Ciuma Dansului

Capitolul VII

    Intr-o zi, imi povesti Carmen, la ora de matematica, s-a pornit un ras pe care nu-l putea stapani nimeni. 

    —Un ras isteric! am complet-o eu in cunostinta de cauza. Se intampla in momente de incordare maxima, de tensiune. 

    —S-a pornit din nimic ca un suvoi. De la banca noastra pana in ultima banca. Rasul asta a fost declansat de Ari. Am inceput sa radem in hohote, fara sa stim de ce. La inceput incercand sa ne ascundem pe sub banca, ca un ras mocnit, bufnit in palme, iar mai apoi in hohote. Aveam o profa de mate mai riguroasa decat un ofiter de armata! Si acum o visez! Uneori ma trezesc ca nu trec clasa, ca raman corigenta inainte de Bac. Alte ori visez ca sunt goala de la buric in jos si trag de un tricou mult prea scurt ca sa imi acopar zonele intime. Teama pe care o retrăiesc e ca as putea fi scoasa la tabla si ascultata, ca ma vor vedea colegii dezbracata. Imi reprosam in vis, cum puteam sa vin la scoala asa fara nimic pe mine? Cum de am putut sa nu vad ca sunt goala pe jumatate? Nepregătită. Stau ascunsa in spatele bancii, cu picioarele ghemuite si abia astept sa sune clopotelul care ma va trezi din acest cosmar.

    —Dar Ari? Cum se descurca la mate?

    —Ari era un visator. Citea tratate de filosofie pe sub banca. Si nu ii pasa absolut deloc de ce note lua, daca trece sau nu clasa. Lua un patru, el radea. Lucru care o enerva si mai rau pe profa pana acolo ca renuntate sa il mai re-educe! Nu era un ras sfidator, ci mai de graba o grimasa care aparea pe fata lui ori de cate ori era certat. Ca sa intelegi mai bine cei patru ani de mate-info intensiv, nu se putea numi viata de Liceu, ci penitenciar! Ari era genu care incasa lovituri si zambea. Ii curgea sange suvoi din nas cand incasa pumni, el zambea. Isi spargeai capul pe terenul de fotbal, el zambea! 

    —Zici ca s-a pornit asa din nimic, rasul asta.

    —Asa, din nimic...

    —Bine, atunci cum s-a oprit?

    —Nu s-a oprit. Nu a reusit nimeni sa ne opreasca din ras. Profa a inceput sa rada si ea. Venise pauza si noi radeam asa fara sa ne oprim. A venit directoarea, dar nu au reusit sa ne opreasca cu amenintari, cu exmatricularea nici atat. Ne prapadeam de ras, faceam pe noi de ras. Unele fete intrau in convulsii. Directoarea delegase pe femeia de serviciu si portar sa ne scoata din clase, caci multi cădeau intr-o forma de leșin, de zâmbet înghețat pe fata ca niște lobotomizați, ca și cum am fi văzut o naluca. 

    —Ei bine pana la urma v-ati oprit din moment ce...

    —Poate si astazi am fi ras daca nu se ridica Ari cu picioarele pe catedra. 

    —Ari? nu ma mai mira nimic...

    —Da. Ari... 

    —Tovarasi, ne comanda el cu fermitatea unui dictator. Sa mergem pe deal! Sa ne rostogolim! Ne-am incolonat toti in spatele lui ca niste elevi ascultători. 

    —Si profa de mate?

    —Ramasese in urma noastra, sa inchida coloana. Se tinea ca manzul dupa iapa, iarta-ma dar alta imgine mai buna nu am sa descriu scena. Ziceai ca e legata cu lant de turma clasei si trasa asa spre pasuni mai verzi. Mai bine zis, UN magar intr-o turma de oi. 

    —Stiu, stiu, nimeni nu si-ar fi imaginat-o in acea postura. E ca si cum ti-ai vedea parintii intr-un film porno. 

    —Da, recunosc, un scenariu neverosimil. 

    —Exact. 

    —Penibil? 

    —Da. 

    —Probabil? 

    —Cu siguranta! 

    —Atunci asculta-ma, relua Carmen. Am tacut si am ascultat, caci am prostul obicei sa intrerup, sa incurc mai mult decat sa descurc aceste intamplari. 

    —Am ajuns pe deal, caci liceul nostru are terenul de sport pe deal. Nu stiu daca ai vizitat liceul Vlaicu Voda din Curtea de Arges.

    —Nu, nu am avut ocazia.

    —Liceul nostru e inconjurat de padure. Sus pe deal se afla terenul de fotbal, apoi urci printre brazi și dai de un luminiș, o poiana, un crâng, nu știu cum ii zice la voi.  E superb! Mergeam acolo când chiuleam de la ore sau cand voiam sa fumam linistiti fara sa fim vanati de portar si femeia de serviciu. Simteam așa o energie si o liniște inexplicabila. Din clasa pana pe deal nu faci decat cinci minute. Ne-am dus asa cu toata clasa ca intr-o gasca ce se duce sa pețească o fata la măritiș . 

    —Acea fata era cumva profa de mate?

    —Haha, probabil. Dar zarva era una de nunta și sărbătoare. Ari in fruntea noastră ne conducea ca pe un card de oi, ca si cum ar fi suflat dintr-un fluieras fermecat. Cand am ajuns sus in poiana, s-a descaltat si noi toti ne-am descaltat. 

    —Sa ne rostogolim dragi tovarasi! Sa ne rostogoilm la vale! Si s-a pus jos, a strans mainile ghemuite pe langa corp si a inceput sa se rostogoleasca ca un bustean. 

    —Ce nebunie!

    —Da! Carmen zambi la asa priveliste ca si cum toata scena ar fi prins viata in fata ochilor ei. Daca ne-ai fi vazut... 32 de elevi rostogoliti, inverziti in genunchi si in coate. Ne rostogoleam de sus pana jos si apoi alergam ca niste iezi iarasi sus in deal ca sa prindem inca o tura. Ne loveam unii de altii si eram fericit. Ne luam apoi in brate si ne rostogoleam cate doi. De atunci orele de matematica au insemnat cu totul atlceva pentru mine. De atunci mi-am descoperit vocatia. De atunci scriu formule si fac calcule in minte. Si am devenit olimpica pe tara, cu o mentiune internationala. Nu stiu cum sa iti zic, dar datorita acestei intamplari mi-am descoperit vocatia. 

    —Are legatura cu acea cutie de metal cu ciocolate?

    —Da, pe langa faptul ca mi-a fost coleg de banca, pot spune ca a fost modul meu de a ii multumi pentru ca m-am descoperit pe mine. Ca mi-a schimbat viata! Atunci m-am decis sa ii ofer acea cutie cu momboane de ciocolata.

    —Inteleg...

    —A, era sa uit! Mi-am adus aminte de un detaliu! Nu stiu daca are improtanta, dar eu stiu...dupa cele intamplate...tot ce e posibil. 

    —Sigur ca orice detaliu poate avea importanta. Am incurajat-o eu fara prea multa speranta ca voi descoperi ceva ce sa rastoarne povestea.

    —In acea zi, in care s-a intamplat nebunia cu rasul si cu rostogolirea, implinisem 18 ani. Ce varsta... Inainte sa inceapa ora, am decis sa impart bomboanele de ziua mea, creazand ca astfel o sa mai indulcesc atmosfera si pe profa. Macar de ziua mea sa nu ma scoata la tabla. Lucru de care nu a tinut cont. Nu m-a crutat nici macar de ziua mea... Ca sa intelgi, era o profa care nu lipsea nici macar un minut de la ore. Venea mereu la fix. Trebuia sa fim in banci inainte sa ne cheme clopotelul la clase. Nu ne puteam relaxa nicidata in pauza cand urma ora de mate. 

    —Erau cumva aceeasi cutie de bomboane? Asta ar fi explicat multe...

    —Nu, nu, nu avea cum sa fie, sunt unicate. Dar le-am comandat de la acelasi producator. Tocmai ca aveau 33 de bucatele, cate o bucatica pentru toti colegii si una pentru profa de mate. 

    —Sigur acele bucatele au avut ceva ciuperci si halucilogene ca ingrediente. Mai ai o bucatica sa o ducem la laborator, mai exista site-ul ca sa comandam?

    —Ehe, nu mai exista demult. Chiar am vrut sa mai cumpar, mai mult pentru cutia de metal care era unicata. Fiecare cutie avea un peisaj diferit. Unele erau cu motive pastoresti, altele cu orase medievale si citadele. 

    —Inteleg... Am constat eu fara entuziasm in voce, luand cateva notite in semn ca sunt acolo, prezenta, ca toate banalitatile povestite de Carmen ar putea limpezi misteriosul delir. 

    Aveam sa descopar ca acele bucatele de ciocolata nu erau singurul alibil pe care il avea delirul lui Ari. Am aflat asta in timp ce rasfoiam niste carti despre imaginarul colectiv din evul mediu. Atunci am dat peste o carte care descria intr-un pasa o intamplare cat se poate de bizara si ciudata. Asemanarea izbitoare cu cele descrise de Carmen m-a provocat sa aprofundez cercetarile.  Este vorba despre ceea ce ei numeau Boala Dansului. Si este bine documentata in analele vremii. Ba chiar apare si in unele picturi Flamande. Unii au numit-o Ciuma Dansului. Unul dintre cele mai vechi cazuri pe care le-am documentat dateaza din anul 1020. Se intampla in ajunul Craciunului intr-un satuc mic din Franta. Preotul era la amvon, de unde oficia nasterea Domnului Iisus. Tot satul era strans la slujba, dupa cum era obiceiul. Doar ca slujba a fost intrerupta de taranaii prezenti in biserica, tarani care au inceput sa sara in sus si sa cante fara motiv. Apoi cazurile au devenit tot mai dese ca si cum ceva contagios se raspandea printre oameni. Un caz asemanator a fost inregistrat in Erfurt. In starea lor de frenezie si dans au ajuns pana in orajul Arnstadt. Au dansat kilometri intregi fara sa simta epuizarea, pana ce picioarele lor cedau. 

    Totul a inceput cu o femeie de 30 de ani, nevasta unui negustor din Strassborug. Femeia a iesit ziua in piata si a inceput sa danseze frenetic. Nimic nu o putea opri din acest dans. A dansat pana la epiuzare pana ce a cazut pe jos. Dupa ce si-a revenit, si-a reluat dansul. Nu dupa mult timp, 32 de oameni i s-au alaturat si au dansat cateva zile, cu mici pauze, pana ce cadeau epuizati si morti de oboseala. Numarul lor ajunsese in punctul maxim undeva la 400 de oameni care dansau pana la moarte. Autoritatile erau depasite de situatie, medicii nu isi puteau explica decat prin ceea ce ei denumeu ca "fierbinteala sangelui". Un fel de foc launtric care nu putea fi potolit decat prin dans. Si pentru a stinge acest foc, medicii au recomandat lautari si muzicanti care sa asiste acest convoi al delirului colectiv sperand ca prin asta vor mai domoli fierbinteala sangelui. Numarul victimelor crestea insa pe zi ce trece. Iar fierbinteala parea ca nu se opreste. Mulți au murit, altii au inebunit si foarte putini s-au recuperat, dupa multe zile petrecute la pat. Nebunia avea sa cuprinda in 1374 Aachen si apoi sa se raspandeasca ca un foc in Luxemburg. A fost numit " Dansul Sfantului Ioan". Ce nume sugestiv! Dansul Sfantului Ioan se manifesta prin vorbiri in limbi Ingeresti, prin pogorarea Duhului Sfant, ca in ziua cincizecimii.  Bineinteles ca nimeni nu intelegea acea bolborosire de cuvinte si cu atat mai putin utilitatea lor. 

    Iata ce scria in 1888 Justus Fredrich Karl Hecker, un cunoscut medic din sec XIX in lucrarea sa Moartea neagara si Mania Dansului: oamenii se adunau în acel târg și, ținându-se strâns de mână, se înfiau în hore cu o hotărâre de neclintit. Părea că au dispărut cu desăvârșire subjugarea rațiunii și a simțurilor. Dansau fără oprire, nepăsători la orice griji sau necazuri, printr-un delir sălbatic care ținea zile întregi. Încetau doar atunci când cădeau extenuați la pământ.

Mulți vorbeau că acesta este un blestem pe care Sfinții l-au aruncat asupra oamenilor. Cei căzuți în mrejele superstiției arătau cu degetul acuzator spre vrăjitoare, considerându-le vinovate. Medicii înțelepți căutau răspunsul pentru această nebunie a dansului în mușcătura de sarpe vrajit sau în consumul de ciuperci otravitoare.

 Sociologii moderni pun asta pe seama unei secte, asemeni acelor carismatici penticostali care si astazi danseaza pana cad pe spate, incep sa vorbeasca in limbi "ingeresti" dupa cum sustin ei. Formatia mea de psihanalist ar spune ca nu este decat o forma de psihoza in masa, sau efectul devastator al stresului post-traumatic. Studiile lui John Waller sunt lamuritoare in aceasta privinta si sustin ipoteza mea conform careia, dansul aparea in momente de stres extrem ca forma a tulburarilor spihogenice in masa. Secolele pe care le-am aminit au fost bantuite de ciuma, boli, molime, epidemii, foamete, razboaie indelungate si sa nu uitam, puritanismul acelei perioade, refularile sexuale. Cert este ca exista un pic de adevar in toate. Am renuntat la o singura explicatie. 

    —Dacă stau bine sa ma gândesc, mania asta a profei de mate a fost preluată de tine, Carmen! 

    —Ce, ce vrei sa spui? tresari surprinsă ca si cum as fi trezit-o dintr-un vis frumos. 

    —Gandul obsesiv compulsiv. Tipul gandire nu poate sa renunțe la ce are el mai de preț, gândirea! Își face tot felul de scenarii in minte, se gândește la formule, căci altfel…

    —Altfel ce?

    —Altfel s-ar intalni cu Sine, cu propria drama si confruntarea ar fi mult mai sangeroasa. Mintea face totul ca sa îl țină ocupat. Gandul si munca obsesiva sunt cele mai la indemna moduri de a ne anestezia, de a scapa de traume si de noi insine. 

    —De ce ne-am ascunde de noi insine? Nu are logica! 

    —Pentru ca uneori adevarul ne poate intoarce sistemul de iluzii pe dos. E prea dureros… Carmen cazu pe gânduri. Am profitat de aceasta liniște ca sa divaghez discuția spre ce ma interesa, căci evit pe cat posibil sa psihologizez oamenii.

    — Și cu profa ce s-a întâmplat?

    —Haha! rase Carmen parca retrăind iarăși momentul, ochii incepuse sa-i sclipeasca iar tradandu-i entuzismul. Profa era de nerecunoscut. Țopăia pe câmpii ca o fetița de cinc ani. Rupea flori și le mirosea. Isi umpluse buzunarele cu pietre netede, in diferite marimi si culori, considerand ca sunt diferite de alte pietre. Era ca un copil care aduna toate scoicile aduse de o furtuna la tarm.  Ne chema sa ne arate forme ale stâncilor in care vedea tot felul de lighioane. Ba aripa unui inger, ba copita unui cal, ba niște coarne de creaturi misterioase care au existat probabil cu milioane de ani in urma, sau poate doar in imaginația ei. 

    —Bine spus, imaginație! Aceasta schimbare de paradigma de la gandire la imaginație, care este de cu totul alta origine, am remarcat, in sfarsit satisfacauta ca ceva imi poate confirma permisele. Animale mitologice si antrpomorfe au aparut de-alungul secolelor in diferite mitologii si culturi. Profe de mate cazuse probabil intr-o forma de misticism. Se intampla celor care fac o trecere brusca de la tipul gandire la tipul traire. Descopera dintr-o data lumea concreta, si uita total de ideile abstracte. Adevarata schimbare de paradigma vine mereu printr-o revelatie, ci nu pe cale rationala. Caci nici o metoda stiintifica nu te poate convinge de adevar daca el nu vine din interior.

    —Sarea in sus și cânta, se învârtea și bătea din palme, continua Carmen fără sa o intereseze divagarea mea prin literatura de specialitate. 

    —Un caz interesant! 

    —Da, era de nerecunoscut…Îți dai seama ca de atunci nu a mai fost vorba de ore de matematica. A trebuit sa fim autodidacți. Venea la ore si ziceai ca e drogata. Am preluat cumva eu rolul ei, și am făcut un club de matematica caci nu puteam sa stam asa in pragul examenului de Bacalaureat.  

    —Ce a însemnat pentru tine acest rol? Iar am inceput cu intrebarile de psiholog, mi-am rerposat in gand acest defect profesional de care trebuie sa fiu tot timpul constienta, sa il il tin in frau ca pe un cal naravas. Lucru care imi aduce multe neplaceri, inhiba spontaneitate si farmecul intalnirii. 

    —La inceput mi-a fost teama, dar după notele de la bac, cred ca ne-am descurcat. Oricum nu mai aveam lucruri noi de invatat. Făceam exercitii doar. Nu a picat, din fericire, nimeni bacu la mate. 

    —Felicitari!

    —Mulțumesc! zambi Carmen și își arată timiditatea o data cu sclipirea dintilor ei perfect aliniati si albi. Nu era obișnuita sa i se recunoască meritele in fiecare zi. 

    Povestea a fost confirmată și de alți colegi cu care am reușit sa ma întâlnesc in Metavers. Deși variantele și golurile de memorie erau umplute cu alte detalii. De fapt, rostogolirea a fost cât se poate de reala. Unii spuneau ca profa a inceput sa plângă ci nu sa rada. Dar cine mai făcea diferența între ras și plans in acea psihoza colectivă? Pana la urma sunt stări care vin din aceesi sursa a sufletului. Alții povesteau ca profa a sfarsit intr-un azil de batrani, fiind declarata nebuna. Altii spuneau ca s-a pocait si ca a intrat intr-un ordin carismatic, prin care un anumit profet si-a ales 12 ucenicii, din care facea parte, ca sa vezi, si profa de mate. Mergeau asa in grup si dansau, cantau si bateau din palme prin satele patriei. Judecand dupa cele intamplate, sa rastorni cu totul lumea unui om ajuns in pragul pensionarii, mi se pare destul de tragic. Nu poti trai cu gandul ca toata viata ta a fost o minciuna, ca ai fi putut in tot acest timp trai acele stari de extaz si fericire. Uneori fericirea e insuportabila. 

    Am inceput sa aprofundez acest subiect, caci mi se parea o teza buna pentru Doctorat. Asa am dat de o secta de penticostali carismatici. La inceput m-au privit cu suspiciune. Dupa mai multe intalniri in casele lor m-au considerat una de-a lor. Imi spuneau Sora, iar eu le spuneam Frate. Sa fi fost aceeasi secta si atunci, cand se vorbea de Boala Dansului? Trebuia sa documentez asta. Ar fi fost o pista neexplorata, un subiect original. Dar mai intai trebuia sa ma asigur ca nu erau doar niste coincidente. Trebuia sa analizez totul riguros, aplicand metodele stiintifice, chiar daca era vorba despre stiinta sufletului. Poate un simptom sa fi replicat si generalizat? De ce apare si se manifesta la un anumit grup de oameni si in ce conditii, ce il provoaca? Erau niste premise de la care trebuia sa plec. Imi luasem un carnetel pe care trebuia sa notez tot. Era simplu, printre notitele despre predici si versete, strecuram si cate o analiza la rece. Devenisem destul de apropiata de acesti oameni care ma invitau in fiecare Duminica la masa de la pranz cu ei. Pana intr-o zi cand mi-au propus o intalnire la o seara de rugaciune. Spuneau ca este ziua in care se va pogara Duhul Sfant si ca vor vorbi in limbi de foc. Era seara perfecta care avea sa imi completez observatiile. Seara pe care o asteptam atat de nerabdatoare.

    —Sora, imi spuse un frate, in seara asta Domnul te-a ales ca pe un vas gol sa te umple cu Duhul-Sfant. Grupul de inchinare, adica tinerii care stateau in fata si erau la clape, la corzi, la tobe si la clarinet incepura sa cante in surdina o melodie. La inceput muzica urmarea un patern repetitiv, cu scurte pauze de dedicare si consacrare. Apoi urma un crescendo, in care totul ducea spre un singur punct: anularea individualitatii. Aveam senzatia ca usor usor ma pierd in acest mental contagios. Lupta cu sine de a detine controlul, de iti tine in frau sentimentele si de a gandi la rece o stare. La un moment dat mi-am zis: ce ar fi sa incerc macar un moment sa ies din pielea de observator al sociologului si sa aprofundez in adancime aceste trairi? Am inchis ochii si am ridicat mainile, asa cum faceau toti de langa mine. La inceput m-am simtit penibil, ca si cum gestul meu nu era el meu, uitandu-ma in jur ca sa nu ma observe cineva ca sunt o impostoare, sa nu ma tradeze mainile. Am lasat sa ma invaluie muzica, am lasat sa ma cuprinda ritmul si usor, usor m-am trezit dansand pe acel ritm. Dintr-o data gandurile care se stransesera ca un nor sub presiune in capul meu, disparusera. O senzatie de limpezime si claritate cobora din crestet pana in picioare. Sa fi fost proiectorul de lumina care imi batea in fata, sa fi fost caldura aerului conditionat din spatele meu? Nu stiu. O senzatie stranie de libertate ma invaluia in acele momente de extaz muzical. In acel moment s-a apropiat de mine pastorul care a ridicat o mana de-asupra capului meu. Am inchis ochii si am asteptat sa se intample o minune au daca nu, macar un verdict care sa ma gaseasca vinovata de crima cu premeditare...

    —Crezi in puterea Duhului? Crezi ca el te poate Salva? Ca te poate ierta de toate pacatele? Trebuie sa recunosc ca in acel moment am renuntat la toate rezistentele mele si am spus, fara sa vreau DA.

    În acel moment sacru, am simțit cum inima mea se deschide ca o floare în fața Domnului, așa cum o mireasă așteaptă cu inima bătând puternic cererea în căsătorie a Mirelui său. Emoțiile mă cuprinseseră complet, iar în sufletul meu era o mare de bucurie și smerenie. Am simțit că fac parte dintr-o uniune sfântă, în care Duhul Sfânt mă luase ca pe o mireasă a Sa.În timp ce emoțiile mă copleșeau, grupul de închinare a început să cânte și să cânte cu toată forța și pasiunea din ei. Tobele răsunau precum inimile noastre pline de entuziasm, iar apa sfântă sărea în sus la fiecare bătaie, ca un simbol al purificării și a curăției pe care o căutam. Chitarele electrice cântau solo-uri într-un fel hipnotic, iar tânărul de la orgă părea să alerge cu degetele sale pe clape într-un extaz muzical. Am fost în primul rând, având privilegiul de a vedea întreaga scenă, o combinație de sălbăticie și sublim, în care fiecare frate și soră erau uniți într-o rugăciune colectivă care depășea cu mult cuvintele. Grupul de închinare a folosit tobele pentru a crea un ritm care exprima starea noastră interioară, iar apoi ne-a chemat cu foc să ne predăm viețile noastre în întregime.

După această invitație fierbinte, totul a încetat brusc, ca la un semn divin. Doar clapele orgii au continuat să cânte câteva acorduri simple, care au avut puterea de a ne aduce într-o stare de transă și relaxare profundă. Un simbol sacru a fost adus în fața noastră, o bucată mare de ciocolată, pe care fiecare a luat-o și a rupt-o în bucatele mici, și un pahar de vin care a fost trecut din mână în mână. În tăcere, cu inimile noastre pline de reverență, am gustat din aceste simboluri ale trupului și sângelui Domnului Iisus, simboluri ale părtășiei noastre cu Divinitatea.

    —Astazi va veti naste din nou! Nu din carne, ci din duh! striga pastorul cu putere in glas care imi ridica parul pe maini si imi dadu o senzatie de teama, de tremur inexplicabil.

    —El ne-a salvat! El ne iubeste! se auzeau strigate din toate partile adunarii, din spate si din fata, de langa sora de langa mine, din dreapta mea. 

    —Suntem rascumparati! Suntem salvati! El Ahor, si o mie de cuvinte neinteles incepu sa prooroceasca o femeie din ultimul rand, cu un glas visceral. El shabada malek mesaia, sinu adu nai, bring ning de Kosmos! Hari il mar shabad. Imi pareau aceste cuvinte de origine mai de graba turca, sau arabica. Senzatia era ca ma treceau toti fiorii prin pori. Ca si cum ar fi avut o putere magica, necunoscuta. Mi-era frica!

    —Glorie-Osana! se auzeau din toate colturile acelei bisericute, cand femeia din spate incepu sa scada intensitatea vocii si sa bolboroseasca cuvinte din ce in ce mai stinse. 

    —Hallelujah, Amin! 

    —Suntem salvati! Suntem rascumparati! Tobele incepura sa bata iarasi cu fervoare, chitara si orga si toate instrumentele muzicale de pe acea secena. Melodia acelei muzici ajunsese intr-un punct de climax, in care toate instrumentele parca isi dadeau duhul. Cei din grupul de inchinare erau atat de priceputi la clape si la tobe si la saxofon, incat ar fi putut canta pe marile scene ale lumii.

    În mijlocul adunării sfinte, pastorul a rostit cuvintele profetice: "Duhul Domnului a venit peste mine să vestesc săracilor... nemurirea!" Cu aceste cuvinte, el a părut să se elibereze de constrângeri și să se lase prins într-un dans extatic, la amvon, asemenea unui dans la o petrecere Mitzvah. Mișcările sale erau haotice, cu mâinile sale oscilând între stânga și dreapta, ca și cum ar fi urmat un ritm pe care numai el îl putea percepe.

În timp ce pastorul dansa, frații și surorile noastre au început să strige rugăciuni cu o ardoare tot mai mare, de parcă acest moment ar fi fost apogeul lor spiritual. Întreaga adunare părea să se desprindă de realitate și să intre într-o stare extatică de spirit. Fiecare persoană dansa în propriul lor ritm, într-un mod aparent haotic, cu mișcări aleatorii. Unul dintre frații de lângă mine își scutura mâinile ca și cum ar fi încercat să alunge niște gândaci invizibili care îl asaltau. Alții cădeau în genunchi într-o stare de nemărginită adorație, vorbind în limbi străine și misterioase, cu sunete care nu semănau cu nicio limbă pământească, ci păreau să fie din vremuri și locuri mai vechi.

Femeile plângeau și ridicau mâinile spre cer într-o manifestare de devotament și extaz spiritual. În mijlocul acestei nebunii spirituale, m-am simțit complet pierdută și confuză, nedându-mi seama ce să cred sau cum să reacționez. Era o lume de mister și sacralitate pe care nu o înțelegeam pe deplin, dar care mă copleșea cu forța și emoția ei.

    —Lasati-va purtati de putera Domnului, nu va impotriviti, dezlegati-va de legaturile care va leaga, caci el a rupt lanturile voastre! Sunteti liberi sa strigati, Alleluia! Sunteti liberi sa chemati Numele Domnului, Alleluia-Maranatha! Si toti strigau Alleluia. Si toata adunarea striga, la propriu, Numele Domnului! Ca si cum Dumnzeul lor avea probleme cu auzul, ca si cum Dumnezeul lor nu se trezise dupa o betie cu Ingerii si Patriarhii.

    —Domnul ne-a chemat sa ne inalte, fratilor! Asa cum s-a inaltat Iisus la cer! Asa cum Moise a inaltat Sarpele in pustie, crucificand instinctul cel mai violent si primitiv, Eul! 

In acel moment pastorul ridica mainile in stanga si in dreapta lui, iar grupul de închinare întinse mainile ca si cum ar fi imprumutat prin palmele lor puterea cu care avea sa fie investit. 

     In acel moment, jur, l-am vazut pe pastor cum se inalta doua palme de-asupra pamantului. O limba de foc ii aparu deasupra capului. Poate ca au pus ceva in vin, poate ca de la bucata de ciocolata, poate ca era doar un truc, o iluzie, dar tot delirul care a cuprins acea comunitate l-am trăit pe pielea mea. 

    —Sora mea! intinse bratele pastorul si ma imbratisa la finalul acestei nopți de veghe. Ceilalți membrii rand pe rand m-au luat in brațe ca si cum intrasem in randul celor alesi. Eram fericita, si nu stiu sa imi explic acest sentiment. Eram bucuroasa ca luasem parte la aceasta contagiune in care toate rigorile mele intelecutale erau anulate, in care parca ma cufundasem ca intr-o masa de gelatina, amorfa si nedefinita. Ca si cum vointa mea cea tare si toate rezistentele mele si tot scepticismul cu care venisem sa-i analizez pe acesti primitivi, disparuse. Sigur ca efectul asta nu a tinut prea mult, caci revenind la viata de zi cu zi aveam sa uit complet ceea ce traisem. Si apoi, daca mantuirea nu dureaza decat acest moment, cu ce se deosebeste de orice alt drog care pentru cateva secunde ne face sa ne inaltam? Daca nu ar fi fost doar niste reactii chimice, la ce bun sa repeti o experienta mereu si mereu? Nu e suficient o singura experienta ca sa iti schimbe complet viata? Nu aveam sa inteleg aceasta nevoie de a reveni mereu si mereu la aceeasi traire. Asa ca am abandonat intalnirile cu fratii mei, fara sa mai scriu vreo teza de doctorat despre vorbirea in Limbi Ingeresti. 

Calatoria lui Alexandros

Capitolul VI

    —Nu avem cum, nu avem voie! Regreta se comporta ca o drogata, cu gesturi cu privirea căutând peste umărul meu. Cotrobăi cu mainile agitate in rucsacul pe care îl avea tot timpul pa ea. Scoase un stik in graba care ii cazu pe jos. 

    — Am incalcat toate protocoalele! sopti ea la ureche mea in timp ce m-am aplecat sa ridic si sa ii inmanez stik-ul.

    — Protocoale? Despre ce naiba vorbești? Am scuturat-o bine din umeri ca și cum as fi vrut sa readuc un om mort la viața. 

    —Daca ma vede Ochiul Vigilent ma aresteaza, ma inchide si ma injecteaza cu realitate. Trebuie sa ma cauti in vise. Regreta isi misca ochii in dreapta si stanga ca si cum ar fi vrut sa imi comunice ceva ce nu reuseasm sa inteleg. Am cautat cu privirea in spatele meu, iar cand m-am intors Regreta mea disparu dupa coltul unei intersectii in spatele unui camion ce muta mobila. Am ramas ca prostul cu stiku in mana. 

    —Totul a început, povesti Alexandros, din cauza unui joc stupid pe computer. De cateva luni nu mai pot sa doarm. Nu mai am nici o veste de la ea, nici un semn de viața. Pare totuși legată in acel joc virtual cu un VPN ce figurează intr-o țara care nu exista in realitate: ElAhor! Nu i-am cunoscut prietenii, asa ca nu știu pe cine sa întreb. Nu inteleg despre ce protocoale vorbea. De fapt, vorbea ca o posedata paranoica racolata de serviciile secrete. 

    — Si stikul? Ce era pe el?

    — Pai jocul asta stupid pe care nu am reusit sa il inteleg. Te plimbi asa prin gradini si nu se intampla nimic. De parca ai fi intr-o gradina a raiului tare plictisitoare. Frumos, dar fara actiune. Ai senzatia ca esti intr-o statiune plina de pensionari linistiti care dau la ratele si lebedele de pe lac paine, singura lor placere. Decorul din joc e unul destul de futurist si utopic, doar parcul in care m-am ratacit aminteste de un peisaj clasic, o lunca cu plopi si o moara de vant.

    —Aha...Taceam. Nu avea nici un sens toata aceata poveste. Ma blocasem si nu stiam ce intrebari sa mai pun ca sa dezleg cumva misterul. Alexandros a profitat de acest moment de respiro sa imi marturiseasca.

    —O iubesc… Nu mai stiu ce sa fac… ofta adanc după un repaos lung in care își tinu respirația si isi inhiba lacrimile. 

    —Unde pot sa gasesc jocul asta, cum se numeste, de unde il descarc?

    —Salvator Mundi...Un joc stupid, care o seca de toata energia vitala. Aproape ca traia in lumea ei acolo si nu mai putea functiona in lumea concreta. Neglija cele mai banale indatoriri, igiena fizica. Uita aragazul aprins. Nu mai manca, faceam curat in urma ei ca dupa un copil. Ce sa mai, era un dezastru. La un moment dar i-am zis ca nu mai putem continua asa. 

    —Ati incercat sa vorbiti cu un terapeut? Sa iti dai seama ce o facea sa fuga de realitate? 

    —Am vorbit, dar a refuzat ședințele. A spus ca nu are nici o problema. Ca ea s-a nascut in tinutul ElAhor, si ca Lumea ei nu e de aici. Incepuse sa delireze...

    —Un inceput de paranoia schizofrenica, am remarcat eu la prima impresie.

    —Avea ca avatar o imagine cu care incepuse se identifice. Un Elf. Intra cu un pseudonim de genu', Dulcika13. Ba incepuse sa se imbrace intocmai ca avatarul ei si se intalnea cu prieteni in acel joc in piata. La inceput am fost putin gelos, apoi mi-am dat seama ca prietenii ei sunt mai de graba asexuali. Nu aveau nici un instinct practic. Tot ceea ce pareau ca fac e sa isi etaleze tinutele ca niste pauni si sa discute despre puteri si credite. 

    —De la 13 ani se joaca ea acest joc? Incercam sa inteleg cat de grava e depedenta Regretei de jocurile online. 

    —Cel mai probabil! Cand ne-am cunoscut nu mi-am dat seama cat de grav... E ca un drog. Imagineaza-ti ca evadezi intr-o lume fantastica, unde totul e posibil...Si eu, eu eram doar un alt Avatar. 

    —Si ce legatura are Aristotel cu Dulcika13?

    —El cunoaste bine lumea virtuala. Aristotel mi-a explicat aceste lumi, puterile lor, strategia, Clasele Dinamice. E o adevarata mitologie, Mama Regina, Idiotii Utili Societatii, si tot el vorbea despre Altgoritmi si Ochiul Vigilent. Cunoscand tot acest jargon al jocurilor virtuale, am crezut ca imi poate da niste indicii despre unde as putea sa o gasesc pe Dulcika13, adica pe Regreta.

    —Spune-mi te rog, cand l-ai vazut ultima data pe Ari? Despre ce ati vorbit? am intrebat eu in timp ce am scos un reportofon din geanta si l-am cerut persmisiunea sa il inregistrez. Macar de data asta nu mai pot fi acuzata ca am inflorit discutiile, ca am adaugat de la mine cuvinte.

    —Cred ca au trecut mai bine de 12 luni. De atunci nu mai stiu nimic despre el. Probabil rataceste prin nu stiu ce loc fara semnal cu gasca lui.

    —Aha, inteleg. Si, te-a ajutat sa o gasesti pe Regreta?

    —Stai sa vezi, ca ceea ce mi-a propus sfideaza orice logica. Aproape ca nu stiam cine traieste mai mult in fantezie, el sau Regreta. Ne-am intalnit sub un pod din Londra, undeva la periferie, imi daduse coordonatele GPS printr-un prieten, pe un șervețel. 

    —Stiu un remediu la problema ta, imi șopti Ari si privi in jur ca si cum s-ar fi ferit sa nu fim urmăriți. 

    —Stii? m-am aratat eu surprins.

    —Doar ca va trebui sa nu ratezi nimic din ce iti spun si, asculta bine ca n-am sa repet, sa faci intocmai!

    —Orice! As fi facut orice pentru Regreta mea. 

    —Te avânţi cu paşi grăbiţi pe treptele Muzeului Naţional de Artă din Piaţa Trafalgar într-o oră de vârf, când mulţimea îţi înconjoară paşii. Cu o hotărâre solemnă, te ridici pe piedestalul acela blestemat, unde statuia lui George al IV-lea a fost mutată de revizionisti. Cu sufletul încărcat de o forţă ancestrală, repeţi de trei ori gestul misterios al cocosului lui Sfânt Peteu, urlând către cele patru zări ca un lup flămând, un ultrasu care și-a găsit tribul: "Auuuuuuuuuuu!". Cu mâinile tale, bat în palmă ca şi cum ai chema nişte porumbei în zbor, într-un frrrrr-freeeee-frrrrr-fruuuu hipnotic. Începi să imiţi bufniţa, cu wo wo wo, wo-wo-wo, ca un mesager între lumi. Cu gesturi măiestrite, îţi scuturi hainele de praf, de sus până jos, cu palmele învăluite într-un dans de purificare. Apoi, cu un gest solemn, iei un pumn de pământ şi-l arunci în aer, în timp ce forţele supranaturale se revarsă în jurul tău. Sari într-un picior, asemenea unui copil care încă învaţă să înoate şi îşi scutură apa din ureche la sfârşitul fiecărui scăldat. Repeti aceste acţiuni misterioase şi bizare până când găseşti ritmul sacru al universului. Abia atunci, cu mintea deschisă şi cu inima pregătită, îţi aşezi urechea pe asfaltul încins, iar paşii ei, indiferent unde ar fi, încep să îţi vorbească într-o simfonie stranie, revelându-ţi tainele ascunse ale destinului.

    —E absurd ce îmi ceri! i-am raspuns revoltat ca imi pierd orice speranta cu ideile lui absurde.

    —Dacă ti-as fi cerut sa te duci la Polul Nord știind ca o vei regăsi, nu-i așa ca nu ti s-ar fi părut un efort prea mare? 

    —Stii bine cât o iubesc... 

    —Daca ti-as fi cerut sa urci cele o mie de trepte in genunchi, nu ai fi plecat chiar de mâine in pelerinaj? 

    —Adevărat. Fără ea totul e pustiu… 

    —Si atunci de ce nu ai face un lucru atât de simplu ca cel pe care ti-l cer? Măcar de dragul ei      

    —Avea draptate...pana la urma nu imi ceruse imposibilul... 

    —Ma simt penibil. In plus, mi-e rusine sa fiu expus in public. Nu sunt un exhibiționist ca tine. 

    —Unora pana si nudismul la plaja li se pare exagerat, rase Ari cu compasiune pentru pudoarea mea. 

    —Maestrul, Maestrul e nebun de o Lume…cazu pe gânduri Ari si lasă ideea neterminata. 

    —Ce-i cu el? Care Maestru? Eram curios, orice  sfat putea fi util, orice pont care sa ma aduca la ea. 

    —Performance! Șopti Ari parca fără sa bage de seama agitația mea.  Mi-am pierdut ce-i drept răbdarea si m-am rastit la el, luandu-l de tricou.

    —Care? Cine? Unde îl găsesc pe acest Maestru? 

    —A fost o data un exhibiționist, incepu Ari povestea cu care imi zăpăci mințile.  Maestrul de la care a plecat Ordinul celor din care fac și eu parte. Acest Maestru si-a expus opera in public. Mai întâi a tăiat un lemn de cedru. L-a cioplit, l-a șlefuit luni de zile, ani, mai exact 33 de ani si a ridicat opera de arta sus pe munte, ca sa o privească tot orașul din vale. 

    —Ce munte? Unde? Sincer, ma dispera ca nu trecea direct la subiect si ma lua cu povesti ocolitoare. Nu aveam dispozitia sa il ascult. Gandul meu era numai la Regreta.

    —Muntele Măslinilor! In sfarsit un nume, ceva concret! O locatie! Apoi continua iar cu povestile astea.

    —Și după ce si-a definitivat opera, s-a dezbrăcat de haine si s-a înălțat pe Sine pe crucea pe care o cioplise. Timp de trei ceasuri a fost acolo expus in public. Suspendat între cer si pământ. Oamenii priveau cum își da viața încet, dar nimeni nu a încercat sa îl salveze. Pentru ei era doar o farsa. 

    —Un alt sarlatan care încearcă cu trucurile lui sa primească un ban nemuncit, am gandit cu voce tare.

    —Ce sarlatan? 

    —Scuze, n-am vrut sa te intrerup. Continua!

    —Intr-o zi, continua Alexandros povestea, pe cand o vizita pe sora mai mica din Florenta, Ari l-a vazut pe Maestru pe o straduta ingusta si intunecata, imbracat ca un cersetor, cu o gluga de calugar acoperindu-i fata. Maestrula începu sa se ridice doua palme deasupra pamantului. 

    —Nu mi s-a aratat decat mie, pe acel gang ingust. Am inceput sa il urmaresc. Cu cat ma apropiam de el, cu atat el se indeparta de mine. 

    —Nu inteleg unde vrei sa ajungi cu povestea asta! i-am zis caci gandul meu era in alta parte. Pe atunci nu bagam toate balivernele lui in seama. Abia mai tarziu mi-am adus aminte de vorbele astea si mi-a picat fisa. Nu erau doar niste simple povesti. Asculta, lucrurile abia acum se complica. Grupul acestui ordin in care intrase Ari apărea prin marile orașe turistice ca Barcelona, chiar și aici in Londra lumea l-a văzut, in Roma, Paris, Praga, Berlin, Tokyo, New York, New Delhi,  Calcutta, peste tot. Turiștii impresionați îl pozau si ofereau cate o lira, 50 de centi, maruntis de care incercau sa scape. Curiosii și scepticii ii verificau hainele sa nu aiba ceva ascuns care îl tine așa suspendat. Un fir de argint subțire care sa îl lege de pământ. Asadar, se pare ca nu iese fum fara foc, si zvonurile pe care ai venit sa le infirmi, au un sambure de adevar. Dar e plin Youtubul de clipuri cu oameni din ordinul lui... Nu ai sa ii recunosti, toti sunt imbracati la fel, in acele robe de calugari budisti. Au aparut insa multi profeti falsi, sa zic asa, care se folosesc de acest truc. 

    —Ce poveste! am simtit nevoia sa il incurajeaz pe Alexandros, din moment ce totul ramanea inregistrat pe aceasta banda. 

    —Intr-o zi, in fata celor care au venit sa ii vadă opera, Maestrul a intins mâinile așa si s-a înălțat. Toți credeau ca e unul din trucurile lui. Dar un nor de fum l-a acoperit și de atunci nimeni nu mai știe nimic de el, îmi povesti Ari…

    —Incredibil!… 

    —Mda...

    —Si tu crezi toate astea? L-am intrabat cu un soi de mila si compasiune. Isi pierduse si el mintile. Dar am schimbat subiectul imediat. Nu avea rost un raspuns. Stiam ca un om indragostit e capabil sa creada orice, chiar si cele mai rationale fiinte cad in capcana asta. Se duc si isi dau toti banii la cate o tiganca ghicitoare care intoarce niste carti si pe care le interpreteaza in functie de omul pe care il are in fata. Caci au o inteligenta nativa acesti sarlatani. Citesc inca de la intrare omul, chiar daca nu au nici o scoala. Din expresiile lui, din ezitari, dupa numarul de la pantof, forma nasului. Daca are parul ravasit, daca are cravata, daca miroase a parfum. Alexandros ar fi fost victima perfecta. Caci banii au si ei mirosul lor. A da, si mai ales palmele. Cat de usor citesti un om din palme. Lucru pe care il cere orice ghicitoare mai intai, este palma. E inginer, e agricultor, e scriitor, e un simplu sofer? Pentru ca asa il vei impresiona cu clarviziunea ta, cu puterea ta de ghicitoare in magia neagra. Bati din palme, iti scuturi hainele ca si cum te eliberezi de un blestem, arzi putina tamaie pe altar, daca se poate cu efect psihedelic, intri in transa, bolborsesti niste cuvinte si ii iei banii la fraier. El pleaca multumit, tu cu buzunarele pline. 

    —Nu stiu ce sa mai cred... Il intelegeam, se vedea pe fata lui derutata.

    —Ce-a urmat dupa? am intrebat ca sa nu pierd firul discutiei.

    —Ari bagă adanc mâna in buzunarul din care scoase o tabacheră din metal din argint. Scoase o bucatica de ciocolata. Imi lua mana și o puse in palma mea după care imi strâns pumnul. M-a privit fix in ochi ca și cum ceea ce avea sa imi spună ținea de viața și de moarte:

    —Sa nu musti din ea decât dacă e necesar! 

    —E prăjitura din Amsterdam? Mai încercasem cu el niste ierburi aromate de la niște marocani acioliti in parc Göteborg cand eram studenti si am vizitat Suedia. A fost o experienta faina.  

    —Nu, nu, asta e cu totul de alta natura. Sa nu o folosesti decat atunci cand esti in mare, mare dificultate! L-am asigurat ca asa voi face. Ne-am desaprtit la statia de Metrou, unde aveam sa luam linii diferite. Eu spre Nord, Ari spre Sudul Londrei si mai apoi la aeroportul International.

    Trecuse câteva luni de la întâlnirea noastră, cand Alexandros își lua inima in dinti și se duse pe scările Național Gallery. Facu in tocmai cum îl sfătuise Ari. Trecatorii credeau ca asista la un performace, turistii il filmau ca pe o curiozitate a naturii, devenise viral pe internet. Batu din palme ca si cum un stol de porumbei ar fi fost eliberați in cele patru puncte cardinale. Își scutura hainele ca intr-o incatatie. Repeta pasii pana deveni un fel de automatism, din ce in ce mai repede. Un fel de proces prin care invoca niste forte necunoscute pana acum, dar aflate undeva adanc in el. Urletul visceral, din gat in timp ce palma lui desfacuta se ridica deasupra fetei, bataia palmelor, zborul porumbelului, scuturatul hainelor, in ordinea asta se succeda ritualul. Si nici o miscare nu era deplasata, nici un gest nu rata momentul, tempoul, care devenise un fel de automatism. Cu fiecare repetitie cu fiecare moment, ritmul devenea din ce in ce mai intens. Apoi incepu sa se învârte ca și cum ar fi aruncat ciocanul la proba jocurilor Olimpice. Se învârtea așa sus pe piedestal in jurul multimilor ca o axa ușor descentrata. 

    —Funcționează striga el ca un nebun! Lumea se învârte o data cu mine! Sunt Centrul Lumii! Și incepu sa dea din mâini ca si cum el era fixat iar cei din jur o roata imensa pe care o învârti. Învârtea aceasta roata ca o tiribomba din miscarile mâinilor și a corpului. Pana când viteza antrena multimea de oameni intro singura culoare. Atunci probabil ii apăru chipul Regretei caci se pare ca vorbea cu un interlocutor pe care doar el il vedea.

    —Hotarul? Sa urmaresc drumul spre Centrul Pamantului? Care șerpari ma vor ghida? intreba el un interlocutor imaginar. 

    —Te iubesc! Mereu te-am iubit! Și te voi iubi pana la capăt!  Spuse Alex întinzând mâna ca și cum ar fi atins un portal care se inchidea. 

    —Urmărește Lumia. Ea te va ghida. Ne vom întâlni pe Hotar, repeta el sa nu uite ultimele cuvinte pretioase pe care probabil Regreta i le spusese înainte sa dispară in ace vârtej colorat al multimilor.

    Nu știu ce a vrut sa însemne asta dar aveam sa aflu toate aceste detalii de la TJ. Cum Alexandros avea sa moara căutând acel Hotar. Probabil ca asa a înțeles el mesajul obscur și ambiguu acelui delir. Trecuse pe langa un chiosc de ziare si ii aparuse in fata tilul la un articol despre Himalaya, scris mare: Hotarul, Șerparii care asista pe oameni către Centrul Pamantului.  Everestul devenise un loc de pelerinaj, o aglomerație de aventurieri rătăciți, mai ceva ca la Moaștele Sfinților. Un fel de religie a celor fără de credinta, un test al limitelor. Asta e Hotarul! O denumire a unei crevase care facea diferența dintre viața si moarte, care sorta norocoșii rămași in viața. Din păcate Alexandros nu avea pregătire de alpinist și nu s-a mai întors… 

    Alexandros a căzut între doua Lumi, pe Hotar, dacă pot sa spun așa. A urmărit o iluzie. A crezut in vorbele lui Ari pe care îl consider ca are o vina morala. Nu te poți juca așa ușor cu vorbele, cu sentimentele, cu trăirile oamenilor. S-ar putea sa te ia in serios unii. Așa cum și eu l-am luat. Și era cât pe ce sa îmi pierd mințile. Alex a fost victima unei iluzii, a unei iluzii de tipul Morgana. A urmărit-o pe Regreta lui ca un orb pana la capătul pamantului. Cine spune ca dragostea e oarba, știe el ce știe… Dupa ce am citit Scrisorile lui Horatiu și toate acele povesti pescărești pe care i le bagă in cap Ari, despre cântecul sirenelor, chemarea marilor, sunt sigura ca Alexandros nu a fost nici prima nici ultima lui victima. Încă aștept un postcard de la Horatiu... Încă mai sper ca s-a împotmolit intr-un port in Havana, ca a găsit un liman, o cubaneza cu fundul tare sau o africana cu pielea de catifea care sa îl fi legat de țărm sau măcar de catarg. Poate nu a auzit cântecul de sirena pe care îl propovăduiește acest nebun in delirul sau de grandoare!  Îți spun și tie, nu te lasă sedusa de acest trubadur. Ar putea fi un impostor. 

    L-am întâlnit pe domnul TJ., care ar fi trebuit sa conduca aceasta expediție spre succes. Cu greu mi-a acceptat întâlnirea. Am luat mașina și am condus cale de câteva ore spre Făgăraș pana la poalele munților, de unde am luat-o la cale pe jos, căci drumul era impracticabil si se îngusta spre o pădure de molizi și brazi. Am mers pana am dat de o poiana. TJ. era pe scari, pe prispa și fuma ceea ce părea o Țigara rulată manual. Deși era abia ora prânzului, duhnea a alcool ieftin. Nu pot sa îți spun ce am pățit pana am ajuns in vârful dealului, nepregătită de așa drum, cu pantofii mei cu toc. Ceea ce i-a întărit si mai mult prejudecățile lui de alpinist trădat de înălțimi. Cum pot sa vin la munte in așa hal? Muntele este Sfant! Aproape ca era sa îmi scrintesc glezna, ceea ce l-a făcut sa se trezească din amortire. M-a ajutat acest truc. M-a ferit de orice introducere. Apropierea asta fizica a rupt cumva bariera suspiciunilor. M-a luat in brațe si m-a pus pe o băncuța din lemn, mi-a pipăit glezna, m-a asigurat ca totul este in regula.

    —Tine! pune gheata asta pe glezna!  o sa îți calmeze inflamarea. 

    —Multumesc! I-am aruncat eu o privire recunoscătoare și timida. Instinctul lui protector îmi dădu o senzație plăcută. Ca atunci când eram mica si ma juleam in genunchi. Tata sufla pe rana ca și cum ar fi împrăștiat o pulbere fina și invizibila care oprea imediat sângerarea.  Avea, in sfârșit, cineva grija de mine. Iar sentimentul asta de abandon, de vulnerabilitate, îmi lua o povara de pe umeri. Povara de a avea totul sub control, familie, cariera, ratele la banca scadente la timp. 

    —Cum te mai simți? Te mai doare? Întreba el foarte grijuliu.

    —Putin. L-am mințit eu, recunosc. 

Am profitat de aceasta apropiere ca sa trec direct la ce ma frământa. Cum a căzut Alexandros între cele doua crevase. In acel moment fata i s-a întunecat, privirea s-a indreptat spre geam, undeva departe, unde se vedeau varfurile Negoiu si Moldoveanu inca acoperite de zapada.

    —Nu ar fi trebuit sa il las acolo… răspunse el și simți nevoia sa caute o sticla pe care probabil o avea ascunsa sub masa.

    —Poate ca gestul tau i-a salvat pe cei rămași in viața…

    —Dar de ce trebuie sa moara cineva ca sa trăiască altcineva? O intrebare la care nu am găsit un răspuns spontan. 

    —Muntele își cere tributul...am adaugat eu timid, sa nu cumva sa spun vreo prostie care sa il enerveze. Era genul acela de om dificil. Daca i se parea ceva ciudat, se inchidea in sine ca nu arici si apoi, adio! 

    —Am stat cu el pana am pierdut semnalul, a continuat T.J. dupa un timp lung de tacere. Am coborât cu ceilalți la cota 5000 la prima tabăra, cu speranta ca vom îndupleca niște șerpari sa porneasca a doua zi o expeditie cu cei mai experimentati oameni, sa il recuperam din acea cadere. Dar prognoza meteo s-a înrăutățit atât de rău încât nu am putut sa ieșim din corturi. Era un viscol de nedescris. 

    —Cand ai pierdut semnalul? Ce spunea? Poate sunt eu altfel, dar ultimile cuvinte ale oamenilor mi se par memorabile. In realitate sunt atât de banale. Te izbește banalitatea ultimelor cuvinte in fata morții. Numai in romane am citit cele mai frumoase sfârșituri. 

    —Imediat ce a început furtuna. Eram in cortul de comanda cand i-am ascultat vocea din ce in ce mai slaba, din ce in ce mai împăcată cu soarta. 

    —Ce noapte fantastica!l-am auzit spunand... Ce spectacol! Il piu grande spectacolo dopo il big bang!… Nu am inteles ce-a vrut sa zica cu fraza asta. Nu știu dacă vorbea el sau delirul din el. Aproape înghețata, mintea nu mai funcționează cum trebuie. Toți știu ca lipsa de oxigen îți poate da stări, iluzii, fantasme. 

    —Mai naste-ma o data! am auzit printre alte bolborosiri fara sens. Mai naste-ma o data! 

    —Sinu Adunai, Sinu Adunai, striga el si apoi scoase un raget visceral, din toti rarunchii:

    —Yuhooo Yuhoohooo! Bring ing de Kosmos! Youhooohooo ca si cum si-ar fi luat zborul! Era un strigat de entuziasm. 

    —Regreta!... si semnalul se pierdu pentru a nu stiu cata oara.

Primul simptom veni o data ce Alexandros isi desfăcu fermuarul de la geaca. Frigul da senzații de sufocare. 

    —Dance, striga Alexandros, Dance my friend! Incepu sa fredoneze un cantec, un colind, nu imi dau seama ce. Probabil isi imagina ca e undeva la malul marii. Deseori se intampla asta alpinistilor, sa viseze lucrurile cele mai frumoase, sa isi aduca aminte experientele din viata lipsite de efort.  

    —I never loved The Man more then you! deja era clar, trebuia sa il pastram focusat pe un singur lucru. 

    —Am incercat, am incercat... Tj. incepu sa planga. I-am luat capul in brate asemeni unui copil. L-am leganat si l-am linistit. Abia isi revenise din spasme cand incepu sa tipe ca si cum l-ar fi vazut in pragul usii, sau undeva pe marginea unui zid, gata sa se arunce:  

    —Nu te dezbracă. E o iluzie, Alexandros! Nu ceda! Nu Răspunde che-mării! Nu este o plaja adevarata! Nu te prinde acelui dans! Ultimii alpinisti ramasi in tabara încercau sa îl țină treaz, sa îl motiveze sa rămână lucid, măcar pentru Regreta… căci alt motiv mai bun nu găseau. De fapt asta il manase si pe el in aceasta aventura...

    —GloOooooOOOoooooOOOooooOOOrie fredona o melodie ca o un colind. Apoi am pierdut semnalul pentru un timp. 

    —Alex, Alex, ALo! Aici baza! am strigat imediat ce am auzit semne de viata. Printre bruiajul statiei de receptie, după ce am ascultat înregistrările, am distins urmatoarele cuvinte: 

    —Mama? Mama, tu ești? Mama buna, mama mica...

Era primul indiciu ca începuse perioada critica. Lupta lui cu supraviețuirea. Când iti apare mama in delir, nu e un semn prea bun. 99%  din subiecți nu mai supravietuiesc ca sa povesteasca acea senzație de libertate și fericire greu de pus in cuvinte. Era clar ca Alexandros nu a facut parte din cei 1%, dar marturia lui a ramas inregistrata pana la ultimul semnal.

    —Sunt tot mai aproape de tine, mama...Ia-ma in brate si ascunde-ma bine. Uite...carne! Uite, sange! Am fugit de pe cruce…si incepu iar cantecul acela de sirena care il dezbraca pana la piele. 

    —Da-mi sania jos din pod, Tata! Sa colindam din poarta in poarta.  GLOOo OOOooo OOOooooRiE...s-a nascut Mesia!..Tata, tata, de ce m-ai parasit? Sunt atat de singur...

    —Alo, sa vina cineva sa ma ridice, Alo, isi reveni el din delir si incepu sa se agite si mai rau, ceea ce nu ii facea bine deloc caci cu cât respira mai repede, cu atât pulsul ii crestea. TJ. incerca sa il calmeze, sa ii spuna ca e aici, langa el. Ca nu il va parasi, ca nu il va lasa singur, ca se va intoarce... Insa Alexandros a ramas acolo, pe Hotar, la marginea intrebarilor, acolo unde timpul incepe sa fie si florile sa cugete nemurirea.

    Corpul lui a fost recuperat din acea crevasa un sezon mai tarziu, caci era ultima expeditie in acel an. Datorită schimbărilor, avea sa inceapa iarna mai devreme ca oricand.  TJ. mi-a confirmat ca Ale, cum ii spunea el, avea un zâmbet înghețat, o liniște si o pace care se citea pe chipul lui. 

 

—Barba era asemeni unui Print de Gheata continua TJ. Cand am atins-o parca s-a dizolvat ca prin farmec, lasand in urma pulberi fine de gheata. Nu stiu ce reactie chimica a putu sa fie, caci asa ceva n-a putut sa imi explic.  O poza cu Regreta in buzunarul stang de la piept. Te urmez oriunde, urma ta e dulce…scria pe verso. A fost gasit gol, si ce e ciudat, in picioare, cu cele doua maini intinse ca o sculptura, cu un atlet clasic atenian la o proba Olimpica. Ca intr-o pictura a Revolutiei Franceze care indeamna soldatii la lupta. Ca si cum cineva l-ar fi tras de la mijloc in jos dar el se tinea de o funie imaginara cu toata forta mâinilor privind mereu in sus.  Era o sculptura de gheata care avea mii de unghiuri. De sus cand am coborat se vedea intr-un fel. Jos in alt fel, iar din latera in alt fel. Cand l-am miscat din loc ca sa il il ridic pe targa, caci ma asteptau serparii salvamonti sus, s-a spart in bucatele ca un bibelou de portelan. Ca un soldat din sare s-a facut farame si a cazut prin crapaturile crevasei. 

    —N-am putut sa il aduc acasa, isi reprosa Tj. neputinta.  Am blestemat acel Munte si am promis ca n-am sa ma mai intorc. Niciodata! 

    —Imi pare rau...i-am spus, si am pus capat acestui supliciu. Caci nu mai puteam sa il vad cum se biciuieste. Pana la urma nu a fost vina lui, acum ca am inteles... Domnul TJ. nu era decât o alta victima colaterală a acestei povesti, care a pornit de la acea întâmplare din piata Domului Florentin. 

    Tj. rămase fara puteri, ca si cum am venit aici sa il exorcizez de toti demonii. Era tarnspirat si abia mai putea sa isi traga suflul dupa o asa experienta. Si recunosc, si eu! Am oftat, caci parca mi-am tinut respiratia in tot acest timp fara sa il intrerup. Am inteles atunci, ca era cumva, desi nu il pot acuza direct de crima, era numai vina lui Ari! El cu ideile lui fantasmagorice pe care le-a implantat putin cate putin in mintea si inima lui Ale. Delirul are o forta centrifuga din care cu greu se poate iesi. O data prins, esti invartit pana incetezi sa mai fi tu insuti. Am trait asta pe propria piele in acea vara in Florenta. Nu vreau sa iti vorbesc acum despre asta.  Si nici nu stiu daca am sa pot sa iti vorbesc vreodata. 

      Nu după mult timp dupa vizita mea,  TJ. avea sa atârne de un ștreang prins de grinda de lemn a cabanei lui de la munte… Am aflat asta citind titlurile de la stiri: Primul roman care a atins toate cele 7 varfuri mortale, si-a gasit sfarsitul tragic! Am deschis articolul si in continuare justifica moartea lui: Tj avea probleme in ultima perioada cu depedenta de alcool. Un om cu psihicul lui TJ, care indurase cele mai aspre conditii, fusese rapus de bautura. Cat de absurd! Sa nu intuiesti ca in spatele fiecarei sticle goale se afla o drama! Mi s-a parut putin nedreapta aceasta descriere dupa care avea sa ii fie celebrata moartea. Tocmai de aceea cred ca povestea asta pe care ti-o spun, vine cumva sa ii restabileasca adevarata lui imagine, de suflet tare blocat in fata unei alegeri imposibile! 

Sfanta Vineri

     

Capitolul V

  Înainte de evenimentul din Florența, nu vreau să scriu despre el acum, sinceră să fiu, nici nu știu cum să îl definesc, cum să îl încadrez în toată povestea asta. După ce l-am culcat pe Flavius, am fost să măsor distanța cu pasul de la Baptisteriu până la Domo și să număr treptele care urcă sau coboară, depinde de perspectiva privitorului, din Piață Centrală. Am profitat de ocazia asta și am refăcut, asemeni pelerinilor care trec prin Via Dolorosa, tot parcursul lui Aristotel. Dar ce povesteam? A da, ziceam că înainte de evenimentul din Florența, m-am uitat peste discuția cu Carmen și am găsit similitudini cu ceea ce el numea Schimbarea la Fața, și care în fond era o demonstrație de forță și bravură. Am stat și m-am gândit, cum am ajuns să fiu consumată de acest personaj. Adevărul e că am alunecat puțin câte puțin fară să îmi dau seama, într-un fel de obsesie. Nici eu nu reușesc să mi-o explic. E absurd. Dacă te gândeșți că sunt mai interesată de acest personaj decât cei care probabil l-au cunosct de aproape, nu din auzite și din cele scrise pe o platformă online.  Sunt o femeie care își vede de viață ei. Dar nu știu cum m-a mâncat buricul degetelor și am apăsat pe enter. OH, Doamne, fac ce fac și iar mă întorc la aceeași obsesie. Dar trebuie să înțelegi și tu de unde mi se trage. De la primul comment. Pur și simplu m-a provocat cazul lui, un caz clinic, ușor de încadrat în literatura de specialitate, un delir de grandoare, un narcisist patologic. Atunci am început să gravitez în jurul lui ca stelele de pe steagul Uniunii Europene. Fară să îmi dau seama. Pisici, nu știu ce m-a fascinat! Personalitatea lui controversată. Faptul că pe atunci mi se părea totul clar, cazul lui delimitat bine în datele problemei. Dar îmi plăcea să mi se răspundă la comentarii pe care le scriam mai mult în glumă. Descoperisem jocul ăsta. Că totul era un joc. Mă amuza faptul că orice spuneam eu, Ari lua totul în serios. Cu o gravitate ce mă speria uneori. Îmi lasă impresia mai de graba a unui trubadur care se ia în serios asemeni lui Don Quijote de la Mancha care se lupta cu morile de vânt. Da, asta era! Un cavaler rătăcitor. 

          Nu mai știu ce i-am comentat, că am regretat agresivitatea mea a doua zi și mai ales cinismul. Așa că am șters comentariul. Știu că a rămas răspunsul lui și azi public și care sună în mintea mea ca un ecou. Tu ai în tine, îmi spuse el, ascunse bine niște cuvinte, (ne-cuvinte) pe care încă, încă...nu le cunoști, (re-cunosc). Dacă am să te învăț, cum să spui, cum să închizi ochii (cu palmele) cum se zice, cum se cânta, (roagă) în limba păsărilor, și a florilor, pe limba florilor și a păsărilor, acele cuvinte (ne-cuvinte) sau în orice alta limbă (frumoasă), o să te îndrăgosteșți de mine (de tine?).  O să mă confunzi apoi cu dragostea? O să mă confuzi apoi cu păsările? Cu cerul. Cu viața. O să fii geloasă! O să mă vrei doar pentru tine! Ai să plângi și ai să râzi plângând. Apoi o să îmi reproșezi, (că simți) că mai bine nu, (mai bine) nu ai fi învățat, (ai fi trăit, ai fi simțit) niciodată acele cuvinte, (ne-cuvinte). Că acum blestemi în loc să Cânți, (să Cânti?) Fără să știi că eu sunt doar mediul, (oglinda) prin care vezi în mine ce e rău (și ce e bine). Căci nu de mine,  ci de viața, de păsări, de flori, trebuie să te îndrăgostești tu. 

        Na, ce mai poți spune? Oricât de delirant ar fi omul ăsta, trebuie să recunosc că m-am simțit cumva fascinată și flatată de vorbele lui. Până la urmă o înțeleg perfect pe Carmen. Când viață vine peste tine, fii pregătită să o întâmpini cu formule. Carmen avea ecuațiile, eu aveam explicațiile. Nu pot să nu trec totul prin filtrul gândirii. Orice trăire pentru mine trebuie retrăită. Gata cu mărturisirile. Trebuie să plec, am făcut o programare la doctor. Mă simt uneori extrem de obosită. Am luat tot felul de suplimente nutritive, dar se pare că starea mea de oboseală nu s-a ameliorat. Nu-ți face griji, nu e nimic serios. Doar o astenie, sper că o să îmi revin în concediu. Marea și Soarele au puteri miraculoase. Desi simt că e o problemă ce somatizeaza, că e mai de grabă o boală a sufletului a cărei sursă nu o pot identifica. Probabil că îmi fac prea multe griji. Am căutat în vise indicii. Se făcea că eram într-o livadă cu Piersici. Am rupt și am mușcat din carnea zemoasă a fructului, dar paznicul grădinii m-a văzut și m-a alergat cu niște caini lupi. Nu pot să iți zic ce senzația am avut în vis! Nu am încălcat nicidoata legea, nu am furat în viață mea. Când am scapăt de urmaitorii mei eram așa entuziasmată de isprava mea. De parcă eram o adolescentă în curtea școlii pusă pe năzbâtii. Mi-am sunat psihanalistul și i-am povestit acest vis, care a fost pus pe seama unui libidou nesatisfăcut. Nu știu ce să zic. Poate sunt doar niște dorințe interzise de care nu sunt conștienta. Am râs puțin, știind că piersica simbolizează organul genital feminin. De ce aș avea eu un vis despre vaginul unei femei, despre dorințele ei zemoase, despre "fructul interzis"? Hahaha, habar n-am! Dar am găsit asta comic de povestit. 

           În acea vara aveam să stau tot concediul la mare pe plajă. Interesant cum ne-am interesectat. Sigur că nu știam că e el, dacă mă întrebi. Nu știam de povești nemuritoare, nu știam decât de muncă, haine de băgât la spălat, plăcinte de pus la copt pe care le împărțeam cu Flavius la săracii de pe scările de la Sfânta Vineri. Îmi aduc aminte cum stăteam pe plajă și priveam un cuplu tânăr cum se hârjonea în marea agitată, inconștienți pentru că era arborat steagul roșu. Mă gândesc dacă nu erau chiar ei când i-a fluierat salvamarul. Un câine ce își scutura blana udă pe cearceaful meu îmi distrase atenția de la acel cupulu inconștient. Picăturile răcoroase mă trezi din letargie. Am strâns prosoapele și jucăriile lui Flavius că se apropia prânzul și am plecat spre Hotel. Am luat prânzul în oraș și am intrat pe blogul Nicoletei, să mă inspir fiindcă nu aveam nici chef, nici idei de gătit pentru cină. Plictisită dădeam scroll la rețete, până mi-a atras atenția un nume: Aristotel! Hahaha, adevărul că îmi aleg rețetele după numărul comentariilor. E un indicator bun că trebuie să fie ceva special. Pui cu sos de gorgonzola, tras în vin alb. Aristotel, filosoful atenian interesat de Rețete culinare. Na, ce să zic, filosofia trece prin burtă.

    —E prost cine iubește! commenta Ari la titlu din descrierea postului:  mănâncă, roagă-te, iubește! Nico nu scria doar rețete, ci crea și decorul, poveștile din spatele lor. Pentru că tot ce făcea era din pură pasiune, pentru un cerc restrâns de prieteni, iar când a venit succesul, a luat-o prin surprindere. ÎI plăcea să se ducă la piață și alegea ingredientele după mirosul lor, mai puțin după forma sau aspect. 

    —Nici deștept! răspunse Nico într-un spirit de glumă. 
    —Ești filosof? m-am băgât eu în conversație. Mi-am permis sarcasmul întrebării că doar eram pe teren cunoscut, se subînțelege, îmi ținea spatele Nico.  
    —Sunt, că-s cu burta goală! răspunse Aristotel.
Marele filosof cu burta goală... L-am trimis în gând la muncă, dar apoi m-am simțit vinovată că judec o dată cu el pe cerșetorii de pe scările bisericii Sfânta Vineri, unde am obiceiul să împart plăcinte cu Flavius. O plăcintă caldă, la momentul potrivit, face cât o mie de cuvinte frumoase. Instinctul matern prin care hrăneșți un biet muritor...m-a dus cu gândul...dacă știi tu...imaginea aia pe care am văzut-o când am vizitat Del Prado. Cred că iți aduci aminte, ți-am trimis un postcard. O luasem de la magazinul muzeului. Dacă nu iți aduci aminte, este vorba despre Caritas Romana, înfățișând frumusețea Perei alaptandu-l pe Cimon, tatăl ei întemnițat și condamnat la moarte prin înfometare. Povestea a fost pusă într-o frescă din Pompei, orașul pierdut. Scena este descrisă de istoricul Valerius Maximus în Factorum ac dictorum memorablium și reluată în diferite forme de renașcentisti. M-a uimit povestea cât și imaginea asta a alăptării afișată în spațiul public al muzeului. Faptul că trăim într-o societate deschisă dar suntem totuși atât de pudici. Pero este descoperită de paznicii închisorii. Gestul acesta pre-hristic, trupul care simbolizează pâinea și laptele, impresionează judecătorii care decid să îl elibereze pe bătrânul Cimon. Am văzut multe variante ale acestui laitmotiv, dar nu pot să decid care tablou îmi place mai mult. Cel al lui Peter Paul Rubens, cel al lui Caravagio sau al lui Jean Baptiste Greuze din 1767? Mi-ar plăcea totuși să văd și o interpretare modernă. Păcat însă că orice gest vă fi interpretat ca unul politic. Arta a devenit un simplu mainfest, care nu mai are putere de a transcende. Îmi cer scuze pentru drumul ăsta ocolit prin Istoria Artei, plicticos pentru tine care te știu preocupata mai mult de cifre și de balanță contabilă de la sfârșit de an. Dar aici a fost punctul zero. Din acel moment am intrat pe pagina lui. Gata, de data asta chiar trebuie să închid. Trebuie să mă văd cu Nico, i-am promis. Nu ne-am mai văzut de mult. A ales un local în Centrul Vechi, lucru pe care îl detest, căci e plin de turișți și studenți puși pe beții și agățat. Aș fi preferat o gradină interioară de pe strada Plantelor. Dar așa e Nico, e ziua ei așa că nu pot să o refuz [...].

          Nico îmi făcu cu mâna în timp ce cobora dintr-un taxi. Era îmbrăcâtă într-o fustă strânsă pe trup și vulgar de scurtă ce îi scotea fundu în evidentă. Un maiou alb simplu, accesorizat minimal cu niste tocuri puțin cam exagerat de înalte. Fusta nu o avantaja deloc, îi lasă să i se vădă toată celulita de pe picioare și fundul cam mare, dar se pare că pe ea nu o deranja, și cu atât mai puțin pe bărbați, care întorceau capul după ea. Arăta că și cum ar fi ieșit dintr-un bordel. Dacă o vedeau șoferii pe centură cu siguranță nu ar fi scapăt fară câteva clancsoane. La vârstă ei, ținuta îmi păru puțin anacronică. Dar îmi cunoșteam bine prietena că să mă mai uimească exuberanța ei. Se futea cu tot ce prindea, era măritată cu cariera, nu avea copii, era mama a trei pisici pe care le adunase de pe stradă. Multe femei și-ar fi pus silicoane, și-ar fi făcut operațîi estetice, și-ar fi îmbunătățit buzele și tot nu ar fi avut succesul ei la bărbați. Pe semne că e ceva ce vine din interior, o dorință arzătoare. Nu pot să spun că mă simțeam în umbra ei, căci nu am astfel de orgolii. Însă judecând obiectiv, încerc să înțeleg ce criterii au bărbațîi. Ce îi determină să aleagă pe o femeie și nu pe alta. Am înțeles atunci că e ceva inconștient. Nu are nici o legătură cu aspectul fizic, cu cele câteva kilograme în plus pe care Nico le afișa cu atâta mândrie. Poate că asta era, atitudinea! 

        I-am povestit pe scrut cum a fost vacanta mea la Mare, despre întâlnirea cu acest personaj de pe blogul ei. 
    —După ce am revenit din trăirea aceea intensă dată de verdele crud și albastru azur, am citit ultimul lui post. Dă-mi să beau!  
    —Atât? întrebă Nico nedumerită. 
    —Atât. 
    —Și? 
    —Nimic... Abia mai tărziu aveam să leg acest mesaj obscur de întâmplarea pe care am văzut-o cu ochii mei, în trecere ce-i drept, căci se iscase multă zarvă. Poate că pare destul de neînsemnată scena, dar nu și acum când îl cunosc. Mă rog, așa cred... că îl cunosc... 
    —Aha, înțeleg...ușor sceptică, puțin confuză și ironică, Nico părea că își pierduse interesul pentru așa banalități pe care nu le putea înțelege, din moment ce nu le trăise. 

    —În acea vară, ți-am zis, observasem un cuplu tânăr jucandu-se pe plajă. Ei bine, înainte să se hârjoneală în valuri, pe la ora prânzului i-am văzut la o cișmea publică. Ea ținea palmele împreunate ca un cuib de păsări și lua apă în mâini pe care o ducea la gura lui. Abia tărziu aveam să descopăr că el era, după umerii lați și după cele cinci cicatrice încă proaspete pe spate. Aristotel nu mai era înfometat, era însetat și limpăia că un câine din palmele ei apă, iar apa-i curgea printre degete acelei fete. Și scena asta absurdă a continuat așa până ce lumea care așteptă la rând la cișmea, începu să facă scandal. Nu era nimic practic în gestul lor. Apa curgea, iar setea nu reușea să și-o potolească. Scena asta era de un absurd repetabil. Fata cu care era, lua totul în serios, ca în acel clip viral de pe youtube, cu rața care ia un bob de grâu, fuge repede spre lac, peștii vin cu gurile deschise și rața îi hrănește. Se duce iar, ia un bob de grâu în cioc și se întoarce la gurile flămânde ale peștilor. Mă gândesc oare dacă rața nu hrănea peștii în speranță că mai tărziu îi vă devora.  

    —Dă-mi să beau... Înțelegi de ce anul zero începe de aici și se duce mult în jos și mult în sus până într-o zi, când acest delir avea să mă prindă și pe mine. În fine, am vorbit destul despre mine. Ce mai faci tu, că de când nu te-am văzut! 
    —Dacă stau să mă gândesc, răspunse Nico după ce ascultă toată povestea asta ciudată, dragostea chiar trece prin burtă. 
    —Hahaha, tu știi cel mai bine asta: mănâncă, roagă-te, iubește! Nu?
    —E un clișeu! Dar sună bine, prinde la public. Face vizualizări. 
    —Vezi că numai tu eșți vinovată, rețetele tale sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă mie în ultima vreme.
    —Hahah, nu da vina pe mine că nu îmi asum! Ai grijă că visul ăla nu prea îmi sună bine. Cine știe dacă data viitoare nu o să te prindă paznicul ăla și o să pună căinii pe tine.
    —Neah, nu-ți face griji! Viață mea sexuală e numai bună. Nu pot să mă plâng.
    —Nu se știe niciodată! îmi zâmbi complice Nico. 
    —Dar chiar așa, tu ce ai mai făcut cu tipu ăla? 
    —Care tip?
    —A da, am uitat că îi schimbi că pe șosete.
    —Tinerelu' ăla de te-ai abordat la piscină, i-am adus eu aminte discuția de la ultima noastră întălnire.
    —Hmmm, e bun rău! spuse ca și cum l-ar fi dezbrăcat din priviri.
    —Să nu zici că...
    —Nu zic...Nico rădea.
    —Nu, pe bune, e mai mic cu 20 de ani decât tine. Ai putea să-i fi mama.
    —Nu îmi povesteai tu cândva de Caritas Romana? 
    —Tipic freudian, ar trebui să te trimit la psihanalistul meu să iți rezolvi acest complex.
    —Și daca sunt conștienta de el, nu e oare ca și cum l-aș fi rezolvat? Prea e nevrotică teoria sexuală a lui Freud. În plus, e învechită, știi bine. Nu totul se reduce la libidou și sexualitate.  Ba uite, eu m-am specializat pe foame și agresvitatate. Le dau la bărbați să mănânce și jumățațe din problemele lor se rezolvă. 
    —Nu mai vorbi de mâncare, deja mă gândesc la o cură de slăbire.
    —Și femeile devin isterice dacă nu le dai să mănânce, râse Nico.
    —Te uiți la dinții lui, și dacă sfășie carne, e clar tipul agresiv. 
    —Ai văzut ce canini are?
    —Da, sigur! Întâlnesc un bărbat și primul lucru pe care îl fac e să îi analizez gura și dinții. Știi, pot să mă uit în gura ta? (hahaha ce comică e Nico, nu ai cum să nu razi copios când ieși cu ea).
    —Trebuia să te faci stomato...loaga!
    —Hahah, vezi că și meseria asta are ceva issue. Ca tot ce ține de cavități, întrări, găuri, zone lubrifiate. Mai bine direct, ginecolog!
    —Dar chirurgii?
    —Ăia sunt niște psihopați pe aceeași palier cu măcelarii.
    —Hahaha.
    —Apropo de asta, eram la stomatolog și mă gândeam, în timp ce priveam la acel punct luminos, cum ar reacționă dacă i-aș prinde degetul și l-aș suge prin mănușa aia de latex. Chiar așa, nu se inventează mănuși cu gust de căpșuni sau banane, pentru stomatologi, în caz că?
    —Hahha, nu mai puteam de râs. Făceam pe mine. 
    —Mă duc până la baie, să nu-ți uiți ideea! După ce am revenit Nico deja era agățată de un Individ căruia îi arătat degetul mare pe care avea un inel, ca și cum i-ar fi arătat acel gest obscen. 
    —Uneori mă gândesc la cele mai absurde gesturi, reluă Nico după ce scapă de individ. Nu înțeleg de unde vine nevoia asta de absurd. Alte ori, mă bufnește râsul când mă gândesc… Mergeam așa pe stradă și mă gândeam cum ar fi să îi dau o palmă peste fund bărbatului din fața mea, sau doamnei. 
    —Hahaha, am râs cu gura până la urechi. Există o explicație..
    —Nu-nu, nu te gândi la ceva sexual. Doar să îi văd mutra. Reacția, că la o emisiune cu camera ascunsă. Mă interesează mai mult reacțiile oamenilor decât gestul în sine. Bătrâni, tineri, elevi, fete, random!
    —Da, înțeleg, ideea asta de eroare.
    —Exact! Absurdul ca eroare a programării! Suntem de fapt niște ființe programabile, dar ce e ciudat că prin absurd, prin artă și prin ceea ce pare neverosimil se poate produce o revoluție.
    —Ca o maimuța care bate la mașina de scris. La prima vedere un gest absurd. Dar ar putea în câteva milioane de ani să scoată un poem de dragoste!
    —E mai degrabă un automatism! Am fost cu Puștiul meu la un festival din ăsta în munți lângă un lac glaciar. Puff, mă uitam la dansurile lor aritmice, psihedelice, ciudate chiar! Mișcările lor erau asemeni unor zombie posedați. O muzică care bătea pe același ritm. Își puneau ochelari de soare la ochi și dădeau așa din cap zi-noapte în fața pupitrului unui Selector, că așa îi spune, care nu făcea decât să schimbe placa. M-am băgat și eu acolo printre ei și am început să dau din cap ca un pinguin. Pinguina!? Există pinguina? În fine, după un timp parcă nu mai eram eu. Mă simțeam învârtită într-un fel de curcubeu magic. Și te asigur că nu trăsesem nimic pe nas, doar ce dădusem două-trei shouturi pe gât. Atât. Intrasem în acel ritm al bassilor bum-bum-bum, bum-bum-bum-bum-bum-bum. 
    —Interesant. Pentru moment mi-am amintit de ritmul boșimanilor și ceea ce trăisem în fața televizorului. 
    —Mă scuzați, interveni un domn în conversație, v-am observat de la masa aceea din colț. Pentru moment am crezut că ne-am intersectat vizual, că mi-ați zâmbit discret, ceea ce mi-a dat curaj să vă întreb daca doriți ceva de băut. Îmi permiteți? 
    —Îmi pare rău, spuse Nico, sunt pe invers. Și mă luă de mână că și cum am fi fost un cuplu. Dar dacă aștepți cuminte la rand, poate trec pe normal.
    —De ce l-ai refuzat? am întrebat-o eu contrariată. Nu intenționez să rămân cu tine toată noaptea! Unii oameni mai au și familie...Ai uitat? 
    —Voiam doar să văd cum i se mișcă bucile când se întoarce în bancă lui. Nu-ți face griji, va fi acolo toată noaptea și mă vă aștepta.  
    —Despre ce vorbeam?
    —Dansul ca manifesatare absurdă, i-am adus eu aminte. 
    — De fapt, denumim acest automatism ca fiind absurd pentru că nu îl înțelegem pe deplin. Mișcăm mâinile pe lângă corp și ridicăm piciorul drept, apoi piciorul stâng, asemenea unui soldat care defilează în cadrul unei parade militare. Dansul și-a pierdut funcția inițială de ritual de împerechere și a evoluat într-un comportament aparent inexplicabil, care încă ne intrigă.

    —Această manifestare comportamentală, implică intrarea subiectului într-un ritm al acțiunii în care individualitatea sa este subjugată de un gest autonom. Descoperirea acestui fenomen susține și confirmă ipotezele teoretice dezvoltate în timp în domeniul psihologiei comportamentale. Atunci când acest ritm nu este permis să se manifeste în mod corespunzător, corpul uman poate reacționa prin somatizare. Această reacție se reflectă deseori prin apariția de ticuri motorii sau vocale, precum clătinarea umărului, clipitul excesiv, emiterea de sunete sau cuvinte considerate "interzise," sau evitarea unor anumite modele geometrice pe sol, cum ar fi triunghiuri sau linii. Analog, gestul de atingere a posteriorului unor indivizi necunoscuți poate fi înțeles în contextul alienării sociale crescute, în care gestul automat devine compulsiv. Prin urmare, reacția observată are la bază aspecte umane și comportamentale, care nu ar putea fi înțelese de un agent robotic, de exemplu.

    —Se intră într-un ritm al dansului, continuă Nico cu gândul la acel festival... Chestia e că mă simțeam bine! Parcă nu mai eram eu. Nici nu mai mă interesa cu cine venisem, cine era în jurul meu, unde sunt! Eram acolo un punct în Univers. Fară mișcări lascive, fară dans din buric, fară fite. Recunosc, până atunci i-am privit pe aceșți adolescenți ca pe niște drogați! Nici măcar nu trebuia să știi să dansezi. Trebuia doar să iți găseșți ritmul, propria ta mișcare a corpului. Nimeni nu te judecă pentru stilul tău, pentru că nimeni nu se uită în stângă sau în dreapta lui. Am mușcat o bucățică de ciocolată pasată de la nu știu cine din om în om ca Sfânta Comuniune. Am întins mâinile și parcă eram cumva pe valuri, parca eram o pasăre în zborul ei, apoi le ridicam și le coboram în spirale în timp ce mă învârteam în loc. Când am prins ritmul am avut senzația că plutesc. 

    —Două palme de-asupra pământului!
    —Exact! Ai dansat și tu pe ritmuri de dub și reggae?
    —O nu...Eu nu...
    —Trebuie să ieșim data viitoare, noi două, și să luăm toate cluburile din Vamă la rând, să trecem prin toate, să bem și să ne învârtim până o să ne care pe brațe un făt-frumos!
    —Hahaha! Ne-apărat! De când nu ne-am mai făcut de cap?
    —De când eram în facultate și aveam sesiuni fară număr. 
    —Oiii, am început să devenim nostalgice, semn că îmbătrânim.
    —Ciudat, am observat eu, că vârstă noastră psihologică nu tine pasul o dată cu vârstă noastră biologică. Și daca mai avem și norocul să avem niște părinți tinereri, longevivi, mentalitatea asta de copil rămâne mult timp cu noi. 
    —Ce e rău în asta?
    —Nu știu. Poate că nu e nimic rău.  Doar că...încerci să retrăieșți acea perioadă în care ai rămas blocată, pe care ai lăsat-o neconsumată. I-am zis ca un bun analist, fară să o psihologizez prea mult.

    —Da, am renunțat să mă mai gândesc la dedesubturi, la sensuri ascunse. Până la urmă ce funcționează? Spune-mi? Prea trăim pentru o vârstă a nume. Ce funcționează când finalitatea e moartea? Viața nu are o destinație, viața e drumul însuși, nu are un scop. Când eram în liceu ni se spunea cum să ne pregătim pentru admitere. Când am dat liceanta ni se spunea că trebuie să fim pregățiți pentru piață muncii. Și când am intrat în piață muncii, ni s-a spus să ne facem un card de economii pentru pilonul doi gandindu-ne că la pensie, în sfârșit o să fim liberi să facem ce vrem, să călătorim, să trăim! Am realizat programarea asta socială subconștient indusă, uitandu-mă la bătrânii aia care căutau nu știu ce clădiri cu un aparat de fotografiat în mână, și care mergeau în baston. Imaginea asta mi s-a părut tristă. Îi căuta moartea pe acasă și ei vizitau Roma, Praga, Paris, Berlin. 
    —Poate că nu există o anumită vârstă a trăirii. Oricând te poți bucura de viață și de prezent, și de ce nu, de niște dorințe carnale.
    —Dap...Să te bucuri tu de dorințele carnale la 80 de ani. Nu mulțumesc! spuse Nico și bătu în lemn.
    —Și? Când o să îl scoți în lume pe Puștiul tău? M-ai făcut curioasă. E bun la pat?
    —Învață repede. Am eu grija.
    —Ca o mamă bună!
    —Dacă vezi cum mă așteaptă în șorț, în curu gol, cu niște clătite pe care întinde cu un cuțit finetti în timp ce mă privește ameneintator pe sub spranceana. In acel moment uit de tot traficul din București si de toate problemele. E adevărat că toată ziua freacă menta și rulează țigări. E adevărat că își vă lua zborul cu prima fătucă cu dreduri și pseduo-filosofii spirituale despre sensul vieții pe care o va agăța în nu știu ce club psihedelic cu boschetarii lui. Dar am învățat să mă bucur de ceea ce am! Sunt egoistă? Poate!
    —Ai dreptate. E bine să fii egoistă. Mai ales la pat. Când te concentrezi prea mult pe dorință altuia uiți de nevoile tale. 
    —Apropo de tabloul tău. Uneori sta așa la țâță și suge ca un copil mic.
    —Un regres la perioada de sugar, pre-anală, am remarcat eu ceea ce era evident. Și, îi încurajezi complexul? Nu l-ai înțărcat cu ardei iute? 
    —Ca să îl adopte o vacă? 
    —Haha, am răs iar cu gura până la urechi. Dacă stai și te gândeșți, vaca este mama noastră adoptivă. Tu, eu, tineri și bătrâni, milioane de oameni consumăm lapte de la țâța ei generoasă. Așa că nimeni, nimeni nu mai poate spune că e orfan. Suntem copiii cerului! 
     —Uger, vaca are uger. Nico rădea copios. Și despre perioada anală ce îmi poți spune, că tu eșți expertul.
    —Eu? Adică, ce vrei să zici?
    —Haide măi, știi ce vreau să zic, mă refer la experiență ta de psi-ho-log! Nico puse accent pe fiecare silabă. 
    —Hahaha. Neah, poate doar dacă iți cresc niște coaie și o pulă. Lucru care nu este imposibil ținând cont că îl intreti. Poate ai o latură ascunsă, așa mai masculină, încă neexplorată. 
    —Îi pun perle le gât și îl fut, spuse Nico mai în glumă mai în serios și mai dădu un shout pe gât. 
    —Deja am băut cam mult. I-am zis în timp ce mă uitam la paharele goale din fața mea încercând să le fac inventarul. 

       Nico era genul de femeie frivolă, care nu înțelegea gravitatea cu care îmi trăiam eu viață, nu se chinuia să înțeleagă simbolurile, visele, nuanțele, sensurile ascunse ale vieții. Era mai de grabă tipul simțire. Dacă simțea că ceva e în neregulă, atunci spunea NU fără politețuri. Lucru care o ajuta în cariera ei de bucătar sef și o ferea de multe neplăceri. A simți, a gusta, a pipăi, a miroși, toate aceste trăiri sinestezice îi colorau viață într-un mod aparte. Ne completam de minune. Eu mereu reflexivă, analitică, trăind mai mult în cap. Ea bazandu-se pe intuiție, pe instinct și pe ceea ce gusta. Desi nu era extraordinar de frumoasă și avea probleme cu greutatea, temperamentul ei o făcea dorită de bărbați indiferent de vârstă lor. Placera cu care mânca, rețetele pe care le prezenta cu atât entuziasm, dorințele ei se amestecau în cele mai exotice gusturi. Trecuse de miezul nopții când muzica devenise prea tare că să ne mai putem înțelege. Așa că am lăsat-o în compania acelui bărbat, care se oferise să îi dea de băut. Nu a făcut decât să-i arate paharul gol, iar el a înțeles că avea să fie o noapte memorabilă. 

    —O femeie care se bucură de mâncare este o femeie care are cele mai puternice orgaseme. Am tras cu urechea la frânturi din discuția lor în timp ce comandam un taxi de pe aplicație. 
    —O, da? râse Nico fară să îl contrazică. Îi lasă lui puterea de seducție, cel puțin să creadă că deține controlul. Nu doar că îl făcea să se simță bărbat, dar îi și încurajă fanteziile, știind că puterea toată o deține ea. Îi plăcea să îi asculte cum se laudă și se amuza de orice banalitate. Nu am înțeles cum poate o femeie să se bucure de tot ce era mai superficial. Cum găsea în aceste plăceri ieftine sensul vieții. Am înțeles atunci că fiecare experiență este valoroasă, indiferent de valoarea pe care o punem noi ca oameni. Ce este superficial? Viața? Nu poate fi. Viața e viață și atât. Nici mai mult nici mă puțîn.