am sărut. Sărută-mă, sărută-mă, profită de mine! îl imploram fierbinte. Atunci mi-a pironit palmele în palmele lui, pe zidurile reci, și pentru prima dată am făcut dragoste, scria Eliza în acea declarație de la poliție. (Notă: Din acel moment, Ari probabil începuse să o vadă așa cum era ea de fapt. O făptură minunată. Cu buze moi, cu sănii mari, cu fundul ferm și alb ca brânza, cu picioarele fine, cu sexul de mătase).
Mi-a ridicat un picior și m-a penetrat fară veste ca un animal. Am scos un țipăt scurt ca o durere pe care a îndulcit-o imediat cu un sărut lung, strecurând limba adânc în gura mea până n-a mai avut aer. Atunci mi-a făcut cea mai frumoasă declarație de dragoste.
Pentru că îl voiam doar pentru mine, i-am cerut o bucățică de ciocolată pe care o avea, bănuiesc, din Florența. A scos tabacheta și am mușcăt împreună. Ce a urmat nu îmi pot explica. Știu doar că m-am trezit în camera de gardă la urgențe. Aveam mușcături pe tot corpul, iar Ari avea urme de ghiare pe spate ca și cum ar fi fost sfâșiat de o Ursoaică sălbatică.
—Niciodată nu m-am înălțat atât de sus, niciodată n-am căzut atât de jos...Îmi spuse el când a deschis ochii pe patul de spital, fară să înțeleg ce vrea să zică.
Scena asta însă îmi pare ușor suprarealistă, dar nu o văd capabilă pe Eliza să inventeze așa fantezii complicate stilistic, semn că e cât se poate de reală. Comparațiile îmi aparțin. Din raportul făcut de poliție, am extras aceste pasaje pe care le-am legat cumva de ceea ce cunoșteam din alte povești. Lucru ușurat de seful de secție care din cate se pare a încurajat-o să explice cu lux de amănunte, să nu îi scape nici un detaliu care ar fi putut să deșchidă un proces de deranj sau vandalizarea patrimonuiului public. Ba chiar a încurajat-o să facă asocieri libere, doar-doar vor fi mai aproape de adevăr. Mai ales că Eliza nu știa cum să îi explice în cuvintele ei simple tot ceea ce trăise.
—Cu ce semănau acele lumini? Ce natură aveau? Ce s-a întâmplat mai apoi în Hotel Techerghiol? Dar pe plajă? Erau întrebări care mai mult o zăpăceau decât o ajutau. Și nici pe mine nu m-au lămurit prea mult, sinceră să fiu. Așa că am căutat cele mai simple explicații pe care le-am legat cu însemnările lui Ari și din mărturisirile prietenilor care îl cunoșteau, Horia, Alexandros, Nicolae, Edu, Teo, Laura, Francesca, Lucia, Charlotte și alțîi. Cam asta am reușit să scot din tot materialul strâns. Nici eu nu știu ce să mai cred, cum să disting delirul de real așa că te las pe tine să tragi singură concluziile. Și ca să îți faci o idee am pus în paralel pasajul descris de Ari din rechizitoriu cu mărturisirea Elizei. Ca să vezi și tu cum, deși trăim același moment, avem experiențe diferite. Acum înțelegi de ce mi-e atât de greu să înțeleg natura duala a lui Aristotel? Ea se schimbă de fiecare dată când vreau să o fixez. Descopăr ceva nou, o altă perspectivă. Însă există lucruri în povestea asta care se intersectează și devin puncte, puncte comune, puncte în suspensie, acolo m-am întâlnit și eu cumva cu acest om, la intersecția unui drum. Când nu știam ce să fac cu viață mea și încotro să o iau.
Ce s-a întâmplat în Hotel Techerghiol și mai apoi pe plajă, dacă toată povestea și mitologia creată în jurul evenimentului este reală, nu am cum să știu. Nimeni nu avea să înțeleagă sau să o creadă, din moment ce nici măcar autoritățile nu au știut cum să încadreze cazul, așa că nu riscau nimic scriind în acel raport, adevărul. Ceea ce se pare că s-a și întâmplat întocmai.
—În acel hotel, după ce am mușcat din acea bucățică de ciocolată ne-am învârtit unul în brațele altuia până am început să ne ridicăm două palme deasupra podelei. Apoi a început să urle ca și cum se transformase într-un vârcolac. Auuuu! Auuuu! Auuuuu! Urla ca un lup la lună plină.
—Și apoi? întrebă agentul curios și o încurajă să scrie și acest detaliu în declarație, căci vorbele se duc, cuvintele rămân.
—Apoi... am început să fug. El m-a urmărit, m-a prins și mi-a sfâșiat hainele.
—Ăsta e viol! Ai încercat apoi să îl denunți la noi, să suni la 112?
—O, nu, tocmai, nu pot denunță în nici un fel acest instinct animalic care s-a pornit din noi doi. Căci și eu în acel delir eram posedată de niște trăiri intense. Unghiile mele deveniseră adevărate ghiare de Ursoaică cu care am lăsat urme pe uși, pe tapetul de pe ziduri.
—Sindromul Stockholm!
—Adică? întrebă Eliza nedumerită...
—Nimic, continuă, scuze că te-am întrerupt! Data viitoare o să fac asocieri în gând... De multe uneori mintea mea caută să confirme teoria...ca și cum mai întâi a fost povestea și apoi crima. Defectul meu profesional…rosti cuvintele astea mai mult pentru el însuși decât să fie auzite.
—Unde eram? Eliza pierdu șirul discuției, căci nu avea simțul temporalitatii. Pentru ea totul se petrecea dintr-o dată și acum. Ea nu avea orientare în spațiu și timp. Așa că nu pot garanta că tot ce spune e și adevărat. Apoi, golurile de memorie sunt umplute deseori cu fantezii. Ca atunci când iei mărturie în fața instanței unui copil. El fantazează. Vede și ce nu există. Își imaginează și ce nu a fost.
—La vârcolaci...erai...îi aminti agentul ușor plictisit de atâtea întorsături si ocolisuri în declarația ei.
—A da, și cum iți spuneam, parcă se transformase într-un vârcolac. Ochii îi ardeau! Atunci a început să mă lingă. Mă lingea peste tot. Și a început să mârâie la ceafa mea și apoi să latre. M-a prins cu gura de ceafă.
—Ca într-un coit! adaugă agentul de data asta total neinspirat.
—Ce?
—Nimic, continuă!
—M-a lătrat apoi la gură până s-a deschis. Mi-a lins buzele și ochii și toată fața. Îi simțeam limba umeda cum mă acoperă în salivă. Era o senzație ciudată de parcă atunci m-aș fi născut. Îmi lingea sănii, gâtul, brațele, subțioara, pântecul la care s-a oprit un moment. Corpul meu aluneca pe corpul lui, nu știu cum să zic, ca și cum eram acoperiți de o mâzgă.
—Mâzgă?
—Da, da! Parcă eram un pește în mâinile unui pescar. Corpul meu acoperit de salivă aluneca peste corpul lui febril și transpirat leoarcă.
—Și? agentul de poliție devenise din ce în ce mai curios de caracterul fantastic al declarației, vrăjit de această întâmplare ieșită din comun.
—Și a început să latre și să mârâie până mi s-au deschis picioarele. Latră la gura și picioarele mele și ele se depărtau. Atunci m-a strâns tare de gât și m-a penetrat ca un animal. Singurul aer pe care îl puteam respira era cel pe care mi-l oferea din gura lui.
—Aha, nu se dezminte...
—Chestia e că totul a scapăt de sub control. I-am dat o palmă peste față. El mi-a întors palma. Apoi am început să îl mușc de umăr. El m-a mușcât de gât. L-am zgâriat până la sânge pe spate ! Într-adevăr, Ari avea cinci cicatrici ca niște urme de bici pe spate. Era modul după care l-am recunoscut fără să îl văd de aproape, în acea vară la cișmea. Dar asta e altă poveste…
—Devenisem din ce în ce mai violenți. Nu stiu cum să iți explic, era un delir! Știu doar că m-am trezit într-o baie de sânge când a venit salvarea să ne ducă la urgențe. Era sânge pe pereți, sânge pe el și pe mine. Până și ochii îi sângerau. Eram vânata de la atâtea mușcături, ca și cum cineva m-ar fi bătut cu parul. Pe pielea mea albă se vede orice vânătaie.
—E dincolo de competența mea. Observă cumva cu stupoare agentul constatator și scrise un bilet de recomandare la un specialist în psihiatrie și un test antidoping, din moment ce nu putea stabili cu exactitate care e victima și care e agresorul.
—Ține, asta e o amendă pentru deranj public. A, și va trebui să plățiți toate daunele materiale Hotelului Techerghiol. Eliza își acceptă sentința, fară să comenteze.
—Eiii, te mai întrebi și acum cine a fost de vină?
—El era în aceasi stare deplorabilă ca si mine, sau poate chiar mai grav!
—Cine te-a drogat?
—Vă referiți la bucățică de cioco? zâmbi Eliza complice.
—Da, da! Nu-i destul de clar!?...
—N-am bănuit ce reacție o să aibă, dar chiar și așa, cine poate spune că se poate abține de la așa senzații? Nu regret nimic și aș mai repeta de o mie de ori experiența. Dacă aș știi unde să o găsesc... Știu că toată lumea dă vina pe femeie, pe poftele ei, dar bucățica aia mi-a deschis ochii, pântecul... Sunt cu totul alta persoană de atunci. Am cunoscut înălțarea. Binele și răul. Sublimul și căderea...
Eram uimită de așa reflecții! Trebuie să recunosc, nu mă așteptam la un moment de sclipire din partea ei. Poate am subestimat această ființă, pe care o judecasem prea simplu după asepectul ei, dar se pare că trăise ceva unic. Am făcut câteva poze la cele câteva file cu declarația Elizei și am încărcat pe stik înregistrarea video din interogatoriu.
