Frédéric Chopin - Nocturna 20 in Do Minor

Nimic nu-i mai artistic, si sa se adreseze in mod nemijlocit inimii, decat muzica. La acest tip de "cunoastere"  nu se ajunge totusi oricum. Chiar daca nu-i nevoie sa ai doua facultati, iti trebuie un suflet incapator. Pentru ca nu poti cunoaste decat ceea ce esti. De-aia zic eu, ca la Chopin se ajunge putin mai greu. Se incepe de obicei cu Nocturna nr 20 in Do min.

Inainte de a da play, trebuie mai intai sa astepti toamna, sa pasesti pe sub porti de castani, acolo unde lacul odata cu nuferi este acum plin de frunze. Trebuie sa astepti bruma sa cada peste struguri ca abia atunci sa-l intelegi pe Chopin. In acest decor sa asezi un pian alb. Atunci cand prietenii au plecat, mesele au fost parasite, paharele goale, atunci se asculta Chopin. Dupa o noapte vesela, cand ai ramas singur sa te mai judeci cu Dumnezeu, fara sa iesi invingator. Intr-o noapte cu ferestre spre stele, caci tu, numai tu cunosti sentimentul farului ce lumineaza aleea ingusta, cand se crapa de ziua in albastru. Si El, care stinge luminile cand lumea adoarme...El, care le vegheaza somnul, caci, ei nu stiu prin ce minune maine va fi un Cer si un Pamant Nou.

Chopin se asculta cand lumea pleaca la serviciu, cand primul metrou iese din depou. Chopin se asculta la ora 6 din noapte, cand un copil se trezeste din somn, pentru ca merge la scoala, si ceaiul suiera fierbinte in ibric. Cand acea mama isi ia capodul, sa-l conduca in strada inca luminata, si papucii de casa, si umbrela pentru ca afara ploua marunt. Numai in aceasta zona se asculta Chopin. Si n-ai sa intelegi de ce, daca pe tine nu te-a prins dimineata, cu constiinta treaza, cu mintea lucida ca o pojghita de gheata. Nu ai inteles nimic daca te-ai lasat cuprins de tristete, caci dimineata e aproape. Si cel ce il trezeste pe om din somn, vegheaza de pe inaltimi orasul. Caci, in dragostea lui, el priveste cu ingaduinta la acel copil ce-si urmeaza tatal ca un orb, si la acel om in salopeta, care tine strans pe genunchi o punga de nylon, caci in ea se afla dragostea femeii intinsa pe paine cu margarina si gem. Numai tu, om decazut, ai ravnit la fruct oprit, caci te-a prins zorii in gradinile diminetii...Pentru tine e Chopin, caci ai iubit si tu candva fara sa stii ce iubesti, aflat in somnul existentei, urma calda lasata de femeie'n asternut.

Maica Domnului Pedepsind pruncul Iisus II

Max Ernst

Revin, ca de obicei, la unele posturi sau daca vreti, obsesii. Rolul acestui blog, inainte de toate, e sa fixez anumite repere pentru mine. Apoi, sa reevaluez unele idei, sa ajustez sau sa completez. Iar daca aceste idei mai sunt si imparatasite, cu atat mai bine. De obicei, tehnica mea argumentativa nu urmareste tiparele retoricii. Adica, postez fragmente ca niste piese dispersate, cu multe trimiteri,  ca abia apoi concluzia sa fie evidenta. Ei bine, din cate mi s-a zis, nu-i evidenta deoarece multi nu fac conexiuni in minte intre concepte. Imi asum insa vina de a "complica lucrurile". As vrea totusi sa cititi primul post "Maica Domnului pedepsind pruncul Iisus" si sa urmariti apoi cu tabloul lui Max Ernst in fata cele trei scene. 

Daca exista un instinct al conservarii, exista si un puternic impuls spre autodistrugere. Iar aceasta autodistrugere priveste radacinile. Mitul sacrificiului suprem vine tocmai pe fondul acestor energii latente, Iisus fiind arhetipul omului care se autodistruge, cel care se castreaza, cel care se mutileaza pentru noi , pentrua ne elibera. Caci suntem "apriori" vinovati, iar pacatele le mostenim de la parinti, si patimim pentur ele. Falsa umilinta priveste tocmai aceasta automutilare, intr-atat incat nu mai recunosti omul. Lipsit de dragoste, omul se razbuna pe sine insusi.

Langa noi locuia un copil de-o seama cu mine. Parintii lui ii spuneau sa fie cuminte, sa citeasca, sa manance tot din farfurie, dandu-i mereu ca exemplu pe mine. Intr-o zi pisica a facut 5 pisoiasi, iar copilul de-o seama cu mine, i-a luat si i-a pus intr-un cos intr-un loc "sigur". Numai ca pisoii nu stateau deloc in cos. Cu cat ii punea in cos cu atat ei fugeau mai tare, fapt pentru care dupa multe incercari si-a pierdut rabdarea si a inceput sa-i bata. Ii tragea de coada si ii baga cu nasu in lapte, pentru ca pisoiasii mioralaiu din ce in ce mai tare. La un moment dat si-a pierdut cumpatul si a aruncat cu unu in zid. Am crezut ca l-a omorat. Cand l-am intrebat de ce face asta, el mi-a raspuns: Pentru ca sunt niste pisoi neascultatori!

"Fenomenal!" spunea un domn. "Am avut stramosi cu care ne putem mandri, poieti, pictori, scluptori si chiar oameni de stiinta.O mostenire enorm de bogata,superba.Dar noi ce am creat?Cu ce ne-am afirmat?Cu furturi si hotii?Cum putem vorbi de ei?Nu cumva ii facem de rusine?Ar fi timpul sa creem si noi ceva...macar o alta impresie!!!" Priviti trecutul eroic, caci ei, stromosii nostri au realizat ceva. Iata dar cum pot fi canalizate energiile colective. Automutilarea functioneaza de data aceasta sub pretextul unei cauze nobile. Acum intelegem de ce a fost posibil un regim atat de opresiv in tara Romania. El prelua toate energiile, toate pretextele, toate automutilarile, toate libertatile grele, toate frustrarile, asupra unui singur conducator: Tatucul!

Mai apoi imi trimite cineva blogul unei fete care a facut cariera prin ONG-uri, dar acum parasise tara. Participa la tot felul de "manifeste" cum ca "salvati si cainii vagabonzi ca si ei au o inima si-un dor", sau "mai mult verde pentru Romania, mai mult verde pentru tine", sau "azi plantezi un brad, maine-ti faci schiuri din el". Ma rog, nu chiar asa, dar pe aproape. Am dat-o intr-un ton ironic nu pentru a scoate in evidenta "inutilitatea" unei campanii. Ea e de laudat. Am folosit tonul ironic pentru a observa inadvertenta intre a "pune ordine in tara" si nevoia de "ordine". Caci, si cel care taie coada pisicii, cat si blogul fetei care a terminat Relatii Publice, sunt dovada vie a unei autoflagelari. Acesti oameni, nfereiciti de altfel, care n-au fost iubiti, deci nu stiu sa iubeasca altfel, ar fi in stare sa te omoare pentru un muc de tigara. Bineintles, din ravna, din faptul ca se "port aspur cu trupul" sau din eu mai stiu ce motive sincere, nobile si de laudat prin "cauza" lor. Caci, ce-i tragic si comun in toate, e chiar sinceritatea omului!

Ce patimi, ce pacate, ce copilarie il indeamna pe om sa se pedepsesasca atat de aspru? Pacatele parintilor! Sf. Pavel spunea ca se poarta "aspru cu trupul sau". Nu-i de mirare ca Max Ernst suprinde ravna sa de a fi un copil  "cuminte" , suprinde  automutilarea, flagelarea, acea vinovatie "apriori" , purtandu-se "aspru cu trupul copilului".  Caci, asa cum am mai spus in primul post, autoritatea Mamei nu este pusa la indoiala si nici "justitia" ei.

P.S. Poate ca asta ne explica si tendintele/fanteziile masochiste.