Istoria peisajelor III

Caspar David Doi oameni privesc in apus

Ai zice ca romanticii se intorc la natura. Dar nu la natua evului mediu sau manieista, nu mai sunt pasurile montane ale lui Both. Romanticii cauta natura si descopera peisajul. Caspar picteaza oameni in apus ce privesc in zare. Romanticii nu picteaza natura, ci nostalgia, amintirea unei naturi ce s-a retras dintre oameni. Ei viseaza la o varsta de aur. Asa descopera peisajul, grandoarea, superlativele, sentimentul infinitului si al pierderii, melancolia. Romanticii aduc natura in Muzeu, cum renascentistii aduceau fumosul, masura, poportiile. Cand nu picteaza peisaje, pictorii romantici se lasa sedusi de idealui marete si utopii sociale, anticipand schimbaile care vor urma. Romanticii descopera peisajul turistic. Incurajeaza pe oricine sa urce muntele si de pe inaltimi sa piveasca intinderea ce se deschide in vale. Sa faca poze. 

De la natua la peisaj, de la peisaj la fotogafie, de la viata la trairism, romanticul vrea sa traiasca marile iubiri, sa simta, sa atinga, sa forteze limitele. Fara o disolutie a contariilor, el se afla mereu intr'un conflict cu natura. Abia in impresionism se ajunge la o natura care nu mai expima un sentiment inefabil. Impesionismul descopera natura intr'un colt banal, intr-o gradina umbroasa unde tocmai ai citit o carte. Impesionismul descopera un balcon cu flori, un balcon in care dimineta inainte sa bei cafeaua auzi murmurul si freamatul orasului. Padurea din Fontainebleau e o padure in care ai trait, nu un peisaj turistic. Sentimentul ca ai crescut in padure ca zeii printre eroii antici. Trebuie sa pictezi ceea ce te umple, nu ceea ce te mira. 

Crescut pe camp, J. F Millet celebreaza in mod epic, aproape mistic, simplitatea si forta vietii cotidiene. Inspirat de antici, Millet se intoace la mitologic. Pin impresionism te duci la picnic, stai la umba, vorbesti, te simti bine (vezi Delacroix, Renoir, Monet). Nu e trairismul romanticilor, e prezentul, degustarea fiecarui moment. Nu mai e nostalgie si vis. E o stare de bine. Esti in natura ta. In mediul tau. Fie el citadin. Pin banal uneori esti mai aproape de varsta mistica decat prin excitarea sentimentelor, ca acei romantici care se vor intr-o stare de metastaza, pariind prea mult pe inspiratie. O camera aerisita, o lumina capruie, pentu ca soarele trece prin frunzele de vie, vant in perdele si o femeie cu sanul gol ce-si bea cafeaua. Iata dar cum Dejuneaza oamenii in tablourile lui Edouard Monet. Pentru a picta mai intai un loc, tebuie sa-l imblanzesti. Sa-l traiesti. Sa-l respiri. Nu cauti peisajul, nu cauti motive si unghiuri, caci stilul vine de la sine cand ai de spus ceva. Exista in tot ceea ce iubim o doza de realism, nu social ca la romantici, ci unul al timpului in care traim. Nu poti picta ceea ce n-ai trait, cum nu poti scrie de dragul de a fi scriitor. Personajele lui Shakespeare, chiar daca sunt plasmuiri, ramana in limita verosimilului, al posibilului.

Nu inventa lumi noi si naive, caci nu o sa ma las pacalit de acest artificiu de calcul. Nu esti genial. N-ai nimic de spus. Si pentru ca n-ai nimic de spus, apelezi la tot felul de trucuri, storci stilul ca pe o haina uda, pana te usuci. Arata-mi Lumea in care traiesti. Don Quijote nu traia "in Lumea cartilor", ci traia int-o Lume mai adevarata si mai reala decat a celorlalti. Si ca sa dovedeasca asta, a pus mana pe arme. Asa e si artistul. El e un om care se afla intr'o realitate mult mai adevarata. Si atunci, nu o sa mai fie mimetis, caci aceasta realitate te va transforma. E patul, caci toti dormim, e scaunul, e masa de langa fereastra verde, e podeaua care scartie sub picioarele lui Van Gogh. E noaptea deliranta, e capita de fan in apus, e masa de biliard si lanul de grau, e cafeneau de pe strada. E tot ceea ce te transforma. 

Van Gogh inainte sa picteze lanul  cu floarea soarelui, il vedea mereu pe fereastra din ospiciu. Millet stia cum e la secerat, ca pe la ora 12 oamenii se ascund sub carute si adorm cu cainii pe paie. In fata soarelui torid, in fata necazului, in fata furtunii, omul isi ia locul in natura ca orice animal. Iata dar sentimentul pur. Caci, daca de oboicei locul cainilor nu e la masa stapanilor, in fata Soarelui, pe camp, oricat de nefiresc lucru ar fi, omul doarme cu cainele la umbra. Nu-i aici ceva mistic, atunci cand spun ca omul isi is locul in natura langa caine? Recupereaza natura nu prin maretie si superlative, nu peisajul, caci impresionistii nu picteaza cascadele cele mai inalte si defileuri, ci prin acele trairi mistice, pe care toti le traim incostient, dar pe care numai artistul le poate revela. Manierismul, cu toate ca descopea miscarea, in materie de peisaje el nu inoveza, el ramane in crang, in acele peisaje intunecate, umede si umbroase, de parca pigmentii si-ar fi pierdut culoarea in mod miraculos. Pana la Copernic si pana la romantici, peisajul pastreaza racoarea, o amtosfera primordiala. Il integreaza pe om in natura, acolo unde ii e locul. Omul se teme de Natura ca de un sanctuar prea Sfant. 

Millet picteaza o scena banala si totusi metafizica prin intensitatea ei. Daca nu ti-ai ridicat spatele sa-l indrepti, si sa privesti in zare, de unde vei stii sa pictezi oameni pe camp? De unde stii ca snopii de grau dorm sub stele cand e semiluna, si se prind int-un dans nebun, sub cerul ametitor al lui Van Gogh, ca intr-un vis in care urca si coboara ingeri?  Stilul, e important, dar ma intereseaza prea putin caligrafia, eu care stiu ca omul e insasi stilul, ca semnatura lui Dumnezeu in fiecare frunza. Nu cauta stilul si nici motive. Cauta sa traiesti si cauta-te pe tine. Numai asa realitatea din strada iti va parea altcumva, mai plina de semnificatie. Imi place sa cred ca arta nu-i doar o expresie a stilului, cu toate ca motivele sunt mereu reluate sub alte forme, pentru ca omul sa vada si sa nu cunoasca.

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere