Nostalghia lui Tarkovsky 1983


Nostalgia lui Tarkovsky imi pare a spune ceva esential: nu te lasa trait de viata, traieste-o tu pe ea. Sunt doua nostalgii. Nostalgia zborului, specifica pasarilor de curte, si nostalgia celor migratoare. Daca traiesti viata, nu vei fi scutit de nostalgie. Daca viata te va trai pe tine, nostalgia va fi un amestec de regret, suferinta si neimplinire. Totul e sa iti traiesti viata, destinul, sa nu fie unul de imprumut. Fie ca ai ramas loial casei parintesti, fie ca ai parasit-o, intr-un final vei realiza ca indiferent de alegerile tale, peretii se coscovesc, povarnisul se lasa, apa curge printre tigle, ferestrele sunt sparte. Nostalgia e de fapt o problema a persistentei si a timpului.

Se spune ca experientele limita, intra viata si moarte, te fac sa traiesti viata mai din plin. Nu-i adevarat. Traiesti ca in nostalgie, ca si cum ai pluti. Dormi ca in nostalgie, parca pe scanduri, si te trezesti transpirat. Da, altel iti pare latratul unui caine, ciripitul unei pasari. Dar asta e dovada ca tu ai iesit din lume, ca ai renuntat sa o traiesti. Te lasi trait si toate au ecou in tine, in sufletul gol. Nu, nu vei gasi la oamenii bolnavi de cancer acel raspuns. Nu vei gasi la muribunzi esenta vietii, bucuria de a trai. Vei gasi insa nostalgia asta, ca totul se petrece in affara lor, ca sunt undeva la granita intre lumea obiectelor si lumea lor interioara, intre forfota de afara cu clancsoanele masinilor si linistea liftului , racoarea din scara de bloc. Nostalgia e pentru cei lipsiti de vointa, de vointa de putere.

Si atunci ce ramane din nostalgie? Nu ramane decat bataia abstracta a luminii in balta alba. Ramane acel Sunt, deindividualizat, suspendat in timp. Ramai in mijlocul sufletului ca intr-o catedrala. In nostalgie sufletul devine neincapator, iar omul se face mic si dispare. Omul si cainele. Bocetul. Zgomot de fond rupe materialitatea, deschide cerul. Casa omului se afla in aceasta catedrala cu deschidere spre cer. 

Scena incepe cu acea stare de persplexitate. Pentru ca asa se naste nostalgia, printr-o cadere. Caderea in Existenta cand realizezi ca Tu, tu esti Universul, tu esti Citadela aflata la marginea apelor, batuta de valuri dinspre Est, cu zidurile afundate in nisipurile miscatoare ale desertului. Nostalgia se naste ca un vis pe scanduri umede. Nostalgia e o amintire a unei lumi, un paradis in destramare. E atunci cand ai iubit mult si ai dat vietii tot. Caci nostalgia nu se naste dintr-un gol, ci dintr-un prea plin. Un om care nu si-a trait destinul, nu o sa fie nostalgic, ci doar disperat. El nu se intoarce sa moara ca elefantii, intr-un loc inchis de vechile epifanii, printre ruine. Nu moare langa caine. Nu isi accepta ruinele.

Omul si casa. Casa omului inchisa de zidurile unei catedrale. Si balta in care eul se priveste, aproape narcisic. Pentru ca balta e singura noastra realitate. Noi nu putem vedea zidurile dincolo de balta, nu putem vedea dincolo de aceasta raelitate intoarsa pe dos. Balta e oglinda sufletului nostru, Doar asa putem vedea ca eul nostru face parte din ceva mai mare. Putem vedea prin noi insine dincolo. Omul si cainele. Omul moare ca un caine. Asta-i nostalgia, dar moare inconjurat de zidurile unei vechi catedrale. Moare in Lume, si asta-i orgoliu lui cel mai mare. Moare pe fundalul bocetelor si al doinelor. Sunt ultimile si cele mai pline momente de sine. Iata ca omul se afla pe un pamant Sfant. Casa lui e in mijlocul sufletului, inconjurata de ziduri si inchisa de un clopot de sticla. Materialitatea e cu atat mai grea pe cat sufletul. Scena e de o simbolistica si o metafizica ce depaseste comprehesiunea.

Cainele, ca si balta, e o alta proiectie a sinelui.  O singuratate in doi. Caci, nu doar dragostea ne uneste, dar si singuratatea, care e mai tare ca moartea. Sa fii de doua ori singur e cu atat mai plin de inteles. Si apoi latratul ca zgomot de fond, nu face altceva decat sa aduca linistea serii. Stiu asta, de cand ma intorceam seara de pe camp, cand terminam de strans fanul. Becul aprins in fata caselor, ca la un priveghi, licuricii, greierii si mirosul de fum. In amurg, omul se retrage din viata in existenta. Asa incepe sa-si cante dorurile. Altfel se aud zgomotele cand spiritul e in stare de veghe. In amurg totul se amplifica, iar zgomotele se aud mereu in departare. Tu esti absent din viata, din lume, si totusi undeva a ramas sufletul tau, acolo te latra cainii pentru ca bati la portile raiului ca un fugar.

Nostalgia e ca traiesti intr-o lume locuita de care ai fost instrainat. Cunosti casea, cunosti vita-de-vie, usa crapata de ploi, totul e familiar si totusi atat de strain de tine. Acel latrat de caine, pentru ca de ficare data zgomotul ca si mirosul trezesc in noi amintirile. Zgomotul trece neobservat, si totusi el e acolo, in inconstientul nostru. In nostalgie latratul unui caine iese din masa nedefinita a zgomotelor de fond, se amplifica. Mirosul beciurilor te duce inapoi in copilarie, mucegaiul si ierburile care cresc din ziduri. Nostalgia e de fapt noroiul de pe copitele cailor, e mohorul aplecat de atatea ploi de pe marginea drumurilor, e copilul care s-a nascut pe camp, ca in tablourile lui Millet.  In aceasta scenea e un amestec din Seara pe deal a lui Eminescu si Descantecul lui Arghezi.


Un comentariu:

Haiawatha spunea...

foarte, foarte fain, mai ales ca vine din partea ta cu greutatea distantei!

Mari consumatori de arta si miere