Istoria peisajelor IV

The Small Dort 1650-1652, Aelbert Cuyp

The Large Dort
1650, Aelbert Cuyp 

 Intr-adevar, pamantul te poate vindea nu doar de reomatism, ba inca de toate bolile filozofiei.  In scrisori, Cioran marturisea fratelui sau cat de bucuros era sa se duca la tara si sa lucreze gradina unor prieteni care plecau in fiecare an in vacanta. Nu doar ca simtea o satisfactie aparte, dar era atat de fericit ca putea sa faca o munca in care sa-si foloseasca bratele, ci nu mintea. Noi facem tot felul de legaturi intre subiect si predicat si nu stim ca adevarul se afla in pamant. Din punctul de vedere al trairilor, nu exista nici o diferenta calitativa intre baba care se roaga intr-o bisericuta din lemn si un filozof inchis in lumea sa printre carti, spunea Petre Tutea. Ba inca baba poate afla adevarul in cele mai banal colt, ca-si face semnul crucii la rascruce de drum.

Cattle by the River
1658 Aelbert Cuyp 

Fara sa cauti a trai  ceva maret, traiesti in mod nemijlocit misterele Lumii.  Iata dar adevaratul tablou plin de forta, caci cele mai mari revelatii mistice se descopera omului pe camp, la sapa. Sau cand dormi cu mana sub cap si vacile iti pasc linistea la urechi. Atunci vei afla nestiind adevarul. De-aia picta J.F.Millet oameni pe camp. Iar Dali vazand in acel tablou nasterea si moartea copilului. Caci poate pe camp a fost conceput. (Mai tarziu razele X aveau sa-I justifice intuitia lui Dali cu privire la fiul mort pe care cei doi parinti il plangeau ingropat sub pensula lui Millet). 

Cattle 1794, Heinrich 

“Pasunea mea tu sa fii./ Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat care te-as fi pascut si te-as fi rumegat”(Arghezi). Umilinta boului, simbol al celui neprihanit, a celor saraci cu duhul. Dragostea necioplita si barbara... Caci daca are dreptate N. Basarab, acela care nu are indarjire vede pe Domnul. Si ce insemana a vedea pe Domnul fara indarjire daca nu sa pasti iarba ca boul? Si atunci tabloul tau nu va mai fi ca la romantici, nostalgie. Abia atunci, aflat in gradina unor Maici vei trai o realitate mult mai profunda. Numai atunci cand traiesti realitatea, tabloul tau va fi plin de linii si forte divine, vei avea ceva de spus.

An Evening View
1650, Aert van der Neer

La Adriaen Van de Velde, la Jan Both, Solomon van Ruisdale, Heinrich Willhem, Meindert, Hobbema si mai ales la Albert Cuyp nu am sentimentul paradisului pierdut. Ei pictau o realitate. Nu pictau nostalgia. Asa este, baladele pastoresti si romantele au fost laitmotive inca din literatura greaca. Cervantes avea de gand ca dupa Don Quijote sa scrie un roman pastoresc. Dar in sec al XVI nu poate fi vorba de nostalgie. Oamenii se duceau pe camp cu vitele, lucrau terenurile cu sudoarea fruntii, aveau natura aproape, ca nu se defrisau ca acum padurile si totusi, ma intreb, de unde sensibilitatea flamanzilor pentru peisaje? De unde daca nu din propriile trairi? Bineinteles ca istoria omenirii nu e decat istoria indepartarii subiectului de obiect. Adica o cadere in constiinta. Si orice intoarcere la natura este imposibila. Astazi pamantul nu ne mai vindeca. Dar totusi, putem trai realitatea noastra intr-o lume incercata de atatea posibile si lipsita de real (Noica).

A Goat and a Kid
1655, Adriaen van de Velde

In tablourile lui Albert Cuyp e o stare naturala. Oamenii se opresc, vorbeasc, dau la peste, baietandrii dorm pe izlaz iar vacile pasc linistite. Si daca nu ar fi fost atat de miscat de misticismul pamantului, de ce ar fi pictat atatea vaci si boi cand putea sa faca portretele bufonilor si a circarilor ambulanti? De ce un adevarat cult pentru acest animal? Eu cred ca vesnicia s-a nascut in privirea vacilor, vrea sa spuna Albert Cuyp. Eu cred ca vesnicia e pentru omul impamantenit. Pentru omul care traieste ca si vaca paste si nu stie ce paste(vers, Ada Milea). Adriaen van de Velde picteaza o capra si un ied in padure. Doamne, cat de banal pentru anu 1655 cand toti aveau capre si toate caprele aveau iezi. Si totusi, acel tablou e "ca un joc de iezi pe morminte inalte”(Blaga)…

Men with an Ox
1645, Jan Both

Galeria Nationala din Londra e plina de astfel de peisaje flamande. De ce nu picteaza si flamanzii, dupa modelul renascentist si baroc, scene mitologice ca artistii florentini? De ce nu picteaza scene bahice in crang? Ce inseamna pentru ei mitologia greaca daca nu o simpla literatura la moda? Iata ca o realitate mult mai patrunzatoare se naste in tarile de jos. Realitatea lor. Asa trebuie sa pictezi si tu, realitatea ta, ceea ce te insufleteste, fara pretentii ca faci arta mare. Fara simbolismul specific renascentist, in care semnul trimite direct la obiect, ca in Adorarea Magilor de Botticelli, un symbolism naiv, fara linii de forta. Fara pentagrame si triunghiuri iluministe ce tin mai mult de hermeneutica, de interpretarea textului cu  putine cunostinte din istoria artelor. Fara metalimbaj.  

Dans Baccus Poussini sec XVI

Renasterea e de fapt o epoca romantica prin excelenta. Ruperea de dogma crestina, intoarcerea la umanism si la o epoca de aur identificata undeva in Grecia antica. Nu e traire ca in peisajele flamande. Garafalo in 1526 picteaza o scena pagana in care se aduc sacrificii. Bineinteles, morala era alta. Dar nevoia dupa o libertate fara limite nu poate fi negata. Poussini nu picteaza vaci, el picteaza scene bahice in crang. El vede printr-un ochi exclusivist paradisul care nu e la indemana oricui, ci a celor luminati, elitisti, e pentru filozofi. Pe cand la pictura flamanda, libertatea e o necesitatea inteleasa, e libertatea de a actiona in gradina ta, de a fi multumit cu ogorul tau. E prezentul.

A Pagan Sacrifice
1526, Garofalo 

Schiller a exprimat acest sentiment. El voia sa evoce timpurile poeţilor greci, pentru care mitul nu era o alegorie goală, ci o forţă vie. Poetul tînjeste după această epocă de aur a poeziei în care toate lucrurile erau încă pline de zei, în care fiecare colină era domiciliul unei ofrande, fiecare copac era locuinţa unei driade (In Eseu despre Om, Erenst Cassirer pp.200-250).

the Memory of Sir Joshua Reynolds
1833, John Constable

Priviti tabloul englezului John Constable (1833-1836). Cerbul aflandu-se printre acele ruine. E genial cum Natura isi ia cursul, caci ea are puterea de a vindeca si de a se reface. Iata ca iezii joaca iar pe morminte inalte. Eu vad in acel altar parasit mai mult o hierofanie, decat o nostalgie. Intra-devar, John Constable e un romantic. Asa cum zieceam, romanticii picteaza mai mult amintirea unei naturi. Dar ce poate fi aceasta amintire daca nu cumva visele de veacuri ale omului?  Iata dar cum Natura ia locul constiintei. Barbarismul invadeaza lumea civilizata. Memoria noastra nu va mai fi arta noastra si nici vis, caci barbarismul nu are istorie. Iata cum John Constable zugraveste atat de genial anistoria, un cerb parca contepland formele civilizatiei, nostalgia. Parca ar vrea sa spuna ca va veni un timp in care daca omul nu va mai fi sa depuna marturie, “pietrele vor striga”. Vom descoperi sub crusta pamantului O Lume Noua si plina de viata. Lumea ramelor.

The Lower Falls of the Labrofoss
1827, Johan Christian Dahl

Merg mai departe cronologic si continui cu romanticii. Am acea senzatie de familiaritate. Cu cat ma apropi mai mult de timpul nostru cu atat parca sunt mai aproape de casa, de constiinta moderna, de imaginarul nostru. Aceeasi senzatie am avut-o in British Museum. Am pornit cronologic de la bazorelifeurile Asirienilor si Egiptenilor, am continuat cu epoca Greaca si am inchis cu cea Romana in care am vazut chipul lui Cezar Augustus, pentru ca in mod intentionat, asa erau asezate in muzeu. De la Cezar la Ceausescu si cultul personalitatii, n-as putea sa mai vad o mutatie ontological pe care sa o notez. Daca la asirieni prea putin conta omul ca individualitate, la babilonieni zeul Marduk, la egipteni Faraon si Ra, la greci mitologicul, numai la romani apare “statuia” in adevaratul sens al cuvantului. Cu alte cuvinte constiinta propriei valori, ego-ul.

Lake Keitele
1905, Akseli Gallen-Kallela

Dupa aceeasi metoda merg cronologic analizand peisajele. Pentru ca in peisaje cel mai bine se poate observa imaginarul (mai putin ma intereseaza imaginatia). Istoria peisajelor e impropriu spus, pentru ca este mai mult imagologie istorica. Insa cronologia ne ajuta. Continui si nu vreau decat sa amintesc de tablul lui Johan Christian Dahl, The Lower Falls of the Labrofoss 1827 si cel al lui Akseli Gallen-Kallela Lake Keitele1905. E clar ca tabloul ne impresioneaza. Imaginatia a luat locul imaginarului. A fi doar guvernat de emoţie înseamnă sentimentalitate, nu artă. Un artist care este absorbit nu de contemplarea si crearea formelor, ci mai curînd de propria plăcere sau de „bucuria pontului" devine un sentimentalist, spunea Ernest Cassirer in Eseu despre Om.  Noi nu trebuie sa fim furati de peisaj. Sa pictam cele mai mari cascade. Prin bucuria pontului ma refeream in alt post la acea arta bazata mai mult pe metafore plasticizante, specifica artei publicitare. Intra-devar, e intersanta, e o poanta faina, dar nu e Arta. Ce sa mai zic atunci de acel Lac, care cu siguranta in ziua de azi orice turist s-ar opri sa-I faca o poza!? Artistul modern e sentimental, ii place jocul de artificii si culori.

The Close of the Silver Age
1530, Lucas Cranach 

Sa nu intelegi gresit ca fac o diferenta calitativa. Eu merg pe istoria gandirii si imaginarului. “Daca am pierdut ceva, vestea buna e ca prin arta acel ceva va fi mereu acolo. Pentru că unul din cele mai mari privilegii ale artei este acela că nu poate pierde niciodată această „epocă divină". In ea izvorul creaţiei imaginative nu seacă niciodată, pentru că este indestructibil si inepuizabil. In orice epocă şi la oricare mare artist imaginaţia reapare în forme noi si cu o forţă nouă.” Op cit. Eu vreau sa spun ca o data ce am inchis o usa, nu mai putem avea acces decat prin arta la ceea ce am trait. Admit o istorie a devenirii intru constiinta, dar nu o istorie a faptelor. Caci “nimic nu este nou sub soare si ce a fost va mai fi”. Iar aceasta istorie nu poate fi, asa cum spuneam, decat istoria indepartarii omului de obiect, de spiritualitatea lucrurilor. Iata ca Dumnezeu se muta in constiinta omului (vezi Kierkergaard). Omul iese din Har. Cum as putea sa nu admit ca omul iese din Har, cand frunzele copacilor nu-l mai pot vindeca? Cand astazi toti recomanda ca acei romantici intoarcerea la Natura? Care natura? Cine se intoarce la natura o gaseste schimbata. Artistul trebuie sa traiasca realitatea lui, caci lumea inca este locuibila. Ma tem insa ca aceasta realitate sa nu degenereze intr-un realism social, sau in arta pop.

Winter Landscape probably
1811, Caspar David Friedrich

In tabloul lui Caspar David observam in prim plan un Iisus rastignit langa un copac. Adevarata spiritualitate, vrea sa zica David prin tabloul sau, se afla in natura. Sa lasam catedrala impunatoare undeva in spate. Iata cat de subtil se face schimbarea de paradigm. Formele vechi raman, dar sunt trecute undeva in spate. Caci suntem “un lung sir de oameni ” (Eminescu) si toate varstele devenirii sunt inscrise in omul modern. Aici, in acest colt, departe de civilizatie, ti se descopera Dumnezeu. Adevarata hierofanie nu e in biserica, ci e in Natura, pare a spune Caspar David. Ca un romantic, David e nostalgic cum Garafalo era nostalgic atunci cand picta acel altar pagan. Iata dar intoarcerea la barbarism inca o data. Iar prin barbarism nu ma refer la o stare de anarhie, asa cum si-o imaginau renascentistii crezand cu un optimism nelimitat in iluminare prin propria ratiune, ci ma refer la o stare edenica si lipsita de griji. Barbarismul opus civilizatiei, dar nu asa cum vede J.J.Rousseau in Contractul Social, ca omul barbar traia intr-o stare de anarihe. (Vezi tabloul lui Lucas Cranach , The Silver Age)

A Herdsman with Seven Cows
1750-1800,
Imitator of Aelbert Cuyp

Abia prin arta se definitiveza omul, abia prin arta se face saltul ontologic de la interjectie la vorbirea articulata, de la mimetis la o lume sensibila si profunda. Caci, daca omul nu mai traieste in crang, atunci avantajul lui si diferentierea fata de animal e ca se afla intru mister si pentru revelare (Blaga), ca poate sa faca Arta Mare chiar si la oras. Iata dar de ce omul face arta. Caci arta nu e doar traire, e insa constiinta trairii. Omul face arta pentru ca ia seama de specificul sau in lume. Omul face arta pentru ca specificul omului nu e copilaria, ci varsta decaderii. Copilaria e crangul, e boul, e animalul, barbarismul… Da, si la oras exista atatea locuri in care Domnul ti se arata. Poate intr-o noapte calda si insomniaca, in garsoniera de la bloc, poate chiar atunci o masina va trece pe drum, iar lumina farurilor va lumina camera ta, prin perdeaua de la geam  iti va arata o Lume. Lumea parfuita de de-asupra dulapului tau. 

 Daca tot n-ai inteles nimic din acest drum, am sa te iau de mana asa cum, copil fiind, tata ma purta pe potecile inguste, acolo unde tacerea devine imn,  si nelinistea de la miezul zilei, cant. Si am sa te intreb asemeni Tatalui meu: Vezi tu privirea vacilor? Si setea lor, aplecata nu spre ceea ce se-arata, ci spre ceea ce da viata? Atunci am privit eu intaia data cum Ingerul tulbura apele sub copitele dobitoacelor. Si am sorbit setea de apa o data cu vacile pana cand m-am intors acasa cu burta umflata, satul si plin de atata zeitate. Ce sete...Ce sete sa privesti chipul blajin fara urma de spaima, aplecat asupra gandului ca o salcie, aceasta icoana a umilintei. Pentru ca si eu am dat cu bata-n balta in asteptarea serii, caci erau zile lungi de vara, zile racoroase sub frunze de nuci. Pe izlaz, cand lumea adoarme, printre frunzele copacilor trecea chiar Sfantul Duh.

Flori de mac

Tablou  P. Teodor Daniel. Flori de mac

Trebuie sa indraznesti. Sa indraznesti si sa-i descoperi sanul femeii din tablou, sa nu-ti fie frica, pentru ca arta inseamna curaj, asa ii spuneam atunci. Iata ca dupa mai bine de 12 ani, acel artist a indraznit sa arunce cu stropi de sange pe campul sufletului sau. Acel artist, mut iubit de mine, a indraznit sa se rateze, sa scape de complexul artistilor, de fricile sufletelor tari. Si ce m-a frapat e acel violet, indigo, ce se pierde in departare ca si cum acolo s-ar fi consumat toata lupta lui, ca in fugile lui Bach. Cheia de interpretare e mai mult simbolista, decat impreisonista. Nu campul, ci culorile, florie de mac... Dupa 12 ani de asteptare iata ca acel artist in sfarsit vrea sa-i descopere sanul femeii. Din ultima intalnire cu el am plecat dezamagit, pentru ca nu vedeam cum s-ar putea naste din nou fara sa picteze. Supriza a fost ca dupa aproape o luna apare aceasta pictura neasteptata, uitmitoare, rupta de orice stil gen Picasso specific perioadei liceene, cubist, pretentios, cu aere de artist neinteles. 

Eu pe el il vad in leganarea violetului, in aceasta culoare agresiva si totusi feminina, suava. Acolo se pierde el... Acolo se afla nelinistea de la miezul zilei. In campurile de la tara. Nu are nevoie de orizont. Are nevoie de un spatiu inchis, de un loc stabil unde sa se poata simti in liber. El are nevoie de o padure care sa delimiteze cerul de camp. Nu se pierde in padure, ci padurea il inchide in aceasta gradina a raiului, gradina copilariei. Caci la tara i-au sangerat picioarele pe poteci inguste printre flori de mac si spini. La tara se ducea el sa pescuiasca. La tara suferea el de intreaga Lume si de neajunsul de a te fi nascut in aceasta gradina. De la traire la constiinta, orice copil care plange dupa oita sa ucisa spre a fi mancata intr-o zi de Pasti cu ierburi amare, va fi un copil alungat din gradina. 

E un spatiu intim cu leganari usoare ale sufletului. E vis de primavara. Nu e peisajul romantic. Si poate ca nici cel impresionist desi imprumuta din stil. Caci nu spune nimic depre locul, ora din zi, daca e dimineata sau seara, nu spune nimic despre coltul de padure, nici un drum nu identifica peisajul. E mai mult o pictura suprarealista, ca noul val suprarealist, folosindu-se de tehnica stropitului specifica impresionismului si cu note simboliste. Si de ce spun ca nu e peisajul romanticilor? Pentru ca tabloul e un VIS. El nu vrea sa transfigureze o realitate. Artistul vrea se se exprime pe sine, sa-si exprime eul. E un camp prin care treci numai in Vis. In acele trairi onirice nedefinite, bombardate de stropi albi ca o placuta fina de aur. 

Prin roz eu vad o negare, ca si cum resursele masculinitatii nu au fost gasite... Si ce ar fi fost acest camp fara violetul aproape nevrotic, fara aceasta neliniste si spaima, fara momente de revolta si genialitate? Din nelinisti si spaime se cade in deznadejdi, in melancolia campului, in roz si in lipsa de reactie. Din nelinistile sufletului se ajunge in acea stare de neactiune, de repaus total si de o liniste lipsita de consistenta, de o liniste a surzilor. Se ajunge intr-un punct in care suferintele nu te mai dor, devin izvoare de voluptate si nu ai mai vrea sa te rupi de ele. Macii nu mai sangereaza. Totul e tacere ca dupa sevraj si trece dincolo de timp. Pamantul se inchide ca o rana, caci el are aceasta putere de a vindeca talpile care o data au sangerat, mortii pe care i-a inghitit, si visele fara finalitate pe care in multi artisti le-a trezit. Nu in padure, caci dincolo de efectul pe care il are, dand volum, padurea nu se termina decat in cer. In acest tablou pornesti sistematic de la pamant la cer. Cerul nu e de-asupra capului, cerul e acolo, dincolo, dupa perdeaua de copaci. Chiar daca artistul iti atrage atentia prin imaginea macilor, actiunea tabloului se consuma abia dincolo. Acolo trebuie sa razbesti si sa vezi esentele. Nu te lasa furat de peisaj.

În frunza de cucuta amara
îmi fluier bucuriile-si-o neînteleasa teama
de moarte ma patrunde,
cum va privesc pe malul marii de secara,
flori de mac.

As vrea sa va cuprind,
ca, nu stiu cum, petalele ce le purtati
îmi par urzite
din spuma rosie
a unui cald si-nflacarat amurg de vara.

As vrea sa va culeg în brate
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de frageda podoaba,
ca nu-ndraznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele sa va strâng.

Si-as vrea sa va strivesc,
ca sunteti rosii, rosii
cum nu au putut sa fie pe pamânt
decât aprinsii, mari stropi de sânge ce-au cazut
pe stânci
si pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
 moarte.

Lucian Blaga Flori de mac

Misha Katz, Overture-1812 Ceaikovski

Vineri, 6 Aprilie, la Sala Radio Misha Katz a dirijat concertul Orchestrei Nationale Radio. Deschiderea a fost facuta de Shwan Sebastian, si la cerintele publicului, a dat un BIS interpretandu-l pe Chopin. Acea piesa de care spuneam in alt post ca numai diminetile ploioase si reci te fac sa o iubesti. Dupa acest preludiu a urmat Misha Katz, un actor, ci nu doar un dirijor, pentru ca fara a stii contextul istoric in care au fost scrise piesele, el ti le interpreta prin limbajul corpului. Sunt multe piese pe care nu le intelegi, pentru ca nimeni nu ti-a dat cheia de interpretare. Sau poate ca nu ai trait...Poate ca de-aia sala era plina de batrani care fusesera treziti din morti cu amintirile lor, cu iubirile si cu patimile lor ca niste satafii fara trup, cu ochii adanci in orbite. Uneori piesele sunt vizuale, in fata ta ti se infatiseaza campuri de Floarea-Soarelui, linistea dinaintea furtunii. De multe ori insa, melodiile sunt mai putin vizuale. Si atunci asculti ca Jazzul, pentru fiecare nota in parte, degustand.

In interpretarea dirijorului Misha Katz oricine putea participa la batalia de la Borodino, la infrangeri, pierdandu-si speranta de mai multe ori in 15 minute aflat in fata armatei invicibile a lui Napoleon. Invadarea Moscovei, intunecarea cerului, aparitia furtunii si mai ales atunci cand nimeni nu credea ca se poate iesi din aceasta nenorocire, iata ca se aude un sunet care sparge norii, sunetul de clopot. Tchaikovsky a compus aceasta piesa luand in calcul si zgomotul de fond, bucuria clopotelor din bisericile Moscovite, ca si cum toata natura ar celebra aceasta Victorie impotriva despotismului. Trambitele rasuna iar, bucuria apare prin laitmotive de cantece traditionale rusesti. Si Misha Katz dansandu-le parca in fata ta, plin de bucurie. Apoi corul care cobora din cer. Pentru un moment am crezut ca spiritele celor adormiti s-au unit sa amplifice aceasta Victorie. Si ce victorie e aceasta daca nu o victorie a vietii asupra mortii. Caci, orice mare compozitor, ca orice mare scriitor urmareste pasii profetului. Orice mare opera dictata de sus, urmareste aceeasi structura a Mantuitorului. Se naste, traieste printre oameni, ca apoi sa moara.

Se ajunge in acel punct in care cerul se intunecta timp de trei zile, in care perdeaua din templu se rupe, in care speranta moare. Pana aici ar fi ceea ce tine de interpretarea istorica. Dar urmarind momentele subiectului si dozajul de lumini si umbre, tragicul, revenirile, dupa toate astea o trambita se aude. Istoria e nepunticioasa. Istoria se termina la Cruce. Iata ca Iisus a invaiat din mortii. Un cor ingeresc coboara din Inaltimi sa ridice pe Fiul Omului in Glorie si Slava. Iata ca moartea a fost invinsa pentru totdeauna. Puterea intunericului s-a dus. Apar zorii diminetii. Speranta. Si ce e speranta daca nu strigatul de la miezul noptii? Ceaikovski a mers exact pe structura clasica a imaginarului colectiv. Ca intr-un discurs ce urmareste canoanele retorice, unde creste momentele de tensiune, unde se revine asupra expozitiunii, repeta sumar toate etapele bataliei, ca apoi sa insiste pe un final apoteotic. Si nu se putea gasi un final mai plin de Glorie decat in  Overtura 1812 a lui Ceaikovski.

Ceaikovski a mers pe imaginarul colectiv, pentru ca acest imaginar desi bazat pe mituri si simboluri, este specific omului. Iisus a inviat pentru ca nu se poate altfel. Este in fiecare din noi acest final Glorios in care moartea a fost infranta. Este in noi ridicarea la cer, in fiecare opera, in fiecare tablou pictat de Velazquez, in fiecare piesa compusa de Bach. De ce am aplauda atunci la scena deschisa, daca in noi insine nu s-ar reitera de fiecare data aceasta lupta intre intuneric si lumina, intre viata si moarte? De ce am mai citi basme daca nu am avea speranta ca fiul se intoarce? Finalul fericit este amintirea unui vis. Si nu poate fi acea infatuare in fortele proprii, specifica gandirii moderniste care triumfa asupra intunericului si incertitudinii prin marile descoperiri stiintifice, ca intr-unfinal sa salveaza Planeta de invadatori sau chiar de meteoriti. Ci e speranta ca viata va triumfa nu prin forte proprii, ci prin credinta. Napoleon, simbol al mortii si al noptii, va fi infrant de zorii diminetii, de un cantec slab de trompeta. Asa vad eu Overtura 1812 a lui Tchaikovsky si n-as vrea sa o vad altfel pana la sfarsitul veacului, cand acele voci de Sfinti se vor alatura celor care vin din necazul cel mare. 

Va doresc un Paste si un final fericit!