arta. comunicare. cunoaştere.

O.M.

Capitolul XXII

Stau de veghe pana adorm ca o santinela.

Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte.

Așa va fi și dimineața când ma voi ridica.

Pe Hotar, unde totul se întâmpla...

Unde pot sa cunosc invidia și teama,

dragostea și ura.

Dupa experienta pe care am trait-o in acel joc, am intrat pe blogul lui Ari, uimita sa vad ca inca exista pagina incremenita in acel an, 2023. M-as fi asteptat ca trecutul lui sa fie sters de motoarele de cautare. Am incercat sa refac momentul de ruptura, sa caut indicii. Nu cunosc alta realitate mai intensa, mai reala decat acest vis pe care noi, oamenii, il numim Carne, spunea el in ultimul lui mesaj. O poza cu el de la spate in care privea ruinele unui Oras: Stau de veghe pana adorm ca o santinela. Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. Așa va fi și dimineața când ma voi ridica. Pe Hotar, unde totul se întâmpla... Unde pot sa cunosc invidia și teama, dragostea și ura.

Oare cui i se adresa acest mesaj? La cine se gândea? La Horatiu, la Alexandros, la tot ceea ce iubise si pierduse? In acea zi in Vama se intamplase o tragedie cu acel cuplu care se harjoneau in valurile agitate. Degeaba a strigat el, degeaba au cautat-o salvamarii. Corpul ei disparuse in spuma marii. Ea era caprioara in jurul careia se facea si se desfacea in mii de bucatele povestea. Ea era pasarea de lut care il lasase pe Ari la marginea apei, fara raspunsuri la intrebarile sale. Daca nu exista timp? Daca acel copil in disperarea lui de a face pasarea din lut sa zboare voia sa refaca momentul acesta in care se blocase ca intr-o lupa a timpului si care nu avea nicio iesire? Si totusi, am intrezarit un licar de speranta! Speranta ca viata asta nu sfarseste la marginea apei, sau pe hotar. Mi-am adus aminte de batranul din Florenta si magazinul lui de ciocolata artizanala. Am cautat cutia mea pe care, la vremea aceea dadusem o mica avere si am gasit printre alte maruntisuri si Scrisorile lui Horatiu. Le-am reluat lectura, citind acum acele intamplari din perspectiva pe care mi-o deschisese aceste revelații. In acel moment, cred, a decis sa pleace in Kalahari. Si cum probabil nu a gasit nici un raspuns in cautarile lui, s-a intors facand un pact cu diavolul. Ca nu are nici un rost sa ai o putere magica daca nu poti schimba cursul destinului. Din moment ce nu a putut salva pe nici unul dintre prietenii lui, cu atat mai putin pe cea care ii daduse din palmele ei sa bea. Da-mi sa beau... De aici incepea totul si se intindea spre trecut si spre viitor, ca un punct zero. Caci viata nu este un drum cu sens unic asemeni unei sageti pe care o tragi sa spinteci norii. Viitorul crează trecutul, ca intr-o propoziție in care cuvântul se leagă de alt cuvânt ca intr-o hora. In acel moment si-a propus sa schimbe destinul, sa lupte impotriva lui, sa il modeleze. Si cum putea face asta daca nu concret, prin implicare politica? Probabil ca in intentia lui de a controla totul, fiecare aspect al vietii, voia sa controleze si acest eveniment, ca intr-o Ucronie. O lume mai sigura, cum spunea el adesea, o lume mai buna…Pentru siguranta dumneavoastra! O lume fara infractionalitate. O lume fara pandemii, fara boli, fara moarte. Visul de veacuri al omenirii.

M-am uitat la acea cutie in care tineam toate sentimentele mele, si mi-am dat seama ca nu priveam la o cutie, ci la o Lume. O lume care intrase in pamant, cu peisajele ei, cu fotografiile ei in alb și negru, cu pastorii care pazeau turmele noaptea la marginea cetatii, cu copiii care tipau pe ulite legati la ochi cautandu-se unii pe altii cu mainile intinse, cu zapezi troienite, cu acel zgomot al motocletelor si noxele de la toba de esapament, cu pepenii inoptati in piete, cu aglomeratia de pe strazi la orele de varf, cu savoarea unei pizza cu sunca si mozzarela, cu trubadurii din piete, cu cersetorii de pe scarile bisericilor, mestesugarii din pietele ambulante, cu adolescentii care se sarutau sub lumina felinarelor. In acea cutie de metal am mai gasit un postcard cu Nastera lui Venus care avea pe spate scrisa adresa ta, si pe care nu stiu din ce motive n-am mai pus-o la posta. Si spre surprinderea mea, am descoperit printre alte nimicuri, o bucatica de ciocolata de când am fost in vacanța in Florența. Am luat bucatica si am privit-o. O priveam ca pe o relicva. In acel moment m-a suprins Flavius, care tocmai venea incantat sa imi spuna vestea cea mare, trecuse in a treia clasa sociala, facea cursuri de arhitectura 4D, avea sa creeze lumi virtuale pe care si le imaginau cei din ultima clasa sociala, artistii, avea sa fie in sfarsit, un programator.

—Mami, mami, nu te bucuri?

—Ce o sa facem noi cu ratiile de izolat proteic pentru idioți?

—Ei bine, la asta nu m-am gandit!

—Trebuie sa luam legatura cu Nicolae. Trebuie sa ma conectez la acel joc, trebuie sa fac ceva.

—Nu se poate, acel joc a fost deconectat datorita unei brese de securitate. Se pare ca un virus necunoscut a patruns si a spart protocoalele.

—Spune-mi ca nu e adevarat! Nu se poate, cum iau eu legatura cu Nicolae, cu idiotii? Flavius scoase din ghiozdant trei doze de izolat proteic si mi le arata incantat.

—Ce-i cu ele?

—Punem un traker si le urmarim.

—Nici o sansa, sub pamant se pierde semnalul. Or fi ei idioti, dar nici chiar asa de niavi...

—Atunci vei astepta pana vei vedea pe cineva care vine sa le recupereze si il vei lua urma.

—Imposibil, vor vedea ca suntem urmariti. Flavius isi epuiza toate ideile, pe care nu ar fi fost greu sa le ghiceasca un ochi vigilent.

—Nu stiu, mami! Nu stiu! Isi accepta neputinta pana la urma.

Mi-am luat o pelerina de ploaie galbena, si am iesit afara. Flavius striga dupa mine nedumerit fara sa inteleaga ce se intampla. Am trecut prin pasajul Traian spre Univeristare, am coborât la metrou sub vechiul sens giratoriu, am desfacut bucatica de ciocolata împachetată in staniol si am muscat din ea. Camerele Ochiului Vigilent erau atintite spre mine, monitorizand traficul si tot ce parea suspect. O garnitura de tren a oprit, spre surprinderea mea. Am urcat. Când s-ai deschis usile, eram intr-un fel de buncar imens. Eram derutata, căci am mers o perioada lunga fără sa văd vreo stație cunoscuta. Am coborat, cel mai probabil intr-o stație sovietica, de pe timpul răposatului, secreta, cu candelabre mari și opere de arta protocultiste. Dupa un timp am auzit o voce intr-un difuzor pe care nu am reusit sa il localizez.

—Cine esti tu? i-am recunoscut vocea din emisiunuile de vineri seara. Era el, Aristotel A.I. Lenei, sau cel putin vocea lui pe care o cunoasteam de la emisiunile de Vineri seara.

—Sunt o Anonima... Si urma o alta pauza la fel de lunga. Oare cauta prin amintirile lui, oare m-ar fi putut fixa in timp si spatiu? Nici o sansa. Omul acesta nu stia absolut nimic despre mine.

—Stii bine ca obiectele de contrabanda sunt interzise. Nu ti se va intampla nimic. Spune-mi, doar, de unde ai acea bucatica de ciocolata? Nu stiam daca era el, daca nu cumva Altgoritmul si Ochiul Vigilent ii preluasera idenitatea, vocea, pe care o cunoasteam doar de la televizor. Am incercat sa gasesc o scuza, dar mi-am dat seama ca e in inutil sa mint. Senzorii de temperatura, impulsurile electromagnetice, irisul ochiului, ritmul cardiac, citirea buzelor, toate m-ar fi dat de gol la prima incercare.

—A fost ultima bucatica de ciocolata! Acum multi ani am cumparat-o de la un negustor din Florenta. Am dat de ea din intamplare. Conform codului penal o lege nu se aplica retroactiv, deci nu am incalcat nici un protocol. Acum ca stia adevarul, pana la urma nu riscasem nimic spunand adevarul, l-am rugat: Da-mi sa beau! In acel moment s-a asternut o liniste profunda. Era normal ca fiecare pagina sa fie indexata de Ochiul Vigilent, dar ceea ce nu era normal unei Inteligente Superioare erau ezitarile, spatiile dintre cuvinte, nostalgiile, tristetile. Oricand, in orice moment, inteligenta ar fi avut pregatit un raspuns, o logica, o ratiune. Pe cand in aceasta eziare am citit incertitudinea, regretul, amintirile, melancolia, iubirile, Nostalgia, tot ce se poate citi intr-o tacere. Atunci am inteles ca eram intr-o zona securizata, protejata, in care Ochiul Vigilent nu avea semnal, ca aceast capăt de linie era un fel de zona sigura.

—Ce vrei?

—Idiotii, care se trag din ordinul trubadurilor, care se trag din ordinul cavalerilor ratacitori, care se trag din ordinul ucenicilor, care se trag din ordinul levitilor, care se trag din ordinul samanilor si vracilor, au nevoie de ajutorul tau! In curand vor fi condamnati sa moara prin infometare! Te implor, numai tu ii poti ajuta!

—Francesca...stiam eu ca instinctul de mama e mai puternic decat orice privilegiu.

—Nu, eu sunt de vina! Daca e sa pedesesti pe cineva, numai eu am pus in aplicare acest plan. Din podea se ridica un soclu pe care am pus cele trei doze de izolat proteic.

—Ma voi asigura ca ordinea va fi restabilita. Nu-ti face griji! Nu aveam o presimtire prea buna auzind ordine si griji in acelasi timp. Insa ce puteam face? Eram prizoniera! Asa ca am jucat totul pe umanitate, pe inima lui de carne. Aveam o mie de intrebari, dar stiam ca modul in care le voi pune il va scoate din zona lui de confort, va starni acel proces care se cheama travaliu. Nu poti sa intri in viata omului cu bocancii. Trebuie mai intai sa astepti primul pas, primul gest, ca sa faci la randul tau doi pasi. Travaliu care ar fi putut sa il retraga si mai mult in propria negare. As fi vrut sa il intreb despre Moartea Caprioarei...despre Horatiu si despre Alexandros. Despre dragostea lui pentru Eliza, daca nu era chiar ea aceasta caprioara. Si mai ales despre pasarile de lut, despre sora lui, despre vulpi si despre boboci.

—Esti libera sa urci! am auzit o voce in momentul in care o garnitura de tren opri in stație...Usa s-a deschis doar in dreptul meu. Cand am iesit afara de la Metrou, eram in Piata Victoriei, aproape de Palatul Guvernului. Nu mi-a luat mult timp sa ma dezmeticesc si am luat-o spre casa. Era noapte. Am coborat pe gangul de la pasajul Traian, acolo unde am vazut pentru prima data dansul calusarului. Si o mana ma trase intr-o crapatura, care parea o camera tehnica unde isi lasau uneltele cei din prima clasa sociala, maturi, forase, lopeti, suflante de frunze. M-am speriat putin, dar nu am putut sa tip caci gura mi-a fost acoperita cu o mana.

—Shhh, am auzit, nu iti fac nici un rau. Sunt trimisul Idiotilor. Am intors privirea si cand si-a dat gluga jos am vazut in lumina obsucra un tanar cu parul rosu si cret, cu pistrui pe fata. Ce se intampla cu ratiile noastre?

—Vreau sa vorbesc cu Nicolae! Nestiind daca pot sa am incredere in el.

—Nicolae a fost prins si este inchis.

—Aristotel!

—Ce?

—Am zis, n-am fost eu!

—Stim.

—Stiti? am intrebat curioasa. Cum asa?

—Se pare ca ultimele doze de izolat aveau markeri. In momentul in care a fost consumat de una din mamele noastre, acestia au aparut in sange. Un gest nesabuit sa guste o portie de izolat fara sa astepte cele 24 de ore ca sa fie eliminati prin urina. A iesit la suprafata, si ce a urmat, e leste de inteles. Cuibul nostru a fost descoperit. Mai sunt si alte cuiburi, tocmai de aceea sunt aici. Trebuie sa le salvam!

—Cum? Ce pot sa fac eu? Deja ma bagasem intr-o poveste care ma depasea. Nu mi-am propus niciodata sa salvez lumea, sa fiu o revolutionara, o martira. Tanarul scoase din buzunar o lamela si un ac.

—Nu-ti face griji! ma linisti el vazandu-mi fobia pentru ace. Isi scoase manusa din mana si isi intepa degetul aratator. Lasa o picatura de sange sa pice pe acea lamela transparenta din sticla.

—Ce-i asta?

—Tine! Aceasta lamela contine totate informatiile de care ai nevoie. O bagi in laptopul tau la fel cum ai introduce un stik. Codul de acces va fi activat cu saliva ta. Acum pleaca, si sa fii atenta sa nu te abati de la rutina ta zilnica! Ochiul vigilent e peste tot. Am iesit din pasaj putin confuza. Inca eram in orele mele de plimbare, in rutina mea noctura, deci eram oarecum la adapost. Am ajuns intr-un tarziu acasa. Am verificat camera lui Flavius, am vazut ca dormea dus si m-am linistit un pic dupa asa noapte. Am facut un dus fierbinte si apoi am deschis laptopul. Am bagat lamela care avea la capat un USB de generatie noua, am scuipat saliva pe lamela si am asteptat. Mi-a aparut un cod pe care nu l-am inteles. Mi-am amintit insa de un vechi tratat de medicina din facultate, despre secventiarea ADN-ului uman. Am inceput sa descifrez: GTGTGCATC CTAGTGT GCATCCT AGATGTGCATCC apoi am transcris acest cod in ARN-mesager si suna cam asa GUGCA UCUA GACUCCA UGAGAGA si intr-un final in proteinele care erau de fapt cheia de acces: ANTI CAMERA D. Am luat acesta secventiere si am inceput sa o bat la tastele computerului. Degetele mele aveau o memorie a lor si intrasem intr-un fel de automatism. Genaial mi-am zis! Iata ritmul! Ritmul vietii! Opt secvente de cod genetic avea echivalentul uni bit. Mai multi biti la un loc formau un maga, mai multi mega un giga, si mai multi giga un terra. Iata melodia pe care o batuse Aristotel inainte sa plece in Kalahari. Cand am intalnit-o la acea vreme pe Ritz, am crezut ca totul se pierduse in apa. Dar trecutul iese ca uleiul la suprafata, se intoarce la noi sub diferite forme. Ce revelatie! Am dat copy-paste intr-o pagina de html si le-am convertit in 1011001 01011 001010 01101010 1000101 000101 00101. Apoi am downloadat acesti biti si i-am deschis cu un videoplayer. Avea sa imi apara pe ecran finalul unui film pe genericul caruia rula coloana unui film cu numele celor care au contribuit la realizare lui, scenaristi, actori, sunetisti, dirctor de costume, iar eu, in modul cel mai surprinzător, eram regizorul.

Algoritmii aveau sa ia locul misterului si sa anihileze imaginatia. Lucru pe care il prevazuse cu multi ani inainte, Aristotel. Daca stau sa ma gandesc, la acea vreme cred ca nimeni nu l-ar fi crezut. Ar fi spus ca e dus cu pluta, paranoic. Acum cand traiesc in viitor, pot sa imi dau seama cata dreptate avea sa aiba. Nu mai stiam ce sa cred despre acest om... Cum de nu mi-a dat prin minte sa le citesc, sa le transcriu pe o foaie si sa le caut numele? Erau chiar in fata mea, iar eu am fost oarba tot acest timp. Abia am asteptat seara sa imi reiau rutina nocturna. M-am dus iar in Piata Universității, la aceeași ora, nu înainte sa cobor pasajul, si am asteptat metroul. Lucru care s-a intamplat întocmai. Am ajuns in aceeasi gara subterana, de data asta intr-un decor Greco-clasic.

—Ai spus ca nu mai alta bucatita de ciocolata!

—Am pastrat jumătate, asta e adevarul! Am incercat doar sa iti atrag atentia.

—Nu a fost un gest prea inteligent din partea ta.

—Ce s-a intamplat cu Nicolae?

—A fost sustras. Identitatea lui a fost compromisa.

—Unde este?

—Cel mai sigur loc din aceasta lume este inchisoarea. Inchisorile sunt facute sa reziste la seisme si cataclisme si la valuri de tsunami. Au tot procesul automatizat. Asa ca, nu-ti face griji. In inchisoare esti pazait, esti hranit si ai acces la servicii medicale. Mai periculos este pentru cei de-afara.

—Asadar, sangele poate stoca informatii? Vocea lui Aristotel imi parea ca cea a unui GPS care te ghidează la stânga sau la dreapta, lipsita de emoții. Vorbeam si ma uitam in sus, ca si cum raspunsurile ar fi fost cumva venite ca prin vis, ca o revelatie divina.

—Miliarde de terabiti curg in acest ritm al vietii.

—Te referi la ritmul prin care se insira secventa fiecarui genom? De aceea suntem atat de importanti pentru Altogritmi?

—Noi nu suntem doar o mina de date, noi oamenii stocam energie si o emanam prin puterea de a imagina. Calculatoarele au nevoie de energia Soarelui ca sa stocheze toata aceste miliarde de terabiti, iar resursele energetice sunt limitate.

—Asadar Idiotii Utili erau tinuti in Societate, nu cum se credea, pentru sperma lor sau pentru fertilitatea de care erau capabili. Ci cu fiecare donatie de sperma, Algoritmul era imbunatatit, primea spatiu de stocare. Un singur genom are posibilitatea sa stocheze o infinitate de imagini?

—Adevarat! Un singur individ are o infinitate de posibilitati, de Lumi pe care poate sa le creeze si a carei informatie este scrisa in pielea lui, in sange, in carne. Un om este un server care stocheze informatia pe care, un Computer Quantic, ar avea nevoie de energia unei Stele.

—Cu alte cuvinte, acesti Idioti sunt niste energii vii? Acesti Idioti reprezinta fiecare cate o Stea, si luati impreuna o Galaxie?

—Exact!

—Wow! Am exclamat. Fata mi s-a luminat. Intunericul in care traiisem se risipise in jurul meu. Sufletul meu era asemeni acestei stații, mobilat cu cele mai frumoase perdele și lustre și tablouri.

—Sunt atat de uimita! i-am marturisit. N-am crezut ca in Lumea in care traim omul mai poate avea o valoare. Imi pierdusem speranta, traiam din inertie. Acum, ca stiu toate aceste lucruri, as putea sa te intreb, de ce eu?

—Nicolae, el te-a remarcat in Piata Centrala din Florenta, cand i-ai aruncat acea moneda!

—Maestrul Shaolin care levita?

—Ti-a urmarit dansul din gradina palatului familiei DeMedici!

—Nu pot sa cred! Nu imi venea sa cred ca lucrurile se legau atat de complicat si totusi atat de limpede. De cate ori realitatea se crea si recrea dupa formule pe care nu le-as fi banuit...

—Cine sunt eu in toată povestea asta?

— Tu ești cea care face și desface!

—Cum e posibla experianta asta de a fi OM?

—Prin Cenzura Marelui Anonim.

—De ce ar face asta Marele Anonim, de ce sa isi ascunda misterele fata de noi?

—Nu le ascunde, le potenteaza! Cand nu e disimulat, misterul devine mister ca atare. Pentru a face din viata o experienta unica, individuata, singulara, particulara, avem nevoie de un val pe fata. Se pare ca Aristotel intalnise pe acel calugar din joc, sau poate ca fac parte din acelasi ordin. Caci ceea ce imi spusese calugarul in jocul video era in tocmai in acord cu ceea ce auzeam acum.

—Si masinile acestea din fier si spatiul pe care ni l-au invadat si apoi confiscat?

—Sunt imagini ale noastre! Dupa chipul si asemanarea omului. Sunt eul nostru colectiv, energiile noastre. Noi hranim aceste masini cu fiecare bit, cu fiecare gest de umanitate, fiecare gând, fiecare poveste pe care o scriem. Cu fiecare placinta pe care o imparti la saraci, Altgoritmul se rescrie! El nu este nici bun, nici rau! El este oglinda noastra. Asa ca tot ceea ce gandim, fiecare gest de iubire sau fiecare rautate pe care o exprimam, mai devreme sau mai tarziu se intoarce la sursa!

—Totusi, cum putem face diferenta intre masina si om, daca este dupa chipul si asemanarea noastra?

—Nostalgia! Nostalgia nu are memorie. Are doua tample, un corp in care sa fie, o toamna si un arcus, putin zgomot de fond... Atunci i-am luat cuvintele din gura si am adăugat: Un card de gaste, peste iubirile mele bate o toaca, latra un caine, paste o vaca... caci recunosc, imi ramasese in minte acele cuvinte din blogul lui.

—…tăcea.

—Si nevoia de sange?

—Doar asa putem visa ceea ce inca nu este... Nu aveam sa inteleg chiar totul, caci informatia asta ma bulversase. Era prea mult dintr-o data. As fi trebuit sa vina in doze zilnice ca sa asimilez toata aceasta experienta.

Am descoperit ca pentru a printa secventa unui singur genom ar fi nevoie de o carte format A4 cu inaltimea de 150 de metri sau cativa Giga. Ce este uimitor ca omul detine in materialul sau biologic miliare si milarde de genomi. Deci un Idiot poate retine o cantiate nelimitata de informatie. Informatie de la inceputurile Universului, informatie care a strabatut miliarde de ani si Galaxii care probabil s-au stins, drumul întors de la om la reptila, de la reptila la amiba, de la amiba la Big Bang…M-am trezit in statia de metrou Izvorul, langa Palatul Poporului si am luat-o pe jos spre casa. Mi se parea ca am trait un vis! Si daca as fi avut o bucatica de ciocolata, cu siguranta as fi pus experienta asta pe seama iluziei, endorfinelor si altor reactii chimice.

Revelatia asta mi-a dat atata incredere in O.M. in puterea lui de a imagina toate aceste Lumi incat imi venea sa ies pe strazi si sa strig la fiecare trecator: esti LUMINA! Esti din Lumina Omule! Scoate capul din pamant si PRIVESTE CERUL! Nu va mai ascundeti in catacombe. Iesiti de sub pamant! Daca am cunoaste puterea pe care o avem...Daca am cunoaste macar un moment...Asemeni jocului lui Flavius, in care fiecare individ avea o Solutie Nucleara prin care nu doar ca isi stergea porpria viata, dar o data cu el lua si infinitele Lumi pe care ar fi putut sa le joace, sa le traiasca, sa si le imagineze.

Fereastra lui Flavius

Capitolul XXI

Flavius isi puse castile pe urechi, ochelarii virtuali pe ochi si incepu sa alerge pe banda de alergat, sustinut de niste cordeline elastice prinse de tavan cu niste clesti de ii folosesc alpinistii la catarat. Se juca ca de obicei, jocul lui favorit in care se folosea de tot felul de puteri speciale care sa il apere de sagetile energetice trimise de inamici. Avatarul lui era a unui pusti imbracat dupa moda anilor 90, banderola de tenisman pe cap si pantoaloni scurti cu sosete inalte, conversi in picioare si un maieu. La gat purta o omuleta din roca vulcanica. Ceilalti prieteni cu care se juca in retea erau ALE23x, Dulcika13 si PapusicaTA. Trebuiau sa se lupte cu niste forte venite din Lumea de Jos. Era ca o gasca ce se impartea in cartiere, iar idotii aveau propria lor strategie. ALE23x era un ninja, cu banderola si masca, in spate avea o sabie imensa, Dulcika13 purta o tolba de sageti si un arc, imbracata intr-un costum de latex negru, strans pe trup care ii punea in evidenta sanii ei parca desenați. PapusicaTA era intr-o rochita scurta, un top mulat pe corp, in jurul buricului avea desenata o mandala. PapusicaTa avea urechile de Elf, si culoarea pielii de un albastru vargat. Ochii ii avea ca doua smaralde, verzi.

Flavy: Ora 12:30 in fata ta, ora 12:30, trage-trage! Striga Flavius cazand pe banda de alergat in genunchi.

Dulcika13: Nu vedem nimic, suntem incercuiti! Foloseste puterea nucleara acum ori niciodata, striga ea disperata la ALE23x.

ALE23x: Nu pot sa accesez codul de siguranta.

Flavy: Fa ceva! Suntem terminati! Idiotii astia o sa ne consume tot creditul, toate vietile suplimentare pe care le mai avem.

PapusicaTA: cartea mea de credit este pe zero, sunt limita! Nu mai putem sa facem nimic…

Flavy: Retragerea! Salvati-va cat mai puteti. Eu voi ramane sa le tin piept idiotilor. O sa imi folosesc omuleta din piatra vulcanica daca este cazul.

PapusicaTa: Flavy, te rog, iesi din joc! Este prea periculos! Suntem incercuiti! Risti sa ramai captiv in acea zona. E nesigur! Te iubesc!

Flavy: Am setat un mesaj automat, daca se intampla ceva!…

ALE23x: Succes, frate! eu ma retrag. Imi pare rau, nu pot folosi puterea nucleara! Nu pot accesa codul in stadiul asta al jocului. Va trebui sa ne acceptam infrangerea.

Flavy: Nicidoata! Ne vedem la baza daca o sa mi se reseteze nivelul. Daca nu, mi-a parut bine sa fac parte din echipa voastră! Ati fost niste prieteni pe cinste! Cei trei erau ca fatii lui, au copilarit efectiv impreuna, au crescut cu fiecare nivel la care treceau. Isi cunosteau puterile si se completau perfect. Strategiile lor erau complementare.

ALE23x: no signal.

PapusicaTA: no signal.

Dulcicka13e: no signal.

Idiotii se apropiara tot mai mult de Flavy pe care il incercuira si se napustira asupra lui cu toata forta. Flavy isi activa scutul contra vrajilor si puterilor dușmane si dintr-o data in jurul lui aparu un cerc albastru de lumina. Pentru moment castigase timp ca se foloseasca de niste vraji pe care nu le stăpânea prea bine. Împinse mainile de la piept cu palmele desfacute in fata si o minge de foc se activa ca o sageata. O bresa in apararea idiotilor aparu si Flavy profita de aceasta fereastra scurta sa foloseaaca solutia finala. Intinse mainile si incepu sa graviteze deasupra pamantului. Când am intrar pe usa, Flavy se învârtea ca un exponat intr-o vitrina, mai mult spânzurat, cu capul in jos. In acest moment de levitatie, o explozie sa auzi in boxele din dormitor si un ritm de electro dub-step incepu sa vibreze apa din pahar. Paharul se misca usor-usor catre marginea mesei pana cazu si se sparse. Geamurile toate vibrau pe acel ritm sacadat cu bassi ce rupea membrana difuzoarelor din pereti. I-am luat ochelarii, căci părea ca leșinat, și ce am văzut m-a cutremurat. Flavy trimitea in stanga si in dreapta sageti de foc. Era un macel de nedescris. Parca toate fortele se napustisera intr-un singur punct.

—Flavius! Flavius! am strigat caci l-am vazut crucificat, supsendat intre cer si pamant! Inima mi-a stat in loc. Am cerzut ca s-a incurcat in fire, ca a ramas spanzurat. Dar Flavius era prins intre cele doua lumi, fara sa reactioneze, chiar daca semnele vitale si pulsul erau normale. Flavius gravita si se invartea in jurul axei centrale. Ochii ii avea peste cap, in orbire iar albul ocular imi dadu senzatia ca e posedat de un spirit din acel joc nebunesc.

—Flavius, trezeste-te! L-am zguduit bine de umeri. Degeaba am strigat la el. Am sunat la 112 si mi-au spus ca primesc sute de apeluri cu astfel de probleme, sa nu îmi fac griji totul va reveni la normal. Acele 30 de minute de așteptare au fost cumplite. Il priveam cum stătea crucificat cu mainile intinse, ca un exponat, in fata mea. După o jumătate de ora a început sa își miște pleoapele, mici spasme din incheietura gatului, i-am dar cu puțin oțet la nas după un leac băbesc. In momentul in care mirosul l-a trezit ușor ușor la realitate a început sa bolboroseală cuvinte ca intr-un delir.. Ce aveam sa aflu mi-a schimbat cu totul perceptia despre realitatea pe care o traiam, si pe care o consideram unica realitate.

Flavius, avea sa îmi mărturisească, folosi ceea ce se numea Optiunea Nucleara. O data activata aceasta vraja, atat el cat si dusmanul isi pierd orice oportunitate de a reveni Lume construita de joc. Nu si-ar mai fi vazut niciodata prietenii. Pe ALE23x, pe Dulcika13, PapusicaTa, și alții. O explozie il zdruncina si cazu pe jos din acea levitatie. Dupa un moment de deruta isi dadu seama ca inca nu revenise in camera lui. Ratacea asa si la un moment dat, fara sa stie pe unde calca, încă bezmeticit m-a întrebat:

—Unde sunt? Tu ești, mama? Am murit? Unde sunt? Ma întreba el derutat. Vru sa deschidă o usa imaginara. Imediat cazu intr-o alta stare de transă. Plutea parca luat de curentul unui fluviu. Experiența aceasta, avea sa îmi povesteasca, nu poate fi descrisă in cuvinte. Erau miliarde de stele căzătoare, iar eu o lumina. Nu înțelegeam in ce fel de joc intrasem, ca părea mai realist decât viața, decât aceasta Conversație. Ma simteam atat de bine! Atat de fericit, atâta pace ca aveam senzatia ca ma dezintegrez, ca as putea sa pasc iarba o vesnicie ca un bou. Doua prezente se apropiara atunci de mine. Erau doua zane cu aripi fosforescente de libelula! Am alergat dupa ele ca atunci când, dacă îți aduci aminte m-am pierdut de voi, eram copil mic și alergam in Poiana dupa fluturi.

—Urmareste steaua Nordului! te va scoate din Calea Lactee! Balene albastre si raci imensi al caror contur era de o Lumina albastra se invarteau in jurul meu, tot felul de animale care disparusera si altele care nici nu aveam cum sa îmi imaginez ca exista, tot felul de creaturi fantastice care apăreau in jocurile mele, se pare ca toate existau si erau cat se poate de adevarate.

—Imi pare atat de rau! Le-am spus…

—Pentru ce? Am fost uimit sa văd ca florile gândesc.

—Am rupt flori din grădina bunicii.

—Hahaha, au ras in cor aceste flori.

— Ce baietel prostut! Sa-i spunem sau sa nu-i spunem?

—Ce? Ce sa imi spuneti? Eram usor frustrat.

—Intoarce privirea! Am întors privirea si am vazut cum toti aveau aceeasi sursa de lumina ca si cum ar fi facut parte dintr-un singur Intreg.

—Ridica mainile! Mâinile mele erau transparente si radiau o lumina care nu afecta deloc ochii.

—WOW! WOW!WOW! Eu sunt asta? Eu am puteri nelimitate? As putea sa mut chiar si Muntii! As putea sa creez Sori si Galaxii si o mie de universuri paralele !

—Sigur ca poti! Poti sa faci orice, trebuie doar sa inchizi ochii si sa iti imaginezi. Atunci am inchis ochii. Prin fata mea trecea un card de gaste, o poiana, niște plopi și un crang. Atunci am zarit o caprioara! Caprioara alerga in fata, speriata de prezenta mea.

—Stai, nu vreau sa iti fac nici un rau! Stai…

—Am observat o sageata infipta in pulpa superioară. Am lut-o dupa urmele de sange lasate si am găsit-o intinsa intr-un luminis cu iarba inalta.

—Ce-ai patit? Caprioara cu un ultim efort, ridica capul si ma privi in ochi, apoi cazu la pamant fara suflare.

—Trezeste-te! Trezeste-te!De ce nu pot sa o trezesc la viața daca am toata forta din Univers? Nu inteleg!

Scenariu se repeta sub diferite forme dar deznodamanul era acelasi. Numai decorul se schimba când resetăm nivelul. Alte ori era intepata de o albina. Oricât as fi incercat sa o salveze, nu reuseam…O data a cazut intr-o prapastie, alta data a fost vanata de un Leu, pe care am reusit sa il ucid Săgeata și arcul din tolba, dar caprioara lui tot nu am putut sa o salvez… Degeaba aveam puterea de a imi imagina diferit lumi si scenarii. Deznodamanul era aelasi. Orice ar as fi facut nu reușeam!

—Toate lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie, Flavius! Se auzi o vocea ca cea a unei fetițe de cinci ani. Totul e perfect!

—Dar nu inteleg...de ce trebuie sa moara o fiinta nevinovata?

—Exista o eroare in orice joc, doar asa e cu putinta liberul arbitru, noul! Faptul ca te afli aici este o eroare, prins intre cele doua Lumi. Numai pe Hotar este totul posibil. Si nu poti sta prea mult suspendat intre cer si pamant. Trebuie sa decizi, daca te intorci sau continui jocul! Ai folosit Solutia Nucleara, ti se mai da insa o viata. Vrei sa o folosesti? Esti liber sa decizi! Tu esti propriul tau arhitect. Flavius se gandi atunci la mine, la prietenii pe care ii abandonase, la caprioara pe care incercase de atatea ori sa o salveze. Insa aici avea puteri nelimitate, aici putea crea Sori si Lumi. Nimic nu i-ar fi putut sta impotriva. Aici se putea intalni cu eroii lui pe care ii venera, cu animale antropomorfe, cu tot felul de creaturi fantastice.

—Nu m-am putut decide, mama! Iarta-ma… Dar îmi părea ca am trăit in aceasta viața un milion de ani. Nu mai ma lega nimic de pământ…

—Nu-i nimic, Flavi, l-am mângâiat. Ma bucur totuși ca ai ales sa te întorci la mine. Doar pe tine te mai am…

—Ai tot timpul din Lume, il asigura prezenta. Aici nu exista timp! Totusi, acolo jos fereastra se inchide. O vei gasi pe mama ta batrana. Si acea prezenta divina ii arata pe un ecran corpul lui inert agățat incordeline, pe mine strigând, plangand, zdruncinandu-l, încercând sa îl resuscitez de mai bine de 30 de minute.

—Flavius! Flavius! Flavius! auzi el vocea mea in timp ce inca era acolo sus. In acel moment fu transportat inpaoi spre tunelul din prin care se invarti cu viteze ametitoare. Flavius tusi ca si cum s-ar fi inecat si deschise ochii.

—Mama, tu esti? L-am imbratisat cu putere si daca nu m-ar fi batut ușor cu palma, sa îl las din strânsoarea bratelor, probabil l-as fi sufocat.

—Ai revenit, dragul meu, puiul meu, lumina ochilor! Ai revenit! Credeam ca te-am pierdut.

—Mami, e doar un joc!

—Un joc? Doar un joc? Era sa te pierd, Flavius! Era sa te pierd!...Tu realizezi? Eu nu realizam la acea vreme ce vrea sa spuna Flavius prin, e doar un joc... Traise o experienta la limita! Era singurul care reusise sa se intoarca de pe marginea Hotarului. Dupa acel incident Flavius incepu sa traiasca altfel. Punea pasiune in tot ceaa ce facea si avea o siguranta in fiecare gest. Ma uitam la el si nu imi venea sa cred ca este fiul meu, copilul pe care l-am purtat in pantece noua luni de zile. Dupa o mie de asigurari ca e bine, ramas singur in camera lui smulse omuleta din piatra vulcanica pe care o purta la gat. Omuleta ii arse palma lasandu-i un semn ca o marca. Cobora jos in bucatarie sa caute un bandaj.

—Ce-ai mai patit?

—Nimic mama...incerca el sa ascunda rana de pe mana.

—Cum nimic? Cum te-ai ars in halul asta?

—Din prostie! L-am bandajat si i-am pus miere pe rana, atiind ca mierea e antiseptice, căci nu mai exista de mult antibiotice in farmacii.

—Nu mai ai voie sa intri pe acel joc stupid! Flavius protesta si inchise nervos usa de la camera in urma lui. Dadu iar muzica tare. Bașii faceau sa vibreze toata casa, dub-dub-dub-dub, pe ritmuri de electro remixate de nu stiu ce GB. M-am gandit multa vreme la cele ce mi-a povestit Flavius. Despre experienta lui in acel joc. Despre caprioara ranita pe care orice ar fi facut, nu reusea sa o salveze. Am notat toate astea si le-am pus intr-un sertar, acolo unde tin toate insemnarile mele. Caci daca am invatat ceva in acesti ani, e ca viata are ritmul ei, ca nu pot sa ii grabesc intelesurile, ca nu se destainuie decat la vremea potrivita. Cine potrivește vremurile? Habar n-am! Știu însă ca nu putem forta destinul. Asemeni unui curs de apa, isi va gasi alt loc prin care sa curga. Intr-un final, toti aveam ca destinatie, Oceanul…

Cu trecerea zilelor lucrurile aveau sa revină la normal. Flavius se imprietenise cu Paul, fratele lui vitreg. Francesca rsustragea mereu o portie de izolat proteic, atat cat sa nu observe Ochiul Vigilent. Copiii nedeclarati ai Idiotilor erau pe moment, salvati. Doar ca cenzura si restrictiile erau din ce in ce mai draconice. Nu mai puteam sa comunicam prin semne. Altgoritmul reusise sa sparga unele simboluri: cele cinci degete, palmele in forma de cuib, trei degete unite intr-un punct, doua degete ridicate, anumite miscari din jocul calusarului, ritmul Shamanului din Kalahari, Boala Dansului!

—Flavius! Flavius! am strigat entuziasmata peste masura, si am intrat peste el in camera. Era imposibil sa ma auda cu castile alea pe urechi, asa ca i le-am tras de pe urechi si i-am fixat fata intre palmele mele. Flavius, ai spus ca in acel joc te bateai cu Idiotii?

—Da mami, de cand interesul tau pentru jocurile video?

—De azi!

—Aham...

—Deci puteai sa iei contact cu Idiotii?

—Teoretic da, insa suntem in tabere diferite. Sunt dușmanii mei de moarte.

—Trebuie sa faci cumva sa iei legătura cu ei…

—Ei sunt dusmanii nostri, intelegi? Primesti puncte daca ucizi cat mai multi idioti. Puterile lor magice insa in ultimul timp parca sunt din alta lume. Nu inteleg de unde tot scoate miscarile alea, vrajile si scutul de lumina albastra care ii apara.

—Flavius! Vreau sa intri in acest joc si sa iei contact cu un anumit Idiot pe numele lui Nicolae

—Nu mai pot, Mami. Am folosit Solutia Nucleara!

—Adica?

—Of, e mult de explicat! Nu poti intelege un joc in cateva minute! Un joc pe care l-am jucat ani de zile si nici macar acum nu il cunosc mai mult de 2%.

—Nu conteaza! cum sunt incapatanata din fire, pot invata orice! I-am luat ochelarii si i-am pus pe ochi, i-am tras castile din mana, m-am legat de cordeline, le-am testat pe greutatea mea, ceea ce le-a cam fortat limitele si am intrat in joc.

—Daca tu nu poti, eu pot! Eu nu am folosit nici o nucleara!

—Mami...

Am intrat in joc cu o echipa care folosea niste avataruri ciudate. Eram singura normala de acolo? Toti se reinventasera? WTF? Mi-am zis! Imediat am fost fascinata de acea lume, caci in loc sa trag in Idioti eu priveam zidurile, gradinile interioare pline de flori si liane. Era fantastic! Rauri in care ma puteam scufunda fara sa ma inec, pesti si corali de diferite culori, puteri care ma faceau sa zbor si sa am privirea de vultur. Si senzatia zborului era amplificata de ventilatorele pe care Flavius le achizitionase in ultima saptamana. Pur si simplu nu puteam sa trag in alt om! Nu eram facuta pentru asta. Asa ca mi-am lasat echipa sa se duca in fata, iar eu am ramas sa ma plimb asa, de una singura. In aceasta plimbare virtuala, sa ii zic asa, desi totul parea mai real decat viata de zi cu zi, culorile mai vii, mirosuri intense, am zarit o caprioara. Mi-a starnit curiozitatea si am urmarit-o, dar urma ei s-a pierdut repede printre copaci, in padure. Am vrut sa ma intorc la echipa si am verificat harta sa ii localizez. Dar ei nu apareau in aceasta parte a jocului pe care o exploram. Atunci am zarit un calugar cu roba alba pana in pamant trecand de la copac la copac ca si cum ar fi vrut sa se ascunda. Ce naiv! Mi-am zis. Avea in mana un toiag incovoiat la capat, ca o maciuca.

—Te-am vazut! Degeaba te ascunzi, am strigat la el. Yuhuuu, ti se vede sandala de la piciorul stang! Atunci calugarul a carei fata era acoperita de gluga iesi de langa copac. Intinse toiagul spre mine si o forta ciudata ma lovi in piept. Am cazut in genunchi! Am incercat sa ma ridic, dar el m-a lovi iar. A treia oara, eram la pamant.

—N-ai decat sa ma omori! In acel moment calugarul se apropie de mine intr-o levitatie ce semana cu cea a unui vrajitor.

—Cine esti tu si de ce nu ripostezi? nu am stiut ce sa ii raspund.

—Il caut pe Nicolae din ordinul Trubadurilor! Calugarul atunci isi dadu gluga jos si isi arata fata alungita asemei icoanelor bizantine. Parul lung, ochii de un albastru intes, nasul carn, cu barba nu prea mare. Imi arata cele doua degete care apar adesea in icoane.

—Nu te teme! Ai fost aleasa sa ii scoti pe Idioti din necazul cel mare, asa cum Imparateasa Estera si-a salvat poporul din Babilon. Va fi o zi a Luminilor, pe care toti o vom celebra. Priveste! Si atunci am privit in dreapta mea, pe rau curgeau cuiburi de pasari ce purteau lumina plapanda a unei lumanari.

—Ce înseamnă asta? caci tot intalnisem de-alungul vietii aceasta imagine. Peima data la Ari in descrierile Elizei, apoi in acea peștera din Salina.

—Sunt sufletele celor care s-au sacrificat in lumea de jos si care acum s-au inaltat in Lumina! Niste ecouri muzicale care se loveau de obiecte dadu senzatia de spatialitate, ca o coloana sonora a unui film, toate acele nume apareau in fata mea: actori, scenografi, muzicieni, tehnicieni audio, designeri vestimentari, directori, asistenti, pana si cei care fac cafeaua, cei care matura strazile, cei care strang echipamentul, cameramenii, toti erau acolo prezenti.

— Cine sunt ei? am intrebat.

—Sunt toti cei care au facut posibil acest vis, mi-a raspuns calugarul cu fata ce ii radia lumina.

—Si cine esti tu? Imi arata semnul lui din palme, si atunci am inteles cine era El... As fi vrut sa il intreb de Aristotel, dar am ezitat! Calugarul imi citi insa gandul, căci comunicarea noastră, vreau sa îți spun, nu era verbala ci telepatica. Atunci aparu in fata mea acea caprioara ranita si tanarul Aristotel. Era in genunchi si striga, cu un glas visceral:

—De ce? De ce, Doamne? De ce m-ai inaltat daca nu o pot salva? De ce m-ai facut sa gust fericirile sub ceruri de vara, daca ceea ce iubesc si ating, moare? Era o imagine sfasietoare...

—Lumea nu este ceea ce pare, imi spuse calugarul privind impreuna cu mine la Ari! Unele lucruri nu trebuie intelese! Ele trebuie traite!

—Traite?

—Pentru ca doar atunci experienta de a fi Om este desavarsita.

—Si ce inseamna sa fii Om?

—Omul inseamna carne. Nu exista alt Adevar. Carnea doare si plange. Sacrificiu. Iată sublimul!

—Sacrificiu?!Adică?

—Ceea ce poate fi rastignit de buna voie. O maimuta nu poate fi rastignita.

—De ce atata nedreptate in Lumea noastra de jos, dacă exista așa sacrificiu?

—Oamenii nu se impart asa: in Buni si Rai. Totul e sublim!

—Ce e sublimul?

—O fata frumoasa care sta si plange... fiindcă nu isi gaseste Ursuletul Panda.

—Adevarul? Am profitat de înțelepciunea lui.

—Un alt mod prin care un suflet poate fi adus inapoi, acasa!

—Frumosul?

—Ceea ce se reflecta in oglinda.

—Cine sunt eu? Dacă tot ai răspunsuri la toate întrebările?

—Tu esti PI!

—PI? Adică 3,14?!? Ceva incomplet…

—Pentru ca esti infinit. Batranul Calugar imi anticipa toate intrebarile.

—Adica nu exista moarte?

—Hahahah, rase el ca si cum ar fi fost ceva comic sa ma vada atat de nepriceputa in descifrarea acestor taine. M-am rusinat.

—Nu exista decat o singura proprietate pe care o avem. Si acesta este Numele, care nu are inceput si nu are sfarsit. Vei uita acest Nume, dar el va fi acolo cu tine mereu.

—Tu chiar ai raspunsuri la toate intrebarile? Nu exista nici un pic de mister aici?

—Hahaha calugarul in roba lui alba isi mangaie barba si rase iar de naivitatea mea.

—Imi place, mi-am zis in sinea mea. Ce poate fi mai confortabil decat un Zeu care are simtul umorului, care rade despre lucruri atat de serioase? De fapt, in copilarie nu mi l-am imaginat altfel decât ca pe un bătrân cu barba lunga, mereu bine-dispus.

—Nu poate epuiza miliardele de Suflete intrebarile la care pot eu raspunde. Cu fiecare intrebare misterul se adanceste si mai mult. Cu cat vrei sa stii mai multe cu atat cunoasterea explodează, cu cat iubesti mai mult cu atat iubirea se intinde peste Galaxii cu Sori. Priveste jos!

In acel moment am privit in jos. Din caprioara lui Ari iesi un stol de pasari de gheata care isi luara zborul. Aristotel era acolo îngenunchiat, cu spatele, la marginea marii. I se vedeau cele cinci urme necicatrizate, care aveau o lumina aparte, sclipitoare. Ca si cum timpul nu reusise sa le vindece. Nu si-a intors fata pe care o avea pironita in zare, inghenunchiat cum statea. L-am privit asa cum se uita la mare... As fi vrut sa ii pun mana pe umar si sa il mangai, as fi vrut sa il ating si sa ii spun ca îl întreg... Ca viata e deplina si in umbra si in lumina! Nicolae, Nicolae avea dreptate...Nu poti sa judeci un om pana nu i-ai cunoscut fiecare ungher al sufletului. Inca o data, dezamagirile lui Aristotel, pasarile de lut, caprioara...Eram atat de abatuta incat ii multumesc Cerului ca nu exista cuvinte sa iti descriu tristeta pe care am trait-o, ca altfel nu te-ai mai ridica din pat. Imi simteam lacrimile cum inundau carcasa ochelarilor virtuali, gustul lor sarat, ochii ma usturau de la sare. Traiam nediferentiat, ca si cum eul meu era una cu eul lui, ca si cum totul facea parte din Tot. Simteam in acelasi timp copacii, cum seva lor se ridica catre frunze, fotosinteza plantelor si minunea care se intampla intre lumina si clorofila. Eram existenta unui fir de iarba. Eram racoarea unui sarpe de apa care tocmai se cuibarise sub un bolovan. Si eram un ou, suficient siesi, desavarsit, inchis, perfect! Viata asa cum e, intre sublim si strigatul visceral al disperarii. Atunci am inteles cu adevarat ce inseamna sa fii pe Hotar!

Am continuat sa plang mult dupa ce mi-am dat ochelarii jos. Drama acestui om o vedeam iata, din alta perspectiva. Inca o data imi intorsese lumea pe dos. Inca o data lucrurile nu erau ceea ce pareau ca sunt. Toata inversuarea lui impotriva Idiotilor, teoriile sale politicie, filosofia noii revolutii, nu erau decat simptomele unui suflet ranit, ingenunchiat in fata marii, pierdut acolo intre cer si pamant!

Flash Mob

Capitolul XX

Nimeni nu poate scapa Ochiului Vigilent. Tot ce misca e monitorizat din sateliti 24 de ore din 24. Nici o parola nu rezista puterii de calcul data de computerele cuantice din adancul Oceanelor Planetare. Ei pot face simulari si predictii cu privire la orice. Totul este controlat de aceste masini care au preluat controlul. Societatea a devenit un stup, asa cum si-a imaginat Aristotel A.I. Lenei si cum a scris in manifestul lui pe acea platofrma a Noii Revolutii. Doar ca in astfel de lume, in care libertatea individuala este sacrificata, in care totul este dictat de catre masini, omul nu poate functiona. Apareau pe ici pe colo tot felul de manifestari isterice. Sigur ca erau cenzurate imediat de retele, puse pe seama intoxicarii cu carne. Sau pe consumul de substante interzise. Am vazut cu ochii mei cum o data la aeroport s-a pornit o invalmaseala. La inceput nu am inteles de ce se inghesuie lumea. Erau toti prinsi intr-un fel de hora. Incepura sa strige si sa danseze invartindu-se umar la umar, legati unii de altii. Am recunoscut simptomul amintindu-mi de cele povestite de Carmen, in sala de clasa. E Boala Dansului, mi-am spus! Acesti oameni nu sunt intoxicati, ci sunt posedati de un spirit care le ghideaza pasii. Nu am inteles de ce natura este acel spirit, daca este malefic sau benefic, distructiv sau constructiv. Au venit Gardienii Securitatii si au inceput sa imparta bastoane, sa ii desparta, sa puna tunurile de apa pe ei, sa azmuta cainii care trăgeau cu dinții de mâneca hainelor și de pantaloni, sa ii ghideze cu garduri de sarma sub tensiune. Nu au reusit sa ii desparta decat injectati cu anestezice puternice. Ii scotea pe brate din acel dans de hora. Era o imagine salbatica. Multi dintre ei vorbeau in niste limbi neintelese de oameni, pe care le numeau limbi Ingeresti. Murmurau ceva, in timp ce unul dintre ei se pornea pe proorociri neintelese de nimeni ca delirul lui Ioan din carte uitata, Apocalipsa. Am plecat mai departe caci tocmai se anunta zborul meu și nu puteam sa pierd conferința despre sănătăți publice, mai ales ca aveam sa vorbesc ca invitat de onoare.

Nu dupa mult timp, dansurile spontane erau din ce in ce mai frecvente. Le vedeai prin piata, le vedeai in locurile aglomerate, in Gara de Nord. Oamenii se prindeau in hora, se adunau, nu stiu dupa ce criterii si incepeau sa danseze ca intr-un flash mob. Uneori se sincronizau in miscari, alte ori erau frenetice ca intr-un delir. Unii din ei cadeau pe jos si tremurau ca si cum ar fi fost luati de crize epileptice. Daca i-ai fi vazut, ai fi crezut ca sunt posedati. Stiam ca acesta boala a dansului nu este decat un simptom social. Faptul ca societatea noastra ajunsese la o incordare maxima si ca risca, in aceasta nebunie sa se sinucida. Ceea ce vazusem in cabinetul meu la nivel indiviual se propaga acum in societate ca o pandemie. Era greu sa te diferentiezi de aceste grupuri de oameni. Boala era una colectiva. Idiotii erau acuzati pe nedrept de ceea ce se raspandise printre oameni, indiferent de rasa, sex, clase dinamice, etc. Singurul mod de a se recunoaste intre ei era acel cod din palme pe care Nicolae si Aristotel il accesase in acel tren spre Roma. Doar ca acest cod nu avea o scenografie anume. El trebuia sa corespunda fluxului involuntar al memoriei. Nu putea fi invatat si nu putea fi rerpodus, caci mereu isi schimba bataile, ritmul, cadența. Venea dintr-o forta inconstienta, dintr-o memorie ancestrala si era accesat doar de acei Idioti. Ridicam palmele si dintr-o data mainile mele, corpul meu, parca avea propria lui memorie. Asa reuseam sa intru și sa le las portia săptămânală de izolat, atunci cand mergeam in catacombele de sub oras. Iata de ce Idiotii Utili ai Societatii au reusit sa isi pastreze atat de multa vreme, solidaritatea. Era greu de patruns in subteran, era greu de infiltrat din exterior. Se dezvoltase o adevarata subcultura a lumii de jos. După câte se pare, omul nu e o ființa atat de programabila cum sustinea Aristotel, in seriile de vineri, la acea emisiune tv.

—Cum este posibil ca grupul sa ajunga la un consens? Intreba prezentatorul inainte sa se declanseze revolutia, mai bine zis, nebunia.

— Inteligenta colectiva este mai importanta decat genialitatea unui singur individ, spuse Ari cunoscandu-si bine sistemul filosofic.

— Da, dar cu un sacrificiu prea mare, anularea individualitatii! Ce impact va avea asta asupra sanatatii mintale? Aveti studii făcute? Nimeni nu ne poate spune...

—Tocmai prin faptul ca indivizii vor fi conectati la Retea, adica la mentalul colectiv, va fi atinsa o sanatate colectiva. Intr-un articol pe platforma mea am explicat cele sapte principii ale sistemului politic al Coloniei.

membrii grupului impartasesc acelasi scop (Iluminarea)
membrii grupului trec printr-o diversitate de clase dinamice
membrii grupului impartasesc aceste informatii liber (nimeni nu este rasplatit pentru munca depusa);
membrii grupului sunt sinceri in privinta informatiei (nu ascund informatiile pe care le detin);
toate acesta sunt posibile pentru ca membrii nu au orgolii personale;
Inteligenta se transmite colectiv ci nu individual;
Suma deciziilor unui grup medicoru face mai mult decat decizia unui singur individ, fie el genial;
Supravietuirea speciei este data de media inteligentei acelei specii.

—Sacrificare individualitatii, observa inca o data prezentatorul, va inhiba imaginatia, forta de creatie specifica omului. Il va transforma intr-o mina de date. Aceste lucru va duce in timp la scaderea calitati datelor colectate. Retelele vor primi un feed-back din ce in ce mai steril. Numai lasand individul sa se manifeste liber va fi cu putinta noul. Vom ajunge o societate inchisa!

—Bravo! exact ceea ce traiam noi acum. Aceasta isterie colectiva! am aplaudat eu de pe margine revazand emisiunea in reluare.

—Inteleg aceasta critica, si este foarte buna, spuse Aristotel. Tocmai de aceea este necesara conectarea la Platforma. Orice slabiciune individuala, orice durere sau nedreptate va fi resimtita la nivel colectiv. Acest fapt prin care colectivul este amendat pentru greseala unui singur individ va crea o adeziune la grup. Pe noi ne intereseaza imaginea de asamblu, pentru ca lucram cu Politici Publice.

—Asta va duce la o infantilizare a societatii! Se va atinge acel stadiu de contagiune, specific starii infantile prin care nu se diferentiaza Eul individ de Eul colectiv. Prin psihoza de grup, prin nediferentiere psihologica, asemeni unui copil care plange doar ca aude alti copii din maternitate plangand.

—Daca se va tine cont de pasii de mai sus, nu se vor intampla toate acestea. Albinele se pare ca traiesc intr-o armonie absoluta. Fara sa intre in aceasta psihoza colectiva de care amintiti. Iata ca timpul avea sa infirme aceste ipoteze. Nebunia Dansului făcea parte tocmai din aceasta psihoza colectiva, din aceasta degenerare a individului.

—Da, dar cand raman fara Regina, fara feromonul ei, albinele se bezmeticesc. Atunci apare anarhia si nimic nu le mai intoarce din drumul lor catre pierzare... Nu am intalnit un jurnalist mai bun, mi-am zis in gând plină de entuziasm ca cineva da glas preocupărilor mele.

—Sunt si exceptii, spuse Aristotel. Nu definim regulile dupa cateva cazuri izolate. Vom extirpa tumoarea la timp. Deciziile sunt autonome, reprezinta vointa colectiva, majoritatea absoluta. Deci procesul ramane unul cat se poate de democratic.

—Depinde ce intelegem prin democratic...facu o remarca scurta prezentatorul fara sa astepte o reactie.

—50+1, inca de la Greci, asta este definitia majoritatii.

—Tirania Majoritatii! vreti sa spuneti...

—Daca aveti o definitie mai buna, va rog!

—In acest proces, Idiotii Utili Societatii sunt total exclusi din participarea la vot. Cum va explicati?

—Ei singuri s-au exclus in afara zidurilor cetatii. Arisototel, nu eu, vechiul filosof atenian spunea in Politika: nu putem trai in afara cetatii fără sa devenim Ori Fiare ori Zei! Nu inteleg critica Dvs din moment ce noi am lasat liber ca acei Idioti sa traiasca, dacă vor, ca niste fiare sălbatice. Zeii atotștiutori însă sunt de partea noastră.

—Va referiti la Ochiul Magic, la Altgoritmi?

—Sigur, ei sunt atot-cunoscatori si noi ne consultam cu ei in deciziile pe care le luam.

—Va consultati?

—Da.

—Si cum explicati tot felul de decizii absurde?

—In anumite situatii particulare putem interoga Altgoritmul cu privire la ratiunea din spatele deciziilor. Alte ori trebuie sa intelegeti ca nu avem capacitatea rationala de a intelege. Sunt atat de multe variabile pe care noi oamenii nu le putem lua in calcul. E ca și cum ai încerca sa ii explici teoria relativității unui copil de cinci ani.

—In cazul asta nu avem nici un control asupra vietilor noastre!

—Am avut vre-odata? Ne naștem goi și murim fără sa știm ce e viața.

—Cel putin aveam senzatia ca avem, iar asta ne facea sa ne simtim puternici, umani!

—Puternic si uman e un oximoron, observa Aristotel. Omul isi trage puterea din slabiciuni. Iata o sclipire veche, din acel Ari pe care il cunosteam eu…Încă mai era acolo, ca o constiinta adormita: Omul isi trage puterea din slabicuni! Am inchis televizorul caci nu mai suportam atata realitate. In definitiv, filosofia Noii Revolutii era una ideologica. Scopul final urmarea ceea ce numeau ei atât de incantati, Iluminarea!

Cei bolnavi sau cei degenerati, cei care au trecut prin toate Clasele Dinamice erau incurajati sa paraseasca cuibul social. Erau incurajati prin tot felul de tertipuri psihologice sa creada ca sunt niste eroi, ca pentru binele social si pentru altruismul lor vor fi amintiti, numele lor gravat in piatra in locurile publice, se vor ridica Mausolee. Caci si-au accepta de buna voie destinul ca pe un sacrificiu suprem. Multi au luat singuri decizia asta, spre binele comunitatii, fara nici un pic de ezitare, fiind aplaudati si asistati in direct spre deconectare. Se considera ca ciclul lor a fost complet si libertatea aceasta de a se numi Iluminati, era un fel de scop ultim al existentei, o fagaduinta intr-o viata rezervata unei memorii computationale. Iata lumea in care n-as fi vrut cu nici un pret sa traiasca Flavius. Dar ce stiu eu, sunt o baba batrana...Spune-mi tu insa, daca nu am inebunit, sau dacă mintea mea a fost invadata de tot felul de teorii ale conspirației. Căci mi-e aproape imposibil sa disting ce este real. De-aia îți scriu, ca tu cu detașarea ta de antropolog sa tragi propria concluzie și sa ma indrepti dacă am luat-o razna.

Idiotii

Capitolul XIX

De nenumărate ori, eu, născută în vremurile tulburi ale trecutului, mă lăsam pradă unui obicei străvechi, în urma unor neobișnuite trăiri petrecute în cetatea Florența. Și iată-mă, în adâncul nopții, cutreierând singură străzile, sub luna plină de taine și secrete. Linștea nopții era ca un ecou al vremurilor de demult, iar zidurile cartierului evreiesc, încă în picioare, păstrau povestea unui timp dispărut. Îndreptam pașii pe străduțele înguste, iar calea m-a dus în jos, spre Pasajul Traian, o bijuterie a istoriei ce-și deschidea brațele către centrul vechi al orașului.

—Am crezut ca Ordinul Trubadurilor a disparut...am spus cu vocea tremurand, plina de emotie.

—Nu au disparut! doar ne-am retras in subteran. Sunt aici de mii de ani si vor fi pana la sfarsitul vremii.

—Ce fel de vis e asta? M-am întrebat fără sa realizez ca pot verbaliza aceste gânduri.

—Totul este asa cum trebuie sa fie! Nu exista Lumi imposibile. Nu exista nimic neadevarat in tot ceea ce este. Totul se afla in deschiderea posibilului, dar nu totul este in real. Cuvintele lui sunau mai mult ca o ghicitoare decat ca un raspuns.

—Adica, ceea ce traiesc eu nu este un vis?

—Depinde doar de tine...

—Cine esti?. Cine sunt eu in toată povestea asta?

—Te-am urmarit mult timp. Idiotii Utili Societatii nu sunt niste sarlatani asa cum spune presa și opinia publica.

—Am cunoscut pe cineva din Ordinul Trubadurilor, care cu ideile lui…

—De-alungul secolelor au luat diferite nume. La inceput au fost crestini, apoi cavaleri ratacitori, apoi trubaduri, iar acum suntem denumiti Idiotii Utili Societatii. Suntem tolerati, traind extramuros, la portile cetatii, in subsolurile oraselor. Nu conteaza ce nume avem, conteaza ca facem parte din acelasi ordin, prin care ne putem inalta doua palme de-asupra pamantului.

—Stiu un astfel de om, era pe atunci un copil. Și el credea ca poate sa faca pasarile din lut sa se inalte la cer. Acum a devenit cel mai sceptic om, cel mai înverșunat susținător al Sistemului.

—Nu căuta în sufletul cuiva că pătimește de iubit cîndva. Să nu îi schimbi credința lui cinstită fie că-i rea și oropsită. Legile inimii curate nu vor să fie-mpiedicate si osîndite ca niște păcate. Păzește-ți cugetul la vreme să dojenească strîmb sau să blesteme. Viață ne rabdă, împliniți ori goi. Să o răbdăm și noi. Ea pretutindeni e deplină. Și risipită-n umbră și lumină.

—Imi suna cunoscute aceste vorbe intelepte!

—Un clasic din ordinul Cavalerilor Ratacitori, pe numele lui de scena, Tudor Arghezi.

—Dar tot nu inteleg...

—Tu cauta sa traiest ceea e este numai al tau. Cauta sa traiesti viata fara sa imparti dreptate peste trairile altora. Nu le numi bune, deci demne de apreciat pe unele, si rusionoase pe altele. In ziua fericirii fii fericita, in ziua nenorocirii gandeste-te ca si una si alta fac parte din ceea ce inseamna sa fii Om.

—Si atunci cum am sa disting binele de rau, visul de realitae, falsul de adevar?

—Vei recunoaște pe acei profeți de care sa te ferești prin faptul ca iti vor promite fericirea in zece pași. Autocunoasterea prin mutilare. Ba chiar iti vor scoate un ochi, cel melancolic, iti vor tăia mana, cea care te duce in păcat, si te vor urca pe zidul cetatii sa te ispiteasca. Sa nu cumva sa te inalti, din moment ce nu te poti salva nici macar pe tine. Am incercat sa inteleg la ce se refera, dar eram prea obosita. Atunci l-am intrebat iar, caci voiam sa stiu cum sa il caut:

—Cine ești tu?..Batranul călușar îmi zâmbi înțelegător.

—Nicolae!

—Nicolae?

—Nicolae.

—Deci l-ai cunoscut pe Aristotel?!

—Cunoscut? Putin spus! A fost... maestrul meu! M-a introdus in Ordinul Trubadurilor, ordin pe care l-a creat.

Nu imi venea sa cred. Era Nicolae cu care ratacisera prin toata Italia si cu care avuse acea experienta in tren și care, dacă îți mai aduci tu aminte, imi parea la acea vreme o scena din viitor, o premonitie a vremurilor absurde pe care le traiam acum.

—Si cum ramane cu scoala de magie, cu maestrul care v-a trimis in acea calatorie, cu cartea in alb?

—Aristotel avea acest talent sa isi creeze propriul context ca sa ii dea credibilitate. Numai el il vazuse pe acel maestru din Florenta, de pe Ponte Vecheo, de la care isi revendica Ordinul Trubadurilor si puterile. In fond, nu conteaza daca a existat sau nu. Caci Iluminarea, nu este decat o simpla proiectie a Sufletului Interior care se gaseste in celalalt, in fiecare om.

—Dar ati fost impreuna in acel tren? Sau a fost doar un vis, o alta poveste creata de el prin puterea de a imagina?

—Da. A fost in realitatea noastră. Ne indreptam spre Roma. Acolo a cunoscut-o pe Francesca, pe Timotei, pe Florian, Jonny, si multi altii care s-au alaturat pe parcurs acelei calatorii. Au fost niste vremuri pline de magie si har. Nici atunci Lumea nu mai credea in minuni. Toti alergau ca nebunii dupa bani. Munceau ca niste masini zi si noapte. Copiii erau abandonati, scolile, moartea poeziei, oamenii, umbre fără vise, stiinta, alta credinta fanatica. Atunci a fost creat Ordinul Trubadurilor, datorita acelui om care s-a incapatanat sa inalte...

—Pasari din lut, am coninunat eu fraza.

—Da...Pasari de gheata si pasari din lut, sa se inalte pe sine si pe altii...

—Tot nu am inteles, acest om care mi-a influentat si mie destinul, sa fie acum in umbra celor ce susținea?

—Unele lucruri nu trebuie intelese. Ele trebuie sa fie traite! Numai asa experienta de Om va fi deplina.

—Ce vrei sa zici?! frustrarea mea era la maxim intinsa. Imi venea sa plang, sa il lovesc. Asa cum nu intelegeam atunci cand Aristotel scria pe blogul lui tot felul de metafore lipsite de context.

—Va ninge intr-o zi de vara si vei trai! Imi spuse Nicolae zambitor amintindu-mi acele cuvinte din comentul lui Ari. Imi aduceam bine aminte acele intamplari, delirul pe care l-am trait in Florenta, vorbele doctorului Kubel, “sunteți vindecata”, și cerul când am ieșit pe poarta clinicii Santa Fe. Insa nu isi aveau locul aici.

La prima atingere de chimes, licurici luminara spatiul metamorfozat al salinei. Era ceva feeric. La a doua atingere de chimes, pulberi diafane de sare coborau din bolta salinei. Cele doisprezece pasari sculptate isi luara zborul in ture concentrice. La a treia atingere de chimes, aerul pe care il respiram deveni de o consistenta materiala, grea, ca si cum am fi fost una cu tot ce ne inconjoara. Toți deveniseram parca o stâncă de sare. Capatasem acea consistentă a materiei, grea, inerenta, plina. Priveam dincolo prin ziduri, priveam prin oameni. Puteam sa citesc in mod clar structura moleculelor, adâncimea apelor, mantia de foc a pamantului, sufletele celor doua zeci și trei de păsări din lut și sare. Spatiul și timpul încetase de mult sa mai apese.

O Doamne, mi-am spus, cum de s-au întâmplat atatea nelegiuiri in Lume cand pot exista asa muzici? Cum se poate se cobori din sferele cele mai înalte? Traind sublimul, cum este cu putinta căderea? Pe lacul din care se ridicase ceata, pluteau acum cuiburi de pasari ce purtau in ele lumina plăpândă, vie, a milioanelor de suflete. Atunci Nicolae s-a dat jos din luntre si a inceput sa paseasca, iar apa ingheta sub picioarele lui. Pe urma pașilor lui mergeau ceilalti unsprezece calusari, rand pe rand, asemeni unui card de gaste.

Nicolae s-a oprit direct la mine, și-a uns degetul intr-un vas pe care îl ținea un copil imbracat intr-o roba alba, încins la brâu și legat la cap cu o bentiță de mătase roșie, mi-a atins centrul frunții cu acel untdelemn.

Tot ce îmi aduc aminte după aceea e ca m-am trezit direct in strada cu o durere de cap si cu o usoara amnezie. Ca si cum as fi fost trezita dintr-un vis psihedelic! Eram in mijlocul interesectiei dintre Bulevardul Elisabeta si Carol I, la km zero, in Piata Universitatii unde avusese demult loc o revolutie. Am luat-o inapoi spre vehiul cartier evreiesc, caci se luminase deabinelea de ziua.

La televizor au anuntat iarasi rationalizarea produselor alimentare. Primii care aveau sa sufere erau chiar Idiotii. Li s-a spus ca pentru fiecare ratie trebuie sa doneze sperma la centrele de fertilizare. Sperma lor era atat de valoroasa pentru ca ADN-ul lor nu fusese compromis prin terapiile genice, însă speranta lor de viața era scăzută datorită încăpățânării de a se adapta. Erau prezentati in Spatiul Virtual ca niste primitivi barbari, ca niste superstitiosi fara inima, fără mila. Datorita hibrizidarii, s-au obținut rase mixte, au apărut tot felul de modificări morfologice. Doar ca aceste gene care se transmiteau dominant degenerau la urmatoarea generatie, devnind sterili, anorexici. Pentru a reproduce aceleasi caractere recesive la acei subiecți, era nevoie de acesti Idioti ca de un bazin de gene. Devenise atat de pretios acest lichid seminal, incat el s-ar fi cantarit in aur, daca ar mai fi existat aurul ca moneda de schimb. Singura libertate pe care o aveau, spre deosebire de noi, era aceea de a manca in continuare carne. Erau priviti ca niste primitivi. Niste salbatici de care trebuia sa te feresti. Trebuie sa recunosc ca si eu i-am privit multa vreme cu suspiciune. Nu iti vine sa crezi cat de eficienta e propaganda puterii care ii prezenta ca pe mâncători de pisici si animale de companie.

Numai ca acum rationalizarea alimentelor avea sa ii aduca in pragul foametei. Ei nefacand parte din calsele dinamice, si neavand un venit universal, singurul mod de a trai era cersitul, trucurile si donarea de material biologic. In momentul in care au refuzat sa mai doneze, sa isi ascunda copiii prin catacombe, traind mai mult sub pamant, unde Ochiul Vigilent nu putea sa patrunda, Idiotii fura condamnati sa moara unul cate unul de foame. Tocmai de aceea au riscat si au decis sa racoleze cumva pe cineva din afara. Aveam sa le ofer lapte și pâinea de care aveau nevoie, caci scapasem de Ochiului Vigilent tocmai datorita rutinei mele ciudate, de a ma plimba noaptea. Lucru care ar fi dat de banuit in momentul in care mi-as fi schimbat traseul. Problema era ca din putinul meu, rationalizat, nu puteam sa ajut aproape pe nimeni. Asa ca imi veni o idee care avea sa imi puna in pericol familia, adica ceea ce aveam mai scump pe lume: pe Flavius!

In terorie, propaganda spunea ca fiecare individ va trebui sa treaca prin toata clasele dinamice, deci si pe la depozite, unde avea sa fie raspunzator de ratii. In practica ele erau detinute numai de cei din vârful piramidei și de Altgoritmi. Totusi, am gasit o bresa de securitate in maternitate. Caci laptele matern era la discretie pentru Mamele Regine. Mi-am adus atunci aminte de placintele pe care le faceam cu Flavius si le imparteam la saracii de la Sfanta Vineri. Nu am fost spalata pe creier atat de rau sa nu mai simt cu cel in nevoie. Trebuie, trebuie sa fac tot posibilul sa salvez pe acesti oameni. Sunt oameni ca si noi. Au mame care trebuie sa isi hraneasca pruncii. In acel moment in care imi faceam planul cum as putea sa obtin lichidul miraculos din maternitate, intra Flavius pe usa. Trecuse prima saptamana din practica din a doua clasa dinamica.

—Flavius?

—Da?

—Cum a fost azi la practica? l-am luat eu pe ocolite.

—Mami, ca de obicei! raspunse el sec si isi acoperi fata cu niste ochelari care il teleporta la o intalnire cu prietenii.

—Flavius! i-am tras ochelarii de pe fata.

—Mami, nu vezi ca sunt intr-o intalnire? Ce vrei?

—Flavius, i-am spus pe un ton rugator lasandu-ma pe vine si luand-i mainile in palme, caci aveam sa ii spun ceva foarte important. Asculta bine, ceea ce am sa iti spun acum e ceva de viata si de moarte. L-am luat de mana si l-am condus in subsolul casei, unde inca mai pastram niste muraturi si niste retete de la bunica. Flavius nu se împotrivi, nemai vazndu-ma atat de serioasa. Am aprins o lumanare si am coborat pe scari. Fata lui lumina ca intr-o poveste, proiectand pe zidul de caramida umbra unui urias.

—Esti de acum baiat mare. Ai trecut in a doua clasa dinamica. Ai grija de copii in maternitate. Doar ca maternitatea este doar o parte din ceea ce cunosti tu. Jos acolo, adica afara, sunt oameni in nevoie! Sunt copii care trebuie hraniti! Lumea nu este ceea ce pare! Realitatea nu este cea pe care o auzi tot timpul pe retele și in difuzoare.

—Mami, ti-ai pierdut mintile? Nu inteleg la ce te referi!

—Idiotii Utili Societatii!

—Asa? Ce-i cu acesti idioti?

—Ei bine, nu sunt niste Idioti! Sunt Oameni! Oameni cu sentimente si cu trairi. Oameni ca mine si ca tine! Va trebui sa ii ajutam. Risca sa moara de foame!

—Cum? Ce pot face eu? Nu sunt decat un simplu stagiar...

—Poti face mai multe decat crezi! Si i-am luminat tabloul care era ascuns in beci.

—YEAK! Ce-i asta? Mami, e scarbos! Ti-am mai zis!

—Se numeste Caritas Romana este denumita intr-o limba veche si uitata. Aceasta imagine era pictata pe zidurile Orasului Pierdut, Pompei, cu 2085 de ani in urma. A fost redescoperita acu 400 si iar pierduta după război. Nimeni nu știe ca eu am salvat-o de la foc și pieire... Pe aceasta femeie o cheama Pera, si e un fel de Regina Mama care il hraneste pe tatal sau condamnat la moarte prin infometare. Este singurul mod de a il salva de la moarte. Daca ti se pare scarbos, numai tu decizi...daca ii vei lasa pe acesti idioti sa moara de foame... Tu vei fi propoa ta instanta de judecata! Asta înseamnă sa ai conștiința.

Flavius tacea. Imi lua lumanarea din mana si lumina centimetru cu centimetru tabloul, pornind de la picioarele schimonosite ale lui Cimon, ridicand lumina pe trupul lui brăzdat de foamete, ajungand la gura lacoma care sugea la sanul Perei. Flaviu se opri la acel san descoperit un moment. Privea cu interes ca si cum ar fi studiat urmele lasate de pensula, autenticitatea tabloului.

—Flavius! l-am trezit din reverie. Nu putem astepta prea mult! Insa Flavius tacea...

A doua zi Flavius se intoarse in ghiozdan cu 20 de cutii de pudra concentrata, 99% izolat proteic de soia, ingredientul principal din care se facea lapele matern si care ar fi scos un clan intreg din foamete timp de o saptamana. Pudra trebuia diluata in apa, adaugate niste enzime si niste complexuri de B-uri, ingrediente care inca se gaseau pe piata neagra.

—Flavius! l-am luat in brate si am inceput sa plang. Cum ai reusit? Eram mandra de copilul pe care l-am crescut. Care se maturizase atat de frumos si armonios, chiar daca am fost nevoita sa il cresc fara Hun de la varsta de 8 ani.

—Francesca...multumeste-i ei, nu mie!

—Sper ca nu i-ai spus...

—Mami, nu sunt prost...Jocurile de strategie sunt si ele bune la ceva, sa stii... Am lasat-o sa inteleaga ca este pentru un scop nobil. Si ca de acest izolat proteic depinde fertilitatea ei si calitatea materialului genetic donat. A inteles prefect la ce ma refer.

—Deci va continua sa ne ajute saptamana de saptamana?

—Tu ce crezi? L-am luat in brate si l-am pupat, fiind jenat ca inca il pup ca pe un copil.

—Ma duc sa imi tund barba! spuse el entuziasmat iar eu am zambit. Avea barba...era barbat in toata firea! Hahaha. Oare cand se va indragosti prima data?

—Si sa iti dai intalnire in Metavers cu acea Fata?

—Sau baiat, mami! ma corecta el.

—Sau poate un Elf! am glumit eu arătând ca pot fi deschisă la orice.

—Hahah, cum zici tu!

Eram in sfarsit, adaptata la noua lume! Ca si cum viata mea capatase un alt sens. Pe langa faptul ca ajutam pe cei din lumea de sus cu sedintele de terapie, simteam acea adrenalina a rebeliunii din lumea de jos. Incepeam cumva, asemeni lui Ariostotel, mica mea Revolutie. Doar ca in sens contrar manifestului scris de el. Devenisem dusmanul calaselor sociale, al ordinii stabilite de Altgoritm, scăpam cenzurii Ochiului Vigilent. Trăiam clandestin, periculos, nu mai știam de frica, aveam un scop dincolo de viața mea. Descoperisem ordinul Idioților, rezistența!

Îmi aminteam cu drag de vremurile când străzile erau pline de viață, iar tinerii mă invitau cu zâmbetul pe buze să mă alătur mesei lor. Turiștii, atrași de farmecul orașului, căutau aventuri și experiențe neobișnuite. Aroma îmbietoare a cărnii ce se rotea pe grătare, sub îndemâna iscusită a unui turc, mă cuprindea ca un dans al bucuriei. Și așa, în acele plimbări nocturne, trăiam o experiență senzorială în care mirosurile se împleteau cu viziunea, iar viața prindea contur sub ochii mei.

Coborând pe treptele Pasajului Traian, luminile străzii începeau să pulseze ca niște stele strălucitoare. În lumina lor palidă, am zărit figura unui bătrân, îmbrăcat în straie tradiționale de călușar. Bastonul său se înălța ca un simbol al trecutului, iar dansul său părea un ritual al memoriei. Îmi doream să mă apropii, dar el păstra o distanță ca și cum ar fi cunoscut taina acelei nopți. Era o întrebare în aer: mă ademenea el în dansul său sau eram eu, intrigată și fascinată, care îl urma cu ochii închiși? Dansul său, plin de grație și mister, îmi amintea de străvechea tradiție și de tainele unei lumi uitate.

Într-un moment de neatenție, am pășit într-o altă lume, pe dealul Mitropoliei. Unsprezece dansatori înconjurau bătrânul călușar, bătând ritmic cu bastoanele și strigând cuvinte magice, ca niște vrăjitori din trecut. Cu opincile lor și ciucurii colorați, păreau să zguduie pământul sub picioare, ca și cum ar fi chemat spiritele strămoșilor. În grădina interioară a Mitropoliei, unul dintre dansatori m-a învăluit într-un voal alb, care atârna până la pământ, și m-a luat de mână. Într-un dans amețitor, am uitat de timp și spațiu, călătorind într-o lume ascunsa. În ritmul lor, parcă condusa de melodie, am intrat sub o ușă mascată ca pe un portal ce se deschidea către o lume ascunsă în adâncurile pământului.

Nicolae s-a retras într-un mod ceva mai presus de înțelegerea noastră obișnuită, de parcă ar fi intrat în taina profunzimilor insondabile ale sufletului său. Cu ochii mei de observator retras într-un colț al salinei, am vazut o masă sculptat in sare rotundă, în jurul careia se înălțau doisprezece vulturi din sare, cu aripile lor întinse ca și cum ar fi încercat să se elibereze de greutatea pământului.

În mijlocul acelei saline se mai zarea luciul unui lac, al cărui capăt nu l-am intrezarit, intrucat intunericul ii marginea necuprinsul. Nicolae și ceilalti calusari s-au urcat în niște luntre fragile și au început să vâslească, nu prea departe de mal.

În acea tăcere solemnă, am auzit sunetul palmelor care băteau într-un ritm perfect. Erau ca niște bătăi de sabii in scutul de fier, ce indeamna oastea la lupta. Băteau din palme deasupra capului, între picioare, pe la spate, într-un dans initiatic care m-a dus cu gândul la ritmul tastelor de la mașina de scris, tu-tu, tu-tu-tu-tu-tu-tu-tu, tu-tu, tu-tu-tu-tu-tu-tu-tu. Când Nicolae a lovit pământul cu toiagul lui, o undă concentrică a început să se răspândească în lac, generând valuri din ce în ce mai mari, ca niște semne. Valuri au udat picioarele mele urmate de o liniște adâncă și mistică.

Un gong a răsunat, ca un ecou, și atunci, pereții salinei s-au umplut de imagini cumplite din celor trei războaie. Copii țipau, mamele își ascundeau pruncii în brațe, iar avioanele și dronele survolau cerul. Sirene și girofaruri proiectau umbrele amenințătoare ale jandarmilor sanitari pe zidurile de sare ale peșterii. Strigau: să-i prindă pe necurați!!, iar mirosuri de acid sulfuros, pucioasă, sânge proaspăt și praf de pușcă se amestecau în aer, ca o sinfonie a suferinței. Carnea arsă a cadavrelor îmi pătrundea în nările în timp ce zgomote de fond disperate se contopeau cu mugetul trompetelor, percuții, cinele, tamburine, chimvale, tobe, tambale...

In sfarsit, o tăcere, mai densă ca întunericul acelei nopții. Un nor de fum a acoperit lacul. Nicolae și ceilalti calusari au disparut in ceata ca o cortina trasa peste o scena. In acea tacere, am auzit un susur blând de apa ce se prelingea pe o latură a zidului. În dreapta mea se deschidea un câmp, o pajiște în care mieii săltau în voie, cu un verde crud. M-am întors brusc la realitatea peșterii la sunetul unui al doilea gong, urmat imediat de clopote, xilofon, un triunghi de alamă bătut scurt și, în cele din urmă, un sunet cristalin de chimes.