Istoria peisajelor II

Vroom Hendrick, Dumbrava 1625 

N. Grigorescu Fete lucrand la poarta

Jan Both Pas Montan 1639-1641

Teniers David Tigani cca 1685

Francisco Goya- Gaina oarba- 1788

Carlos de Haes, Defileu, 1872.

David M. Peisaj Alpin 2009

Revin la un post care imi e tare drag. Poate cel mai drag din toate cele postate aici. Istoria peisajelor. Si poate ca nimeni n-are sa inteleaga ce importanta are aceasta "mutatie ontologica" in viata omului modern, daca n-a trecut macar o data prin "dumbrava minunata". Inainte de a trece mai departe v-as recomanda sa cititi Istoria peisajelor.  Altfel nu o sa vorbim aceeasi limba.

Am pus o poza cu un cuib in care erau pui in gaoace, iar un bun prieten imi spune: Wow, puii. Am pus o poza cu niste stupi iar o copila imi spune: Albineeeee. Si atunci ma intreb, unde am gresit? Caci, daca vroiam sa va arat pui, pozam zece mii de pui. Si daca vroiam sa va arat albine, atunci strangeam toti stupii din lume intr-un singur loc.

Asadar, Istoria peisajelor inseamna de fapt istoria imaginarului. Cum se transforma imaginarul din sentiment in grandoare, din traire in superlative?  Si pe buna dreptate, pretentiile mele sunt nejustificate cand vreau ca cei doi prieteni sa vada dincolo de "cei mai multi pui din lume sau cele mai multe albine". Sau, asa cum vedem in imaginea "Defileu" pe care i-am atribuit-o lui Carlos de Haes, cel mai inalt drum rutier din romania, Transfagarasan! Sau, in Peisaj Alpin, "cel mai albastru cer".

"Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat!" spunea Lucian Blaga in "Sufletul Satului". Pai daca ai iesit de sub vesnicii, e imposibil sa mai recuperezi sufletul satului cu aparatul foto. Vedem toti acesti turisti cu aparatele lor de fotografiat cum vor sa prinda momentul, caci orice poza e dovada faptului ca ceva le scapa, cascada Niagara in cadere, sau, ceea ce ne lasa gura casca, Marele Zid Chindezesc.

Istoria peisajelor e de fapt istoria departarii de obiect. Lumea nu mai poate fi cunoscuta la nivel senzorial. O data cu limbajul se produce mutatia ontologica de la obiect la semn si semnificant. Noi nu mai traim realitatea, ci doar o semnificam prin imagini si simboluri. Si doamne, de cate "imagini fara trup" nu suntem insufletiti astazi...

Copilo, ti-as spune in asentimentul lui Blaga, "pune-ti mainile pe genunchii mei. Uite, e seara, sufletul satului falfaie pe langa noi ca un miros sfios de iarba taiata, ca o cadere de fum din stresini de paie, ca un joc de iezi pe morminte inalte." 

Versuri: Lucian Blaga
Muzica: Bucium 
Asezare: David M.

             
                                                                                              
                     

Portretul psihologic

Portret D.M. Artist: Abraham, Milano 2011

 "Ochii sunt oglinda sufletului."

Imi aduc aminte de o experienta, daca nu revelatorie, cel putin relevanta. Ma plimbam acum un an noaptea pe strazile din Cardiff si dintr-o data am intalnit un om al strazii care plimba un carucior plin cu gunoaie. S-a oprit pentru un moment si m-a privit in ochi. Mi s-a parut o vesnicie, desi cred ca au fost cateva clipe. L-am privit si eu la fel de intens, insa n-am gasit nimic, decat niste ochi blanzi. Si nu ochii lui erau goi, nu privirea lui pierduta, lipsita de orice expresie, ci ochii mei. Ma vedeam compatimandu-ma ca intr-o oglinda. Poate ca pentru el a fost o simpla provocare, un joc de-a cine cedeaza primul, cine nu clipeste, cine e mai incapatanat, cine e mai sfidator. Credeai ca poti gasi ceva dincolo de om? Credeai ca poti sa treci scara peste prapastie? Credeai ca il poti lua in brate? Credeai ca poti comunica de la suflet la suflet? Te-ai insealat. Nu e nimic, in afara unei senzatii, in afara unei alteritati. Exista o dedublare a noastra, dar ramanem izolati in propria substanta atunci cand incercam sa legam punti. Suntem singuri, si totusi solidari. 

A doua experienta care m-a determinat sa scriu a avut loc acu o saptamana, in Milano.  L-am intalnit acolo pe Abraham, un artist venit tocmai din arhipelagul Filipine. S-a oferit sa-mi faca portretul, asa ca am acceptat bucuros. V-as indemna pe toti la o asa experienta. Pentru ca cea mai frumoas sentiment este cel  al asteptarii. Nu-i ca si cum astepti trenul in gara, ci e o asteptare plina de suspans. Esti martorul unei minuni, martorul unei nasteri din nou din carbune, cu buzele bine conturate si cu zambetul surprins usor in coltul gurii. Cel mai mult, dupa cum avea sa-mi marturiseasca Abraham, lucreaza la ochi. Pentru ca daca ochii ii reusesc, atunci portretul e realist. Chiar daca numai din creion, el trebuie sa prinda sclipirea, si culoarea, si adancimea ochilor. Pentru asta, are nevoie de ajutorul modelului. Nu poate surprinde ceea ce omul nu lasa sa se vada. Trebuie sa te deschizi in fata artistului. 

In copilarie, mamele autoritare tind sa-si fixeze destul de des copiii din priviri. Acest lucru ii face sa devina hipersensibili. O fixare insa moderata si o comunuicare vizuala le pote dezvolta  inteligenta emotionala. Pe de alta parte, odraselel fixate din priviri autoritar si mustrator, tind sa devina timizi si sa nu mai priveasca omul in ochi atunci cand vorbeste cu el. Acest lucru poate crea blocaje pe termen lung si se observa cel mai bine la oamenii introverti. Tocmai ca la Abraham acest lucru lipsea cu desavarsire. Privirea lui era ca o deschidere catre sufletul omului. Una onesta si bidirectionala. Pentru ca ochii lui ma fixau din secunda in secunda. Ochii lui erau blanzi, dar nu lipsiti de continut ca ochii acelui om intalnit pe strazi.  Abraham cand desnea intra intr-o forma de transa. Daca il intrebai ceva nu iti putea raspunde. Si tocmai ca aceea seriozitate era una transfigurata intr-un suras. Se vedea ca e un om impacat cu lumea, ca stie sa citeasca omul care se aseza in fata lui ca in fotoliu psihologului. 

Bastinasii aveau impresia ca oglinda, si mai tarziu pozele, fura sufletul omului. Nu se inselau total. Adevaratul portret, asa cum am vazut in postul "Portrete vii in Galerii moarte" portretul lui Jaquin de Eleta de Rafael, este cel psihologic. Pentru ca doar asa poti fura sufletul omului, printr-un transfer. Nu poti picta decat ceea ce esti dispus sa primesti, iar pictorul nu poate surprinde decat ceea ce esti dispus sa lasi. Esti un om inchis, introvertit, nu-ti va fi reusit niciodata un portret. Esti un om deschis, senins, cu ochii misteriosi si totusi plini de pace ca cei ai Marii, atunci vei putea sa te recunosti peste ani. Caci, daca trupul nostru se schimba de sapte ori intr-o viata, poarta de acces spre noi raman totusi ochii. Altfel cum te-ai recunoaste? Oglinda nu poate fi dovada identitatii noastre, iar un portret reusit tocmai asta trebuie sa ne redea: IDENTITATEA!