Rechizitoriu

Te vei trezi la ciripitul unei păsări

Deslușind mai întâi umbrele copacilor 

te voi aștepta la marginea apei

Acolo unde Cerul atinge Marea voi striga 

si ne vom prinde in dans de Zorba

Fără început și fără sfârșit 

 cu toți cei care au făcut posibil acest vis.

    

Capitolul XI

Ceea ce iti voi povesti am aflat din dosarul procurorului. A trebuit sa mituiesc un agent de la arhiva ca sa pot face niste poze si sa incarc pe stik o parte din intregistrarile de la interogatoriu. Asa cum banuiam, Ari a fost principalul suspect fiind ultimul care a vazut-o. Doar ca dovezile lipsesc cu desavarsire. Procurorul nu a putut instrumenta un rechizitoriu solid, care sa nu fie demontat imediat, iar testul cu poligraful nu a fost concludent. Asa ca nu am sa insist pe argumente si pe dovezile juridice. Am sa extrag doar ceea ce mi se pare relevant pentru povestea asta si am sa iti transcriu asa cum probabil s-a intamplat, din cate imi dau seama, din declaratia lui. Nu se stie prea bine daca dupa acel eveniment din Hotel Techerghiol au mai ajuns in Vama. Daca iti aduci aminte, l-am zarit la cismea, cum sobrea din palmele unei fete. Nu stiu daca era cu ea in valurile acelea, daca era cu alta, daca incidentul din Techerghiol s-a intamplat in acel an sau mai tarziu. I-am vazut de la distanță fără sa pot identifica suspectii. Cert este ca marturia lui corespunde cu anul in care am fost eu la mare. Nu am gasit nici o proba in acest rechizitoriu care sa il incrimineze pentru disparitia Elizei. Dovada ca dosarul nu a mai ajuns niciodata pe masa judecatorului. Am sa trec peste formalitati direct la declaratia lui. Iata ce zicea...

    —Nu exista decat o singura intrebare cu adevarat importanta! am luat-o in brate dupa cearta care se porni din niste nimicuri. Escaladase in discutii despre conditia femeii in societate, nedreptati si discriminari, despre tot ce se intampla rau in lume, copiii care sufera in tacere, animale maltratate si taiate pentru a fi mancate, boli, foamete si razboaie. 

    —Ce intrebare? procurorul a cazut in capcana intinsa de curiozitatea pe care o starnea nu cazul, ci omul. Ari isi continua monolog parca vorbind catre sine însuși. 

    —Totul e o poveste... despre viata, despre lupta dintre bine si rau, despre legi, despre ceea ce te face sa te ridici din pat, sa te inchizi in birou opt ore pe zi, cu pauza de masa, somn, iar opt ore pe zi, cinci zile pe saptamana si asta an dupa an... Este o poveste pe care o scri in Curiculum Vitae. Faptul ca va trebui sa fii atent ca nu cumva sa lipseasca o luna sau doua din aceasta cronologie. Altfel, nu vei corespunde, nu vei lua puncte, nu vei promova, nu vei fi notata cu zece in catalog. 

    —Si ce legatura are cu cazul nostru? intreba procurorul pe buna drepetate ca orice om sanatos la cap.

    —Suferi, i-am zis, pentru ca nu iti pui unica intrebare care conteaza. Restul intrebarilor sunt irelevante. Te lupti cu dileme morale, care sunt contradictorii tocmai pentru ca sunt secundare vietii, care are intaietate inainte de toate. Te doare fiecare gest, fiecare animal pe care vrei sa il salvezi, fiecare copil care sufera si nu iti gasesti locul in aceasta lume. 

    —Cum, cum poti sa fii atat de impacat cu toate ororile si crimele si abuzurile si nedreptatile care se intampla, chiar acum, in timp ce vorbim? Cum sa accepti Totul ca fiind bun? Cum poti fi atat de cinic? Atunci m-a lovit cu pumnul in piept ca si cum as fi fost cel mai insensibil om. M-am abtinut sa nu rad de gestul ei, de revolta care o facea sa para in lumina serii mai frumoasa ca oricand. Caci tristetea asta scotea in evidenta anumite trasaturi clasice, putina melancolie, esenta sufletului ei bun. Dar ea nu voia sa auda de suflet...

    —Nici eu nu sunt preocupat de suflet. Vreau sa stiu daca acest conflict a degenerat! Daca a influentat disparitia ei, daca i-ai sugerat anumite alegeri. Vreau sa stiu, care era starea ei de spirit înainte sa o vezi ultima data. Despre ce intrebare e vorba? Doar de tine ține dacă scapi de calitatea de suspect.

    —Calitate? Haha, ce ironie. Credeam ca trebuie sa scap de defecte nu de calitati. Nu, nu am sa îti ușurez munca, domnule procuror. Eliza nu era in depresie și nu avea gânduri suicidale. Era mai fericita ca oricând. Nu ti s-a intamplat ca in mijlocul unor fericiri intense, sa te cuprindă o neliniste și o deznădejde? Mai ales dupa un orgasm puternic care vine peste tine in suvoaie, ca o ploaie de vara?

    —Din pacate sau fericire, nu! 

    —Din pacate.

    —Vrei sa zici premoniție? 

    —Nelinistea ca momentul îți scapă, ca nu poți păstra la infinit acea stare sublima in care barierele dintre tine si lume dispar, in care spatiul si timpul explodeaza intr-o Super-Nova. Nelinistea ca va trebui sa te trezești din acel vis. Sa te întorci la realitate. 

    —Ce realitate?

    —Buna intreabrea...Ce este realitata? se intreba Aristotel mai mult retoric.

    —Eu pun întrebările, spuse comisarul ca și cum și-ar fi adus aminte de ce se aflau in acea Anticamera securizata. Ziceai ca trebuie sa își pună o intrebare. Ce intrebare?

    —Cine sunt eu in toata povestea asta? De ce se topesc ghetarii, de ce mor pasarile in zbor, de ce cad florile secerate, prea putin conteaza... Totul e asa cum trebuie sa fie. 

    —Adica bun! constata procurorul prezent in discutie, fapt ca urmarea firul narativ pe care il voia Ari. Mai putin firul care ar fi dus la elucidarea misterului disparitiei. 

    —E o falsa problema sa gandesti Totul in termeni dihotomici. 

    —Deci dispariția Elizei nu este un lucru rău. Comisarul nota in dosar lipsa lui de empatie, de sentimente, sangele rece asemeni unui psihopat. 

    —Este, eu știu cel mai bine, un lucru dureros. Un lucru dureros poate fi un lucru bun, chiar dacă pe moment nu ii înțelegem semnificatia. 

    —Aha...In sfarsit avea un indiciu. Ar fi putut cere o expertiza psihologica. 

    —Nu.

    —Nu, ce?

    —Nu ma deranjeaza nedreptatile Lumii, i-am zis.

    —Nu te inteleg... Esti atat de insensibil... s-a revoltat ea, vazand in mine lipsa de compasiune. La fel ca tine, domnule procuror. Ea credea doar in ceea ce simtea. Dar tu, domnule procutor, crezi numai in ceea ce vezi.

    —Cum poti fi sigur ca ceea ce simti sau pipai este adevarata realitate?

    —Vrei sa spui ca traiesc intr-un vis?

    —E o disputa veche intre nominalisti si realisti, intre idealisti si materialisti, ii preciza Ari ca o paranteza procurorului ca sa il puna in tema, ca apoi sa continue dialogul pe care il reproducea se pare din amintiri si care parea mai mult una din fanteziile lui decat ceea ce se intamplase in realitate.

    —Asculta bataia inimii. E facuta din repaos, din inchidere si deschidere. Din ritmul pur. Viata se afla in aceasta deschidere a Adevarului. Din infinitele de Lumi Posibile, viata alege una singura. Numim asta destin. Inima alege bataia in detrimentul repaosului. Atat timp cat intrebarea ramane deschisa. Dar intrebare aceasta cuprinde atat sistola cat si diastola, atat bataia cat si repaosul. 

    —Starea de repaos? intreba ea fara sa inteleaga ca nu asta e solutia la toate problemele ei. As vrea sa ma rostogoles ca o piatra pana imi aflu starea, locul si linistea...

    —Doar ca in acel moment nu vei mai putea interoga viata. Numai in aceasta cadere putem sa ne înălțam de-asupra lucrurilor si sa le cunoastem abisul. Numai in aceasta bataie a inimii, care ne scapa... Numai in aceata clipa se intampla ca dragostea sa fie. Numai in aceste brate...care te cuprind si te inconjoara.

    —Ia-ma in brate si saruta-ma! Atunci i-am facut o promisiune pe care nu pot sa ti-o spun. Caci o promisiune e unica, singuralara si nu mai poate fi alta la fel. Eliza se simtea in primejdie de moarte, ca si cum s-ar fi indepartat prea mult de mal. Nu se mai aventurase niciodata atat de departe cu imaginatia, nu isi mai pusese intrebari, nu se rătăcise in tinuturi necunoscute. Nu isi cunostea sursa suferintelor, care erau niste suferinte nevinovate, de boboci si de prunci. In fond, Eliza nu avea intrebari, ci doar stari. E adevarat ca si starile in simplitatea lor si toata lipsa de a reflecta asupra marilor intrebari nu o scuteau de suferintele ei nevinovate. Ai fi crezut ca un astfel de om este capabil de fericire! Dar se pare ca natura nu scuteste nici pe cel preocupat nici pe cel ignorant de neplăcerile metafizice. Atunci mi-a spus ca vrea sa rămâna singura pentru o clipa, sa ma duc in camera de Hotel ca va veni si ea dupa miezul noptii. Din cauza asta nu îmi pot susține nevinovația. Am lăsat-o singura in acel abis. Am lăsat-o sa își confrunte singura umbrele... A rămas pe hotar, domnule Procuror... Mi-a spus ca vrea sa facă baie la miezul noptii, ca e Luna plină si Solstitiul de Vara. O superstiție de-a ei, un ritual pagan. De atunci, la fel ca și tine, domnule procuror, ma întreb unde este... O strig pana și in somn. O caut in vise.

    Citind rechizitoriu, aveam sa constat ca procurorul a tăiat lipsa de empatie cu o line, semn ca îl reevaluase din punctul asta de vedere. Nu mai era un om rece si lipsit de sentimente, ci era un potential terorist. Descoperise, se pare, o adevarata miscare, o secta care scapase serviciilor secrete si care se putea infiltra pe tacute in Sistem. L-a incurajat sa spuna tot, chiar si lucruri fara sens. Disparitia Elizei era eclipsata acum de aceasta dogma noua pe care o numea Cunoasterea Luciferica si care se pare, era leagata de disparitia mai multor oameni. Parca îl și văd cum isi imagina ca va descoperi cazul secolui, ca avea sa dea interviuri si sa fie chemat in emisiuni de talk-show, cum isi va vedea mutra pe copertile cartilor expuse in librarii, cum se va incrunta in fata oglinzii, isi va verifica nodul la cravata inca o data inainte sa intre pe scena in aplauzele publicului. 

    —La o astfel de cunoastere nu se ajunge prin experimente stiintifice sau prin concepte filosofice. O astfel de cunoastere este o iesire din crang. O cunoastere care intinde nervii la maxim. Ca intr-un final granita dintre Eu si Lume sa dispara, capatand consistenta pietrei, rotunda, desavarsita, suficienat, una cu invelisul sau, in repaos total. 

    —Sa inteleg ca toate astea sunt conditii esentiale pentru a intra in ordinul asta al vostru? 

    —Totul e esential, totul e asa cum trebuie sa fie... Procurorul renuntase sa mai caute o logica in spatele cuvintelor. Aristotel se folosea de vorbirea asta echivoca, prin care lasa loc interpetarilor de orice fel. Caci prin cuvinte poti ajunge acolo unde vrei sa ajungi. Poti interpreta la infinit scripturile ca acei sectanti care bat din usa in usa. Depinde doar de la ce verset pornesti.

    —Ce balivernele! exclama procurorul revoltat ca s-a dus pe apa Sambetei tot scenariul in care se imaginase un mare procuror general. Ma gândesc ca toata viata a luat interviuri, a interogat oameni, dar pe el nimeni nu l-a intrebat cine este, ce simte, cate cazuri a rezolvat, daca plimba un animal de companie, m, daca ii place ceaiul negru cu lapte sau prefera cafeaua la prima ora... Toata viata a ascultat toti infractorii, care nu au facut nimic demn sa merite atentie. Iar acum, cand ar fi trebuit sa iasa in lumina refelectoarelor cu cazul secolului, se luase dupa fenta unui nebun in delirul lui de grandoare. Ultima hartie era bine mototolita si probabil recuperata dintr-un cos de gunoi, doar ca sa isi justifice timpul pierdut cu acest sarlatan si sa inchida cazul.

    —Numai printr-o eroare se poat schimba ceva in starea noastra de spirit. 

    —Mdea...O eroare... Incercui ultimul cuvant dezinteresat, ca si cum asta ar fi fost concluzia acestei interogatii. O eroare...

    Ideile astea le-am mai intalnit in jurnalul de calatorie a lui Nicoale, prin scrisorile lui Horatiu. E adevarat ca nu are rost sa tulburi apele unui om daca nu ai raspunsuri sau o solutie. Eliza parea tulburata de ceva ce nu isi putea explica. Probabil ca problema ei era una de natura psihologica ci nu existentiala. Probabil ca aventura ei in acel BMW nu era chiar ceea ce povestise tuturor. Din cate aflasem din rechizitoriu, acel baietas de cartier avea sa violeze o fata in acelasi loc, in aceeasi masina nemteasca largind putin lista suspectilor. Altfel de ce ar fi fost atat de afectata de toate nedreptatile si suferintele din jur, care nu i se intamplau ei, ci altora? Aceast drum ocolit probabil ca i-a adâncit deznădejdea, realizand ca in Ari exista un hau mai mare decat micile ei neplaceri. E bine sa ai intrebari mici la probleme mari. E bine sa ramai in cotidian si mai ales in imediat. Sa nu te aventurezi in Spatiu Infinit. Numai ca atat de mult avea sa o tulbure aceasta perspectiva a Nimicului, incat probabil ca aceasta angoasa avea sa o dea peste cap. Nu provoci un om la crize existentiale daca nu poate suporta atata vid cat pentru o lume intreaga. Aici ar fi trebuit ca procurorul sa il acuze de crima cu premeditare. E adevarat, o crima morala, ci nu una penala. Caci poti sa fii vinovat moral, sa treci drept ucigasul fratelui tau prin cuvintele și ideile tale iresponsabile, prin propagarea de stiri false. Ramane un mister disparitia Elizei. Oare asta l-a manat sa fuga in Kalahari? Frica sa nu fie tras la raspundere? Frica sa nu ajunga dupa gratii a fost mai puternica decat grandoare lui deliranta? In tot acest timp am crezut ca acea anticaemera in care s-a inchis are legatura cu acele bucatele de ciocolata, cu acea pista falsa care ducea la Carmen si la momentul cand s-a dezis de el. Nu lipsa de inspiratie, nici lipsa drogurilor din ciocolata, ci penitentele lui, urmele care ii aminteau de aceea cu care se iubise in Hotel Techergiol. Sau poate ca a convins-o si pe Eliza sa intre in acel Ordin al Trubadurilor, si rataceste bine-mersi prin nu stiu ce capitala din Spaitu Schengen, desculta si nepieptanata, invartind flacari din maini si scuipand foc acompaniata de alti boschetari la tobe si percutii. 

    Nu stiu de ce povestea asta imi aduce aminte de o experienta din copilarie. De anul nou, Ursarii au venit la poarta la noi la colindat cu un urs. Da, un Urs adevarat! Care era legat cu un lant de picior. Si ursul dansa in doua labe. Dansa, dansa...in ritmul tobelor. Afara era o ceata ciudata, cu noroi si zapada amestecandu-se, ceea ce facea sa para totul murdar, de un decor bacovian. Ursarii se invarteau in jurul ursului. Ursul cu zurgalai dadea din picioare dupa cum dicta ritmul: Joaca, Mos Martin, Joaca! Ursarii framantau zapada cu namolul in picioare intr-un dans haotic, afundand-se tot mai mult in pamant. Nu am putut sa imi explic aceasta confuzie pe care am trait-o, copila fiind. Un urs, un animal, dansa ca un om. Intr-un moment, cand a picat in patru labe obosit in bratele mele, i-am zarit ochii, botul si narile umede rasufland din greu. In spatele acelor ochi aveam sentimentul ca e un suflet de om cu ghiare si blana. A scos un mormait mai mult de animal ranit decat de bestie. As fi vrut atunci sa ii eliberez, sa il scap de aceasta umilinta. Inteleg prea bine de ce Eliza se identifica cu nedreptatea, cu animalele maltratate, cu acest dans in lanturi. Oare nu era Ari cel care i-a batut din tobe acest ritm, ca si cum ar fi fost hipnotizata? Ma gandesc la acea experienta animalica din Hotel Techerghiol...Posibil. Tot ce e posibil. Nu stii ce instincte anima acest om pentru ca si eu am sentimente contradictorii cand vine vorba despre el. 

    Dupa ce am ascultat si am recitit transcripturile, am cazut și mai mult pe ganduri. Eliza dispăruse fără urma in spuma marii. Doar rochia ei alba de seara era împinsă de val la țărm printre stânci și alge, spre faleza dinspre 1 Mai, asemeni Ofeliei din celebrul tablou. Când au ajuns salvamarii in acea dimineața, din întâmplare i-am văzut de la Plaja de Carte, au ridicat rochia ca și cum ar fi descoperit o comoara fragila gata sa se destrame. Au căutat-o toată dimineața, fără succes. Încă se vedeau in nisip pașii de dans in jurul unor pietre înălțate una peste alta intr-un echilibru fragil, carbunii incinsi si cenusa din care inca iesea un fum subtire ca un duh ce isi da ultima suflare. Marea era mai calma ca oricând in acea dimineața. Îmi aduc bine aminte fiindcă Flavius s-a aventurat înot pana la geamandură. Toate intrebarile despre sensul vietii, daca lumea asta nu e decât un vis, cine sunt eu in toata povesta asta, nu imi dădeau pace. Tocmai de aceea n-am sa iti tulbur si tie apele. Caci aceasta cunoastere luciferica pare a fi foarte contagioasa si te baga in depresie. Daca te ia pe nepregatite, te poate duce chiar la gesturi extreme. 

Secretul lui Carmen

Capitolul X

    M-am reintalnit cu Carmen. Trebuia sa imi confirm premisele de la care am plecat si sa inchid povestea asta care mi-a consumat destula energie si timp. Sa revin la viata mea linistita pe care o aveam inainte de punctul zero. Sa imi vad de placintele care au inceput sa se cam arda. Sa fac ceva concret, sa ma concentrez pe munca si cariera. Gata cu vorbe goale si iluzii raspandite de trubaduri idealiști. A fost greu sa stabilesc un loc cat mai neutru in care sa ne vedem. Am ales o mica gradina din Bucuresti de pe aleea Plantelor. Destul de intim locul, fara muzica tare, cu doar câteva mese in jurul unui stejar bătrân, cu decor de lumini și spray pentru țânțari. Am comandat un Gin tonic cu coji de lamaie si cimbru in speranta ca si Carmen isi va dezlega limba cu ceva alcool. Dar nu a fost cazul. Carmen mi s-a parut destul de rece, sau mai bine zis, derutata. Trebuie sa recunosc, nu as fi banuit de la prima intalnire ca toată povestea asta este o minciuna bine ticluita. Banuiam, in cel mai bun caz, o forma de delir mistic, o paranoia schizofrenica, o manifestare mai putin premeditata. Dar astfel de oameni, analitici si introvertiti, pot sa isi disimuleze foarte bine sentimentele. Luciditatea ei avea sa imi ingreuneze si mai mult procesul de investigatie. 

      Nu se schimbase nimic in aspectul, in tinuta de birou lipsita de imaginatie, mereu aceeasi croiala la sacou, doar diferite culori. Nu m-a suprins nici punctualitatea ei, din moment ce o astfel de persoana nu va ezita prea mult in fata oglinzii cu alegeri complicate. Descoperise un stil care i se potrivea, la ce sa mai asorteze și sa probeze haine? S-a scuzat încă de la intrare ca nu poate sta prea mult, asa ca am apasat pe un buton comanda si am asteptat sa vina cineva sa ne bage in seama. Carmen rasfoia plictisita meniul in timp ce chelnerul aștepta cu pixul și carnețelul in mâna pregătit de orice, ca generalii in jurul unui dictator, zambitor peste masura, ca doar voba aia, clientul nostru stapanul nostru. Se vedea ca e plictisita, in pana de idei. I-am sugerat Ginul tonic cu flori se soc, dar a strambat din nas, ca si cum nimic nu i se potrivea in acea seara. In fine, nu am mai avut rabdare. Cu cat eram mai atenta la nevoile ei, cu atat parea mai inchistata si mai artagoasa. Mi-am intersectat  privirile cu chelnerul care mi-a zâmbit, semn ca avea destula răbdare după clienți dificili. Carmen comandase si se razganise de cateva ori, alternând între alcool și băuturi răcoritoare. In sfârșit, intr-un final am trecut direct la curiozitatea care imi statea ca un ghimpe in coasta. 

    —A fost ceva intre tine si Ari? Carmen nu parea suprinsa de întrebarea mea lipsită de ocolisuri.

    —Il iubesti? Ma ataca ea cu o intrebare care a venit ca o percutie de dreapta, scurta, direct in plex.

    —Nu am cum sa iubesc un om pe care nu l-am intalnit niciodata. Poate doar din intamplare la mare, dar nu m-am apropiat de el mai mult de zece metri, si nu l-am vazut decat de la spate. Pot spune insa ca sunt, am fost, fascinata de scrierile lui. Si ca il vad ca om, ca pe un caz interesant.

    —Aha...

    —Multumita? Deci? 

    —Da. L-am iubit, il iubesc, si il voi iubi mereu! 

    —Ari, ce simte pentru tine? 

    —Cand ne-am vazut in Florenta am crezut ca simte acelasi lucru pentru mine... 

    —Ai crezut? 

    —Da... Apoi mi-am dat seama ca pentru el am sa raman mereu colega lui de banca!

    —Cand ti-ai dat seama? Era important sa punctez acest moment in timp si sa preiau initiativa acestui meci. 

    —Nu stiu, cred ca dupa ceva timp, cand a plecat cu una la mare. As fi acceptat aventurile lui, dar nu am suportat sa il vad cum defileaza cu toate tarfele prin fata mea. 

    —Totusi, el ce parere avea de asteptarile tale?

    —Nu stiu...Probabil ca nici nu era constient ca il iubesc. 

    —De ce nu i-ai spus? 

    —De teama... sa nu pierd prietenia lui. Era tot ce aveam. 

    —Inteleg... Chiar o intelegeam. O fata care isi petrecuse toata viata printre calcule matematice, o fata singura. Ari era pentru ea un fel de evadare din austeritatea cifrelor, o evadarea din decorul minimalist al biroului. 

    —Si atunci ce s-a intamplat in piata Domului din Florenta ? Chiar s-a ridicat asa cum se tot vorbeste, doua palme de-asupra pamantului? Chiar a facut saritura aia memorabila?

    —Da! 

    —Nu se poate! Îmi pierdusem răbdarea cu incăpățânarea ei.

    —Ba da! Înregistrările de la camerele de supraveghere nu sunt trucate. Sunt cât se poate de reale. Le poți vedea pe YouTube!

    —Pe naiba!… pai si atunci de ce a disparut asa din viata tuturora, din mediul online?

    —E numai vina mea...imi spuse Carmen cu emotie in voce. 

    —Vina ta? Cum sa fie vina ta? ofta adanc profitand de un momentul de respiro sa se adune dupa ploaia mea de intrebari, salvata de chelnerul care tocmai ne aducea comanda. Carmen rămase la fresul de portocale, o alegere sigura și sănătoasă, semn ca nu ar fi fost dispusa sa destainuie nimic mai mult decat isi propusese. 

    —Stii, sorbi ea din fresh, revigorata parca de gustul proaspat de portocale roșii de Sicilia si vitamina C, in furia mea, cand am vazut ca a plecat cu acea fata la mare...

    —Eliza!

    —Stiam de Francesca. 

    —In fine...

    —Pentru el nu existam decat atunci cand se despartea de cate o panarama cu care nu statea mai mult de cateva luni. Pe cand eu, eu il asteptasem ani. Ani de zile... Venea la mine ca sa ii ridic moralul, sa ii incurajez excesele, sa ii spun cât de talentat este, și ce puteri speciale detine. Ca apoi sa plece iar in aventuri plin de sine și încrezător in forțele proprii. Intr-o zi n-am mai suportat situatia asta si l-am lovit acolo unde îl doare mai tare: știi, de fapt, in acea noapte de la Domo din Florenta, nu te-ai ridicat deloc de-asupra pamantului. Săritura ta a fost ca oricare alta săritura. Atunci a fost devastat...A plecat fara sa imi spuna nimic. S-a intors la casa parinteasca din Curtea de Arges, a inchis usa in urma lui si nu mai voia sa vorbeasca cu nimeni. Ai lui ii lasau mancarea la usa ca la detinuti, dar el nu se atingea de ea. 

    —Inteleg... am incercat sa ofer putina compasiune, mai ales ca era un moment de sinceritatea la care nu speram. 

    —Da, restul presupun ca stii. Degeaba am incercat eu sa ii spun ca l-am mintit, ca am fost furioasa. Vraja se pierduse. El nu mai credea in puterile lui, in puterea de a își imagina lucruri fantastice.  El singur nu mai era in stare sa se ridice de la pamant. Era in, ceea ce numesc specialistii, depresie. 

    —Si ce s-a intamplat dupa? 

    —Nu mai stiu nimic, n-a mai dat nici un semn de atunci. Prietenii, familia habar n-au. Nici nu pare ca le pasa atat de mult de soarta lui asa cum imi pasa mie. Si vad, mai nou, ca nu sunt singura. 

    —Adevarat... Am avut un moment de vid si gol, cu privirea fixata intr-un punct. 

    —Doamna, sunteti bine, ma aduse la realitate un domn de la o masa alăturată care se speriase de privirea mea fixa.

    —Imi cer scuze, sunt bine... Cazusem pe ganduri doar. L-am asigurat eu si i-am zambit formal.

    —Vrei sa spui ca Ari… a facut… acel salt de douăzeci de pași? A ramas suspendat mai bine de doua palme deasupra pamantului? Am reluat eu ca proasta aceeasi intrebare si aveam sa o reiau in gând pana am ajuns acasa. 

    —Da! raspunse Carmen fara urma de indoiala in voce. Da! 

    —Pe naiba! am exclamat si am cerut nota lansand paharul de gin pe jumatate plin. Nu mai aveam chef sa o intreb nimic despre copilaria ei si alte traume. Chiar nu mai avem chef sa ma incarc cu poverile altora si sa descurc viata celor pe care nu ii cunoasteam. Mi-era indiferent dacă ea era in fantezie, dacă Ari, sau poate amândoi. Cand am ajuns acasa aveam sa imi notez impresii pe marginea acestei intalniri si sa arunc dosarul intr-un sertar pe care l-am inchis cu cheia, ca un detectiv care claseaza cazul pentru totdeauna din lipsa de probe. 

    Carmen a incalcat o lege nescrisa a proximitatii. Nu te cuplezi niciodata cu un prieten cu care imparti banca, si sandwichul in pauza, si temele la matematica, si bomboane cu ciocolata. Si-a imaginat ca poate sa treaca peste acest incest. Ca o va vedea, la un moment dat asa cum este, o fata cu tate, cu fund, cu solduri late care ii va oferi multi copii si ii va coace placinte. Il va primi seara in bratele ei si ii va trece mana prin par spunandu-i, atat de ravanitul, iubitul meu! Dar nu, desi si-a schimbat aspectul, desi acum era o doamna sexi din toate punctele de vedere, cu cariera si cercei cu diamante, stilata, educata, Aristotel o vedea pe Carmen din prima banca, cu parul lins in doua ape, cu ochii ei blajini si obrajii rosii de emotii. Era Carmen cu care impartea pranzul. Colega cu chip androgin, inalta și zvelta, cu palme puternice si antebrat de gladiator, care îl punea mereu la scanderberg, care ii promitea ca o sa ajunga un om mare in viața, bineînțeles dacă nu va rămâne corigent la mate. Il încuraja sa scrie povestile lui geniale. Ii spunea ca va ajunge un scriitor faimos, și, înnebunit de laurii succesului, nu o va mai baga in seama. Stii tu, acel cliseu din orice film scos la fabrica de iluzii de la Holywood,  cu ratati care incearca sa compenseze realitatea dura cu sloganuri pozitiviste: drumul spre succes începe cu… Pentru a întreține statu quo-ul in care cel exploatat este spălat pe creier, in care își accepta condiția de sclav voluntar, iar dacă nu reușește in viața, e din simplu fapt ca nu e suficient de pasionat de munca. Niste adolescenti intarziati care nu s-au maturizat la timp, visand cai verzi pe pereti, visand la o viata exceptionala, pana in momentul in care le vin facturile in plic, pana incepe alarma sa sune, caci a venit ora sase dimineața si trebuie sa își facă loc prin troiene de zăpada ca sa prinda metroul spre depozitul de materiale, unde va trebui sa descarce saci de ciment si apoi sa incarce pe cei de cartofi. In fine, pana nu se trezesc la adevarata realitatea, realitatea cruda. 

    Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca atunci a fost indusa in mintea lui Ari aceasta idee ca e special. Ca tot ce scrie el prinde viata asemeni lui Pigmalion care se indragosteste de propria creatie. Doar ca aici artistul care s-a indragostit de propria creatie era Carmen. Ea a investit in el toate acele dorinte ascunse, ea l-a vazut ca pe un Salvator Mundi. Asa cum isi imaigneaza orice fata de liceu, ca va fi salvata de un print calare, ca va fi descoperita ca Cenuseareasa, ca toata lumea va vedea cine este ea cu adevarat. Atat amar de vreme, atatia ani in umbra celui care ar fi trebuit sa o ridice pe brate, sa urce scările bisericii si sa o treaca de pragul casei levitand doua palme de-asupra pamantului. In sfârșit, acel moment parea mai aproape ca oricand pentru Carmen. Aici erau scarile, aici era pragul, aici era biserica. Tot ce trebuia sa faca era ca Aristotel sa isi arate adevarata fata. Sa se metamorfozeze din Cersetor Trubadur in Printul Salvator, in idealul pe care il proiectase in el de-alungul anilor. Fapt care se pare ca s-a intamplat, pentru scurt timp. Doar ca orice vraja nu tine mai mult de o noapte. Nu se inalta mai mult de doua palme de-asupra pamantului. As caracteriza aceasta dinamica in relația lor, ca depedența victima-agresor. Doar ca aici granita e destul de permeabila. Vânătorul care pleacă sa vâneze mistreți fantastici devine prada. Este lovit de un colț de argint, răpus de propria iluzie. Vraja exista atât timp cât cei pe care ii vrajesti cred in ea. Dacă nu mai crede nimeni in ea, totul se destramă ca un castel de nisip. Probabil ca de-aia a fost atât de devastat de tradarea lui Carmen. Începuse sa apara viermele îndoielii, necredință lui…Oare m-am înălțat? Sau poate ca el chiar credea ca tot ceea ce trăise i se trăgea de la o bucatica de ciocolata. Cât de banal…Tind sa cred ca e doar un mare naiv. Chiar dacă l-am bănuit de intenții ascunse. Naivitatea lui i se trage din credința la care poate n-a renunțat nici un moment: ca niște păsări din lut ar putea sa își ia zborul. 

    Sigur ca adolescentul creste si vrea sa isi ia zborul, sa fie indepedent. Dar ce nu a inteles Carmen era ca, relatia lor trebuia sa ramana o poveste platonica. Nu trebuia sa coboare din inaltul cerului, sa il aduca cu picioarele pe pamant. Carmen trebuia sa ramana energia vitala din care Aristotel isi alimenta delirul de grandoare, ca sa poată scrie in continuare toate acele povesti fantastice. Carmen nu era o muza caci nu avea nimic in trasaturile angelice ale unei muze. Era doar un centru de stabilitate, acel axis mundi, punctul lui de legatura intre cele divine si cele pamantene. Era sandviciul pe care trebuia sa il imparta, erau banii care il scotea din rahat cand ramanea arestatat prin nu stiu ce sectie de politie, era in sfarsit, sanul din tabloul Caritas Romana. Instinctul protector al lui Carmen s-a pierdut in momentul in care a vrut ceva mai mult de-atat. Printr-o tehnica a deplasarii, obiectul adorat a luat forma unei bucatele de ciocolata. In astfel de cazuri alimentele sunt fetisizate. Nu mai sunt simple alimente care ne hranesc, ci ingrediente care ne potenteaza imaginatia, ne deschid perspective si ne ilumineaza spiritul. Nu-i de mirare de ce vegetarienii au facut din a manca, a nu manca un act moral, un cult. Dincolo de aceasta dilema, actul in sine capata tot mai mult ceea ce a fost la origini, un act sacru. Alimentele erau destinate exclusiv zeilor. A sacrifica si a manca carne era un privilegiu. Doar initiatii aveau dreptul sa se atinga de anumite alimente care se imparteau in bucate curate si necurate. Astfel, trupul devine un fel de Templu in care nu mai poti sa bagi orice vrei tu. Este nevoie de un anumit ritual. O bucatica de ciocolata facea parte din acest ritual simbolic. Prea putin conta daca reteta avea ingrediente halucinogene sau se baza pe o simpla autosugestie. Este dovedit ca efectul placebo funcitoneaza cand subiectul este absorbit total de fantasma. 

    Delirul, inca din cele mai vechi timpuri se manifesta in momentele de post negru si rugaciune. E posibil ca aceasta tehnica sa il fi scos si pe Aristotel, intr-un final, din locuinta parintilor in care se inchisese ca intr-o Anticamera. Faptul ca refuza sa manance, faptul ca intrase intr-un anumit ritm. Nu stiu si nimeni nu stie, doar ce pot sa banuiesc ca atunci i-o fi venit ideea cu bosimanii din Africa. Cand am intrebat-o pe Ritz cat a stat inchis, nu a stiut sa imi spuna exact. Aproxima undeva la trei săptămâni, mai mult sau mai puțin. Cert este ca atunci cand s-au decis sa intervina, pentru ca risca sa moara de foame, nu mai era nici o urma de Ari. Camera era inchisa cu cheia, geamurile ferecate, totul in perfecta ordine. Nu pune asta pe seama unei intamplari iesite din comun, cum te-am obisnuit. Cel mai probabil doar un alt truc de-al lui. Sa fi fost acel automatism, acel cantec pe care l-am vazut cu ochii mei batut la masina de scris, si care s-a pierdut pentru totdeauna in apa piscinei, un astfel de ritual, un impuls obsesiv compulsiv? Nu stiu si nici nu are rost sa ma arunc in tot felul de speculatii. E adevarat ca acele hieroglife, sa le spun asa, aveau o frumusete data de momentul prezent. Recunosc ca uitam de mine cand eram pe o astfel de pagina, fara sa imi dau seama ca au trecut între timp ore. Nu exista nici o urma de indoiala sau ezitare. Semn ca lovitura tastelor era una exactă, batuta de un posedat. In cărțile sacre mai apar astfel de texte insuflate nemijlocit. Eu una sunt sceptica, tocmai de aceea am tinut cu orice pret sa iti explic si tie mecanismul. Chiar daca stiu ca gasesti teoria plictisitoare. Dar e vital sa nu te lasi atrasa de prozeletismul acestor trubaduri. Ca ei merg din oras in oras și propovăduiesc o alta credința decât cea in care credem noi si care se bazeaza pe fapte, pe experimente, pe stiinta. Ii gasesti in pietele publice cu trucurile lor.  Au invadat online-ul cu povestile astea nemuritoare. 

    Cand am ajuns acasa, dupa ce am inchis cazul in sertar cu cheia, am intrat pe blogul lui si spre surprinderea mea, dupa mai bine de un an, a mai apărut inca un draft intercalat prin posturile lui mai vechi. Cu siguranta in desertul Kalahari nu este internet, cel mai probabil si le-a programat cu mult timp in urma:  E atat de senina ziua de maine, ca aproape nu-i inteleg umbrele. Stau in bratele propriei bunatati pana imi inteleg dusmanul. Mi-e frate de sange Lupul si tot mai departe mi-e Crucea. Iarta-ma pentru tot si toate, dar mai ales pentru Adevarul care te judeca si te acuza de fapta grea ce-o poarta fiecare. Trebuia sa fie cineva in rolul meu ca sa pricepi taina iubirii si a iertarii neconditionate. Dar tu, prietene, joci rolul cel mai greu. Nu am înțeles prea bine simbolistica acestor cuvinte si cui se adresează, și nici nu mi-am stors creierii sa găsesc vreo asociere sau un mesaj ascuns. Este in stilul lui caracteristic, dovada ca nu i-a fost spart contul, ci ca își continua aventura de trubadur. 

     Daca totata povestea asta cu obsesia lui Carmen pentru colegul ei de banca este cat se poate de clara, nu am dezlegat insa nici acum rătăcirile Elizei. Ce s-a intamplat in acel hol din Hotel Techerghiol? Dar mai apoi? Sa fi fost Eliza fata de la cismea? Ce s-a intamplat in acea zi cand s-au aventurat in valurile marii? Dimineata cand am ajuns pe plaja, am vazut salvamari agitati, cantecul de sirene al ambulantelor si multa lume gura casca. 

Copilaria lui Aristotel

Capitolul IX

    Numai intelegandu-i copilaria as putea descifra ceva din acesta nebunie mistica. Mi-am dat intalnire cu Rachel in Italia, unde are o casa de vacanta. Am profitat de o conferinta in terapaii alternative care se tinea in Elveția ca sa ma abat de la drumul meu. Ajunsa in Lugano, am bifat prezenta mea si m-am dus in gara sa iau trenul, care făcea fix 35 de minute pana in Como, de unde aveam sa iau vaporașul pana in Bellagio. Am profitat de privelistea superba si de linistea de sfarsit de sezon ca sa imi satisfac curiozitate legată de acest personaj. 

    Nu pot sa ii inteleg detasarea asta cand vine vorba de fratele ei, tinad cont ca relatia lor e destul de aproapiata. Sau poate ar fi mai bine sa o numesc impacare decat detasare. Rachel parea impacata cu tot cea ce se intampla in jurul ei. Razboie, molimi, foamete, crize economice, disponibilizari, somaj, proteste, revolutii tehnologice, incendii, uragane, animale pe cale de disparitie... Se izolase in vila ei cu priveliste spre lac. Cred si eu, cu asa priveliste nu iti mai arde ca lumea se duce naibi. Mi se parea ca traieste o viata idilica, suficienta siesi, rotunda, repetabila si enervanta, chiar artificiala prin serenitatea ei. Nu avea nimic din fervoarea lui Aristotel. De parca nu ar fi fost frati. Cand am sunat la poarta de la zona rezidentiala, nici nu s-a sinchisit sa imi raspunda. Mi-a deschis un portar care m-a condus la sezlongul ei. Eram imbracata office, iar ea avea doua felii de castravete taiate rotund peste ochi si un prosop pe cap care ii prindea parul umed, o masca de hidratare. Uleiul cu care se imbalsamase ii dadea o aura stralucitoare in soarele bland de la amaiza. Numai fata părea mumificata, ca și cum acel corp era de sine stătător.  

    —Scuze, am fost intimidata de lipsa ei de reacție. Am venit, de fapt stii, am vorbit la telefon...ma balbaiam eu ca si cum as fi dat un interviu la o multinationala cu o fatuca ajunsa in varful pieramidei, prin simplu fapt ca era dotata de natura cu un corp superb.

    —Da da, stiu. Îmi răspunse fără sa își dea castraveții de la ochi.  Il striga pe portar sa imi ia bagajul, sa il duca in camera de oasepti si sa imi aduca un ceai rece cu gheata. Pana la urma nu era atat de necioplita cum credeam. Dar asta a fost prima impresie. Apoi aveam sa ii descopar compasiunea, emotiile si sensibilitatea. 

    —Ce vrei? Iata intrebarea care m-a bulversat si m-a facut sa ma fastacesc. Ce vreau? Cu ce drept? Care-i legatura mea cu Aristotel? Absolut nici una! Nu ne-am cunoscut, nu ne-am iubit. Sunt doar o Anonima. Nu am nume, nu am trecut, nu stiu ce caut aici. Mi-am dat seama de nebunia gestului meu prea tarziu. Sotul si prietenii mi-au reprosat pe buna dreptate ca le neglijez nevoile. Dar m-am ascuns sub pretextul ca vreau sa scriu un roman de dragoste. Toata viata mi-am dorit sa am libertatea sa scriu, fara sa fiu nevoita sa ma gandesc la ziua de maine, la serviciu, la indatoririle zilnice. Mi-am dat seama in aceasta calatorie, ca nu mai este vorba doar despre misteriosul A, ci este vorba despre mine. Despre dorintele si asteptarile mele. 

    —Eu sunt...stii, am vorbit la telefon…Mama voastră mi-a dat aceste foi bătute la mașina de scris cand ne-am intalnit in Curtea de Arges. Imi cer scuze ca nu vi le-am mai inapoiat. Am scos un teanc de foi si in acel moment, din cauza emotiilor, mi-au cazut din mana. Foile s-au imprastiara luate de un vârtej de vant iscat de nicăieri. Treizeci si doua de foi intinau acum apa transparenta a piscinei. Ca acel animal marin, Sepia, care se ascunde in spatele cernelei. Piscina sangera cu sange nobil, albastru. Priveam cum foile de hârtie se îmbibau cu apa ca apoi sa se scufunde ca Titanicul pe fundul Oceanului. Cantecul pe care proabil nimeni nu avea sa il mai descifreze sau macar sa il pipaie... Mi-am cerut scuze si am asteptat cuminte pedeapsa pentru neglijenta mea.

    —Marcelino! Marcelino! striga Rachel dupa portar. Portarul veni in graba, stergandu-si gura  si barba de firimituri, semn ca il intrerupse din pranz. 

    —Doamna...nu apuca sa se scuze ca Rachel ii ordona sa curete piscina. Nici un repros. Nici o privire ca si cum nu aveau nici o valoare. Din câte se pare, doar eu le acordasem o atenție suspicioasa unor însemnări lipsite de valoare literară. 

    —Nu-i nimic, draga mea! Ceea ce e scris sa se intample, trebuie sa se intample. Fatalitatea ei mi s-a parut ușor exagerata. Adica trebuia sa vina vartejul de vant, sa imi ia hârtiile pe sus, sa le poarte așa prin aer un mereu doi ca apoi sa isi gaseasca sfarsitul pe fundul piscinei. Nu, multumesc! Nu cred in fatalitate.

    —Scuze...m-am eschivat cuminte si am tacut, surprinsa de reactia ei, sau mai bine zis de lipsa ei de reacție. 

    —Si, ce vrei sa stii despre Ari? 

    —Totul! Adica vreau sa stiu ce fel de copilarie ati avut. Ma rog, a avut. 

    —Bine, instaleaz-o in camera de oaspeti, ii porunci ea portarului. Vom lua cina mai devreme azi si vom discuta pe îndelete in foișor. 

    —Nu-i nevoie, imi pot rezerva o camera la Hotel. 

    —Cum vrei! a raspuns ea ca si cum ii era indiferent. 

    —Bine, daca nu deranjez...Pana la urma nu veneam in vacanta, ci voiam sa fiu mai aproape de adevar, sa cunosc mai multe despre viata reala a lui Ari. 

     Dupa cina, am ramas pe terasa care dadea spre piscina. Luminile din gradina erau blande, linistea serii facea sa aud vuietul unei cascade nu prea departe. Din cand in cand zgomotul unui motorino care trecea in graba tulbura linistea acelei seri de vara prelungite in toamna. 

    —Copilaria noastra, incepu Rachel sa povesteasca, privind lacul Como in zare, a fost...

Tacea, ca si cum, din acel punct, din acel moment, avea sa inceapa totul. Ca si cum aceste cuvinte aveau sa rescrie istoria.

    —Ari...relua cu gandul departe, s-a nascut intr-o zi de August. Mama l-a pus intr-un cos de rachita in sufragerie ca era o camera mare, racorosa ca un beci. Deschidea larg ferestrele ca sa il auda in caz ca plange, avand multe treburi prin gradina, rufe de intins pe culme, de tocat vinete și ardei pentru zacusca. 

    —scuze, pot sa inregistrez? am scos eu reportofonul inainte sa imi dea acceptul, ca sa pun omul in fata faptului implinit.

    —As prefera sa nu...Nu imi place sa imi aud vocea, prefer sa fie interpretata de un povestitor, zambi ea. 

    —Inteleg, nici o problema. Am bagat reportofonul in geanta si am scos carnetelul cu notite. Se pare ca Rachel nu se lasa intimidata nici un moment de persoana mea. Pe cand eu...

    —Promit sa nu te mai intrerup, am zambit cald iar ea mi-a raspuns cu acelasi zambet. 

    —Poti sa imi spui Ritz! 

    —Cu placere, Ritz! am exclamat incantata si usurata, ca si cumva fi fost acceptata intr-un club select. 

    —Dupa cum spuneam, isi continua ea poveseta,  pana la varsta de șapte ani Ari a fost un copil tare linistit. Niciodata nu plangea. Nici nu stiai ca exista printre atatia frati. Il vedeai ca uneori isi lua bucata lui de paine si pleca de la masa pe deal. Nu se bătea niciodată pe cea mai mare felie de pepene. Cand s-a nascut, pus in cosul lui de rachita, o gainusa se cuibarea  si ii lasa in fiecare zi cate un ou. Când a început sa meargă in picioare,  Ari isi făcuse obiceiul sa caute toate cuiuburile si sa ascundă ouăle. Toamna când a dat bruma si trebuia sa facem focul, mama a descoperit cu stupoare soba plina de oua. Imi aduc aminte bine acea toamna pentru ca, dupa cum era obiceiul, se taiau pasarile ca sa nu le hranim peste iarna. Atunci a fost taiata si gainusa lui...

    —Cred ca a fost devastat!...

    —A fost... A plans... A plans mult si cu sughituri. Nu mai avea lacrimi. Nu il mai facea nimic fericit. Noi toti fratii am facut atunci o sceneta ca sa il mai inveselim. El era insa la pat cu stari febrile. In acea stare incepuse sa delireze. Vorbea cu cineva, se pare, cu un personaj imaginar, intr-o limba pe care nu o intelegeam, un fel de limba arhaica...

    —De ce crezi asta? 

    —Urmarea un anumit partern. Se repetau anumite cuvinte cheie. Accentul mereu cadea pe cuvantul de la finalul propozitiei, semn ca structura era a unei limbi vechi cu verbul la final. 

    —Interesant. Daca îți aduci aminte, ai putea sa reproduci vre un cuvant? 

    —Nimic... A, ba da. Kosmos. L-am retinut pentru ca era singurul cuvânt care avea un sens.

    —Si apoi?

    —Apoi...ne-am strans in fata lui si am recreat momentul in care gainusa lui, Cocolina, isi lua zborul in tarile calde! L-am mintit ca si gainile migreaza ca alte pasari in tarile calde. Ca si ele se pot desprinde mai mult de doi metri de-asupra pamantului, daca le inalti de pe coama casei. In acel moment, el s-a uitat la noi, ne-a fixat din priviri si a inceput sa rada. Radea in hohote si nu se mai oprea. Nu am dat prea mare importanta acelui eveniment. Cand esti mic totul pare normal si firesc.

    —Inteleg...nu am vrut sa mai insist pe latura fantastica pe care o cunosteam din povestile lui scrise pe blog. Voiam ceva real. Am strabatut atatia km pentru ceva real! 

    —Imi poti spune de unde numele asta? Ritz incepu sa rada cu gura pana la urechi. 

    —Toata lumea intreaba. Numai el putea purta povara unui asa nume. Hahaha!.

    —Cum alegi un asa nume? E o enigma pentru mine!

    —Nu e nici o enigma. Mama avea obiceiul sa ne aleaga nume dupa tot felul de superstitii. De exemplu, punea niste apa cu sare intr-un lighean. Daca sarea se alegea de apa pana a doua zi, era un semn ca trebuie sa te cheme Sara. Avem o sora mai mica pe care o chema Sara. 

      —Dovada ca sarea nu s-a amestecat cu apa!

      —Incredibil, nu? Iar pe mine, după cum sti, ma cheama Rachel. Ritz, așa obișnuieste sa ma alinte Ari. 

    —Da, stiu ca sunteti multi frati...Nu ii stiu pe toti. Imi cer scuze. 

    —Nici o problema. Pe David, fratele cel mai mic, l-a numit aruncand o Biblie de la balconul mansardei. Țin minte ca ne-m urcat toți sus, avem și o poza cu acel moment. Mama a făcut semnul crucii pe Biblie, a ridicat-o deasupra capului și a dat cu ea de pământ. M-a trimis pe mine repede pana jos, am ridicat cartea sfânta deschisă la Samuel, și am strigat cat am putut: E băiat!

    —Si cum il cheama? Au strigat toti in cor, nerabdatori. Acolo unde s-a deschis era povestea cu David si Goliat din mitologia ebraica. David, isi pastea oile pe camp, cantand la harpa, si dintr-o data un leu i-a atacat turma. Atunci el a luat prastia si a lovit leul pana l-a doborat la pamant. 

    —Și a fost băiat…

    —Normal, îl cheamă David. 

    —Si pe Aristotel?

    —Pe Aristotel, singurul nume pagan din familia noastra, l-a ales tata. Ii picase in mana o carte cu marele filosof. Si cum nu a inteles nimic din ea, a tras concluzia ca trebuie sa fie ceva foarte important. Hahah, rase Ritz fiind intr-o dispozitie numai buna de povesti. Portarul aduse un cocktail cu rom alb, suc de anans, cocos si fulgi de gheata, niste prajituri cu crema de avocado si afine. 

    —Da, uneori suntem atrasi de cuvinte iinexplicabile. 

    —Tata avea obiceiul, adica mereu, sa citeasca cu voce tare, doar asa intelegea ceva. El nu avea ganduri. El trebuia sa isi auda vocea, caci in gand nu putea exista nimic pentru el, dacă nu putea fi verbizat. Tot ce citea tata parea o incantatie, fie ca citea Thora, fie ca citea Cartea Tehnica a Centralei Termice. Tot asa a citit si Analitica Primara si Secundara, sau Fizica, sau De Caelo din opera lui Aristotel. 

    —Cuvintele creaza realtitatea, cumva sunt familiara cu teoria asta. 

    —Nu, nu avea o teorie. Avea multa practica. Citea cu voce tare, fara sa inteleaga o boaba din ce citeste ca si cum cuvintele ar fi existat indepedent de sensul lor. Ca si cum ar fi avut la origini o forta creatoare, ex nihilo. Avea si un ritm al lui in care citea, sacadat, fara inflexiuni in voce, fara intreruperi.

    —Poti reproduce acel ritm?

    —Era ceva de genul: ta-ta-ta ta-ta, ta-ta-ta-ram. Apoi ritmul se intorcea in ta-ta-ta-ram, ta-ta-ta. Mereu punea accentul pe ultima silaba. Nu avea nici intonație nici semne de punctuatie de care sa se impiedice. 

    —Ca o curgere! 

    —Exact! exclama bucuroasa ca sunt aici, prezenta, ca inteleg mai mult decat las sa se vada.  Ofta adanc ca si cum ar fi rascolit intr-un cufar cu trairi prafuite. Limba latina mi se parea atat de melodioasa. Nu intelegeam nimic, dar ritmul in care ne citea tata, ne adormea instantaneu. Cand ne baga la somn il puneam sa citeasca un pasaj, cred ca era din Sfantul Augustin, De Civitate Dei. Alte ori ne citea din Cartea Cronicilor toata spita neamului si toata genealogia celor 12 triburi semite: de la Adam la Metusaleh , de la Enoh, la Ham, Set si Iafet, de la Melhisedec pana la Iuda si David, nu rata nici un nume. Pe toti ii amintea ca un popa ce se roaga pentru vii si pentru morti.

    —Si crezi ca asta a avut un impact mai tarziu in viata lui Ari?

    —Cu siguranta! 

    —In ce sens? 

    —Cum adica in ce sens? Pai e clar ca numele ne caracterizeaza. Si este raspunzator de propriul destin pe care il contine. Si pe care il anticipeaza. Singura proprietate pe care o avem este Numele. Noi nu suntem nici buni nici rai, nici frumosi nici urati, nici drepti nici strambi. Suntem de fapt Numele nostru. Nimic mai mult si nimic mai putin. Caci numele contine adevarata esența a omului. 

    —Uff, nu ma mira ca vi se citea filosofie ca un cantec de leagan, am glumit eu. Prin destainuirile ei imi lasa aceasta libertate de a fi spontana. 

    —Hahah, Da, da. E cat se poate de adevarat. Eu una cred! Uite, cand a crescut mai mare a inceput sa isi caute numele. Prin liceu a citit tot ce se poate citi despre Aristotel. Avea reclamatii de la diriginte, ca nu e atent la ora de matematica. Ii confiscase toata opera lui Aristotel: Scrierile metafizice, Scrierile despre logica, Etica, Estetica, etc. Nici acum nu le-a recuperat ca n-a mai avut de la cine.

    —De ce? am incercat sa o trag de limba, caci as fi putut cu aceasta ocazie sa confirm intamplarea povestita de Carmen si toata acea isterie colectivă...

    —Nu stii, profa lui de mate avea inceput de alzhimer. A sfarsit saraca intr-un sanatoriu...

    —Aha, am auzit multe variante...mai puțin pe asta cu Alzheimer. Deci asa zici ca pana la urma Aristotel si-a revendicat numele.

    —Cam asa ceva. A fost surprins si incantat sa afle ca filosoful atenian era bi-sexual. Ca avea si altfel de lectii pe care le tinea tinerilor lui elevi de sex masculin si pe care ii invata cum sa iubeasca. Si cand a spus asta la scoala i s-a scazut nota la purtare. 

    —Dar lucru asta e stiut, atenienii traiau intr-o societate care incuraja dragostea, indiferent de dimensiunea ei. 

    —Exista la ei, completa Ritz, mai multe forme de iubire: dragostea Filos, dragostea Agape, dragostea Eros. Discutia devenea interesanta si relaxata. Se vedea ca Ritz este o fata inteligenta, sclipitoare chiar. In ciuda faptului ca nu o interesau diplomele academice, se putea ridica oricand la nivelul unui doctorand. 

    —Mai doriti un cocktail? Ne intreba portarul si parca deja anticipase raspunsul nostru si intinse tava, de data asta cu alta combinatie de vodka cu suc de rosii, putin limoncelo, cateva picaturi de sos Tabasco, piper macinat si cuburi de gheata. Combinatia asta de fierbinte si rece imi dadu niste senzatii...nebanuite.

    —Ce fel de dragoste preferi tu dintre cele trei?

    —Ritz se uita la mine seducator. Daca ma intrebi dupa doua cocktailuri, iti voi spune ca Filos. Daca ma vei intreba la al treilea, nu pot fi sigura decat de Eros, zambi ea seducator. Riscam sa ma îndepărtez cam mult de la scopul acestei întâlniri, asa ca am revenit cu o curiozitate:

    —Parintii vostri v-au batut, sau in mode special pe el? 

    —Nu, doamne, fere! Adica mama ne mai atingea asa, dar tata niciodata nu a dat in noi.   

    —Pedepse? 

    —O da, mai mult pedepse. Mai ales pe Ari care pleca de-acasa. Dar de ce intrebi?

    —Pai nu stiu, are niste urme de bici pe spate. Nu stii de ele?

    —Vergituri?

    —Nu...Seamana mai mult cu niste zgarieturi. Dar nu are importanta. Voiam doar sa verific o ipoteza. 

    —Oricare ar fi cazua, nu poate fi atat de tragica, nu? imi zambi Ritz ca si cum m-ar fi amenintat ca nu are rost sa intru si sa despic firul in patru.

    —Tragica nu, doar fantastica! am ras eu.

    —Hahaha! Apropo de fanastic. Am o poveste pentru tine care e legata de copilaria lui Ari, daca tot te intereseaza subiectul asta. Tot nu mi-ai raspuns de ce esti atat de interesanta de persoana lui! 

    —Sunt ochi si urechi! am sorbit o gura de băutura ca sa mai câștiga puțin timp de gandire. Stii... Nu am nici o legatura cu persoana lui, sunt doar o Anonima obsedata! Ce puteam sa-i spun? Mai bine ca am tacut...

    —Intr-o seara de iarna, isi aminti ea, mama ne-a citit o poveste. Ben Hur sau Quo Vadis nu mai știu care din ele, ba ambele. In fine, nu conteaza in care e povestea. Ne strangeam toti in jurul ei, ne bateam pe locul din stanga si dreapta, fiindca placerea era sa iti rezemi capul pe umar mamei si sa ii simți parfumul, sa adormi așa…Numai iarna ne citea ca nu erau prea multe treburi de facut pe-afara, iar noaptea era lunga. Ei bine, in acea poveste era vorba despre un baietel, pana in doispe ani, care modela pasari din lut. Peste noapte, pasarile prindeau viata si isi luau zborul. Auzind asta Ari se grabi sa modeleze si el niste pasari... din zapada. Le puse pe o tava si astepta sa se intample minunea. Dar nimic nu se intampla. Pasarile ramaneau intinse pe tava, transformate in niste pasari de gheata. A doua zi iesi soarele si le topi. Ne-a chemat pe toti sa vedem minunea. Ne uitam nedumeriti la tava de copt placinte care acum era plina de apa. Toata familia era stransa in jurul tavii fara sa intelegem entuziasmul lui. Venit, veniti, veniti! striga el. Minunea s-a intamplat!  Reteta functioneaza! Fratii mei au ras de el, tata si mama i-au explicat ca zapada s-a topit si nu si-a luat zborul nici o pasare. 

    —Pai si atunci de ce pasarile din poveste isi luau zborul? a inceput el sa planga dezamagit. Parintii noștri ne-au spus mereu adevarul, mai ales despre Moș Crăciun. Nu puteau sa minta, ziceau ei…ca e păcat.  Dar Ari,  Ari…Nu a vrut sa inteleaga sub nici o forma ca povestea pe care i-a citit-o mama nu este decat o fantezie. Copiii nu fac insa diferenta intre realitate si fantezie. Abia pe la varsta de sapte ani li se dezvolta gandirea abstracta. 

    —Stiu stiu, asta e domeniul meu... Am confirmat eu si i-am dat dreptate. 

    —Ok, nu ma bag peste domeniul tau, nu sunt specialista. Ideea e ca Ari incepu sa faca tot felul de experiemente cu pasari. Cand a venit primavara facea pasari din lut, crezand ca materialul era de vina, ca nu respectase reteta din poveste. Pasari in diferite forme si dimensiuni. Ajunsese un adevarat artist daca ai fi vazut maestria lor, aripile care imitau penele in cel mai mic detaliu. Pasarile din lut le intindea pe o tava si le baga in cuptor. Scria pe foi tot felul de combinatii si le taia rand pe rand pe toate de pe foaie. Pasari din sare. Pasari din faina și coca, pasari din lemn, pasari din hartie, si tot felul de pasari nemuritoare.

    —Si, pana la urma cum s-a terminat experimentul lui? 

    —Cum sa se termine? Evident! Pasarile din lut nu isi iau zborul! 

    —A renuntat asa repede?

    —Nu, doar ca nimeni nu il mai baga in seama cu pasarile lui. Asa ca nu stiu sa iti spun cand a renuntat la obsesia asta. Ce puteai sa ii spui unui copil care credea cu toata fiinta lui ca pasarile lui de gheata si-au luat zborul?

    Pentru prima data am fost dezamagita...Ma asteptam sa găsesc ceva fantastic in copilaria lui. Sincer, speram din toata inima ca macar o pasare sa isi fi luat zborul...Am realizat atunci cat de saraca e lumea celor mari care nu cred in puterea imaginatiei. Si aproape ca m-a lovit o tristete pe care nu am putut sa mi-o explic. Ca si cum tot cerul meu cazuse. Venisem ca un vanator de mituri, sa demontez tot ceea ce mi se parea o escrocherei, iar acum cand obtinusem ce mi-am dorit, nu mai aveam nici o satisfactie. M-am simtit ca si cum as fi tradat pe acel copil, ca si cum as fi taiat eu cu foarfeca mea aripile acelor pasari. Ca numai din cauza mea nu au reusit sa isi ia zborul. M-am simtit ca o impostoare in rai! 

    Acum imi dau seama ca tot delirul lui Ari se trage dintr-o serie de dezamagiri. Cocolina, pasarile din lut, oita, moartea Negruzzei, si alte povesti la fel de triste pe care le-am auzit și pe care n-am sa le mai reproduc aici. Probabil ca Ordinul Trubadurilor rătăcitori nu este decât un pretext sub care si-a ascuns aceasta dorinta din copilarie, de a putea sa desprinda zborul din lut. Chiar si pentru cateva secunde in care s-ar fi înălțat, macar doua palme, si-ar fi dovedit ca desprinderea de pământ e posibila, i-ar fi confirmat experimentul, dorința ascunsa din copilarie. Acum inteleg de ce tot misterul se invarte in jurul acestui truc, salturile pe care le exersa la ora de sport. Sunt devastata cumva de adevarul gol. Nu credeam ca pot trai o dezamagire asa mare intr-o atomsfera atat de idilica ca aceasta. Sunt pusa in fata dezamagirii unui copil. Am ramas tacuta in fata acestei intamplari. Era doar un copil al carui zbor fusese frant...

    A doua zi dimineata m-am trezit cu micul dejun, putin mahmura, ca si cum as fi venit in luna de miere. Sotul m-a suna sa ma intrebe cand ma intorc ca nu se descurca cu Flavius.  Am astepta ca Ritz sa se intoarca de la cumparaturi si i-am povestiti de intentia mea da imi scurta sederea si de a ma intoarce cat mai repede acasa. 

    —Ce mai stii de el? Mai traieste? Mai scrie? Ritz zambi calm, vazundu-mi agitatia mea. 

    —Nu-ti face griji! Ari lipsea cu zilele si cand eram noi mici. La inceput parintii mei anuntau politia, care il aducea acasa recuperat din nu stiu ce targ sau gara. Era un aventurier. Un hoinar carea se urca din mers in tren si calatoarea asa prin nu stiu ce locuri. 

    —Avea un anturaj, o gasca?

    —Nu. Din cate stiu eu nu. 

    —Aha...Cand ai luat contact cu el ultima data, pe unde era?

    —Sincera sa fiu, nu stiu. Cred ca a trecut mai bine de un an, era pe undeva prin Africa, zicea ca se duce sa viziteze niste triburi de bosimani si un anume vraci, care stapaneste bine tehnica Axis Mundi, habar n-am ce tehnica mai e și asta. El mereu a fost inclinat spre chestii spirituale. De mic copil, dupa cum ti-am povestit.

    —Bosimani? Am tresarit la auzul acestor cuvinte, si mi-am adus aminte de scena in care m-am trezit invartindu-ma singura in casa, dupa acel documentar. Nu poate fi o simpla coincidenta? De ce trebuie sa fac tot felul de asocieri intre lucruri pur si simplu intamplatoare? Am crezut ca un om rational si analitic ca mine este dezvrajit de tot felul de superstitii, iar acum descopar ca sunt la fel ca orice tzatatza care merge in pelerinaj la Arsenie Boca si pupa oase moarte. 

    —Da da, bosimani. Triburile astea inca mai pastreaza ceva ancestral. Au o cultura pe care noi, europenii, nu o putem patrunde. 

    —Da, stiu...revizionistii...cred acum ca tot ce e European este nociv. Dintr-o data au descoperit marile culturi minore...Dintr-o data tot ce e in afara e pur si sublim. Sa imi scuzi revolta, dar nu ma pot abtine! Avem atatea lucruri bune, am adus civilizatia, am eradicat boli, am inventat vaccinuri si am crescut nivelul de trai peste tot pe unde am trecut. 

    —Nu imi bat capul cu cine are dreptate! 

    —Bravo! Ce bine e sa duci o viata lipsita de inversunare politica. Oarecum, era cea mai buna dovada ca pana la urma este sora lui Ari. Aceasta lipsa de simt istoric, sa spun asa. Sigur ca sunt putin invidioasa. In Universul Bellagio prea putin conteaza problemele Lumii...

Se facuse tarziu. I-am multumit pentru povesti și ospitalitate.

    —Dar de ce nu mai ramai? 

    —Nu mai pot, poate o sa ne mai vedem. M-am scuzat politicos ca trebuie sa ajung in tara cu niste probleme de familie si i-am multumit inca o data pentru gazda si primire. 

    Am plecat oarecum dezamagita, chiar daca imi implinisem scopul pentru care venisem in Bellagio. As fi vrut, in disperarea mea, sa inchid aceasta poveste in Florenta, perla Italiei, acolo unde totul incepuse, dar am renuntat la idee caci nu ii mai vedeam rostul, așa ca am luat un taxi pana la aeroportul din Malpensa.  In drum spre casa in leganarea aeronavei, aveam destul timp sa meditez, mi-am dat seama de un lucru revelator. Bucatelele de ciocolata ale lui Carmen nu au nici o putere ascunsa. Ci sunt doar un pretext sub care Ari si-a ascuns nebunia. I-a facut pe toti sa creada ca de fapt datorita acelei bucatele de ciocolata se poate inalta de-asupra pamantului cu doua palme. Caci e mai usor sa crezi ca puterea care anima lucrurile se afla in afara ta, ci nu inauntrul tau. 

    In acea noapte, Ari a reusit sa o scoata pe Carmen din realitatea cifrelor. Tot ce s-a intamplat acolo a fost datorita lui Carmen. Ea a crezut in puterea fantastica a dragostei, un fel de fruct interzis pentru ea. Cand crezi ca iti poti lua zborul, asemeni pasarilor de lut, totul e posibil. Carmen a trait un delir de grandoare accentuat de chimia endorfinelor. Carmen este singura veriga lipsa din intamplarea fantastica pe care a trait-o Aristotel pe sacarile Domului din Florenta. El nu era decat un mediu prin care imaginatia s-a propagat, prin care fantasticul s-a materializeaza. Asa cum interpretarea unei picturi nu se afla pe panza, ci in ochiul celui care priveste. 

    Firesc ar fi fost sa investighez copilaria lui Carmen ca sa inteleg de unde a pornit obsesia asta pentru Ari, fantasma prin care l-a investit cu puteri supranaturale. Probabil ca povestindu-i cum l-a vazut in acea saritura cum leviteaza, Ari a inceput sa creada ca poate sa se desprinda de pamant. Astfel si-a indeplinit dorinta ascunsa a copilariei, sa faca pasarile de lut sa zboare. Cum de m-am lasat pacalita de Carmen? Cum de nu am reusit sa ii vad pasiunea ascunsa pentru colegul ei de banca? Era atat de evident... Ca il iubea pe cel care nu o vedea decat ca pe o fata cu parul lins, cu fata cuminte, ca pe una din surorile lui. Pasiunea ei ascunsa pentru colegul care ii spunea povesti nemuritoare doar ca sa obtina temele la matematica. Iar ea, la naiba, creada ca acele povesti sunt declaratii de dragoste scrise special pentru ea. 

    Deseori profetii sunt incurajati de proprii discipoli sa creada in puterea lor nelimitata. Acest delir de grandoare il intalnim fara exceptie in imaginea dictatorilor. La origini se afla un eveniment unic, care nu poate fi nici infirmat nici confirmat. Apoi apar martorii, legendele, povestile, faptele marete si realizarile fantastice. Un mare artist, un creator, nu isi pierde timpul cu detalii, se vor gasi destui comentatori care sa caute sensurile ascunse. Acelasi mecanism s-a propagat si in comunitatea online. Iar eu am fost atrasa de aceasta gandire magica si primitiva. Pentru moment, am crezut ca Aristotel chiar poate face pasarile sa zboare...Readusa la realitate, am trait dezamagirea pe care a trait-o si el, copil fiind, pus in fata adevarului rece, de gheata. Cat despre Carmen, probabil ca inca este in negare. Nu as vrea sa treaca printr-o criza care sa o trezeasca. Caderea ar fi prea mare... Cum spuneam, realitatea pentru unii este mult prea dura. Nu am gasit nimc fantastic in copilaria lui Aristotel ci doar dezamagiri si traume. 

    Dupa ce a trait o alta dezamagire, caci tocmai ce se despartise cel mai probabil de Francesca, Ari a pus mâna pe cutia de metal cu ciocolate pe care o primise la absolvire si pe care o uitase sus pe șifonier. Isi aduse aminte de Carmen, colega lui de banca. In acel moment, intamplare facea ca atat Carmen trimisa de corporatie la un team-building in Florența,  cat si Aristotel care era in vizita la sora lui, Maritzzia, care studia medicina, sa se întâlnească. S-au reintalnit dupa mai bine de zece ani, iar Carmen a vazut in asta mana destinului. Trebuia ca Ari sa fie alesul. Si cum altfel putea sa fie alesul daca nu printr-o intamplare fantastica? Avea succes, avea cariera, isi lua repede o fusta rosie cu care isi asorata rujul de pe buze, pantofi stileto si si-a dat intalnire in Piata della Signora. Au baut, probabil ca au si dansat si dupa petrecere au ramas sa se mai plimbe pe strazile pustii ale Florentei. Ari incepu sa isi arate farmecul de trubadur imitand tot felul de instrumente. Carmen l-a incurajat sa isi afirme nebunia si talentul. Dupa cum stii, din acel moment totul avea sa capete proportii cosmice.