despre adevarul artistic

Domn'Quijote e un introvertit. Insa devine un om al actiunii. E ca si cum se intrupeaza. Ia fiinta. El e Cuvantul Intrupat. Ca sa lege lumea obiectelor de lumea abisala a sufletului, care prin adevarul ei psihologic e tot atat de concreta, Domn' Quijote pune mana pe arme si devine un exhibitionist.

Ce fel de Cuvant este cel care se Intrupeaza? Am putea spune in termeni heideggerieni ca Adevarul Fiinteaza. Adica se deschide. Mai intai a fost cuvantul. Nu oice cuvant, doar acela care poarta fiintarea, adica e intemeietor. Asa cum mai intai de o descoperirie a fost idea. Nu orice idee. Ci cea mai adecvata la real. Nu orice idee duce la teoria lui Newton. Numai acele idei care se pot intrupa si care pot locui lumea. Aceasta locuire este chiar Spiritul ei. Caci inca locuim in spiritul newtonian.

Domn' Quijote e o astfel de idee care se poate Intrupa. E un Adevar universal al omului. Toti oamenii il contin pe Domn Quijote. Toti oamenii care descopera ceea ce este real in fiintare, in deschidere. Sigur ca merele au cazut si inainte sa observe asta Newton, dar Adevarul acesta nu s-a aflat in deschidere. Nu a fost legea gravitatiei o evidenta de cand Lumea? Adevarul ei a ramas in aceasta ascundere si in pamant, in posibil.

De ce este atat de importanta problema adevarului artistic? Pentru ca de asta depinde implinirea fiecaruia. A fi sau a nu fi. Am o viata. Sunt in ea si traiesc ceea ce e propriu cu inchiderile si deschiderile ei? Mai simplu de atat: Imi traiesc viata? Cata libertate are cel care e considerat nebun, extravagant, exhibitionist, cercetator miop, Sfant, scriitor ratat, star porno, sa traiasca conform nebuniei sale!

Si am cunoscut artisti care nu traiau artistic. Preoti care nu traiau ca niste adevarati mesageri ai Cerului. Actrite porno care nu erau una cu trupul lor, cu extazul dat de revelatia acestui Adevar carnal si concret prin trairile lui. Si am vazut Sfinti care se temeau de Dumnezeu. Apoi am vazut si exhibitionisti, unul din ei sunt eu.

despre adevarul artistic

Don Quijote  de la Mancha by Dali Salvador

Orice destin, orice fiinta se afla in posibil, insa o data iesita din pamant, ea nu mai lasa loc de alt Adevar. Asadar, singurul adevar pe care il poate trai Don Quijote este adevarul propriei vieti. Nu exista alta varianta. Cartile care au aparut dupa primul volum sunt declarate apocrife si anatema. Ele trebuie arse. Si ca sa dovedeasca acest lucru, autenticitatea, Don Quijote nu mai ajunge niciodata la Toledo. Isi schimba planul pe drum. Mai mult, el sfarseste pe patul de moarte.

Asa se explica de ce prin arta viata iese din posibil. Si cate lumi necreate contine pamantul, adica nefacutul? Atatea posibilitati. Insa numai o viata are omul, si numai intr-un mod se exprima adevarul in opera, iar celelalte raman in posibil. De-aia, nu te intreba niciodata de ce tara in care traiesti, de ce familia in care te-ai nascut, de ce parintii, epoca, lumea, universul. Pentru ca astea sunt intrebari prostesti. "Daca" e un drum inchis. Nu se deschide nici o lume prin Daca.

Dulcinea nu-i mai putin adevarata, pentru ca exista O Nunta in Cer. Si cat de reala a fost fiinta ei...In real, nu in realitate. In real este numai adevarul, realitatea apartine cu totul profanului. El nu poate sa scape de realitate, care de cele mai multe ori e nevrotica. Realitatea se afla in posibil, de-aia se intreaba cum ar fi fost daca. Real este ceea ce devine destin si cale. Daca nu mai e Toledo, nu cauta scurtaturi. Don Quijote nu a cautat realitatea, ci a cautat sa traiasca ceea ce e real. Omul care a trait real, autentic, isi accepta destinul. Imbatraneste frumos si fara Daca.

* mai puteti citi despre problema real vs realitate aici.

Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote si Morile de Vant by Salvador Dali

continuare

***

Don Quijote este omul complet atat timp cat il integreaza pe Sancho. Si cum este Sancho "Pantecul" daca nu un lacom, un las, un necioplit si chiar un misel. Nu-si cunoaste decat interesul propriu, iar cand se biciueste, o face pentru bani, nu pentru stapanul sau. Sancho, nu ti-e rusine, te gandesti numai la tine? Da-ti macar patruzeci de bice! Isi da cateva, insa fictiv, tipa ca din gura de sarpe. Ce sa mai, Sancho e un smecher. 

Da, intalnirea celor doi are loc in scena cu talharii. S-au dat cap in cap. Sancho realizeaza ca nu se poate trai intr-o lume concreta fara o viata simbolica. Nu se poate trai fara mori de vant. Fara o lupta cu uriasii. Nu se poate sa traiesti o viata intreaga si sa vezi intr-o turma de oi "decat atat". Acest "decat atat" este lipsit de imaginatie. Sancho traieste intr-o lume concreta. E chimistul care spune ca un sarut nu este decat o reactie chimica. 

Siempre Sancho, Siempre...adica, mereu vei intalni astfel de oameni.Si Don Quijote este dezamagit in aceeasi masura, adus de talhari la realitaeta talharilor. E singura data cand nu braveaza, cand nu mai spune ca a fost o vraja. Dupa scena asta parca ii vad cum merg pe drum tacuti. Ce ar mai putea spune? Adevarata intalnire e in linistea tainica a drumului. 

Domnul Quijote il contine pe Sancho cand reactioneaza la nesimtirea aia jegoasa. Astora nu ai cum sa le vorbesti decat pe limbajul lor.  E momentul de luciditate cand Cavalerul Tristei Figuri pune mana pe bici si rastoarna mesele negustorilor din Templu. Aici se intalneste Quijote cu Sancho. 

Sancho nu putea sa priceapa ca e mai mult decat atat, ca il contine pe Quijote si ca  dincolo de burta exista o viata: viata simbolica, o participare mistica in care lucrurile incep sa vorbeasca.  Iata, Adevarul incepe sa fiinteze, iar obiectele capata realitate. Nu mai sunt decat atat...ci sunt insufletite. Lumea incepe sa se deschisa si sa-i vorbeasca omului prin zilele de sarbatoare, prin vise, prin vrajitori si prin farmece. 

Lumea nu este decat...Cerul nu este decat reflectarea undelor in atmosfera. Viata nu este decat...Din punct de vedere clinic, nu esti decat... Don Quijote nu este numai Don Quijote. El este Don Quijote de la Mancha. Ce inseamna sa fii de la Mancha...Inseamna sa zici: Eu sunt. Voi sunteti. Sau: Noi suntem fii Soaelui si menirea noasta e sa ridicam Soarele din morti in fiecare dimineata. 

Dar eu cine sunt? Nu sunt dect un biet artist. Nu sunt decat o statistica in cifra ta de afaceri. Nu sunt decat un cetatean care are indatoriri si drepturi. Unde traiesc  misterul existentei? Intr-o Lume unde totul este masurabil, cuantificabil si previzibil? In filmele cu eroi poate, acolo unde se vand iluzii, unde pot fi oricine si orice, numai eu insumi nu. Nu esti decat atat, si asa apare nefericirea. Sunt eu un fiu al Soarelui? Dar tu, vezi tu in morile de vant proprii tai Uriasi? 

Si poate ca tu esti un fiu al Soarelui. Dar te-ai gandit o clipa ca il ai alaturi de tine pe Sancho? Te-ai gandit ca trebuie sa iti dai bice pentru ca acasa te asteapta femeia si copilul, si ca nu ai ce le pune pe masa? Te-ai gandit tu o clipa la nevoile lui Sancho? Te-ai gandit ca viata trece prin burta? Te-ai gandit ca trebuie sa platesti datoriile? Stiu, pana nu dai cu capul de Sancho, nu te trezesti la realitate. Care realitate vei intreba contrariat?  

Pe drumul aventurii Don Quijote il inventeaza pe Sancho. Se impune aceasta schizofrenie, pentru ca spiritul sa fie liber, si ca in final sa se intoarca acasa, pe patul lui de moarte de la Mancha, implinit. De aici si impacarea cu care isi scrie testamentul ca un adevarat contabil, concret, cu detalii ce imi par absurde si jignitoare. Don Quijote nu pleaca la drum inainte de a-l tocmi pe Sancho Panza si nu moare pana nu-si plateste bicele. Abia aici incepe adevarata aventura a spiritului.

E confirmat. Sancho junge Guvernator de Insula. Avea nevoie de o confirmare. Si apoi ce face? Iisi da seama ca viata e atat de putin...Plansetele copiilor, buciumul serii, zilele de sarbatoare, ale cui sunt? Sancho...aveai nevoie de Insula ta...De ce plangi acu? Iata Sancho, astea nu sunt decat niste Mori de Vant. Acum ai vrea sa vezi niste Uriasi, dar nu se mai poate. Ceva s-a schimbat in tine. Ti s-au deschis ochii, Sancho, sa vezi o lume lucida, transparenta. Nu, nu mai plecam intr-o alta aventura. 

Turmele astea nu sunt decat niste oi singulare adunate impreuna. Nici vrajile nu mai au putere asupra omului dezvrajit de misterele lumii. Nimic nu-l mai poate inveseli. Esti trist. Stiu. Ai putea sa plangi acum. Dar daca i-ai cumparat rochie nevestei tale, si ai facut-o fericita, poate ca nu e totul pierdut, poate ca o sa zambesti cand copilul iti va rade spre Soare, pentru ca el vede cu siguranta in morile de vant niste veritabili Uriasi, asa cum eu, Don Quijote de la Mancha, Cavalerul Tristei Figuri, am vazut in talhai ceva mai mult decat atat, in Dulcinea din Toboso ceva mai mult decat atat...

Siempre Sancho, Siempre..

Don Quijote si Sancho Panza de Salvador Dali

Ma gandesc la Sancho Panza. Nu  a fost el umbra lui Don Quijote?Cu cine vorbea Quijote daca nu cu sine insusi? Dar care Sine? Cel care traieste simplu si nu stie ce traieste? Sancho e nevinovat nu datorita ignorantei, ci pentru ca e sarac cu duhul. Dormi tu Sancho, dormi, spune Quijote...pentru ca sluga  doarme si stapanul vegheaza. E o lume intoarsa pe dos? Cine e stapanaul daca nu constiinta si cine e sluga daca nu valorile primare, stomacul="panza", oboseala, nevoile, viata, concretul?

In Mistretul cu colti de argint. Stapane, e apa lucind sub copaci. Ce slugarnicie, parca ii vad cum chihoteau, Stapanu nostru e dus cu pluta. Taci, le spune el, ii auzea cum se vaitau, si acest taci a ramas autoritar pana la moarte. Si cine erau slugile aici daca nu tot ceea ce numim astazi realitate?  Adica, nu exista nici un mistret cu colti de argint? In final Printul moare strapus de propria iluzie, insa nu o neaga. Intre slugarnicia zilinica si misterul existentei se imparte si viata lui Don Quijote. Nu degeaba l-a inventat pe Sancho, ca sa aibe el grija de cele ale gurii, de tot procesul acesta. Este aici o scindare a personalitatii?Nu. Ci mai degraba este o integrare.

Exista o nostalgie in vocea Tristei FIguri, cand il priveste pe Sancho cum doarme, fara grija de a purta cerul cu stele pe umerii sai. Si ar fi gresit sa il gandesc pe Quijote fara umrba lui, adica fara Sancho Panza. Quijote este Omul complet numai alaturi de Sancho. Cand ajunge sa fie unul si acelasi personaj? Cand se ajunge la integrarea contrariilor? Cred ca dupa scena in care ii salveaza pe talhari. Vezi Sancho, asta e lumea...vezi realitatea, vezi ce neghiobie traim si tu vei sa fim realisti? Vrei sa spui ca binele e rasplatit cu raul? Asta vrei? Vrei sa spui ca viata asta se rezuma la burta si la valorile primare? Asta vrei tu Sancho?Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote pleaca in regasirea a ceea ce este unic in om, adica in cautarea Adevarului din el. Si asta e arta. Daca rezum mereu arta la o experienta subiectiva, sau la o traire pur senzoriala, atunci esenta ei imi scapa. Caci senzatii tari am trait in balci, cand ma invartea o tiribomba. Arta inseamna ca releva Adevarul, scris cu litera mare pentru ca e propriu. Cum pot fi eu insumi daca nu traiesc ceea ce este al meu? Viata autentica asta face, traieste numai ceea ce este prorpiu si individual. Don Quijote trebuie sa plece pentru ca e singurul mod de a fiinta, de a primi realitate. Realitatea care e dincolo de lucruri. Pentru ca Maya, sau iluzie, este tocmai lumea obiectiva a lui Sancho.