Evenimentul ca argument istoric in constructia sistemica

Photo. D.M. Remember the 5th of November

De la spiritul științific de azi și până la mituri, omul a încercat de-a lungul timpului să caute o legătură între fapte, evenimente și lucuri. Prin fiecare poveste mitologică, omul dă sens existenței sale și face din haos, sau din spațiul amorf, eterogen al Lumii, un logos. Numai în preajma acestui Logos el poate să trăiască și să acționeze. Stelele, oracolele, semnele din natură, toate sunt indici ai faptului de a acționă sau de a nu acționa. Marinarii invocă divinitatea mării, preotii consultă oracolele, iar conducatorul puterea Zeului.

Deși filosofia este diferită de mituri și marile religii, sau cel puțin se caută o diferențiere, o autonomie, un lucru e însă cert: la origini, filosofia și ea căuta un Logos, un Topos al Lumii date. Nu în ultimul rând, istoria caută un Logos în masa nedefinită a evenimentelor istorice. Această căutare a unei substanțe care leagă faptele și lucrurile, care dă un sens omului prin faptul că sortează și clasifică, unifică și pune ordine în Univers am putea-o numi o data cu Hegel, Spiritul Universal. Sau, în temrenii filosofiei idealiste sau chiar ai teologiei, Adevărul. 

 

Pentru Hegel (1963), Lumea nu poate fi concepută fără acest Adevăr. El nu se confundă cu adevărurile. Adevărurile pot fi ale unei epoci sau ale unui spațiu izolat geografic. Pentru Hegel, Adevărul e o esență care este cuprinsă în Spiritul Universal (Hegel, 1963: 15). Istoria apare ca o serie de evenimente care se succed în mod accidental, ca fapte izolate.(Hegel, 1963:18) Însă, la Hegel trebuie să existe o legătură care nu poate fi dată decât de timp. Iar această legătură în filosofie se numește Istoria Filosofiei. 

Bănuim şi recunoaştem în ea o legătură necesară, legătură în care diversele evenimente îşi au poziţia şi relaţia lor particulară faţă de un scop şi de scopuri, cîştigînd a stfel o anume semnificatie. (Hegel, 1963:18)

Faptele istorice, sau în filosofie filosoful, sunt puse în umbră. Ele nu sunt atât de importante în comparație cu sensul pe care îl au. Un filosof este mare cu cât exprimă mai mult lucruri general valabile. Un artist este un artist mare cu cât se desubiectivizeaza, pentru a lăsa astfel să lucreze în el Spiritul Universal, adică Adevărul absolut. Același lucru se întâmplă și cu poetul sau scriitorul. Asadar, spune Hegel(1963:14), “in istoria filosofiei produsele sunt cu atât mai excelente cu cât ele pot fi socotite mai puțin merit al individului particular și cu cât aparțin mai mult gândirii libere.”  

Hegel nu sugerează întoarcerea la cultura orală și la eroul colectiv sau la creațiile anonime. Însă, un adevăr este mai aproape de Spiritul Universal cu cât el exprimă un sens general. Dispariția autorului nu înseamnă desubiectivizarea eului, pentru că un artist poate fi subiectiv și să exprime un adevăr general. Cu cât caută mai mult în el acele adevăruri generale, cu atât el e mai obiectiv.

Ceea ce aparține substanței, artistul a dat-o cu totul operei lui, lui însăși însă că o individualitate determinantă, nu și-a dat în opera sa nici o realitatea. Artistul face deci în opera lui experiența că el nu a produs o esență identica lui. (Hegel 1979:18).

Hegel admite că omul nu poate învăța nimic din istorie. Faptele istorice sunt atât de diferite și diferă de la o epocă la alta, de la un stat la altul, sau de la o cultură la alta. Dar ceea ce este semnificativ în istorie, spune Hegel, este relația, legătura faptului cu ceea ce e general. A avea înainte noastră acest general înseamnă a prinde semnificația lucrului. (Hegel, 1963:18) Viitorul este imprevizibil. El nu poate fi prezis tocmai datorită faptului că istoria poate să evolueze în mai multe direcții. Dar trecutul rămâne acolo, și este de datoria noastră să găsim acea legătură între fapte. 

Astfel, Hegel încearcă să găsească o logică a tuturor marilor evenimente, a sistemelor și doctrinelor filosofice, a nașterii marilor culturi. (Jacques, 1988). Istoria nu mai e o colecție de evenimente fără logică atunci când este redobândită viziunea de asamblu asupra istoriei. Faptele nu mai apar doar juxtapose sau successive, ci se observă continuitatea și discontinuitatea lor, leagatura sau ruptura. (Jacques, 1988 :104) ȘI această discontinuitate pentru Hegel înseamnă sensul istoriei. Discontinuitatea sau continuitatea între sisteme are un sens. Pentru Hegel, mulțimea de fapte obiective, în fiecare epocă, este guvernată de un Determinat Absolut, care le conferă unitate, acesta este Spiritul (Hegel 1963:103).

Ceea ce stă la originea tutuor operelor și tutror acțiunilor eroice ale acestui popor este Spiritul său, spiritul unui popor, spiritul Național: Volksgeist. (Hegel 86-78)

Pentru a vedea cum este posibilă această legătură între fapte și evenimente total diferite, separate de timp, este necesar să aflăm de unde se formeaza presupozitiile filosofice ale lui Hegel. Într-o scriere din tinerețe, Viața lui Iisus, Hegel (1995) spune că rațiunea pură, nespususa îngrădirii este Divinitatea. “Planul lumii în genere a fost astfel ordonat după Rațiune, căci numai rațiunea este aceea care il invata pe om să-și cunoască menirea și țelul absolut al vieții sale.” (Hegel, 1995:11) Cu alte cuvinte, dacă există o rațiune care guvernează natura, trebuie să existe și o rațiune care guvernează mersul omului și devenirea ființei. Iar această rațiune se poate numi mai simplu, Dumnezeu.

Dacă nu se poate învăța nimic din istorie, așa cum spune Hegel, deoarece fiecare epocă are împrejurările ei specifice, constitue o situație unică, atunci la ce mai e necear să găsim un lucru care să lege faptele istoriei sau să lege sistemele între ele? La Hegel, dacă l-am înțeles eu bine, istoria filosfiei se transformă în istoria gândirii. Așa cum o Istorie a Religiilor poate să însemne și o Istorie a lui Dumnezeu. În această istorie a lui Dumnezeu se poate observa ideea de Dumnezeu și cum s-a transformat ea de-alungul timpului. Acest process de transformări successive Hegel îl denumește Devenire. Omul devine, și cu cât devine el este mai aproape de Spiritul Universal. Această devenire se poate observa în artă. Este o devenire spirituală prin emanciparea formelor. Mai puțină materie în formă înseamnă mai mult spirit. Și Hegel dă exemplul artei și filosofia elenă spre deosebire de formele pline de materialitate ale egiptului (Hegel, 1997).

 

Omul devine conștient de sine. Iar această idee nu se regăsește la Hegel neapărat sub numele de progres așa cum este cunoscut astăzi, ci mai degrabă de superioritate a unei culturi asupra alteia în toate privințele (Hegel, 1997:53).  Pentru că unele culturi sunt mai evoluate decât altele în opinia lui Hegel op.cît. Istoria filozofiei, spune el, €"nu ne  infatiseaza deci devenirea unor lucruri straine, ci aceeasta devenire a noastraƒ, devenirea științei noastre." (Hegel, 1997:16) Astfel, filozofia este sistem in dezvoltare , tot astfel este și istoria filozofiei. ( Hegel, 1997:38)

Așadar, evoluția în viziunea lui Hegel inseaman îndepărtarea subiectului de obiect. Cu cât o idee contine mai puțin din lumea materială, cu atât ea e mai aproape de Adevar. Omul iese din natură și devine conștient de sine. Existențialiștii aveau să vadă în această ieșire tocmai decadera omului. Ieșirea lui din Paradis. O cădere în existența (Camius, 2002), ci nu o intrare de bună voie sau o cucerire a spiritului cum o vede Hegel. Această cădere în existent îi aduce omului îndepărtarea de spiritualitate, ceea ce poate fi chiar o degradare a lui. Omul pierde contactul nemijlocit cu natura și obiectele. Această îndepărtare de obiect, pe care Hegel o vede ca o emancipare a spiritului, la Mircea Eliade (1994) înseamnă tocmai desacralizarea lumii. Însă, în ambele cazuri drumul pare a fi ireversibil.

Devenirea este o transformare, însă una calitativ diferită. Întruchiparea acestor trepte constitue spiritul popoarelor ce aparțin istoriei universale (Hegel, 1997:53). “Istoria universală arată numai cum spiritual ajunge treptat la conștiință și la vrerea adevărului, conștiința mijește în el, iar el găsește puncte nodale, ajungând în cele din urmă aconstiinta deplină (Hegel,1997:53)”. Numai schimbările din domenuil spiritului se naște noul.  O adevărată capacitate de schimbare, și anume una spre mai bine, o înclinație spre perfectibilitate. 

Așa cum observă și, Jacques Da €Hondt, in Hegel și Hegelianismul, (Iași, 1988), O perioadă isotrica se distinge prin supremația unui popor. Acest popor se situează deasupra altora, în toate prinviele: o epocă greacă se distinge de o epocă română sau de un secol al lui Ludovic al XIV-lea. Toate  acestea aparțin adolescenței Spiritului Lumii.

Procesul devenirii cuprinde însă toate etapele devenirii “asa cum planta nu se pierde într-o simplă schimbare nemasurata” (Hegel, 1997: 32). Este o evoluție a spiritului, dar care depinde de toate celelalte etape. Iată de ce sistemul poate fi integrat într-o Istorie a filosofiei. Pentru Hegel un sistem derivă din alt sistem. În termeni plastici folosiți și de Hegel, fructul nu poate fi mai puțin adevărat decât floarea care a fost. Seva ar fi Spiritul care leagă aceste sisteme. În esență, toate au aici de-aface cu Spiritul Universal (Hegel, 1997:15)

Astfel filozofia este sistem în dezvoltare , tot astfel este şi istoria filozofiei ; şi acesta este punctul principal, conceptual fundamental pe care-l va înfăţişa prezenta expunere a acestei istorii. (Hegl 1997:38)

Istoria reconstrucţiilor noastre, aşadar, este istoria fiinţei noastre. Rezultînd istoric, sîntem sinteză a istoriei ca un sistem de sisteme sau ca Întreg care reproduce în sine şi pe orizontală (cartografic, parcă) totalitatea structurată. (Vladutescu, 1990:9)

Pentru Hegel, fiecare filosofie a fost și este necesară. Fiecare filosofie decurge din cele precendete, deci nici una nu a pierit, ci le cuprinde ca un întreg.( Hegel 1997:44) Și fiecare filozofie trebuie să fie negată de cealaltă după formula tezei și antitezei. Ideea de devenire la Hegel este esențiala pentru a înțelege faptele istorice și sistemele filosofice. Însă această devenire nu este văzută doar ca o simplă transformare. Ci mai degrabă ca o evoluție a spiritului. Folosind exemplul lui Hegel, după același model, floarea este doar o etapă în evoluția fructului. Numai fructul este cel care înțelege floarea, pentru că în timp el este situat mai departe.

  

Deși nu se spune în mod explicit, elemenul cheie pentru a lega faptele între ele este cronologia. O istorie nu poate fi decât cronologică. Ideea de povestire, de ilo tempore specific miturilor aici dispare. Timpul trebuie să fie bine definit și încadrat. Anul în care un eveniment are loc este essential, chiar dacă în lume, pe alte meridiane ale globului există un alt mers al timpului, timpul istoric pare a fi general și universal. Cum se împacă secolul I din China Antică cu secolul I al Romei Antice, nu contează, atât timp cât ambele pot fi puse pe aceeași axă a timpului. Ba este chiar dovada că una este la un timp mai evoluată decât alta, ca și cum timpul este același pentru toți, o constantă. Dar și această cronologie pare a fi o simplă convenție, un sistem de referință.

 

Astfel încadrate în timp faptele și evenimentele trebuie să se îndrepte spre ceva. Iar aceast sens este sensul devenirii. O devenire care la Hegel(1979) este una a existenței. Omul intră în existența, printr-un salt ontologic, și ia cunoștință de specificul lui prin gândire ca facultate specifică acestuia. Aici apare filosofia, spune Hegel (op.cit) care se deosebește de mituri prin conștientizarea gândului, se deosebește chiar de religiile orientale, care nu au un sistem filosofic . Așa apare ideea că faptul istoric și sistemul nu mai pot fi izolate, ci intră într-o concepție mai largă asupra Lumii. Bineînțeles că această dorință a fost specifică filosofiei, de a lega totul într-un sistem complex. Și orice construcție filosfica riguroasă are propriul ei sistem. 

 

Idea lui Hegel asupra istoriei și actului creator insipra o oarecare fatalitate. Omul nu face istoria, ci istoria îl face pe om. Filosoful exprimă o idee generală a spiritului în care trăiește și crează (Volksgeist). Artistul este produs al Spiritului Universal și exprimă o etapă în devenire, spre adevărul absolut Așadar, ce rol mai are aici faptul și evenimentul istoric? Dar voința omului și individualitatea insului? Dacă omul nu face istoria, atunci el este un simplu instrument prin care se manifestă Spiritul Universal.  Din acest motiv, la Hegel, chiar dacă există discontinuitate, aceasta nu poate fi irațională. Dacă nu exista un Alexandru Macedon, acesta trebuie să se nască cu necesitate. Spiritul acelei vremi pregătea veniea unui Macedon.

Spiritul poporului reprezintă el însuși decât o individualitate în mersul Istoriei Universale. (Hegel, 1997:53) 

Care este semnificația faptului și a evenimentului istoric? Cum se poate găsi o legătură, și cum am putea să justificăm această legătură între fapte istorice diferite, între epoci diferite și mai ales să legăm lacunele și golurile istoriei? Care mai este rolul individului/autorului în acest sistem? La această întrebare vom răspunde în a doua parte a eseului. Căci, de această întrebare depinde însăși ideea de Spirit Universal sau de Istorie a Filosofiei. Dacă sunt ele necesare, dacă nu cumva istoria filosofiei nu-I decât o altă filosofie. Poate oare omul cunoaște ceva din faptele istoriei, din trecut? Ce importantă mai are evenimentul istoric și autorul?

Philippe Aries în lucrarea, Timpul Istoriei, (1997:224.) constată că “Anticii s-au alăturat Modernilor în jurul noțiunii de progress, așa cum a apărut ea în Voltaire in Eseu asupra obiceiurilor și spiritului națiunilor. Simțul continuității străbate sub formă infantile și tenace a prgresului. De la Voltaire și continuând cu Hegel a luat naștere o contiinta a continuității și evoluției societății de la simplu la complex. Dar din punctul de vedere al lui Aries, acestei evoluții îi lipsește un elemen important și anume: “simtul deosebrii dintre epoci”(Aries 1997:225). În opinia autorului, civilizația noastră nu este comparabilă cu cele mai vechi civilizații, nici măcar cu cea care a precedat-o. Istoria este legată în primul rând de conștiința prezentului.

La fel ca Hegel, explorarea trecutului l-a condus pe Marx (apud. Aries:1997) la reducerea istoriei la legi esențiale. Numai că la Marx istoria se repeat în mod riguros în timpul duratei evoluției. Pentru istoricul marxist, trecutul repetă prezentul, dar în condițiile economico-tehnice diferite. El ajunge să studieze istoria doar pentru a sublinia  aceste repetiții” (Aries,1997:5). Pentu Aries, trectul este alteceva decât prezentul. Anumiți filozofi, spune el, precupati de istoricitatea epocilor noastre, consideră că prezentul însuși aparține trectului și este conceput că atare (Aries. 1997:55).

Așa cum observă Aries(1997:225), veacul al XVIII-lea este  caracterizat de simțul continuității, pe cand secolul al XIX-lea a descoperit diferențele de mentalitatea de-alungul diferitelor epoci.  Dacă Hegel vede în istoria filosofiei o continuitate a spiritului, și mai ales o evoluție, Levi-Strauss consideră că Istoria este un asamblu discontinuu, alcătuit din domenii ce se deosbecesc (apud. Aries, 1997). În completarea acestei idei PaulVeyne (Veyne:1999) consideră că orice fapt este istoric, prin urmare istoria nu există. Istoria în opinia acestuia poate fi incoerentă, are lacune și goluri, faptele nu au o mărime absolută, apare noțiunea de nonevenimential. Astfel, istoria este lipsită de metodă, ea nu explică nimic.

Si Constantin Noica(1991), in jurnalul sau de idei observa cat de mult inseamna ideea de organism pentu filosofia trecuta la Schelling si Hegel. Asadar, pentru acestia, totul e altceva decat partile. Pentru Noica, aceasta gandire nu a fost decat o treapta, deoarece organismul nu se distribuie fara sa se imparta (doar viata). Devenirea de la embrion la ghinda nu e logica. Deci “fiecare celula a organismului contine toate genele prin care s-ar putea recrea organismul intreg” (Noica:1991:295)

Această teorie are propria ei legitimitate atunci când se decide arbitrar care fapt este istoric și care fapt nu este istoric. Din această masă nedefinită a istoriei, se alege un eveniment. Acest eveniment conduce la alt eveniment care pare semnificativ. Se poate spune că istoricul filosofiei este precedat de o filosofie latentă atunci când încearcă să cuprindă într-un sistem toată evoluția gândirii. Aceasta se poate confunda cu însăși filosofia, cum bine observă Hegel (1963) că nu se poate istoria filosofiei fără a face filosofie. Filosofia latenta a filosofului pare a fi sistemul integrator. De ce nu, se poate vorbi chiar de o nostalgie care tinde să unifice contrariile, care tinde să pună ordine în univers și să dea un sens. Astfel, istoria filosofiei nu se deosebește de rolul miturilor care are rol unificator.

De-alungul timpului s-au impus doar acele evenimente care au alimentat imaginarul colectiv (Le Goff, 1991). Restul au fost uitate sau șterse de ploi. Atunci, poate fi istoria o dovadă a trecutului nostru? Dacă nu istoria prin fapte, poate că arta va vorbi mai mult generațiilor viitoare despre omul de azi. Așadar, Istoria se transformă în Imagologie. Istoria propriei vieți, ca și cealaltă istorie, intră într-un fel de imaginar și mit. Ea se amestecă cu trăirile prezente. De aceea o Ucronie poate fi la fel de reală ca Istoria, căci prezentul crează continuu trecutul. Istoricul se introarce în trecut ca să resolve anumite probleme. Psihologul se întoarce la memorie ca să se împace cu propria istorie, și asta e amintirea.

Neagu Djuvara (2010) crede că la reconstrucția istoriei se află tehnici înrudite cu mecanismul amintirii. Cine nu a căutat în sine anumite fragmente pentru a motiva ratiuniule unui act recent? De ce am procedat așa și nu alfel? De ce am gândit așa la acel moment? Caut să mă justific sau caut adevărul? Se poate Adevăr fără justificare? Nu intră el în context? Procesul de reconstituire a istoriei este foarte dificil. Fapt cu atât mai complicat când vine vorba de o poveste de dragoste.

De multe ori Revoluția Franceză ia ca punct de cotitură în Istorie Căderea Bastiliei. Dar din punct de vedere strategic și militar, Bastilia era o închisoare fără prea mare importanță. 5 Noiembrie, ziua in care s-a incercat incendierea parlamentului, putea sa fie in Istoria Marii Britanii ceea ce e astazi Bastilia pentru Franta. De ce acest eveniment nu a facut istorie, cu toate ca a ramas in memoria colectiva? A fost totusi un eveniment la fel de insemnat ca Partida Ceaiului pentru America. Istoria poate fi plină de însemnătate, dar și lipsită de însemnătate (Noica:1993).  Dacă istoria nu poate da socoteala de specificul omului în Lume, atunci poate da arta. Arta din stradă, prin caracterul ei efemer se adresează lucrurilor actuale. Ea nu vrea să reziste peste ani. Ea critică sistemul și prezentul. 

Reconstituind să zicem zidul Berlinului vom vedea pe el desene Graffitti. Vom reface după acele piese toate ideile anti-consumeriste, căci deja a fost depășită societata egoistă și avară care se bazează pe consum. Cei mai mulți își vor face o imagine "aproape reală" despre ce înseamnă viața secolului XXI. Nu doar că vor aduce un plus de interpretare fenomenului artistic, dar vor accepta că remanierea gândirii de azi se datorează tocmai acelui spirit al vremii anticonsumerist. Și, pe bună dreptate, arta stradală va fi mărturia istoriei viitoare și mai mult de  atât mărturia gândirii noastre, acelui spirit universal de care amintește Hegel. Dar ceea ce va scăpa istoricului și filosofului, căci vor fi totuși oameni ai istoriei, e că în timp ce o minoritate manifesta artistic sau milita politic, o mamă cumpără zarzavaturi din piață, doi tineri se iubeau cu foc, și cei mai mulți elevi studiau arta secolului XX și importanta dadaismul si criza existentiala  existentiale in preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial.

Este omul cel care scrie istorie sau Istoria il scrie pe om? Consider ca raspunsul tine de temperamentul fiecarui filosof. Sunt unii oameni care nu traiesc faptele si evenimentele cu atata intensitate, nu citesc ziarele si nici macar stirile. Astazi ca niciodata, fiecare om este chemat sa participe la istorie, sa voteze, sa protesteze. In timp se afla numai omul care isi asuma un rol Intemeietor. Asadar, omul politic se afla numai si numai in timp, pe cand agricultorul sta sub vremi.