De la El Greco la Diego Velazquez- sentimentul omului modern

Am sa incep mai intai cu sentimentul pe care omul modern il traieste in fata acestor tablouri. Intr-adevar, am simtit ca nu mai simt nimic. Am incercat sa "profit" de timpul scurt, chiar daca aveam toata ziua la dispozitie, ca sa nu-mi scape nimic. Si cu cat vedeam mai mult, cu atat aveam senzatia ca ceva imi scapa. Dar ce? Oamenii se mirau, dar nu stiau de ce se mira. In aceasta imbulzeala, incercam sa citesc si eu, ca sa "am habar" titlul si succinta descriere de sub fiecare pictura. Cu toate astea, nu-mi ajungea toata ziua. Nu stiam nimic mai mult despre pictura. Abia puteam retine cateva nume cu rezonanta: Ribera, Zurbaran, Murillo ( pe strada caruia locuiam), Velasquez, Goya, apoi vin italienii ca Titzian, Giambattista, Angelico, Botticelli, cei flamanzi in cete toti incadrati dupa curent si epoca lor, Rubens, Van Dyck, continuand cu scoala franceza, germana, britanica si cu o expozitie "passion por Renoir".

Nu a fost greu sa-mi dau seama ca ceea ce fac e o prostie, imbulzit si luat de curentul multimii, cu o casca la ureche a unui ghid electronic, sa ma pierd in valul de turisti. Intr-un final m-am oprit in fata unui singur tablou. Am fost la Del Prado sa-l vad pe Velasquez si l-am descoperit pe El Greco. Nu stiu ce m-a impresionat la el asa de mult, poate ca verdele, poate ca durererea, poate ca sfintenia personajelor, poate ca ma apropia mai mult de Cer. Sau gestul mainii care semnifica o dezbatare, dar nu a lucrurilor vremelnice, ci a celor eterne. Degetele lungi pictate dupa canonul Bizantin (El Greco). Nelinistea creata de fondul norilor grei, resemnarea, conditia umana. Nu contaza insa ce m-a impresionat mai mult, pentru ca rolul artei nu se confunda cu istoria artei, ci are un caracter revelatoriu, se afla intru mister si pentru revelare si tine de matricea stilistica a fiecarui om. Si in fiecare tablou renascentist observam ceea ce Eliade numea "mitul eternei reintoarceri", adica nostalgia dupa paradis, un Pamant Nou. Scenele Bahice ale lui Titian, culorile, abudenta corporala, toate denota o stare apolinica lipsita de griji a omului Edenic, simbolizat prin Adam.  La El Greco nu mai e vorba de o stare apolinica, ci de una dionisiaca, e vorab de lupta omului cu Dumnezeu simbolizata de Crucifix. Fara insa a saraci semnificatia omului, nu il ridica insa nici la rangul de Supraom, chiar daca e un Sfant canonizat. Asta imi place la El Greco, descopera Omul. Doi oameni din epoci diferite(Sf. Andrei si Sf. Francis)  seprati de un crucifix. Conditia omului religios ramane aceeasi, chiar daca mentalitatea se schimba. .

Daca pana la Velasquez pictorii se intorceau la mituri, pentru ca ele codificau trairile unui timp nedeterminat, ancestral, ei bine, dupa Velasquez arta incepe sa devina tehnica, limbaj de programare. Culorile incep sa se strice. Nu mai sunt culori pure, nu mai e verdele lui El Greco, nu mai e vorba de transcendent, ci e vorba de omul material. Orientarea spre om nu se face, asa cum am spus mai jos, doar in panza Isus in casa la Maria ci Marta, ci si in tabloul Las Meninas. Tehnica oglinzilor, dar si a multiplicarii la infinit fara nici o finalitate. Cu alte cuvinte, suntem aflati intru-un Univers contrancetional. Poveste in rama, limbaj, sau metalimbaj. Noi insine facem parte dintr-un tablou, daca voi pune aceasta poza in rama, in care am prins turistii. Totul este un joc si o tehnica. Asaddar cea mai vizitata pictura din Del Prado nu exprima nimic decat "moartea trancendentului din tabloul Lumii". Velasquez a pictat si inainte scene cu muncitori,  dar ei erau asemeni unor personaje din antichitate, lumina le punea in evidenta formele corpului asemeni zeilor. Nu erau doar niste scene banale din viata de zi cu zi a unor fierari. Faceau trimitere la mituri si simboluri. Pe cand Las Meninas reprezinta o scena cat se poate de banala din viata de palat al lui Filip al IV-lea al Spaniei. Valoarea tabloului este data numai de compozitie si de o anumita "poanta", devinind mai mult o arta "decorativa."