Frida intre doua Lumi

photo dm feminitate

Ma intorc la Frida Kahlo pentru ca prin viata ei exprima bine contrariile. Prin pictura sau prin biografia ei, daca prin suferinta sau prin placerea de a trai viata la maxima intensitate. Am ales acest tablou din mai multe motive. Motive subiective dar pe care voi incerca sa le obiectivez pe cat e posibil, si aproape imposibil, atunci cand vine vorba despre "arta de a simti". 

Pentru inceput ar trebui, asa cum obisnuiam, sa fac o introducere succcinta a veitii artistului. A exprima geniul din om mi se pare la fel de relevant ca  a exprima omul din geniu. Insa, daca opera depaseste omul, ei bine, atunci genialitatea nu se coboara la micile intrigi de salon care de cele mai multe ori ajung la urechile noastre prin gura servitorilor. Iata dar, poti ridica opera prin om, dar nu te poti ridica coborand opera de arta la nivelul staturii tale, si nici macar la nivelul intelegerii tale. Ar fi prea multe de zis despre viata Fridei, dar v-as recomanda sa vedeti filmul biografic, ca sa pot trece direct la subiectul propriu-zis.

Frida. Una imbracata in rochie traditionala, maxicana, si Frida imbracat in costum. Acestia isi dau mana in semn de solidaritate. Nu este un simplu salut, ci este o tinere de mana. Un fel de concubinaj, o participare si o acceptare a "relatiei". Aceasta punte de legatura o inteleg ca pe o impacare. Pentru ca atat rosul cat si albastru, culori complementare( rusu-verde) creaza un contrast puternic. Intre doi poli intre minus si plus, intre barbat si femeie, intre Yang si Ying cum ar spune orientalii. 

Cunoastem cu totii dragostea ei pentru Rivera Diego, dar si pasiunea pentru femei. Insa nu as vrea sa merg pe acest fir, care nu ne deschide orizontul de intelegere prea mult. Vreau sa merg pe impacarea contrariilor si sa nu vedem in acest tablou o simpla manifestare a feminismului sau a "drepturilor" omului. Aceasta abordare e din start ingusta. Asadar, voi incerca sa dau tabloului un caracter de revelatie prin impacarea contrariilor. Pentru ca viata de artist e zbucuimata de aceste contrarii. Le vedem la un El Greco in presonajele pe care si le alege. Le vedem la Dali in determinismul psihologic de tip sexual. Le vedem la un Picasso in cubism si in abstractionism. Asadar, vedem in mod aproape explicit in tabloul Fridei.

Aceste contrarii nu pot fi prea semnificative daca se opresc la recunoasterea identitatii sexuale. Adevaratele contrarii sunt intre spirit si trup, intre viata si absolut, intre a trai si a crea. Barbatescul indemnat spre absolut, spre a crea, iubind mai mult spiritual, platonic, aproape mental. Femeiescul legat de trup prin faptul ca trebuie sa nasca, sa dea viata, legata de pamant prin spicele de grau pe care le culege, legata de viata si mai putin inclinata spre absolut. In fond, veti spune ca nu exista nici o contradictie intre spirit si materie. Dar daca la nivel psihologic le poti impaca pana la urma, ei bine, un artist mereu va trai mereu in acest joc de lumini si umbre. Alfel opera lui nu va putea exprima notiuni general valabile omenirii, si atunci va fi incomunicabila, un semn cultural, o teorie care precede orice pictura.

Iata cum vede Constantin Noica in Modelul Cultural European aceasta dihotomie dintre barbatesc si femeiesc: "Jumătate din umanitate — lumea feminină, pentru care te surprinde să vezi că Montaigne nu are mai multă înţelegere — trăieşte din respectul faţă de nevoile trupeşti şi, la treapta superioară, faţă de trupul propriu, cel puţin în comunităţile creatoare de istorie. Dar aşa cum pentru o femeie rafinată trupul este spirit, iar prin grija, bunul gust, frumosul pe care le cultivă, ea exprimă ceva de ordin spiritual, la fel fiinţa proprie este, pentru bărbat, obiectivarea spiritului, sau alteori condiţia ştiut neştiută a mizeriei lui, de la indigestiile sau buna digestie de care vorbeşte Montaigne pînă la insomniile sfinţilor." 

Cred ca a mers pe ideile lui Jose Ortega y Gasset din Idei si credinte, care vedea subiectul intr-un mod izbitor de asemanator: "Relativa hiperestezie a senzaţiilor organice ale femeii aduce cu sine faptul că, pentru ea, corpul există mai mult decât al bărbatului pentru sine. Noi, bărbaţii, în mod normal, uităm de corpul nostru frate; nu îi simţim prezenţa, dacă nu se află în momentul rece sau torid al durerii sau al plăcerii extreme. între eul nostru, pur psihic, şi lumea exterioară, nu pare să se interpună nimic."  

Consecintele pe care le tragem din acest fel de a vedea cele doua lumi sunt evidente. Viata psihica a femeii este mult mai legata de corpul ei decat ceea a barbatului. In aceste conditii femeia se simte solidara cu trupul sau si in acelasi timp trupul capata o conotatie morala. Atunci cand o femeie isi ofera trupul pe altarul dragostei, pentru ea e dovada supremei iubiri care este una cu spiritul, cu sufletul. Barbatul se indreapta asupra trupului uneori doar cu o chemare de a procrea, nu banuieste nimic sublim de cele mai multe ori. Insa, barbatul se poate abandona usor in cele mai intense iubiri platonice, iubind mental si absolut imaginea iubite, uneori fara implicatii sexuale sau daruiri trupesti. 

Intra-devar, asa cum am vazut mai sus, exista in noi cei doi poli. Atat barbatescul cat si femeiescul. Pentru ca altfel, i-as intreba eu pe cei doi mari filozofi, cum puteti intui ceea ce simte femeia daca nu aveti intr-o oarecare masura in voi femininul si masculinul? Frida Kahlo intre artist si femeie, Frida Kahlo intre dragostea ei pentru Diego Rivera si dragostea pentru "femeie", simbol al nonconformismului, a decaderii, a chinurilor, iesirii din codiddian, ridicarea spre absolut dincolo de bine si rau, idealizarea frumusetii absolute prin frumusetea femeii. Intre Diego Rivera, o dragoste implinita in jurul bucatariei si a vietii, pentru care infatisarea si cele 100 de kilograme devin sublime cand iubesti concret, si cu relatia ei  patimasa cu frumoasa frantuzoaica. Iar aceste contrarii la cei mai multi poti fi de ordin religios sau sexual. Insa, nu vom afla mare lucru daca privim doar din punctul asta de vedre lucrurile.

Daca opera de arta are functia de impacare a contrariilor, atunci va trebui sa ne dam mana. Nu-i nimic decat acceptare, renuntare sau cadere, mantuire/ratare. Ne acceptam infrangerea in fata acestei tensiuni care nu duce la nimic. Ne dam mana, ne imbratisam pe noi insine, acceptam ca nu putem face nimic prin fortele noastre, ca suntem slabi, ne abandonam. Abia apoi vine adevarata regasire, care nu e impotriva omului, ci pentru om. Nu lipsita de contrarii, dar acceptandu-le ca atare, recunoscandu-le, iubindu-le. Pentru ca in definitiv, impacarea prin dragoste e singura valabila.