-O, tu, preanorocos intre toti norocosii ce traiesc pe fata pamantului, caci, fara a pizmui pe nimeni si fara a fi pizmuit, dormi cu cugetul impacat; pe tine nu te prigonesc vrajitorii si nici vrajile nu te fac sa tresari. Dormi, mai spun inca o data si voi mai spune-o de-o suta de ori, dormi, fara sa te trezeasca nelinistea pentru datoriile ce le ai de platit si nici grija de cum vei face sa ai maine ce manca, tu, dimpreuna cu cei putini si stramtorati ai tai. Nici dorul marilor nu te roade, nici stralucirea desarta a lumii nu te tulbura, deoarece hotarele nazuintelor tale nu merg mai departe decat pana la gandul de-a vedea de magar, caci cu grija de insasi fiinta ta sunt impovarati umerii mei, povara si sarcina pe care firea si datina le-au pus in seama stapanilor.
Dorame scutierul si sta de veghe stapantul, gandindu-se cum sa-l hraneasca, sa-i imbunatateasca soarta si sa-l chiverniseasca. Grija de a vedea ca se preface ceru-n stei de piatra, fara a darui pamantul cu o roua cuvenita, nu-l indurereaza pe slujitor, si pe stapan, care trebuie sa-l hraneasca la vreme de seceta si de foamete pe cel care l-a slujit la vreme de rod mult si belsug. " (Don Quijote de la Mancha )
"Deci eu, capiatan care vegheaz asupra orasului, in seara aceasta trebuie sa vorbesc despre om, si din pornirea pe care-o voi crea se va naste calitatea calatoriei." Poporul meu iubit, mi-am pus aceasta intrebare pe cand ma odihneam de pe muntele ce-mi era asemenea unui vesmant de piatra. Foc incet din care doar fumul si lumina ma mai atrageau. Incotro merg? Si unde trebuie sa-i conduc. Doamne? Daca administrez, se vor asemana unul altuia. Nu cunosc, Doamne, gestiune care sa nu inaspreasca obiectul pe care-l dirijeaza. ..Iata pentru ce-i privesc, in linistea iubirii mele, fara a le reprosa plictiseala, care nu este a lor, ci a limbajului lor. " (Saint-Exupery)
S-a dus iarăşi şi S-a rugat, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi S-a întors din nou şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă. În sfârşit, a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor. (Marcu 40-41 )
-Fiindca tu, Sancho, ma-ndragesti, de-aia-mi vorbesti asa, spuse Don Quijote, dar acum nu esti incercat in ale lumii, tot ce-i putin mai greu de patruns ti se pare cu neputinta; va veni insa timpul -cum ti-am mai spus si alta data- cand iti voi povesti cate ceva din cele ce-am vazut acolo jos, lucruri care te vor face si pe tine sa crezi toate spusele mele de acum, al caror adevar nu indaguie nici tagada, nici indoiala.
„Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta. (Luca 9:41) Va veni vremea cand ma veti cauta si nu ma veti gasi.
Tare ma mai minunez, mai Sancho, de firea ta cea nepasatoare. Imi dau cu gandul ca tu esti zidit din piatra sau din arama vartoasa, fiindca in tine nu poate sa patrunda nicio induiosare si nicio farama de simtire. Eu veghez in vreme ce tu dormi, eu plang in vreme ce tu canti, eu lesin de nemincare in vreme ce tu nu te mai poti misca si gafai de imbuibare. Slujitorii cei buni se cade sa impartaseasca aleanul stapanilor lor, sa le simta durerile, macar asa, de ochii lumii. Ia te uita la seninatatea acestei nopti, la singuratatea ce ne inconjoara si care ne imbie sa mai strecuram si ceva veghe in mijlocul somnului. ... Dormi tu, Sancho, de asta ai venit pe lume, ca sa dormi, fiindca eu, care am venit pe lume ca sa veghez, cata vreme mai e pan' la ziua oi da drumul gandurilor ce ma macina si mi-oi varsa focul intr-un madrigaas, pe care, fara sa stii tu, l-am alcatuit azi-noapte din mine.
***
Ma rog pentru tine Sancho, sa nu-ti pierzi sufletul tau naiv, sa nu te prinda dimineata cu constiinta treaza in gradina cu trandafiri, cand eu voi fi plecat dintre voi. Ma rog pentru tine Petru, caci cel rau cauta sa te cearna. Ma rog pentru cei care sunt lipsiti de ambitii, de marile pasiuni, da vointa de putere, de cei care inca traiesc in crang...sa nu li se deschida ochii, sa nu vada o lume opaca, sa nu cada in existenta, sa nu apara absurdul, sa nu isi lege ochii decat de pamant.
Harul asta nu e dat celora care se intreaba CINE sunt Eu, caci omul nu contine nimic, si nimic in lumea asta nu e facut ca sa il faca diferit, unic, special. Don Quijote stie asta. Un om care isi cauta Eul e un suflet ratacit. Dar cel care vegheza orasul de pe inaltimi cand toti dorm linistiti in paturile lor, e altceva. Trece dincolo de propria incertitudine, de propria istorie, de culoarea locala, dincolo de epoca sa, dincolo... in vesnicie.
