Calatoria lui Alexandros

Capitolul VI

    —Nu avem cum, nu avem voie! Regreta se comporta ca o drogata, cu gesturi cu privirea căutând peste umărul meu. Cotrobăi cu mainile agitate in rucsacul pe care îl avea tot timpul pa ea. Scoase un stik in graba care ii cazu pe jos. 

    — Am incalcat toate protocoalele! sopti ea la ureche mea in timp ce m-am aplecat sa ridic si sa ii inmanez stik-ul.

    — Protocoale? Despre ce naiba vorbești? Am scuturat-o bine din umeri ca și cum as fi vrut sa readuc un om mort la viața. 

    —Daca ma vede Ochiul Vigilent ma aresteaza, ma inchide si ma injecteaza cu realitate. Trebuie sa ma cauti in vise. Regreta isi misca ochii in dreapta si stanga ca si cum ar fi vrut sa imi comunice ceva ce nu reuseasm sa inteleg. Am cautat cu privirea in spatele meu, iar cand m-am intors Regreta mea disparu dupa coltul unei intersectii in spatele unui camion ce muta mobila. Am ramas ca prostul cu stiku in mana. 

    —Totul a început, povesti Alexandros, din cauza unui joc stupid pe computer. De cateva luni nu mai pot sa doarm. Nu mai am nici o veste de la ea, nici un semn de viața. Pare totuși legată in acel joc virtual cu un VPN ce figurează intr-o țara care nu exista in realitate: ElAhor! Nu i-am cunoscut prietenii, asa ca nu știu pe cine sa întreb. Nu inteleg despre ce protocoale vorbea. De fapt, vorbea ca o posedata paranoica racolata de serviciile secrete. 

    — Si stikul? Ce era pe el?

    — Pai jocul asta stupid pe care nu am reusit sa il inteleg. Te plimbi asa prin gradini si nu se intampla nimic. De parca ai fi intr-o gradina a raiului tare plictisitoare. Frumos, dar fara actiune. Ai senzatia ca esti intr-o statiune plina de pensionari linistiti care dau la ratele si lebedele de pe lac paine, singura lor placere. Decorul din joc e unul destul de futurist si utopic, doar parcul in care m-am ratacit aminteste de un peisaj clasic, o lunca cu plopi si o moara de vant.

    —Aha...Taceam. Nu avea nici un sens toata aceata poveste. Ma blocasem si nu stiam ce intrebari sa mai pun ca sa dezleg cumva misterul. Alexandros a profitat de acest moment de respiro sa imi marturiseasca.

    —O iubesc… Nu mai stiu ce sa fac… ofta adanc după un repaos lung in care își tinu respirația si isi inhiba lacrimile. 

    —Unde pot sa gasesc jocul asta, cum se numeste, de unde il descarc?

    —Salvator Mundi...Un joc stupid, care o seca de toata energia vitala. Aproape ca traia in lumea ei acolo si nu mai putea functiona in lumea concreta. Neglija cele mai banale indatoriri, igiena fizica. Uita aragazul aprins. Nu mai manca, faceam curat in urma ei ca dupa un copil. Ce sa mai, era un dezastru. La un moment dar i-am zis ca nu mai putem continua asa. 

    —Ati incercat sa vorbiti cu un terapeut? Sa iti dai seama ce o facea sa fuga de realitate? 

    —Am vorbit, dar a refuzat ședințele. A spus ca nu are nici o problema. Ca ea s-a nascut in tinutul ElAhor, si ca Lumea ei nu e de aici. Incepuse sa delireze...

    —Un inceput de paranoia schizofrenica, am remarcat eu la prima impresie.

    —Avea ca avatar o imagine cu care incepuse se identifice. Un Elf. Intra cu un pseudonim de genu', Dulcika13. Ba incepuse sa se imbrace intocmai ca avatarul ei si se intalnea cu prieteni in acel joc in piata. La inceput am fost putin gelos, apoi mi-am dat seama ca prietenii ei sunt mai de graba asexuali. Nu aveau nici un instinct practic. Tot ceea ce pareau ca fac e sa isi etaleze tinutele ca niste pauni si sa discute despre puteri si credite. 

    —De la 13 ani se joaca ea acest joc? Incercam sa inteleg cat de grava e depedenta Regretei de jocurile online. 

    —Cel mai probabil! Cand ne-am cunoscut nu mi-am dat seama cat de grav... E ca un drog. Imagineaza-ti ca evadezi intr-o lume fantastica, unde totul e posibil...Si eu, eu eram doar un alt Avatar. 

    —Si ce legatura are Aristotel cu Dulcika13?

    —El cunoaste bine lumea virtuala. Aristotel mi-a explicat aceste lumi, puterile lor, strategia, Clasele Dinamice. E o adevarata mitologie, Mama Regina, Idiotii Utili Societatii, si tot el vorbea despre Altgoritmi si Ochiul Vigilent. Cunoscand tot acest jargon al jocurilor virtuale, am crezut ca imi poate da niste indicii despre unde as putea sa o gasesc pe Dulcika13, adica pe Regreta.

    —Spune-mi te rog, cand l-ai vazut ultima data pe Ari? Despre ce ati vorbit? am intrebat eu in timp ce am scos un reportofon din geanta si l-am cerut persmisiunea sa il inregistrez. Macar de data asta nu mai pot fi acuzata ca am inflorit discutiile, ca am adaugat de la mine cuvinte.

    —Cred ca au trecut mai bine de 12 luni. De atunci nu mai stiu nimic despre el. Probabil rataceste prin nu stiu ce loc fara semnal cu gasca lui.

    —Aha, inteleg. Si, te-a ajutat sa o gasesti pe Regreta?

    —Stai sa vezi, ca ceea ce mi-a propus sfideaza orice logica. Aproape ca nu stiam cine traieste mai mult in fantezie, el sau Regreta. Ne-am intalnit sub un pod din Londra, undeva la periferie, imi daduse coordonatele GPS printr-un prieten, pe un șervețel. 

    —Stiu un remediu la problema ta, imi șopti Ari si privi in jur ca si cum s-ar fi ferit sa nu fim urmăriți. 

    —Stii? m-am aratat eu surprins.

    —Doar ca va trebui sa nu ratezi nimic din ce iti spun si, asculta bine ca n-am sa repet, sa faci intocmai!

    —Orice! As fi facut orice pentru Regreta mea. 

    —Te avânţi cu paşi grăbiţi pe treptele Muzeului Naţional de Artă din Piaţa Trafalgar într-o oră de vârf, când mulţimea îţi înconjoară paşii. Cu o hotărâre solemnă, te ridici pe piedestalul acela blestemat, unde statuia lui George al IV-lea a fost mutată de revizionisti. Cu sufletul încărcat de o forţă ancestrală, repeţi de trei ori gestul misterios al cocosului lui Sfânt Peteu, urlând către cele patru zări ca un lup flămând, un ultrasu care și-a găsit tribul: "Auuuuuuuuuuu!". Cu mâinile tale, bat în palmă ca şi cum ai chema nişte porumbei în zbor, într-un frrrrr-freeeee-frrrrr-fruuuu hipnotic. Începi să imiţi bufniţa, cu wo wo wo, wo-wo-wo, ca un mesager între lumi. Cu gesturi măiestrite, îţi scuturi hainele de praf, de sus până jos, cu palmele învăluite într-un dans de purificare. Apoi, cu un gest solemn, iei un pumn de pământ şi-l arunci în aer, în timp ce forţele supranaturale se revarsă în jurul tău. Sari într-un picior, asemenea unui copil care încă învaţă să înoate şi îşi scutură apa din ureche la sfârşitul fiecărui scăldat. Repeti aceste acţiuni misterioase şi bizare până când găseşti ritmul sacru al universului. Abia atunci, cu mintea deschisă şi cu inima pregătită, îţi aşezi urechea pe asfaltul încins, iar paşii ei, indiferent unde ar fi, încep să îţi vorbească într-o simfonie stranie, revelându-ţi tainele ascunse ale destinului.

    —E absurd ce îmi ceri! i-am raspuns revoltat ca imi pierd orice speranta cu ideile lui absurde.

    —Dacă ti-as fi cerut sa te duci la Polul Nord știind ca o vei regăsi, nu-i așa ca nu ti s-ar fi părut un efort prea mare? 

    —Stii bine cât o iubesc... 

    —Daca ti-as fi cerut sa urci cele o mie de trepte in genunchi, nu ai fi plecat chiar de mâine in pelerinaj? 

    —Adevărat. Fără ea totul e pustiu… 

    —Si atunci de ce nu ai face un lucru atât de simplu ca cel pe care ti-l cer? Măcar de dragul ei      

    —Avea draptate...pana la urma nu imi ceruse imposibilul... 

    —Ma simt penibil. In plus, mi-e rusine sa fiu expus in public. Nu sunt un exhibiționist ca tine. 

    —Unora pana si nudismul la plaja li se pare exagerat, rase Ari cu compasiune pentru pudoarea mea. 

    —Maestrul, Maestrul e nebun de o Lume…cazu pe gânduri Ari si lasă ideea neterminata. 

    —Ce-i cu el? Care Maestru? Eram curios, orice  sfat putea fi util, orice pont care sa ma aduca la ea. 

    —Performance! Șopti Ari parca fără sa bage de seama agitația mea.  Mi-am pierdut ce-i drept răbdarea si m-am rastit la el, luandu-l de tricou.

    —Care? Cine? Unde îl găsesc pe acest Maestru? 

    —A fost o data un exhibiționist, incepu Ari povestea cu care imi zăpăci mințile.  Maestrul de la care a plecat Ordinul celor din care fac și eu parte. Acest Maestru si-a expus opera in public. Mai întâi a tăiat un lemn de cedru. L-a cioplit, l-a șlefuit luni de zile, ani, mai exact 33 de ani si a ridicat opera de arta sus pe munte, ca sa o privească tot orașul din vale. 

    —Ce munte? Unde? Sincer, ma dispera ca nu trecea direct la subiect si ma lua cu povesti ocolitoare. Nu aveam dispozitia sa il ascult. Gandul meu era numai la Regreta.

    —Muntele Măslinilor! In sfarsit un nume, ceva concret! O locatie! Apoi continua iar cu povestile astea.

    —Și după ce si-a definitivat opera, s-a dezbrăcat de haine si s-a înălțat pe Sine pe crucea pe care o cioplise. Timp de trei ceasuri a fost acolo expus in public. Suspendat între cer si pământ. Oamenii priveau cum își da viața încet, dar nimeni nu a încercat sa îl salveze. Pentru ei era doar o farsa. 

    —Un alt sarlatan care încearcă cu trucurile lui sa primească un ban nemuncit, am gandit cu voce tare.

    —Ce sarlatan? 

    —Scuze, n-am vrut sa te intrerup. Continua!

    —Intr-o zi, continua Alexandros povestea, pe cand o vizita pe sora mai mica din Florenta, Ari l-a vazut pe Maestru pe o straduta ingusta si intunecata, imbracat ca un cersetor, cu o gluga de calugar acoperindu-i fata. Maestrula începu sa se ridice doua palme deasupra pamantului. 

    —Nu mi s-a aratat decat mie, pe acel gang ingust. Am inceput sa il urmaresc. Cu cat ma apropiam de el, cu atat el se indeparta de mine. 

    —Nu inteleg unde vrei sa ajungi cu povestea asta! i-am zis caci gandul meu era in alta parte. Pe atunci nu bagam toate balivernele lui in seama. Abia mai tarziu mi-am adus aminte de vorbele astea si mi-a picat fisa. Nu erau doar niste simple povesti. Asculta, lucrurile abia acum se complica. Grupul acestui ordin in care intrase Ari apărea prin marile orașe turistice ca Barcelona, chiar și aici in Londra lumea l-a văzut, in Roma, Paris, Praga, Berlin, Tokyo, New York, New Delhi,  Calcutta, peste tot. Turiștii impresionați îl pozau si ofereau cate o lira, 50 de centi, maruntis de care incercau sa scape. Curiosii și scepticii ii verificau hainele sa nu aiba ceva ascuns care îl tine așa suspendat. Un fir de argint subțire care sa îl lege de pământ. Asadar, se pare ca nu iese fum fara foc, si zvonurile pe care ai venit sa le infirmi, au un sambure de adevar. Dar e plin Youtubul de clipuri cu oameni din ordinul lui... Nu ai sa ii recunosti, toti sunt imbracati la fel, in acele robe de calugari budisti. Au aparut insa multi profeti falsi, sa zic asa, care se folosesc de acest truc. 

    —Ce poveste! am simtit nevoia sa il incurajeaz pe Alexandros, din moment ce totul ramanea inregistrat pe aceasta banda. 

    —Intr-o zi, in fata celor care au venit sa ii vadă opera, Maestrul a intins mâinile așa si s-a înălțat. Toți credeau ca e unul din trucurile lui. Dar un nor de fum l-a acoperit și de atunci nimeni nu mai știe nimic de el, îmi povesti Ari…

    —Incredibil!… 

    —Mda...

    —Si tu crezi toate astea? L-am intrabat cu un soi de mila si compasiune. Isi pierduse si el mintile. Dar am schimbat subiectul imediat. Nu avea rost un raspuns. Stiam ca un om indragostit e capabil sa creada orice, chiar si cele mai rationale fiinte cad in capcana asta. Se duc si isi dau toti banii la cate o tiganca ghicitoare care intoarce niste carti si pe care le interpreteaza in functie de omul pe care il are in fata. Caci au o inteligenta nativa acesti sarlatani. Citesc inca de la intrare omul, chiar daca nu au nici o scoala. Din expresiile lui, din ezitari, dupa numarul de la pantof, forma nasului. Daca are parul ravasit, daca are cravata, daca miroase a parfum. Alexandros ar fi fost victima perfecta. Caci banii au si ei mirosul lor. A da, si mai ales palmele. Cat de usor citesti un om din palme. Lucru pe care il cere orice ghicitoare mai intai, este palma. E inginer, e agricultor, e scriitor, e un simplu sofer? Pentru ca asa il vei impresiona cu clarviziunea ta, cu puterea ta de ghicitoare in magia neagra. Bati din palme, iti scuturi hainele ca si cum te eliberezi de un blestem, arzi putina tamaie pe altar, daca se poate cu efect psihedelic, intri in transa, bolborsesti niste cuvinte si ii iei banii la fraier. El pleaca multumit, tu cu buzunarele pline. 

    —Nu stiu ce sa mai cred... Il intelegeam, se vedea pe fata lui derutata.

    —Ce-a urmat dupa? am intrebat ca sa nu pierd firul discutiei.

    —Ari bagă adanc mâna in buzunarul din care scoase o tabacheră din metal din argint. Scoase o bucatica de ciocolata. Imi lua mana și o puse in palma mea după care imi strâns pumnul. M-a privit fix in ochi ca și cum ceea ce avea sa imi spună ținea de viața și de moarte:

    —Sa nu musti din ea decât dacă e necesar! 

    —E prăjitura din Amsterdam? Mai încercasem cu el niste ierburi aromate de la niște marocani acioliti in parc Göteborg cand eram studenti si am vizitat Suedia. A fost o experienta faina.  

    —Nu, nu, asta e cu totul de alta natura. Sa nu o folosesti decat atunci cand esti in mare, mare dificultate! L-am asigurat ca asa voi face. Ne-am desaprtit la statia de Metrou, unde aveam sa luam linii diferite. Eu spre Nord, Ari spre Sudul Londrei si mai apoi la aeroportul International.

    Trecuse câteva luni de la întâlnirea noastră, cand Alexandros își lua inima in dinti și se duse pe scările Național Gallery. Facu in tocmai cum îl sfătuise Ari. Trecatorii credeau ca asista la un performace, turistii il filmau ca pe o curiozitate a naturii, devenise viral pe internet. Batu din palme ca si cum un stol de porumbei ar fi fost eliberați in cele patru puncte cardinale. Își scutura hainele ca intr-o incatatie. Repeta pasii pana deveni un fel de automatism, din ce in ce mai repede. Un fel de proces prin care invoca niste forte necunoscute pana acum, dar aflate undeva adanc in el. Urletul visceral, din gat in timp ce palma lui desfacuta se ridica deasupra fetei, bataia palmelor, zborul porumbelului, scuturatul hainelor, in ordinea asta se succeda ritualul. Si nici o miscare nu era deplasata, nici un gest nu rata momentul, tempoul, care devenise un fel de automatism. Cu fiecare repetitie cu fiecare moment, ritmul devenea din ce in ce mai intens. Apoi incepu sa se învârte ca și cum ar fi aruncat ciocanul la proba jocurilor Olimpice. Se învârtea așa sus pe piedestal in jurul multimilor ca o axa ușor descentrata. 

    —Funcționează striga el ca un nebun! Lumea se învârte o data cu mine! Sunt Centrul Lumii! Și incepu sa dea din mâini ca si cum el era fixat iar cei din jur o roata imensa pe care o învârti. Învârtea aceasta roata ca o tiribomba din miscarile mâinilor și a corpului. Pana când viteza antrena multimea de oameni intro singura culoare. Atunci probabil ii apăru chipul Regretei caci se pare ca vorbea cu un interlocutor pe care doar el il vedea.

    —Hotarul? Sa urmaresc drumul spre Centrul Pamantului? Care șerpari ma vor ghida? intreba el un interlocutor imaginar. 

    —Te iubesc! Mereu te-am iubit! Și te voi iubi pana la capăt!  Spuse Alex întinzând mâna ca și cum ar fi atins un portal care se inchidea. 

    —Urmărește Lumia. Ea te va ghida. Ne vom întâlni pe Hotar, repeta el sa nu uite ultimele cuvinte pretioase pe care probabil Regreta i le spusese înainte sa dispară in ace vârtej colorat al multimilor.

    Nu știu ce a vrut sa însemne asta dar aveam sa aflu toate aceste detalii de la TJ. Cum Alexandros avea sa moara căutând acel Hotar. Probabil ca asa a înțeles el mesajul obscur și ambiguu acelui delir. Trecuse pe langa un chiosc de ziare si ii aparuse in fata tilul la un articol despre Himalaya, scris mare: Hotarul, Șerparii care asista pe oameni către Centrul Pamantului.  Everestul devenise un loc de pelerinaj, o aglomerație de aventurieri rătăciți, mai ceva ca la Moaștele Sfinților. Un fel de religie a celor fără de credinta, un test al limitelor. Asta e Hotarul! O denumire a unei crevase care facea diferența dintre viața si moarte, care sorta norocoșii rămași in viața. Din păcate Alexandros nu avea pregătire de alpinist și nu s-a mai întors… 

    Alexandros a căzut între doua Lumi, pe Hotar, dacă pot sa spun așa. A urmărit o iluzie. A crezut in vorbele lui Ari pe care îl consider ca are o vina morala. Nu te poți juca așa ușor cu vorbele, cu sentimentele, cu trăirile oamenilor. S-ar putea sa te ia in serios unii. Așa cum și eu l-am luat. Și era cât pe ce sa îmi pierd mințile. Alex a fost victima unei iluzii, a unei iluzii de tipul Morgana. A urmărit-o pe Regreta lui ca un orb pana la capătul pamantului. Cine spune ca dragostea e oarba, știe el ce știe… Dupa ce am citit Scrisorile lui Horatiu și toate acele povesti pescărești pe care i le bagă in cap Ari, despre cântecul sirenelor, chemarea marilor, sunt sigura ca Alexandros nu a fost nici prima nici ultima lui victima. Încă aștept un postcard de la Horatiu... Încă mai sper ca s-a împotmolit intr-un port in Havana, ca a găsit un liman, o cubaneza cu fundul tare sau o africana cu pielea de catifea care sa îl fi legat de țărm sau măcar de catarg. Poate nu a auzit cântecul de sirena pe care îl propovăduiește acest nebun in delirul sau de grandoare!  Îți spun și tie, nu te lasă sedusa de acest trubadur. Ar putea fi un impostor. 

    L-am întâlnit pe domnul TJ., care ar fi trebuit sa conduca aceasta expediție spre succes. Cu greu mi-a acceptat întâlnirea. Am luat mașina și am condus cale de câteva ore spre Făgăraș pana la poalele munților, de unde am luat-o la cale pe jos, căci drumul era impracticabil si se îngusta spre o pădure de molizi și brazi. Am mers pana am dat de o poiana. TJ. era pe scari, pe prispa și fuma ceea ce părea o Țigara rulată manual. Deși era abia ora prânzului, duhnea a alcool ieftin. Nu pot sa îți spun ce am pățit pana am ajuns in vârful dealului, nepregătită de așa drum, cu pantofii mei cu toc. Ceea ce i-a întărit si mai mult prejudecățile lui de alpinist trădat de înălțimi. Cum pot sa vin la munte in așa hal? Muntele este Sfant! Aproape ca era sa îmi scrintesc glezna, ceea ce l-a făcut sa se trezească din amortire. M-a ajutat acest truc. M-a ferit de orice introducere. Apropierea asta fizica a rupt cumva bariera suspiciunilor. M-a luat in brațe si m-a pus pe o băncuța din lemn, mi-a pipăit glezna, m-a asigurat ca totul este in regula.

    —Tine! pune gheata asta pe glezna!  o sa îți calmeze inflamarea. 

    —Multumesc! I-am aruncat eu o privire recunoscătoare și timida. Instinctul lui protector îmi dădu o senzație plăcută. Ca atunci când eram mica si ma juleam in genunchi. Tata sufla pe rana ca și cum ar fi împrăștiat o pulbere fina și invizibila care oprea imediat sângerarea.  Avea, in sfârșit, cineva grija de mine. Iar sentimentul asta de abandon, de vulnerabilitate, îmi lua o povara de pe umeri. Povara de a avea totul sub control, familie, cariera, ratele la banca scadente la timp. 

    —Cum te mai simți? Te mai doare? Întreba el foarte grijuliu.

    —Putin. L-am mințit eu, recunosc. 

Am profitat de aceasta apropiere ca sa trec direct la ce ma frământa. Cum a căzut Alexandros între cele doua crevase. In acel moment fata i s-a întunecat, privirea s-a indreptat spre geam, undeva departe, unde se vedeau varfurile Negoiu si Moldoveanu inca acoperite de zapada.

    —Nu ar fi trebuit sa il las acolo… răspunse el și simți nevoia sa caute o sticla pe care probabil o avea ascunsa sub masa.

    —Poate ca gestul tau i-a salvat pe cei rămași in viața…

    —Dar de ce trebuie sa moara cineva ca sa trăiască altcineva? O intrebare la care nu am găsit un răspuns spontan. 

    —Muntele își cere tributul...am adaugat eu timid, sa nu cumva sa spun vreo prostie care sa il enerveze. Era genul acela de om dificil. Daca i se parea ceva ciudat, se inchidea in sine ca nu arici si apoi, adio! 

    —Am stat cu el pana am pierdut semnalul, a continuat T.J. dupa un timp lung de tacere. Am coborât cu ceilalți la cota 5000 la prima tabăra, cu speranta ca vom îndupleca niște șerpari sa porneasca a doua zi o expeditie cu cei mai experimentati oameni, sa il recuperam din acea cadere. Dar prognoza meteo s-a înrăutățit atât de rău încât nu am putut sa ieșim din corturi. Era un viscol de nedescris. 

    —Cand ai pierdut semnalul? Ce spunea? Poate sunt eu altfel, dar ultimile cuvinte ale oamenilor mi se par memorabile. In realitate sunt atât de banale. Te izbește banalitatea ultimelor cuvinte in fata morții. Numai in romane am citit cele mai frumoase sfârșituri. 

    —Imediat ce a început furtuna. Eram in cortul de comanda cand i-am ascultat vocea din ce in ce mai slaba, din ce in ce mai împăcată cu soarta. 

    —Ce noapte fantastica!l-am auzit spunand... Ce spectacol! Il piu grande spectacolo dopo il big bang!… Nu am inteles ce-a vrut sa zica cu fraza asta. Nu știu dacă vorbea el sau delirul din el. Aproape înghețata, mintea nu mai funcționează cum trebuie. Toți știu ca lipsa de oxigen îți poate da stări, iluzii, fantasme. 

    —Mai naste-ma o data! am auzit printre alte bolborosiri fara sens. Mai naste-ma o data! 

    —Sinu Adunai, Sinu Adunai, striga el si apoi scoase un raget visceral, din toti rarunchii:

    —Yuhooo Yuhoohooo! Bring ing de Kosmos! Youhooohooo ca si cum si-ar fi luat zborul! Era un strigat de entuziasm. 

    —Regreta!... si semnalul se pierdu pentru a nu stiu cata oara.

Primul simptom veni o data ce Alexandros isi desfăcu fermuarul de la geaca. Frigul da senzații de sufocare. 

    —Dance, striga Alexandros, Dance my friend! Incepu sa fredoneze un cantec, un colind, nu imi dau seama ce. Probabil isi imagina ca e undeva la malul marii. Deseori se intampla asta alpinistilor, sa viseze lucrurile cele mai frumoase, sa isi aduca aminte experientele din viata lipsite de efort.  

    —I never loved The Man more then you! deja era clar, trebuia sa il pastram focusat pe un singur lucru. 

    —Am incercat, am incercat... Tj. incepu sa planga. I-am luat capul in brate asemeni unui copil. L-am leganat si l-am linistit. Abia isi revenise din spasme cand incepu sa tipe ca si cum l-ar fi vazut in pragul usii, sau undeva pe marginea unui zid, gata sa se arunce:  

    —Nu te dezbracă. E o iluzie, Alexandros! Nu ceda! Nu Răspunde che-mării! Nu este o plaja adevarata! Nu te prinde acelui dans! Ultimii alpinisti ramasi in tabara încercau sa îl țină treaz, sa îl motiveze sa rămână lucid, măcar pentru Regreta… căci alt motiv mai bun nu găseau. De fapt asta il manase si pe el in aceasta aventura...

    —GloOooooOOOoooooOOOooooOOOrie fredona o melodie ca o un colind. Apoi am pierdut semnalul pentru un timp. 

    —Alex, Alex, ALo! Aici baza! am strigat imediat ce am auzit semne de viata. Printre bruiajul statiei de receptie, după ce am ascultat înregistrările, am distins urmatoarele cuvinte: 

    —Mama? Mama, tu ești? Mama buna, mama mica...

Era primul indiciu ca începuse perioada critica. Lupta lui cu supraviețuirea. Când iti apare mama in delir, nu e un semn prea bun. 99%  din subiecți nu mai supravietuiesc ca sa povesteasca acea senzație de libertate și fericire greu de pus in cuvinte. Era clar ca Alexandros nu a facut parte din cei 1%, dar marturia lui a ramas inregistrata pana la ultimul semnal.

    —Sunt tot mai aproape de tine, mama...Ia-ma in brate si ascunde-ma bine. Uite...carne! Uite, sange! Am fugit de pe cruce…si incepu iar cantecul acela de sirena care il dezbraca pana la piele. 

    —Da-mi sania jos din pod, Tata! Sa colindam din poarta in poarta.  GLOOo OOOooo OOOooooRiE...s-a nascut Mesia!..Tata, tata, de ce m-ai parasit? Sunt atat de singur...

    —Alo, sa vina cineva sa ma ridice, Alo, isi reveni el din delir si incepu sa se agite si mai rau, ceea ce nu ii facea bine deloc caci cu cât respira mai repede, cu atât pulsul ii crestea. TJ. incerca sa il calmeze, sa ii spuna ca e aici, langa el. Ca nu il va parasi, ca nu il va lasa singur, ca se va intoarce... Insa Alexandros a ramas acolo, pe Hotar, la marginea intrebarilor, acolo unde timpul incepe sa fie si florile sa cugete nemurirea.

    Corpul lui a fost recuperat din acea crevasa un sezon mai tarziu, caci era ultima expeditie in acel an. Datorită schimbărilor, avea sa inceapa iarna mai devreme ca oricand.  TJ. mi-a confirmat ca Ale, cum ii spunea el, avea un zâmbet înghețat, o liniște si o pace care se citea pe chipul lui. 

 

—Barba era asemeni unui Print de Gheata continua TJ. Cand am atins-o parca s-a dizolvat ca prin farmec, lasand in urma pulberi fine de gheata. Nu stiu ce reactie chimica a putu sa fie, caci asa ceva n-a putut sa imi explic.  O poza cu Regreta in buzunarul stang de la piept. Te urmez oriunde, urma ta e dulce…scria pe verso. A fost gasit gol, si ce e ciudat, in picioare, cu cele doua maini intinse ca o sculptura, cu un atlet clasic atenian la o proba Olimpica. Ca intr-o pictura a Revolutiei Franceze care indeamna soldatii la lupta. Ca si cum cineva l-ar fi tras de la mijloc in jos dar el se tinea de o funie imaginara cu toata forta mâinilor privind mereu in sus.  Era o sculptura de gheata care avea mii de unghiuri. De sus cand am coborat se vedea intr-un fel. Jos in alt fel, iar din latera in alt fel. Cand l-am miscat din loc ca sa il il ridic pe targa, caci ma asteptau serparii salvamonti sus, s-a spart in bucatele ca un bibelou de portelan. Ca un soldat din sare s-a facut farame si a cazut prin crapaturile crevasei. 

    —N-am putut sa il aduc acasa, isi reprosa Tj. neputinta.  Am blestemat acel Munte si am promis ca n-am sa ma mai intorc. Niciodata! 

    —Imi pare rau...i-am spus, si am pus capat acestui supliciu. Caci nu mai puteam sa il vad cum se biciuieste. Pana la urma nu a fost vina lui, acum ca am inteles... Domnul TJ. nu era decât o alta victima colaterală a acestei povesti, care a pornit de la acea întâmplare din piata Domului Florentin. 

    Tj. rămase fara puteri, ca si cum am venit aici sa il exorcizez de toti demonii. Era tarnspirat si abia mai putea sa isi traga suflul dupa o asa experienta. Si recunosc, si eu! Am oftat, caci parca mi-am tinut respiratia in tot acest timp fara sa il intrerup. Am inteles atunci, ca era cumva, desi nu il pot acuza direct de crima, era numai vina lui Ari! El cu ideile lui fantasmagorice pe care le-a implantat putin cate putin in mintea si inima lui Ale. Delirul are o forta centrifuga din care cu greu se poate iesi. O data prins, esti invartit pana incetezi sa mai fi tu insuti. Am trait asta pe propria piele in acea vara in Florenta. Nu vreau sa iti vorbesc acum despre asta.  Si nici nu stiu daca am sa pot sa iti vorbesc vreodata. 

      Nu după mult timp dupa vizita mea,  TJ. avea sa atârne de un ștreang prins de grinda de lemn a cabanei lui de la munte… Am aflat asta citind titlurile de la stiri: Primul roman care a atins toate cele 7 varfuri mortale, si-a gasit sfarsitul tragic! Am deschis articolul si in continuare justifica moartea lui: Tj avea probleme in ultima perioada cu depedenta de alcool. Un om cu psihicul lui TJ, care indurase cele mai aspre conditii, fusese rapus de bautura. Cat de absurd! Sa nu intuiesti ca in spatele fiecarei sticle goale se afla o drama! Mi s-a parut putin nedreapta aceasta descriere dupa care avea sa ii fie celebrata moartea. Tocmai de aceea cred ca povestea asta pe care ti-o spun, vine cumva sa ii restabileasca adevarata lui imagine, de suflet tare blocat in fata unei alegeri imposibile! 

Sfanta Vineri

     

Capitolul V

  Înainte de evenimentul din Florența, nu vreau să scriu despre el acum, sinceră să fiu, nici nu știu cum să îl definesc, cum să îl încadrez în toată povestea asta. După ce l-am culcat pe Flavius, am fost să măsor distanța cu pasul de la Baptisteriu până la Domo și să număr treptele care urcă sau coboară, depinde de perspectiva privitorului, din Piață Centrală. Am profitat de ocazia asta și am refăcut, asemeni pelerinilor care trec prin Via Dolorosa, tot parcursul lui Aristotel. Dar ce povesteam? A da, ziceam că înainte de evenimentul din Florența, m-am uitat peste discuția cu Carmen și am găsit similitudini cu ceea ce el numea Schimbarea la Fața, și care în fond era o demonstrație de forță și bravură. Am stat și m-am gândit, cum am ajuns să fiu consumată de acest personaj. Adevărul e că am alunecat puțin câte puțin fară să îmi dau seama, într-un fel de obsesie. Nici eu nu reușesc să mi-o explic. E absurd. Dacă te gândeșți că sunt mai interesată de acest personaj decât cei care probabil l-au cunosct de aproape, nu din auzite și din cele scrise pe o platformă online.  Sunt o femeie care își vede de viață ei. Dar nu știu cum m-a mâncat buricul degetelor și am apăsat pe enter. OH, Doamne, fac ce fac și iar mă întorc la aceeași obsesie. Dar trebuie să înțelegi și tu de unde mi se trage. De la primul comment. Pur și simplu m-a provocat cazul lui, un caz clinic, ușor de încadrat în literatura de specialitate, un delir de grandoare, un narcisist patologic. Atunci am început să gravitez în jurul lui ca stelele de pe steagul Uniunii Europene. Fară să îmi dau seama. Pisici, nu știu ce m-a fascinat! Personalitatea lui controversată. Faptul că pe atunci mi se părea totul clar, cazul lui delimitat bine în datele problemei. Dar îmi plăcea să mi se răspundă la comentarii pe care le scriam mai mult în glumă. Descoperisem jocul ăsta. Că totul era un joc. Mă amuza faptul că orice spuneam eu, Ari lua totul în serios. Cu o gravitate ce mă speria uneori. Îmi lasă impresia mai de graba a unui trubadur care se ia în serios asemeni lui Don Quijote de la Mancha care se lupta cu morile de vânt. Da, asta era! Un cavaler rătăcitor. 

          Nu mai știu ce i-am comentat, că am regretat agresivitatea mea a doua zi și mai ales cinismul. Așa că am șters comentariul. Știu că a rămas răspunsul lui și azi public și care sună în mintea mea ca un ecou. Tu ai în tine, îmi spuse el, ascunse bine niște cuvinte, (ne-cuvinte) pe care încă, încă...nu le cunoști, (re-cunosc). Dacă am să te învăț, cum să spui, cum să închizi ochii (cu palmele) cum se zice, cum se cânta, (roagă) în limba păsărilor, și a florilor, pe limba florilor și a păsărilor, acele cuvinte (ne-cuvinte) sau în orice alta limbă (frumoasă), o să te îndrăgosteșți de mine (de tine?).  O să mă confunzi apoi cu dragostea? O să mă confuzi apoi cu păsările? Cu cerul. Cu viața. O să fii geloasă! O să mă vrei doar pentru tine! Ai să plângi și ai să râzi plângând. Apoi o să îmi reproșezi, (că simți) că mai bine nu, (mai bine) nu ai fi învățat, (ai fi trăit, ai fi simțit) niciodată acele cuvinte, (ne-cuvinte). Că acum blestemi în loc să Cânți, (să Cânti?) Fără să știi că eu sunt doar mediul, (oglinda) prin care vezi în mine ce e rău (și ce e bine). Căci nu de mine,  ci de viața, de păsări, de flori, trebuie să te îndrăgostești tu. 

        Na, ce mai poți spune? Oricât de delirant ar fi omul ăsta, trebuie să recunosc că m-am simțit cumva fascinată și flatată de vorbele lui. Până la urmă o înțeleg perfect pe Carmen. Când viață vine peste tine, fii pregătită să o întâmpini cu formule. Carmen avea ecuațiile, eu aveam explicațiile. Nu pot să nu trec totul prin filtrul gândirii. Orice trăire pentru mine trebuie retrăită. Gata cu mărturisirile. Trebuie să plec, am făcut o programare la doctor. Mă simt uneori extrem de obosită. Am luat tot felul de suplimente nutritive, dar se pare că starea mea de oboseală nu s-a ameliorat. Nu-ți face griji, nu e nimic serios. Doar o astenie, sper că o să îmi revin în concediu. Marea și Soarele au puteri miraculoase. Desi simt că e o problemă ce somatizeaza, că e mai de grabă o boală a sufletului a cărei sursă nu o pot identifica. Probabil că îmi fac prea multe griji. Am căutat în vise indicii. Se făcea că eram într-o livadă cu Piersici. Am rupt și am mușcat din carnea zemoasă a fructului, dar paznicul grădinii m-a văzut și m-a alergat cu niște caini lupi. Nu pot să iți zic ce senzația am avut în vis! Nu am încălcat nicidoata legea, nu am furat în viață mea. Când am scapăt de urmaitorii mei eram așa entuziasmată de isprava mea. De parcă eram o adolescentă în curtea școlii pusă pe năzbâtii. Mi-am sunat psihanalistul și i-am povestit acest vis, care a fost pus pe seama unui libidou nesatisfăcut. Nu știu ce să zic. Poate sunt doar niște dorințe interzise de care nu sunt conștienta. Am râs puțin, știind că piersica simbolizează organul genital feminin. De ce aș avea eu un vis despre vaginul unei femei, despre dorințele ei zemoase, despre "fructul interzis"? Hahaha, habar n-am! Dar am găsit asta comic de povestit. 

           În acea vara aveam să stau tot concediul la mare pe plajă. Interesant cum ne-am interesectat. Sigur că nu știam că e el, dacă mă întrebi. Nu știam de povești nemuritoare, nu știam decât de muncă, haine de băgât la spălat, plăcinte de pus la copt pe care le împărțeam cu Flavius la săracii de pe scările de la Sfânta Vineri. Îmi aduc aminte cum stăteam pe plajă și priveam un cuplu tânăr cum se hârjonea în marea agitată, inconștienți pentru că era arborat steagul roșu. Mă gândesc dacă nu erau chiar ei când i-a fluierat salvamarul. Un câine ce își scutura blana udă pe cearceaful meu îmi distrase atenția de la acel cupulu inconștient. Picăturile răcoroase mă trezi din letargie. Am strâns prosoapele și jucăriile lui Flavius că se apropia prânzul și am plecat spre Hotel. Am luat prânzul în oraș și am intrat pe blogul Nicoletei, să mă inspir fiindcă nu aveam nici chef, nici idei de gătit pentru cină. Plictisită dădeam scroll la rețete, până mi-a atras atenția un nume: Aristotel! Hahaha, adevărul că îmi aleg rețetele după numărul comentariilor. E un indicator bun că trebuie să fie ceva special. Pui cu sos de gorgonzola, tras în vin alb. Aristotel, filosoful atenian interesat de Rețete culinare. Na, ce să zic, filosofia trece prin burtă.

    —E prost cine iubește! commenta Ari la titlu din descrierea postului:  mănâncă, roagă-te, iubește! Nico nu scria doar rețete, ci crea și decorul, poveștile din spatele lor. Pentru că tot ce făcea era din pură pasiune, pentru un cerc restrâns de prieteni, iar când a venit succesul, a luat-o prin surprindere. ÎI plăcea să se ducă la piață și alegea ingredientele după mirosul lor, mai puțin după forma sau aspect. 

    —Nici deștept! răspunse Nico într-un spirit de glumă. 
    —Ești filosof? m-am băgât eu în conversație. Mi-am permis sarcasmul întrebării că doar eram pe teren cunoscut, se subînțelege, îmi ținea spatele Nico.  
    —Sunt, că-s cu burta goală! răspunse Aristotel.
Marele filosof cu burta goală... L-am trimis în gând la muncă, dar apoi m-am simțit vinovată că judec o dată cu el pe cerșetorii de pe scările bisericii Sfânta Vineri, unde am obiceiul să împart plăcinte cu Flavius. O plăcintă caldă, la momentul potrivit, face cât o mie de cuvinte frumoase. Instinctul matern prin care hrăneșți un biet muritor...m-a dus cu gândul...dacă știi tu...imaginea aia pe care am văzut-o când am vizitat Del Prado. Cred că iți aduci aminte, ți-am trimis un postcard. O luasem de la magazinul muzeului. Dacă nu iți aduci aminte, este vorba despre Caritas Romana, înfățișând frumusețea Perei alaptandu-l pe Cimon, tatăl ei întemnițat și condamnat la moarte prin înfometare. Povestea a fost pusă într-o frescă din Pompei, orașul pierdut. Scena este descrisă de istoricul Valerius Maximus în Factorum ac dictorum memorablium și reluată în diferite forme de renașcentisti. M-a uimit povestea cât și imaginea asta a alăptării afișată în spațiul public al muzeului. Faptul că trăim într-o societate deschisă dar suntem totuși atât de pudici. Pero este descoperită de paznicii închisorii. Gestul acesta pre-hristic, trupul care simbolizează pâinea și laptele, impresionează judecătorii care decid să îl elibereze pe bătrânul Cimon. Am văzut multe variante ale acestui laitmotiv, dar nu pot să decid care tablou îmi place mai mult. Cel al lui Peter Paul Rubens, cel al lui Caravagio sau al lui Jean Baptiste Greuze din 1767? Mi-ar plăcea totuși să văd și o interpretare modernă. Păcat însă că orice gest vă fi interpretat ca unul politic. Arta a devenit un simplu mainfest, care nu mai are putere de a transcende. Îmi cer scuze pentru drumul ăsta ocolit prin Istoria Artei, plicticos pentru tine care te știu preocupata mai mult de cifre și de balanță contabilă de la sfârșit de an. Dar aici a fost punctul zero. Din acel moment am intrat pe pagina lui. Gata, de data asta chiar trebuie să închid. Trebuie să mă văd cu Nico, i-am promis. Nu ne-am mai văzut de mult. A ales un local în Centrul Vechi, lucru pe care îl detest, căci e plin de turișți și studenți puși pe beții și agățat. Aș fi preferat o gradină interioară de pe strada Plantelor. Dar așa e Nico, e ziua ei așa că nu pot să o refuz [...].

          Nico îmi făcu cu mâna în timp ce cobora dintr-un taxi. Era îmbrăcâtă într-o fustă strânsă pe trup și vulgar de scurtă ce îi scotea fundu în evidentă. Un maiou alb simplu, accesorizat minimal cu niste tocuri puțin cam exagerat de înalte. Fusta nu o avantaja deloc, îi lasă să i se vădă toată celulita de pe picioare și fundul cam mare, dar se pare că pe ea nu o deranja, și cu atât mai puțin pe bărbați, care întorceau capul după ea. Arăta că și cum ar fi ieșit dintr-un bordel. Dacă o vedeau șoferii pe centură cu siguranță nu ar fi scapăt fară câteva clancsoane. La vârstă ei, ținuta îmi păru puțin anacronică. Dar îmi cunoșteam bine prietena că să mă mai uimească exuberanța ei. Se futea cu tot ce prindea, era măritată cu cariera, nu avea copii, era mama a trei pisici pe care le adunase de pe stradă. Multe femei și-ar fi pus silicoane, și-ar fi făcut operațîi estetice, și-ar fi îmbunătățit buzele și tot nu ar fi avut succesul ei la bărbați. Pe semne că e ceva ce vine din interior, o dorință arzătoare. Nu pot să spun că mă simțeam în umbra ei, căci nu am astfel de orgolii. Însă judecând obiectiv, încerc să înțeleg ce criterii au bărbațîi. Ce îi determină să aleagă pe o femeie și nu pe alta. Am înțeles atunci că e ceva inconștient. Nu are nici o legătură cu aspectul fizic, cu cele câteva kilograme în plus pe care Nico le afișa cu atâta mândrie. Poate că asta era, atitudinea! 

        I-am povestit pe scrut cum a fost vacanta mea la Mare, despre întâlnirea cu acest personaj de pe blogul ei. 
    —După ce am revenit din trăirea aceea intensă dată de verdele crud și albastru azur, am citit ultimul lui post. Dă-mi să beau!  
    —Atât? întrebă Nico nedumerită. 
    —Atât. 
    —Și? 
    —Nimic... Abia mai tărziu aveam să leg acest mesaj obscur de întâmplarea pe care am văzut-o cu ochii mei, în trecere ce-i drept, căci se iscase multă zarvă. Poate că pare destul de neînsemnată scena, dar nu și acum când îl cunosc. Mă rog, așa cred... că îl cunosc... 
    —Aha, înțeleg...ușor sceptică, puțin confuză și ironică, Nico părea că își pierduse interesul pentru așa banalități pe care nu le putea înțelege, din moment ce nu le trăise. 

    —În acea vară, ți-am zis, observasem un cuplu tânăr jucandu-se pe plajă. Ei bine, înainte să se hârjoneală în valuri, pe la ora prânzului i-am văzut la o cișmea publică. Ea ținea palmele împreunate ca un cuib de păsări și lua apă în mâini pe care o ducea la gura lui. Abia tărziu aveam să descopăr că el era, după umerii lați și după cele cinci cicatrice încă proaspete pe spate. Aristotel nu mai era înfometat, era însetat și limpăia că un câine din palmele ei apă, iar apa-i curgea printre degete acelei fete. Și scena asta absurdă a continuat așa până ce lumea care așteptă la rând la cișmea, începu să facă scandal. Nu era nimic practic în gestul lor. Apa curgea, iar setea nu reușea să și-o potolească. Scena asta era de un absurd repetabil. Fata cu care era, lua totul în serios, ca în acel clip viral de pe youtube, cu rața care ia un bob de grâu, fuge repede spre lac, peștii vin cu gurile deschise și rața îi hrănește. Se duce iar, ia un bob de grâu în cioc și se întoarce la gurile flămânde ale peștilor. Mă gândesc oare dacă rața nu hrănea peștii în speranță că mai tărziu îi vă devora.  

    —Dă-mi să beau... Înțelegi de ce anul zero începe de aici și se duce mult în jos și mult în sus până într-o zi, când acest delir avea să mă prindă și pe mine. În fine, am vorbit destul despre mine. Ce mai faci tu, că de când nu te-am văzut! 
    —Dacă stau să mă gândesc, răspunse Nico după ce ascultă toată povestea asta ciudată, dragostea chiar trece prin burtă. 
    —Hahaha, tu știi cel mai bine asta: mănâncă, roagă-te, iubește! Nu?
    —E un clișeu! Dar sună bine, prinde la public. Face vizualizări. 
    —Vezi că numai tu eșți vinovată, rețetele tale sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă mie în ultima vreme.
    —Hahah, nu da vina pe mine că nu îmi asum! Ai grijă că visul ăla nu prea îmi sună bine. Cine știe dacă data viitoare nu o să te prindă paznicul ăla și o să pună căinii pe tine.
    —Neah, nu-ți face griji! Viață mea sexuală e numai bună. Nu pot să mă plâng.
    —Nu se știe niciodată! îmi zâmbi complice Nico. 
    —Dar chiar așa, tu ce ai mai făcut cu tipu ăla? 
    —Care tip?
    —A da, am uitat că îi schimbi că pe șosete.
    —Tinerelu' ăla de te-ai abordat la piscină, i-am adus eu aminte discuția de la ultima noastră întălnire.
    —Hmmm, e bun rău! spuse ca și cum l-ar fi dezbrăcat din priviri.
    —Să nu zici că...
    —Nu zic...Nico rădea.
    —Nu, pe bune, e mai mic cu 20 de ani decât tine. Ai putea să-i fi mama.
    —Nu îmi povesteai tu cândva de Caritas Romana? 
    —Tipic freudian, ar trebui să te trimit la psihanalistul meu să iți rezolvi acest complex.
    —Și daca sunt conștienta de el, nu e oare ca și cum l-aș fi rezolvat? Prea e nevrotică teoria sexuală a lui Freud. În plus, e învechită, știi bine. Nu totul se reduce la libidou și sexualitate.  Ba uite, eu m-am specializat pe foame și agresvitatate. Le dau la bărbați să mănânce și jumățațe din problemele lor se rezolvă. 
    —Nu mai vorbi de mâncare, deja mă gândesc la o cură de slăbire.
    —Și femeile devin isterice dacă nu le dai să mănânce, râse Nico.
    —Te uiți la dinții lui, și dacă sfășie carne, e clar tipul agresiv. 
    —Ai văzut ce canini are?
    —Da, sigur! Întâlnesc un bărbat și primul lucru pe care îl fac e să îi analizez gura și dinții. Știi, pot să mă uit în gura ta? (hahaha ce comică e Nico, nu ai cum să nu razi copios când ieși cu ea).
    —Trebuia să te faci stomato...loaga!
    —Hahah, vezi că și meseria asta are ceva issue. Ca tot ce ține de cavități, întrări, găuri, zone lubrifiate. Mai bine direct, ginecolog!
    —Dar chirurgii?
    —Ăia sunt niște psihopați pe aceeași palier cu măcelarii.
    —Hahaha.
    —Apropo de asta, eram la stomatolog și mă gândeam, în timp ce priveam la acel punct luminos, cum ar reacționă dacă i-aș prinde degetul și l-aș suge prin mănușa aia de latex. Chiar așa, nu se inventează mănuși cu gust de căpșuni sau banane, pentru stomatologi, în caz că?
    —Hahha, nu mai puteam de râs. Făceam pe mine. 
    —Mă duc până la baie, să nu-ți uiți ideea! După ce am revenit Nico deja era agățată de un Individ căruia îi arătat degetul mare pe care avea un inel, ca și cum i-ar fi arătat acel gest obscen. 
    —Uneori mă gândesc la cele mai absurde gesturi, reluă Nico după ce scapă de individ. Nu înțeleg de unde vine nevoia asta de absurd. Alte ori, mă bufnește râsul când mă gândesc… Mergeam așa pe stradă și mă gândeam cum ar fi să îi dau o palmă peste fund bărbatului din fața mea, sau doamnei. 
    —Hahaha, am râs cu gura până la urechi. Există o explicație..
    —Nu-nu, nu te gândi la ceva sexual. Doar să îi văd mutra. Reacția, că la o emisiune cu camera ascunsă. Mă interesează mai mult reacțiile oamenilor decât gestul în sine. Bătrâni, tineri, elevi, fete, random!
    —Da, înțeleg, ideea asta de eroare.
    —Exact! Absurdul ca eroare a programării! Suntem de fapt niște ființe programabile, dar ce e ciudat că prin absurd, prin artă și prin ceea ce pare neverosimil se poate produce o revoluție.
    —Ca o maimuța care bate la mașina de scris. La prima vedere un gest absurd. Dar ar putea în câteva milioane de ani să scoată un poem de dragoste!
    —E mai degrabă un automatism! Am fost cu Puștiul meu la un festival din ăsta în munți lângă un lac glaciar. Puff, mă uitam la dansurile lor aritmice, psihedelice, ciudate chiar! Mișcările lor erau asemeni unor zombie posedați. O muzică care bătea pe același ritm. Își puneau ochelari de soare la ochi și dădeau așa din cap zi-noapte în fața pupitrului unui Selector, că așa îi spune, care nu făcea decât să schimbe placa. M-am băgat și eu acolo printre ei și am început să dau din cap ca un pinguin. Pinguina!? Există pinguina? În fine, după un timp parcă nu mai eram eu. Mă simțeam învârtită într-un fel de curcubeu magic. Și te asigur că nu trăsesem nimic pe nas, doar ce dădusem două-trei shouturi pe gât. Atât. Intrasem în acel ritm al bassilor bum-bum-bum, bum-bum-bum-bum-bum-bum. 
    —Interesant. Pentru moment mi-am amintit de ritmul boșimanilor și ceea ce trăisem în fața televizorului. 
    —Mă scuzați, interveni un domn în conversație, v-am observat de la masa aceea din colț. Pentru moment am crezut că ne-am intersectat vizual, că mi-ați zâmbit discret, ceea ce mi-a dat curaj să vă întreb daca doriți ceva de băut. Îmi permiteți? 
    —Îmi pare rău, spuse Nico, sunt pe invers. Și mă luă de mână că și cum am fi fost un cuplu. Dar dacă aștepți cuminte la rand, poate trec pe normal.
    —De ce l-ai refuzat? am întrebat-o eu contrariată. Nu intenționez să rămân cu tine toată noaptea! Unii oameni mai au și familie...Ai uitat? 
    —Voiam doar să văd cum i se mișcă bucile când se întoarce în bancă lui. Nu-ți face griji, va fi acolo toată noaptea și mă vă aștepta.  
    —Despre ce vorbeam?
    —Dansul ca manifesatare absurdă, i-am adus eu aminte. 
    — De fapt, denumim acest automatism ca fiind absurd pentru că nu îl înțelegem pe deplin. Mișcăm mâinile pe lângă corp și ridicăm piciorul drept, apoi piciorul stâng, asemenea unui soldat care defilează în cadrul unei parade militare. Dansul și-a pierdut funcția inițială de ritual de împerechere și a evoluat într-un comportament aparent inexplicabil, care încă ne intrigă.

    —Această manifestare comportamentală, implică intrarea subiectului într-un ritm al acțiunii în care individualitatea sa este subjugată de un gest autonom. Descoperirea acestui fenomen susține și confirmă ipotezele teoretice dezvoltate în timp în domeniul psihologiei comportamentale. Atunci când acest ritm nu este permis să se manifeste în mod corespunzător, corpul uman poate reacționa prin somatizare. Această reacție se reflectă deseori prin apariția de ticuri motorii sau vocale, precum clătinarea umărului, clipitul excesiv, emiterea de sunete sau cuvinte considerate "interzise," sau evitarea unor anumite modele geometrice pe sol, cum ar fi triunghiuri sau linii. Analog, gestul de atingere a posteriorului unor indivizi necunoscuți poate fi înțeles în contextul alienării sociale crescute, în care gestul automat devine compulsiv. Prin urmare, reacția observată are la bază aspecte umane și comportamentale, care nu ar putea fi înțelese de un agent robotic, de exemplu.

    —Se intră într-un ritm al dansului, continuă Nico cu gândul la acel festival... Chestia e că mă simțeam bine! Parcă nu mai eram eu. Nici nu mai mă interesa cu cine venisem, cine era în jurul meu, unde sunt! Eram acolo un punct în Univers. Fară mișcări lascive, fară dans din buric, fară fite. Recunosc, până atunci i-am privit pe aceșți adolescenți ca pe niște drogați! Nici măcar nu trebuia să știi să dansezi. Trebuia doar să iți găseșți ritmul, propria ta mișcare a corpului. Nimeni nu te judecă pentru stilul tău, pentru că nimeni nu se uită în stângă sau în dreapta lui. Am mușcat o bucățică de ciocolată pasată de la nu știu cine din om în om ca Sfânta Comuniune. Am întins mâinile și parcă eram cumva pe valuri, parca eram o pasăre în zborul ei, apoi le ridicam și le coboram în spirale în timp ce mă învârteam în loc. Când am prins ritmul am avut senzația că plutesc. 

    —Două palme de-asupra pământului!
    —Exact! Ai dansat și tu pe ritmuri de dub și reggae?
    —O nu...Eu nu...
    —Trebuie să ieșim data viitoare, noi două, și să luăm toate cluburile din Vamă la rând, să trecem prin toate, să bem și să ne învârtim până o să ne care pe brațe un făt-frumos!
    —Hahaha! Ne-apărat! De când nu ne-am mai făcut de cap?
    —De când eram în facultate și aveam sesiuni fară număr. 
    —Oiii, am început să devenim nostalgice, semn că îmbătrânim.
    —Ciudat, am observat eu, că vârstă noastră psihologică nu tine pasul o dată cu vârstă noastră biologică. Și daca mai avem și norocul să avem niște părinți tinereri, longevivi, mentalitatea asta de copil rămâne mult timp cu noi. 
    —Ce e rău în asta?
    —Nu știu. Poate că nu e nimic rău.  Doar că...încerci să retrăieșți acea perioadă în care ai rămas blocată, pe care ai lăsat-o neconsumată. I-am zis ca un bun analist, fară să o psihologizez prea mult.

    —Da, am renunțat să mă mai gândesc la dedesubturi, la sensuri ascunse. Până la urmă ce funcționează? Spune-mi? Prea trăim pentru o vârstă a nume. Ce funcționează când finalitatea e moartea? Viața nu are o destinație, viața e drumul însuși, nu are un scop. Când eram în liceu ni se spunea cum să ne pregătim pentru admitere. Când am dat liceanta ni se spunea că trebuie să fim pregățiți pentru piață muncii. Și când am intrat în piață muncii, ni s-a spus să ne facem un card de economii pentru pilonul doi gandindu-ne că la pensie, în sfârșit o să fim liberi să facem ce vrem, să călătorim, să trăim! Am realizat programarea asta socială subconștient indusă, uitandu-mă la bătrânii aia care căutau nu știu ce clădiri cu un aparat de fotografiat în mână, și care mergeau în baston. Imaginea asta mi s-a părut tristă. Îi căuta moartea pe acasă și ei vizitau Roma, Praga, Paris, Berlin. 
    —Poate că nu există o anumită vârstă a trăirii. Oricând te poți bucura de viață și de prezent, și de ce nu, de niște dorințe carnale.
    —Dap...Să te bucuri tu de dorințele carnale la 80 de ani. Nu mulțumesc! spuse Nico și bătu în lemn.
    —Și? Când o să îl scoți în lume pe Puștiul tău? M-ai făcut curioasă. E bun la pat?
    —Învață repede. Am eu grija.
    —Ca o mamă bună!
    —Dacă vezi cum mă așteaptă în șorț, în curu gol, cu niște clătite pe care întinde cu un cuțit finetti în timp ce mă privește ameneintator pe sub spranceana. In acel moment uit de tot traficul din București si de toate problemele. E adevărat că toată ziua freacă menta și rulează țigări. E adevărat că își vă lua zborul cu prima fătucă cu dreduri și pseduo-filosofii spirituale despre sensul vieții pe care o va agăța în nu știu ce club psihedelic cu boschetarii lui. Dar am învățat să mă bucur de ceea ce am! Sunt egoistă? Poate!
    —Ai dreptate. E bine să fii egoistă. Mai ales la pat. Când te concentrezi prea mult pe dorință altuia uiți de nevoile tale. 
    —Apropo de tabloul tău. Uneori sta așa la țâță și suge ca un copil mic.
    —Un regres la perioada de sugar, pre-anală, am remarcat eu ceea ce era evident. Și, îi încurajezi complexul? Nu l-ai înțărcat cu ardei iute? 
    —Ca să îl adopte o vacă? 
    —Haha, am răs iar cu gura până la urechi. Dacă stai și te gândeșți, vaca este mama noastră adoptivă. Tu, eu, tineri și bătrâni, milioane de oameni consumăm lapte de la țâța ei generoasă. Așa că nimeni, nimeni nu mai poate spune că e orfan. Suntem copiii cerului! 
     —Uger, vaca are uger. Nico rădea copios. Și despre perioada anală ce îmi poți spune, că tu eșți expertul.
    —Eu? Adică, ce vrei să zici?
    —Haide măi, știi ce vreau să zic, mă refer la experiență ta de psi-ho-log! Nico puse accent pe fiecare silabă. 
    —Hahaha. Neah, poate doar dacă iți cresc niște coaie și o pulă. Lucru care nu este imposibil ținând cont că îl intreti. Poate ai o latură ascunsă, așa mai masculină, încă neexplorată. 
    —Îi pun perle le gât și îl fut, spuse Nico mai în glumă mai în serios și mai dădu un shout pe gât. 
    —Deja am băut cam mult. I-am zis în timp ce mă uitam la paharele goale din fața mea încercând să le fac inventarul. 

       Nico era genul de femeie frivolă, care nu înțelegea gravitatea cu care îmi trăiam eu viață, nu se chinuia să înțeleagă simbolurile, visele, nuanțele, sensurile ascunse ale vieții. Era mai de grabă tipul simțire. Dacă simțea că ceva e în neregulă, atunci spunea NU fără politețuri. Lucru care o ajuta în cariera ei de bucătar sef și o ferea de multe neplăceri. A simți, a gusta, a pipăi, a miroși, toate aceste trăiri sinestezice îi colorau viață într-un mod aparte. Ne completam de minune. Eu mereu reflexivă, analitică, trăind mai mult în cap. Ea bazandu-se pe intuiție, pe instinct și pe ceea ce gusta. Desi nu era extraordinar de frumoasă și avea probleme cu greutatea, temperamentul ei o făcea dorită de bărbați indiferent de vârstă lor. Placera cu care mânca, rețetele pe care le prezenta cu atât entuziasm, dorințele ei se amestecau în cele mai exotice gusturi. Trecuse de miezul nopții când muzica devenise prea tare că să ne mai putem înțelege. Așa că am lăsat-o în compania acelui bărbat, care se oferise să îi dea de băut. Nu a făcut decât să-i arate paharul gol, iar el a înțeles că avea să fie o noapte memorabilă. 

    —O femeie care se bucură de mâncare este o femeie care are cele mai puternice orgaseme. Am tras cu urechea la frânturi din discuția lor în timp ce comandam un taxi de pe aplicație. 
    —O, da? râse Nico fară să îl contrazică. Îi lasă lui puterea de seducție, cel puțin să creadă că deține controlul. Nu doar că îl făcea să se simță bărbat, dar îi și încurajă fanteziile, știind că puterea toată o deține ea. Îi plăcea să îi asculte cum se laudă și se amuza de orice banalitate. Nu am înțeles cum poate o femeie să se bucure de tot ce era mai superficial. Cum găsea în aceste plăceri ieftine sensul vieții. Am înțeles atunci că fiecare experiență este valoroasă, indiferent de valoarea pe care o punem noi ca oameni. Ce este superficial? Viața? Nu poate fi. Viața e viață și atât. Nici mai mult nici mă puțîn. 

Rătăcirile Elizei

Capitolul IV

   —Cu ce să încep? întreabă Eliza nedumerită.

    —Păi știu în mare tot mai puțin ce a urmat în acel hol de Hotel, adaugă agentul de politie cu mult tact și calm că un adevărat profesionist. Se oferise să îi aducă ceva de băut, o cafea, un pahar cu apa și îi aprinse țigara. 

    După ce am luat cu mari bătăi de cap Bacalaureat, mi-am promis că voi avea o vară memorabilă. Frumusețea și tinerețea sunt o avere de care puțini oameni sunt conștienți. După ce au muncit și au făcut bani, oamenii își dau seama mult prea tărziu că au pierdut capitalul lor cel mai de preț, tinerețea. Câte zile de vacantă ai avut anul astă? Așa ar trebui să măsuram venitul pe cap de locuitor. Aveam destule zile libere, frumusețe și tinerețe. Singurul lucru care îmi lipseau erau banii. (Notă: Se pare că Eliza știa cum să lase semnale, inimioare crustate în coaja copacilor, după care apoi să o adulmece masculi tineri și viguroși în drumul lor către shpilhozei). Mă plictiseam dând scroll la tot ce îmi sugera feedul pe ecranul telefonului. Așa că îmi veni o idee. Să intru în vorbă cu Aristotel. Speram că mă vă mai scoate din starea asta de plictiseală, mai ales că nu făcea economie când era vorba de complimente. Aprecia frumosul ca pe o categorie în sine. Uite, am aici un print screen cu conversația, dacă nu mă credeți:

    —Hey, (pupici-pupici-pupici) am auzit că vrei să te întâlneșți cu Horia la mare...trei puncte și așteptă să vină răspunsul.

    —Hey, da, de când tot ziceam...! Tu ce faci în vara asta? Era o întrebare la locul ei, una pe care o așteptă, care deschidea perspective. 

    —Păi...nu știu, mă plicti!

    —Eu mai am un bilet în plus, tocmai m-am desaprtit de Francesca. Se pare că Aristotel încerca să vorbească în limbajul ei, pe care îl imita cu succes. Ba din câte se observă, îi plăcea de minune tot ce era fals, unghiile false și genele false. E o voluptate în orice falsitate, răspundea el unor critici, ce-i drept invidioase. 

    —Pe bune, dar ce s-a întâmplat? (emoticoane îngrijorate)

    —Carieră, nu are timp de pierdut pe coclauri cu trubaduri. hahah râse el exagerat printr-un emoticon cu lacrimi.

    —Nu știe ce pierde! hahaha

    —Poate îmi spui tu ce pierde. hahaha

    —Dacă mă lași...cu siguranță. Conversația începu să curgă în ritmul dorit, să ducă acolo unde trebuie, la un flirt și la un bilet spre Mare. 

    Deja îmi făceam planul ce să pun în bagaje. Chilotei roz, chilotei albi cu dantele, sutien de baie, neah, nu am nevoie, mergem la nudiști, să nu uit ursulețul Panda. Rochițe, fustițe, chestii.  Crema de soare spf 50. Oricum nu stau la soare, dar în caz că...nu vreau să mă ard. Adică vreau dar nu cu soarele, zâmbi ea pervers rememorând fiecare pas care a dus-o aici, în încurcătură asta. Tot ce emana Eliza erau mirosuri, carne, sfârcuri încinse, buze negre și dulci de la dudele pe care tocmai le savura. Își puse o zgardă neagra la gât, își luă niște buldozeri de Punkista în picioare până la genunchi, cu două codițe care o făceau să pară sub vârstă ei, cu niște dresuri negre gen plasă rupți pe alocuri. Așa își făcu intrarea în Gara de Nord în contrast cu atitudinea ei jucăușă și inocentă. Aveam să aflu toate detaliile din declarația ei și din procesul verbal. Parca o văd la intrarea în Gara, ușor pierdută în spațiu, ca o păpușică sado-masochistă! 

    Pentru Ari n-a fost un șoc prea mare, se pare. Mi-a zâmbit călduros și mi-a luat valiza imensă pe care cu greu o trăgeam pe role. Mestecam o gumă huba-buba care făcea baloane imense ce se lipeau pe buze și pe nas. 

    Eliza era o fată destul de cuminte, să zic așa. Imaginea ei perversă trebuia să compenseze nesiguranța, faptul că era încă virgină la 18 ani. Sigur că nimeni nu și-ar fi imaginat asta. Toți au crezut că atunci când s-a urcat în BMW acelui tip care o așteptă la porțile Liceului, toți colegii au vorbit atunci pe la colțuri că gata, a babardit-o, îmi povesti o colega din lista ei de prieteni despre această întâmplare. Că a intrat și ea în rândul femeilor care știu să facă o felație rapidă pentru o tură de cartier și să simuleze un orgasm pentru o noapte la munte. Dar nu, Eliza visa la mai mult. Eliza era o fată ambițioasă. Tocmai ce intrase la facultatea de jurnalism. Era încă o fătucă, dar avea să devină o femeie cu ambiții mari, respectabilă. Avea un instinct nativ, care îi dădea agerime în gesturi, o inteligență emoțională care depășea mult domeniul super-specializat al celor mai mulți. Era...multilateral dezvoltată. Știa cum să pună mana, știa unde să atingă, că să te doară și să te facă să cânți ca un tenor. Apoi iți zâmbea satisfăcută, în timp ce ștergea cu un șervețel umed ultimile picături ale extazului. Dar nu, n-a fost fututa în acel BMW seria trei. Dintr-un motiv absurd, penibil. Degeaba avea ea să se apere, nimeni nu era dispus să creadea o povestea atât de incredibilă. Prea era cusută cu ață albă. 

    Băiețașul de cartier a ales un loc cu priveliște, ferit de ochiul lumii, într-un loc cu renume pentru astfel de întâlniri. A oprit motorul, a aruncat țigara pe jumtate consumată peste geam, căci nu mai avea răbdare și a început să o vrăjească cu replici învățate de pe internet, siropoase, dar frumoase prin intenția lor. 

    —Ești atât de dulce, să moară mama că te-aș mânca cu tot rujul de pe buze. Ce gust are? E cu strugurel? Eliza zâmbea tâmpa și fericită. Nu opunea nici o rezistență. Orice replică era menită să elimine puțin distanța critică. A despachetat o gumă, parcă anticipând gustul de mentol cu nicotină și fară să mai aștepte s-a năpustit asupra ei. Nasturii au căzut, desprinși parcă de mărimea sânilor. I-a lăsat scaunul ușor pe spate, a început să o sărute lacom pe buze și mai apoi pe gât, coborând între sănii deja desfăcuți. I-a băgât mâna ușor pe sub fustiță și a dat de mătasea fină a chiloțeilor. Ei bine, în acel moment, îi dau crezare Elizei, că altă optine nu am, mașina s-a pornit la vale. Băiețașul deja aproape o încălecase cu totul, într-o poziție incomodă datorită plafonului, cu spatele cocoșat, nu mai apucă să tragă frană de mână. BMW-ul lui seria trei o luă ușor la vale fară să observe și se opri într-un copac. Eliza, nu își desprinsese centura, air-bagul de pe partea ei sări direct pe curul băiețașului, pe care îl înroși bine de tot. Cine l-a pus să își dea nădragii jos? 

      —Futu-i pizdă mă-sii, băga-mi-aș pula, înjură de toți morții și cobora cu nădragii în vine că să constate daunele. Imi povestea cu satisfacție colega Elizei. Se pare că nu pentru prima data se amuza ea de această poveste nefericită.  

        Băiețașul se abținu cu greu să dea vina pe Eliza, ca și cum ea îl băgase în călduri, îl ispitise, iar acum plătea grav pentru păcate. Daună totală! striga el de parcă înnebunise. Se lua cu mâna de par și începu să jelească mai că îi murise mă-să. De fapt, dacă îi murea mă-să și nu ar fi jelit în halul asta. Eliza se uita la el că la un fătălău. Băiețașul de cartier, cu o cruce tatuată lângă ureche, cel mai șmecher dintre toți, se smiorcăia acum mai rău că o muiere. Mășîna mea, mășîna mea, începu să o mângâie pe capotă că și cum ar fi alintat o durere pe care numai el o înțelegea. Se lasă jos lângă farul stâng și vorbi cu mășina lui ca și cum ar fi fost un animal rănit, cu sentimente și suflet de tablă. O să te repar, o să te fac și mai frumoasă, o să te tunez, să arați mai bine că oricând, să întoarcă toată lumea capul după tine când te ambalez! Eliza nu schiță nici măcar un gest de compasiune, pentru că nimic nu ar fi putut să îi aline suferinta. În momentele astea, să fim sinceri, nu știi ce reactii putea avea individul. Decât să se aleagă cu o palmă sau o vânătaie la ochi, mai bine îl lasă în pace. La cum înjura începuse să se teamă puțin de reacțiile lui. Oricând ar fi putu să dea vina pe ea. Că doar din cauza ei se aflau acum în postura asta nefericită. Lasă-l pe nebun în plata Domnului și dă-i pace. Într-un moment de sclipire, îi spuse: 

    —Puișor, îl îndupleca Eliza, haide mai bine să plecăm. Dacă vine poliția o să rămâi și fară permis. Băiețașul de cartier abdică în fața acestei intelepicuni. Capota, radiatorul, farul stângă, enumeră el daunele și se gândi că vă trebui să scoate serios bani din buzunar, dacă vrea să mai agațe o fată așa frumoasă și deșteaptă precum Eliza [...].

    —Nu o să te ajute prea mult ținută asta, m-a dojenit Ari. Cel puțin nu aici. E un drum lung, mai bine iți luai niște pijamale.

    —Pe bune? Am pijamalele la mine. Și am și ursulețul Panda, uite, iți place? 

    —Da...răspunse Ari sec și scoase din buzunar două bilete pe care le compara cu tabelul de deasupra care afișă mersul trenurilor: Bucureșți-Mangalia, pleacă în 30 de minute.

    —Și zici să iau acum pijamalele? m-am agățat de gâtul lui entuziasmată că plec la mare. Îmi plăcea să îl enervez, să îi provoc o reacție cu orice preț. Rar se întâmpla să îl văd enervandu-se, cu atât era mai prețios momentul ăsta. 

    —Uf...Ia ce vrei! îmi spuse el plictisit.

    —Am făcut fața aia de pisioas plouat. Funcționează! Mereu. Ari m-a luat în brațe și m-a sărută pe frunte. 

    —Unde e rochiță aia roz care îmi place mie? Călătorim spre Marea Neagră nu în spațiul Schengen.

    —Ce spațiu?

    —Schengen...

    Nu am lăsat să mi se arate nedumerirea acestui spațiu. Ari putea vorbi ore în sir despre spații care pentru mine ramenau necunoscute. Mă făcea însă să simt ca totul e atat de important. 

    Ce conta, eram pe mâna unui băiat inteligent, educat, matur, aveam toată incredrea în el pentru că nu avea bmw (o veche fobie de-a mea, un accident). Mă simțea atât de confortabil alături de Ari, pentru că orice efort de gândire era amanetat acuma lui și numai lui. Bilete, rezervarea hotelului, check-în, apa, sandviciuri, nu trebuia să îmi fac griji de nimic. Doar să mai verific încă o dată dacă nu mi-am uitat chiloțeii, când i-am lăsat pe pat, indecisă pe care să-i aleag [...].

    În legănarea compartimentului, ursulețul Panda pe care dormeam începu să crească și să crească tot mai mare iar eu deveneam tot mai mic ca un pui fară ochi. Am găsit povestea asta în dialogurile lui Alexandros, un draft nepublicat multă vreme și care s-a strecurat în cronologia blogului tărziu, înainte de anul zero. Acest draft m-a făcut să îi înțeleg mai bine personalitatea duala, delirul și grandoarea. Și da, mai ales să simpatizez mai mult cu cazul Elizei. În fond, nu era o ființa atât de cerebrală încât să inventeze minciunui. Eliza nu era capabilă să își ascundă ezitările. Pentru asta e nevoie de mult sânge rece, de calcule matematice, de talentulu unui scenarist. 

    Alexandros era un bun prieten cu care plecase la studii înainte să le abandoneze și să intre în acel Ordin, și cu care, printre discuțiile filosofice, vorbeau vrute și nevrute până noaptea tărziu, despre mitul eternei întoarceri, despre orizontul spațiul la boșimani și desigur, sex on the beach. Dacă unele lucruri nu se leagă, e din cauza golurilor de memorie ale celor care mi-au povestit doar ceea ce credeau ei că e importat. Mie mi se pare totul important. Am integrat cu dificultate aceste pasaje într-o formă narativă și am păstrat pe cât posibil mărturisirile intacte. Mi-am luat rolul ingrat de investigator, ca să pun cumva ordine în viața și gândurile acestor întâmplări și să dezleg misterul acestui om. 

    Așa cum se poate vedea pe camerele live de la grădina zoologică din Singaopre, scria Ari în acel draft, puii Panda se nasc cu ochii închiși. Sunt mici și neajutorați. Iar eu eram unul din aceșți pui care pe întuneric, cu ochii închiși pe pipăite, ca un pisoi căutam sfârcul din care curge izvorul vieții. În timp ce sugeam la sfârcul ei, Mama Panda căpătase proporțîi gigantice. Se înalta tot mai mult acoperind pământul că o umbră. Pluteam într-o masă nedefinită, confotabilă, ca într-un lichid amniotic. Nu vedeam și nu auzeam nimic în bezna în care pluteam. Fară urmă de teamă, bezna asta mă învăluia și mă îmbrățișă. Era o beznă familiară, cunoscută și care emana un miros primordial de mâl, alge și scoici. Nu avea nici început, nici sfârșit, ci doar o mazgă ce făcea să alunec mai ușor prin această mare de întuneric. De departe, am zărit o lumină. La început ca un punct pe cer, apoi din ce în ce mai luminoasă, mai caldă. Și această Lumină avu o forță de atracție pe care nu o pot explica. Ca un magnet. Eram atras de aceata Lumină ca de o prezență. Îmi lăsa impresia că e acolo de la începuturile Lumii. În acea beznă, pentru prima dată, începui să aud bătăile inimii. Țuc-țuc-țuc-țuc, țuc-țuc-țuc-țuc... Așa m-am trezi speriat și derutat în compartimentul vagonului de tren. Țuc-țuc-țuc-țuc, țuc-țuc-țuc-țuc, trenul urma ritmul inimii șuierând cu vitează pe șinele de cale ferată întrerupte de acel spațiu cadențat al șinelor . 

    —Unde sunt, ce se întâmplă? întrebă el bulversat.

    —Ești bine, iubitule! Îmi sugi degetul, m-a amuzat, până atunci mă jucasem cu instinctul lui de sugar. Când îi atingeam buzele cu o cireasca, când o retrăgeam. Iar el caută să guste în somn, neintelegand ce se întâmplă. 

    —Iubit !?! Aristotel tresări speriat și confuz peste măsură. Unde sunt? întrebă el derutat . 

    —Unde trebuie, am zâmbit calm. Eșți în brațele mele. Ari se ridică, puse bulversat ursulețul Panda în brațele mele și privi tăcut pe geam la albastru din zare. I-am șters cu mana fruntea transpirată, i-am așezat șuvițele ude de sudoare de pe frunte și am caută în bagaje după un sandwich cu șuncă. 

    —Uite, ia și mănâncă. Se trezi ca după o convalescență, într-o stare ușor febrilă și înfometat. Mai avem puțin și ajungem în Mangalia. De acolo trebuia să căutam un taxi. Privi la inelul de pe mâna mea și constată că e din aur de 24 de karate. Aur pur. 

    —Ce faci iubi? l-am întrebat, căci trăgea de el să mi-l scoata de pe deget.

    —Vreau să mă conving că e real!  

    —Sigur că este real, doar tu l-ai cumpărat. Ai uitat? 

    —Și dacă ne-a mințit bijutierul? 

    —Ei hai, nu fi absurd. Ai certificatul de garanție. 

    —Pe căți ani? 

    —Pe căți vrei tu... Iubi...E doar a treia vară de când mergem la mare. 

    —A treia vară? murmură că și cum s-ar fi trezit dintr-o amnezie, vorbind singur ca un nebun după un șoc.

    —Haide să ne oprim o zi în Techerghiol. Apa e sărată și o să te țină la suprafață. Mi s-a părut o idee bună, mai ales că eu nu știam să înot.

    Ajunși pe plaja fierbinte, amnezia începu să-i dispară. Doar visul pe care îl trăise încă îl macină.  Era nervos și ușor iritabil că l-am trezit din cele mai frumoase vise, ca și cum ar fi trăit o realitate mai frumoasă. Era nervos pentru că nu s-a apropiat mai mult de acea lumină. Nu am înțeles la ce lumină se referea. Vorbea mult și aiurea.

       "De ce m-ai trezit, Mamă?" Abia acum aveam să leg acesta intrabare ambiguă și ieșita din context, pe care o publicase într-un post pe blog. 

*

        Trenul trecuse de Eforie Sud și mergea acum pe marginea lacului Techerghiol unde aveam să rămâem în Weekend. În stângă se vedea Marea Neagră. Nudiști acoperiți în nomol din cap până în picioare își consumau viață leneșă la soare. Fesele și sănii femeilor întinse la soare păreau niște dealuri golașe, lipsite de vegetație, așteptând vântul de miază-zi să aducă sămânța, să încolțească iarba, să crească flori, copaci. Soarele încălzea nămolul plin de proprietăți terapeutice. Bătrânii reumatici acoperiți din cap până în picioare deveneau una cu pământul. Dacă nu erai atent ai fi putut calca peste trupurile lor. Din corpul lor cavernos, singurul loc neacoperit de nămol era glandul roz, care se deschidea și se închidea asemeni unor boboci de flori. Sau mai bine zis, asemeni unor pui de pasări golași care așteaptă cu pliscurile deschise să le pice ceva în gușa. O pădure de falusuri se ridicau sfioase din acea mlaștină și apoi se lăsau blege, ca niște plante carnivore, când umbra Elizei trecea prin dreptul lor. Corpurile lor de hipopotami dădeau o senzație ciudată că pământul este viu, că respiră prin aceste burți imense pe care se uscase sarea și nămolul. Ai fi putut oricând, după un drum lung și obositor, să confunzi un corp inert cu un buștean pe care te odihneșți, ca un crocodil pe Nil din care rămân doar ochii la suprafata. 

    Duceam o viața nedefinită de mormoloci. Era dimineața și pescărușii se înălțau asurzitor spre cer, apoi coborau în căderi că o săgeată spre apa calmă ce părea mai de grabă un lac înghețat. Mirosea a mâl, alege și scoici ii scria el lui Horatiu despre aceasta intamplare ciudata.

    Se pare, prea bunul meu prieten, că apa sărată are proprietăți terapeutice, mai ales dacă suferi de boala filosofilor, care e sora bună cu moartea. În acea apă neagră nu eram decât un nufăr în unduirile lacului, cu genunchii îndoiți și cu palmele țînându-mă de glezne că în poziția yoghinilor, cu capul ușor pe spate. Aveam o pălărie mare de paie pe care o purtam cât mai jos pe frunte să nu îmi ard fața. Trecuse mai bine de ora șase. Vedeam oamenii, dar oamenii nu mă vedeau pe mine. Vedeam prin ochiurile pălăriei luciul apei, sclipocitul luminii reflectandu-se în apă ca un portal spre infinit. După o zi caniculară de August, soarele e ceva mai blând la amiază. Am închis ochii și m-am lăsat așa purtat de curenți spre insule de glasuri și voci, ca și cum aș fi prins diferite frecvențe ultrascurte la un radio vechi. Aici bulgarii, aici lipovenii și rușii, aici cota Dunării în șapte limbi. Dincolo bătrânii vorbeau despre politică, alții despre binefacerile și minunile acestor băi, despre ploaia care se anunța și care avea să măture totul în cale… M-am lăsat dus pe spate până m-am lovit de aceste voci ca o barcă în derivă de stânci colțuroase, neprietenoase. Aveam ochii închiși, și de fiecare dată scuzele mele erau primite cu o ușoară agitație, cu murmur și nemulțumire ca și cum aș fi deranjat un roi de albine. E atât de mare lacul… iar eu mă lovesc de oameni… Eram atras de acești bătrâni reumatici care aveau o forța gravitațională a lor. Sarea cu aerosoli desfundă nările. Mirosul este mai viu că oricând, amplificat de nămol, alge și mâl. Simțurile olfactive sunt distincte. Mai ales doamnele care emanau tot felul de feromoni, ca niște flori purtate de vânt, cu pălăriile lor ce țineau de un cod vestimentar bine reglementat, ca și cum ar fi participat la o petrecere regală. De sus, prin ochii unui pescăruș, nu eram decât niște pălării la apă, împinse de val la țărm. Nu după mult timp am căzut într-o stare de veghe semiconștientă, pe alocuri profundă, că într-o convalescență. Insulele zgomotoase de bătrâni se îndepărtau ca o calotă de continent lăsând tot mai departe țărmul. Vedeam luminile orașului ca un foc, căci se lăsase soarele la apus și auzeam voci amestecate într-o rugăciune. Numai luate că întreg aceste discuții efemere, banale, numai așa poți desluși imaginea divină care le animă. Aici, bătrânii nu se vindecau de reomatism, ci de moarte. Vocile lor amestecandu-se, înălțandu-se până la cer. Iată o priveliște! mi-am zis… Iată un loc spre care să îți îndrepți privirea, și să te uiți la fiii oamenilor… Să apleci urechea la rugăciunile lor... La planurile lor de mâine și la vaietele lor. 

     Se insera de-abinelea și corpuri pline de nămol se ridicau din pământ că în ziua învierii. Bătrânii purtau în palme o lumină plăpândă, ca o lumânare. Începură să cânte prohodul în timp ce valuri-valuri de siluete nămoloase intrau în lacul Techergiol până la glezne, apoi până la buric, și apoi până la gât, ridicând lumina deasupra capului până dispăreau cu totul sub apă. Cred că avea legătură cu un ritual păgân, o procesiune la miezul nopții. În zare, departe, se vedeau luminile stațiunii Eforie-Nord care se confundau acum cu lumânările ce pluteau în derivă pe lac ca niște cuiburi de păsări, ca și cum tot litoralul era în flacări. În stațiune, tiribombe dansau între cer și pământ, învârtind oameni de toate vârstele în sus și în jos. Cei de pe margine aplaudau și țipau bucuroși, încurajați de acest vârtej al centrifugării. 

       Ajunși, în sfârșit, în Hotel Techerghiol, aveam să îi fac o promisiune. Dacă îmi vei cere să stau la ușa și să te păzesc, voi fi un soldat. Daca îmi vei cere să mă legi în lanțuri, te voi latră. Dacă îmi vei cere să te sărut, iți voi sărută pașii. Dacă mă vei trezi dimineața, mă voi angaja la drumuri și poduri. Voi turna asfalt încins pe străzi, unde iți vei lasă urma tocului. Vom închiria o cameră într-o mahala cu verandă și cu mult verde la fereastră. Vom trăi, fară să știm ce trăim. Vom face dragoste, fară să știm ce e dragostea...

*

       Ne-am întors spre dimineața în Techerghiol. Vechiul hotel mirosea a cantină și prăjitură Tiramisu. Holurile lungi și prost luminate ca un labirint ne-a făcut să ne pierdem în obscuritate. L-am luat în brațe și l-am sărut. Sărută-mă, sărută-mă, profită de mine! îl imploram fierbinte. Atunci mi-a pironit palmele în palmele lui, pe zidurile reci, și pentru prima dată am făcut dragoste, scria Eliza în acea declarație de la poliție. (Notă: Din acel moment, Ari probabil începuse să o vadă așa cum era ea de fapt.  O făptură minunată. Cu buze moi, cu sănii mari, cu fundul ferm și alb ca brânza, cu picioarele fine, cu sexul de mătase). 

    Mi-a ridicat un picior și m-a penetrat fară veste ca un animal. Am scos un țipăt scurt ca o durere pe care a îndulcit-o imediat cu un sărut lung, strecurând limba adânc în gura mea până n-a mai avut aer. Atunci mi-a făcut cea mai frumoasă declarație de dragoste.

    Pentru că îl voiam doar pentru mine, i-am cerut o bucățică de ciocolată pe care o avea, bănuiesc, din Florența. A scos tabacheta și am mușcăt împreună. Ce a urmat nu îmi pot explica. Știu doar că m-am trezit în camera de gardă la urgențe. Aveam mușcături pe tot corpul, iar Ari avea urme de ghiare pe spate ca și cum ar fi fost sfâșiat de o Ursoaică sălbatică.  

    —Niciodată nu m-am înălțat atât de sus, niciodată n-am căzut atât de jos...Îmi spuse el când a deschis ochii pe patul de spital, fară să înțeleg ce vrea să zică. 

    Scena asta însă îmi pare ușor suprarealistă, dar nu o văd capabilă pe Eliza să inventeze așa fantezii complicate stilistic, semn că e cât se poate de reală. Comparațiile îmi aparțin. Din raportul făcut de poliție, am extras aceste pasaje pe care le-am legat cumva de ceea ce cunoșteam din alte povești. Lucru ușurat de seful de secție care din cate se pare a încurajat-o să explice cu lux de amănunte, să nu îi scape nici un detaliu care ar fi putut să deșchidă un proces de deranj sau vandalizarea patrimonuiului public. Ba chiar a încurajat-o să facă asocieri libere, doar-doar vor fi mai aproape de adevăr. Mai ales că Eliza nu știa cum să îi explice în cuvintele ei simple tot ceea ce trăise. 

    —Cu ce semănau acele lumini? Ce natură aveau? Ce s-a întâmplat mai apoi în Hotel Techerghiol? Dar pe plajă? Erau întrebări care mai mult o zăpăceau decât o ajutau. Și nici pe mine nu m-au lămurit prea mult, sinceră să fiu. Așa că am căutat cele mai simple explicații pe care le-am legat cu însemnările lui Ari și din mărturisirile prietenilor care îl cunoșteau, Horia, Alexandros, Nicolae, Edu, Teo, Laura, Francesca, Lucia, Charlotte și alțîi. Cam asta am reușit să scot din tot materialul strâns. Nici eu nu știu ce să mai cred, cum să disting delirul de real așa că te las pe tine să tragi singură concluziile. Și ca să îți faci o idee am pus în paralel pasajul descris de Ari din rechizitoriu cu mărturisirea Elizei. Ca să vezi și tu cum, deși trăim același moment, avem experiențe diferite. Acum înțelegi de ce mi-e atât de greu să înțeleg natura duala a lui Aristotel? Ea se schimbă de fiecare dată când vreau să o fixez. Descopăr ceva nou, o altă perspectivă. Însă există lucruri  în povestea asta care se intersectează și devin puncte, puncte comune, puncte în suspensie, acolo m-am întâlnit și eu cumva cu acest om, la intersecția unui drum. Când nu știam ce să fac cu viață mea și încotro să o iau.

    Ce s-a întâmplat în Hotel Techerghiol și mai apoi pe plajă, dacă toată povestea și mitologia creată în jurul evenimentului este reală, nu am cum să știu. Nimeni nu avea să înțeleagă sau să o creadă, din moment ce nici măcar autoritățile nu au știut cum să încadreze cazul, așa că nu riscau nimic scriind în acel raport, adevărul. Ceea ce se pare că s-a și întâmplat întocmai. 

    —În acel hotel, după ce am mușcat din acea bucățică de ciocolată ne-am învârtit unul în brațele altuia până am început să ne ridicăm două palme deasupra podelei. Apoi a început să urle ca și cum se transformase într-un vârcolac. Auuuu! Auuuu! Auuuuu! Urla ca un lup la lună plină.  

    —Și apoi? întrebă agentul curios și o încurajă să scrie și acest detaliu în declarație, căci vorbele se duc, cuvintele rămân.

    —Apoi... am început să fug. El m-a urmărit, m-a prins și mi-a sfâșiat hainele. 

    —Ăsta e viol!  Ai încercat apoi să îl denunți la noi, să suni la 112?

    —O, nu, tocmai, nu pot denunță în nici un fel acest instinct animalic care s-a pornit din noi doi.  Căci și eu în acel delir eram posedată de niște trăiri intense. Unghiile mele deveniseră adevărate ghiare de Ursoaică cu care am lăsat urme pe uși, pe tapetul de pe ziduri. 

    —Sindromul Stockholm!

    —Adică? întrebă Eliza nedumerită...

    —Nimic, continuă, scuze că te-am întrerupt! Data viitoare o să fac asocieri în gând...  De multe uneori mintea mea caută să confirme teoria...ca și cum mai întâi a fost povestea și apoi crima. Defectul meu profesional…rosti cuvintele astea mai mult pentru el însuși decât să fie auzite.

    —Unde eram? Eliza pierdu șirul discuției, căci nu avea simțul temporalitatii. Pentru ea totul se petrecea dintr-o dată și acum. Ea nu avea orientare în spațiu și timp. Așa că nu pot garanta că tot ce spune e și adevărat. Apoi, golurile de memorie sunt umplute deseori cu fantezii. Ca atunci când iei mărturie în fața instanței unui copil. El fantazează. Vede și ce nu există. Își imaginează și ce nu a fost. 

    —La vârcolaci...erai...îi aminti agentul ușor plictisit de atâtea întorsături si ocolisuri în declarația ei.

    —A da, și cum iți spuneam, parcă se transformase într-un vârcolac. Ochii îi ardeau! Atunci a început să mă lingă. Mă lingea peste tot. Și a început să mârâie la ceafa mea și apoi să latre. M-a prins cu gura de ceafă. 

    —Ca într-un coit! adaugă agentul de data asta total neinspirat.

    —Ce? 

    —Nimic, continuă! 

    —M-a lătrat apoi la gură până s-a deschis. Mi-a lins buzele și ochii și toată fața. Îi simțeam limba umeda cum mă acoperă în salivă. Era o senzație ciudată de parcă atunci m-aș fi născut. Îmi lingea sănii, gâtul, brațele, subțioara, pântecul la care s-a oprit un moment. Corpul meu aluneca pe corpul lui, nu știu cum să zic, ca și cum eram acoperiți de o mâzgă.

    —Mâzgă? 

    —Da, da! Parcă eram un pește în mâinile unui pescar. Corpul meu acoperit de salivă aluneca peste corpul lui febril și transpirat leoarcă. 

    —Și? agentul de poliție devenise din ce în ce mai curios de caracterul fantastic al declarației, vrăjit de această întâmplare ieșită din comun. 

    —Și a început să latre și să mârâie până mi s-au deschis picioarele. Latră la gura și picioarele mele și ele se depărtau. Atunci m-a strâns tare de gât și m-a penetrat ca un animal. Singurul aer pe care îl puteam respira era cel pe care mi-l oferea din gura lui.

    —Aha, nu se dezminte...

    —Chestia e că totul a scapăt de sub control. I-am dat o palmă peste față. El mi-a întors palma. Apoi am început să îl mușc de umăr. El m-a mușcât de gât. L-am zgâriat până la sânge pe spate ! Într-adevăr, Ari avea cinci cicatrici ca niște urme de bici pe spate. Era modul după care l-am recunoscut fără să îl văd de aproape, în acea vară la cișmea. Dar asta e altă poveste…

    —Devenisem din ce în ce mai violenți. Nu stiu cum să iți explic, era un delir! Știu doar că m-am trezit într-o baie de sânge când a venit salvarea să ne ducă la urgențe. Era sânge pe pereți, sânge pe el și pe mine. Până și ochii îi sângerau. Eram vânata de la atâtea mușcături, ca și cum cineva m-ar fi bătut cu parul. Pe pielea mea albă se vede orice vânătaie. 

    —E dincolo de competența mea. Observă cumva cu stupoare agentul constatator și scrise un bilet de recomandare la un specialist în psihiatrie și un test antidoping, din moment ce nu putea stabili cu exactitate care e victima și care e agresorul. 

    —Ține, asta e o amendă pentru deranj public. A, și va trebui să plățiți toate daunele materiale Hotelului Techerghiol. Eliza își acceptă sentința, fară să comenteze.

    —Eiii, te mai întrebi și acum cine a fost de vină?

    —El era în aceasi stare deplorabilă ca si mine, sau poate chiar mai grav!

    —Cine te-a drogat?

    —Vă referiți la bucățică de cioco? zâmbi Eliza complice.

    —Da, da! Nu-i destul de clar!?...

    —N-am bănuit ce reacție o să aibă, dar chiar și așa, cine poate spune că se poate abține de la așa senzații? Nu regret nimic și aș mai repeta de o mie de ori experiența. Dacă aș știi unde să o găsesc... Știu că toată lumea dă vina pe femeie, pe poftele ei, dar bucățica aia mi-a deschis ochii, pântecul... Sunt cu totul alta persoană de atunci. Am cunoscut înălțarea. Binele și răul. Sublimul și căderea...

    Eram uimită de așa reflecții! Trebuie să recunosc, nu mă așteptam la un moment de sclipire din partea ei. Poate am subestimat această ființă, pe care o judecasem prea simplu după asepectul ei, dar se pare că trăise ceva unic. Am făcut câteva poze la cele câteva file cu declarația Elizei și am încărcat pe stik înregistrarea video din interogatoriu.