⚠️ Acest post nu este scris cu Inteligenta Artificiala, ci cu sentimente reale simtite si traite de mine.
Toate copilariile sunt frumoase. Chiar si cei mai putin norocosi, au macar un moment de Lumina in viata lor. Ceea ce am sa va povestesc se diferentiaza de ceea ce numim in termenii cei mai banali, o copilarie normala. Caci, chiar daca merg impreuna cu generatia mea prin noapte, tin sa ma diferentiez prin sentimentul unic al existentei de toti ceilalti.
Sigur ca acest sentiment m-a facut sa vad in poveste ceva mai mult decat un simplu destin. Acest sentiment imi da cu adevarat dimensiunea miracolului care se manifesta in noi, sau ceea ce ar spune un om religios, o epifanie.
Toate copilariile sunt frumoase. Si eu nu ies din aceasta regula, a copilului care a crescut in traznitia dintre doua lumi. Intr-o lume hibrida. O lume care s-a ridicat dintre noi ca o mica Zeitate. O lume nu visata, ci traita. O lume pe care nu o mai putem intelege. Si cate Lumi nu au pierit asa, prafuite? Cate lumi nu s-au stins in ochii unui copil?
Doar prin aceasta singularitate am reusit sa ma salvez si sa ma inalt o data cu versurile mele spre Stele. Si atunci a inceput sa ninga, iar... Era prima dimineata cu ceata cand mi s-au deschis ochii sa vad viata de sub frunze. Nu ma intrebati cum de umblu printre voi. Nu sunt decat numele pe care il port din ziua in care El m-a strigat.
Toate copilariile sunt frumoase. Iar eu am sa incep cu a mea. Caci pe ea o cunosc cel mai bine. Si doar despre ea am dezlegare sa vorbesc. Pentru ca totul s-a petrecut intre doua Lumi. Cand Orasul a inceput sa cucereasaca tot mai mult pamant. Atunci Imnuri au inceput sa fie inaltate si osanale catre Macarale in Soare. Toti promiteau un viitoru luminos.
Si asa ca, ne-am trezit ca blocurile au muscat din dealuri si din padure, pana au ajuns la marginea curtii noastre. A venit revolutia si casa noastra din deal a scapat. A ramas pentru mult timp insa, anii 90 pana in 2000 scheletul unui bloc neterminat. Prin care ne vanam cu tevi cu cornete, si pe unde ne mai rupeam cate o mana sau un picior spre disperarea parintilor.
Cum ziceam, toate copilariile sunt frumoase. Numai ca a noastra a ramas prinsa intre doua lumi. Nici la tara nici la oras. Tata inca mai tinea vaci. Din ratiuni evident economice. O familie mare, si multe guri de hranit. Chiar daca avea un serviciu, nu putea sustine pe cei 12 copiii doar cu un salariu. Mama cu o pensie de boala, si cu multe treburi pe langa casa.
Asa ca dupa ce Sole a crescut si a plecat de acasa, dupa obiceiul celor mai mari, mi-a venit mie randul sa iau bata si sa pasc vaca. Toate copilariile sunt frumoase, dar a mea e diferita, pentru ca orasul a muscat din izlaz, si oricum, nu mai existau pasuni. Asa ca, eram obligat sa ma duc cu vaca la pascut printre blocuri.
Negrutzza era o vaca frumoasa, neagra si tanara. Frumoasa, colega ei era insa o vaca bătrână și ciuta, nu avea chef sa exploreze orasul cum o făcea Negeuzza când jucam fotbal printre blocuri in timp ce frumoasa rumega întinsă cu o pălărie de paie pe cap... Ma stiau toti Copiii, învățătoarea si cumva asta ma facea diferit de ceilalti care traiau la bloc si nu prea se duceau in vacanta la tara.
O vaca printre blocuri. Se intampla insa des ca Negruzza sa se faca pierduta fara sa iti dai seama. Mai ales cand se faceau echipele si trebuia sa te integrezi. Nu de putine ori m-am dus acasa fara Negruzza. Sa pierzi o vaca, nu e deloc o gluma. O vaca e mare. Chiar daca pare un lucru greu de pierdut. Va spun eu ca dispare. Ca un nasture. Sau ca o bucatica de ciocolata. Dispare si intra in pamant.
Atunci tata se lua dupa urma lasata pe asfalt de balega si intreba pe toat lumea daca nu au vazut o vaca neagra. Cine nu vede o vaca mergand printre masini pe mijlocul strazii? Nu ai cum sa scapi asa ceva. Si daca am fi fost in era Tik-Tok sigur s-ar fi viralizat. Caci Negrutta era neagra, si avea o cercei în urechi și bijuterii în coarne.
Cine a vazut o vaca neagra? Dincolo de supermarketul Vidraru. Pe acolo a fost zarita ultima data. Pornise de la fabrica de cherestera, unde o mai bagam in curtea fabricii unde lucra tata. Si o luase apoi spre Gara ca sa urce spre Piata. Cobora asadar la Vidraru si de acolo, ditamai animaul, parca si-a luat zborul. Nimani nu mai stia sa spuna daca au vazut o vaca.
E ca si cum ai fi intrebat azi pe cineva in parcul Cismigiu daca au vazut o Girafa, sau mai bine zis, o zebra roz cu palarie mare de soare pe cap. Dar tata era serios. Vaca noastra exista. Nu era o nascocire. Tocmai de-aia v-am spus ca toate copilariile sunt frumoase, dar a mea e diferita. Si cand imi pierdusem speranta, am vazut o balega mare pe trecera de pietoni la semafor.
Eram pe drumul cel bun. Vaca o luase spre Spitalul Municipal. Un martor ne-a descris ceea ce parea, intradevar, o vaca neagar ci nu o girafa. Cu botul ei umed. Cu urechi ca niste palnii. Cu ochii mari si blajini. Cu coada lunga si impletita noaptea de o navastuica.
Am sa închid aici scurta mea pomenire, căci destinul Negruzzei a fost insa ceva mai tragic, și a fost cântat cu refren de noi toti și de îngeri într-o dimineața cu ceață, în luna Noiembrie. Caci asa cum zice și versul, printre blocuri suntem noi care paștem vaca🐂.
https://youtu.be/E1P3GP17iaY?si=KyNBCfUNVGpB6jsw
