Arta ca fascicol de semnificatii



Pictura in ulei. Popescu Teodoru Daniel 1999
Edit. D.M.

Primele civilizaţii pe care le cunoaştem noi au fost creatoare de Cultură, iar arta este una din manifestările culturale. De la civilizaţia Sumeriană şi Egipteană până în zilele noastre, arta a fost condiserată un model al culturii. Ea vorbeşte despre stilul de viaţă, despre o anumită concepţie şi viziune cu privire la lumea înconjurătoarea (Lumea de Jos) şi cu privire la o lume nevăzută (Lumea de Sus), despre obiceiuri, credinţe, rituri, etc. 

Arta a apărut întotdeauna ca un surplus, (frumosul, estetica), dar şi ca o nevoie de a da sens şi de a semnifica lumea înconjurătoare (nevoia psihologică de a integra contrariile, de a da sens, de a stabili şi a fixa anumite stări).Din moment ce omul a descoperit importanţa uneltelor dar şi avantajul pe care îl poate da cultivarea pământului, acesta a renunţat la vânătoare şi s-a stabilit pe marginea marilor Delte şi Fluvii. Bogăţia şi fertilitatea terenului au creat un surplus de hrană. Descoperind olăritul, şi-a făcut vase din lut în care a putut depozita pe un timp mai îndelungat hrana şi pe care le-a decorat cu diferite motive artistice. A ridicat ziduri de apărare pentru a-şi proteja proviziile făcute. S-a mărit astfel intervalul de timp liber care era ocupat până atunci cu supravieţuirea şi apărarea, cu străbaterea de suprafeţe întinse de pământ pentru procuraraea hranei. Putem spune că manifestările artistice au apărut o dată cu surplusul de timp liber, cea ce a dus la conştientizarea Lumii de Sus, „de dincolo” prin contemplarea Cerului, prin „ridicarea ochilor”. Ca şi astăzi, oamenii consacră din ce în ce mai mult din timpul lor liber artei dartorita scăderii numărului de ore de muncă urmare a revoluitiei industriale.

Dupa cum am vazut, omul a deprins creatii artistice inca din cele mai vechi timpuri. Şi nu din valoarea lor strict practică, cât din valoarea lor sentimentală, simbolică, decorativă. Când spunem "creaţii artistice", nu ne referim la acele tablouri pe care le consideram noi "artistice" sau valoroase, ci la o multitudine de manifestări ale spiritului uman sau îndeletnici (de exemplu: arta olăritului, arta decoratului, arta războiului). Creaţiile artistice sunt toate acele "adăugiri inutile", "gratuite", pentru a înfrumuseţa, pentru a orna anumite obiecte şi pentru a crea anumite stări, anumite senzaţii şi anumite emoţii. Cu siguranţă nimeni nu o să pună într-un muzeu o farfurie de porţelan fabricată în zilele nostre pe care este pictată o luptă mitologică. Dar ea este un obiect de artă prin faptul că tehnica şi procedele cu care a fost imprimată imaginea vorbeşte despre civilizaţia zilelor noastre.  Asadar trebuie sa distingem in arta polaritatea creati-tehnica, limbaj-unealta.
                                 
Pentru că trăim într-un univers simbolic, artă e oglinda fidelă a Lumii date (cosmoide). Însă e greu să spunem de unde începe arta, dacă simpla săgeată se poate numi creaţie artistică. E greu să separăm unealta de limbaj, frumosul de practic sau creaţia de tehnică. Astfel, admitem de la început că arta, ca manifestare a civilizaţiei poate fi atât un gest gratuit al minţii, "o finalitate fără scop"[1] cum spunea Immanuel Kant, dar şi „un scop în sine” prin tehnologie, design, performanţe şi utilitate. Pentru că frumosul e util, e o necesitate pe care o vedeam în supravieţuirea speciei, în selecţia naturală. Nu doar cine e puternic supravieţuieşte, ci supravieţuieşte cel mai frumos. Noi oamenii, ne alegem partenerii de viaţă dintre cei frumoşi, nu doar pe cei utili sau cu care ne-am potrivi mai bine. Iată dar că omul nu crează artă "doar de amorul artei", ci şi dintr-o utilitate strict practică. O maşină de Formula Unu aflată în muzeul tehnologiei se poate numi o operă de artă.Ea vorbeste despre arta secolului xx, arta tehnologiei de varf la fel cum artat pop vorbeste de la sine despre societatea de consum sau "societatea care naste peturi". Aşadar, pentru a defini artă este foarte importantă şi funcţia de metalimbaj care integrează obiectul într-un univers mai larg, plin de semnificaţii şi trimiteri. Pentru că arta trimite atât la obiectul în sine, cât şi la ceva de dincolo.

Comunicarea artistică este un tip de comunicare distinct, cu particularităţi evidente, care o deosebesc uneori radical de comunicarea ştiinţifică şi de comunicarea orală sau scrisă.  Aşadar, pe noi ne interesează să vedem particularităţile comunicării artisistice şi în special în pictura suprearalistă unde putem găsi atât o formă de comunicare cât şi o formă de cunoaştere prin utilizarea de simboluri şi prin caracterul "iraţional" al procedeelor. Pentru realizarea acestui obiectiv va trebui să analizăm arta ca formă de comunicare, ca sistem de semne, ca limbaj care codifică un conţinut informaţional specific, asemeni unui fascicol de semnificaţii.

---

[1]  Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura All. 2007, pp ( 117-129)



De la El Greco la Diego Velazquez- sentimentul omului modern

Am sa incep mai intai cu sentimentul pe care omul modern il traieste in fata acestor tablouri. Intr-adevar, am simtit ca nu mai simt nimic. Am incercat sa "profit" de timpul scurt, chiar daca aveam toata ziua la dispozitie, ca sa nu-mi scape nimic. Si cu cat vedeam mai mult, cu atat aveam senzatia ca ceva imi scapa. Dar ce? Oamenii se mirau, dar nu stiau de ce se mira. In aceasta imbulzeala, incercam sa citesc si eu, ca sa "am habar" titlul si succinta descriere de sub fiecare pictura. Cu toate astea, nu-mi ajungea toata ziua. Nu stiam nimic mai mult despre pictura. Abia puteam retine cateva nume cu rezonanta: Ribera, Zurbaran, Murillo ( pe strada caruia locuiam), Velasquez, Goya, apoi vin italienii ca Titzian, Giambattista, Angelico, Botticelli, cei flamanzi in cete toti incadrati dupa curent si epoca lor, Rubens, Van Dyck, continuand cu scoala franceza, germana, britanica si cu o expozitie "passion por Renoir".

Nu a fost greu sa-mi dau seama ca ceea ce fac e o prostie, imbulzit si luat de curentul multimii, cu o casca la ureche a unui ghid electronic, sa ma pierd in valul de turisti. Intr-un final m-am oprit in fata unui singur tablou. Am fost la Del Prado sa-l vad pe Velasquez si l-am descoperit pe El Greco. Nu stiu ce m-a impresionat la el asa de mult, poate ca verdele, poate ca durererea, poate ca sfintenia personajelor, poate ca ma apropia mai mult de Cer. Sau gestul mainii care semnifica o dezbatare, dar nu a lucrurilor vremelnice, ci a celor eterne. Degetele lungi pictate dupa canonul Bizantin (El Greco). Nelinistea creata de fondul norilor grei, resemnarea, conditia umana. Nu contaza insa ce m-a impresionat mai mult, pentru ca rolul artei nu se confunda cu istoria artei, ci are un caracter revelatoriu, se afla intru mister si pentru revelare si tine de matricea stilistica a fiecarui om. Si in fiecare tablou renascentist observam ceea ce Eliade numea "mitul eternei reintoarceri", adica nostalgia dupa paradis, un Pamant Nou. Scenele Bahice ale lui Titian, culorile, abudenta corporala, toate denota o stare apolinica lipsita de griji a omului Edenic, simbolizat prin Adam.  La El Greco nu mai e vorba de o stare apolinica, ci de una dionisiaca, e vorab de lupta omului cu Dumnezeu simbolizata de Crucifix. Fara insa a saraci semnificatia omului, nu il ridica insa nici la rangul de Supraom, chiar daca e un Sfant canonizat. Asta imi place la El Greco, descopera Omul. Doi oameni din epoci diferite(Sf. Andrei si Sf. Francis)  seprati de un crucifix. Conditia omului religios ramane aceeasi, chiar daca mentalitatea se schimba. .

Daca pana la Velasquez pictorii se intorceau la mituri, pentru ca ele codificau trairile unui timp nedeterminat, ancestral, ei bine, dupa Velasquez arta incepe sa devina tehnica, limbaj de programare. Culorile incep sa se strice. Nu mai sunt culori pure, nu mai e verdele lui El Greco, nu mai e vorba de transcendent, ci e vorba de omul material. Orientarea spre om nu se face, asa cum am spus mai jos, doar in panza Isus in casa la Maria ci Marta, ci si in tabloul Las Meninas. Tehnica oglinzilor, dar si a multiplicarii la infinit fara nici o finalitate. Cu alte cuvinte, suntem aflati intru-un Univers contrancetional. Poveste in rama, limbaj, sau metalimbaj. Noi insine facem parte dintr-un tablou, daca voi pune aceasta poza in rama, in care am prins turistii. Totul este un joc si o tehnica. Asaddar cea mai vizitata pictura din Del Prado nu exprima nimic decat "moartea trancendentului din tabloul Lumii". Velasquez a pictat si inainte scene cu muncitori,  dar ei erau asemeni unor personaje din antichitate, lumina le punea in evidenta formele corpului asemeni zeilor. Nu erau doar niste scene banale din viata de zi cu zi a unor fierari. Faceau trimitere la mituri si simboluri. Pe cand Las Meninas reprezinta o scena cat se poate de banala din viata de palat al lui Filip al IV-lea al Spaniei. Valoarea tabloului este data numai de compozitie si de o anumita "poanta", devinind mai mult o arta "decorativa."