Tatal Nostru

Federico Barocci  

Fuga lui Enea din Troia in Flacari

 

Stau mai bine de cateva ore si reflectez la aceast tablou. Nu stiu de ce aceasta imagine, poate privindu-l cu nostalgie pe tata cum imbatraneste. Nu stilul si pictura lui Federico Barocci ma incanta atat de mult, cat tema pe care o evoca.  Pentru ca este probabil cel mai mare gest de umanitate. Sa nu lasi Omul in urma. Iata revelatia!

Aceasta scena evoca dragsotea Filos si Agape, dragostea neconditionata de tata si de fiu. Fuga lui Enea simbolizeaza, asemeni pogorarii de pe Cruce, un gest Hristic. Spiritul nostru modern, umanitatea,  își au originile in aceast gest prin care ai grija de cel mai aproape semen al tau. Pensia pe care o primesc batranii nostri a fost posibila numai datorita acestei fugi, pentru ca Enea nu isi abandoneaza Tatal.

E cineva acolo care sa te care in spate, imi spune acest tablou. Chiar daca in ochii utilitatristilor si in fata naturii un bătrân sau un om cu dizabilități nu are nici o valoare sociala. Este resepectul fata de acest corp, fata de acest trup pe care il purtam uneori in spate ca pe o cruce, alte ori in inima si in gand, mereu o povara dulce. Respectul fata de bătrâni. Enea salvează umanitatea din om, originile. 

Curajul inseamna sa renunti la o cetate in flacari. Sa renunti la ceea ce te-ar putea pierde. Sa iti salvezi viata, nu este o forma de lasitate, ci este nevoie de mult curaj. Fugi fara sa te uiti inapoi la ce ai lasat, caci tot ce ai mai de pret porti in inima ta. Cand totul e in flacari, cand totul e pierdut, exista insa un nou inceput. Caci Enea va intemeia Roma pe aceasta fuga. 

Barocul evoca fugile. Atat in muzica lui Bach si Händel cat si in pictura prin variatia temelor la infinit. Astăzi, nu mai sunt nici muzici nici pictori care sa te ridice si sa te coboare, de aceea nu vom înțelegem de ce ne este intr-atât de straina, suferinta. 

Florenta, Santa Felicia, XVI, Jacopo Pontormo

De ce coborârea și nu înălțarea? 

Suferințe sunt rănile de dinainte, ceea ce e omenesc. Durerea e sufletesca. In durere exista o mângâiere, o dragoste și o grija in care rănile sunt spălate. Trupul, simbol al suferinței, este îmbălsămat, apoi coborât in pământ.

Nu se mai vede nici o urma de suferinta pe trupul lui Iisus. Nici măcar Sulița soldatului care ii străpunge coasta. Ci doar stigmatele in mâini și ele cicatrizate. Pentru ca suferința a luat sfârșit. Experiența omului a fost desăvârșita. Ca in durere se afla o convalescenta, un doliu, o stare care se limpezește. 

Nu încetez sa ma minunez de acest tablou al renașterii timpurii, de cromatica și expresia personajelor. E mai degrabă o pictura ce pune in scena Gratia Divina. Și nimeni nu va înțelege pana nu va lua chiar el, pentru prima data, in brațe, un corp inert, lipsit de viața, ca sa îl așeze ca pe o sămânță rară in pământ.