Sfaturi pentru un artist ratat

Popescu Teodoru Daniel -Muza-

Trebuie sa indraznesti. Sa indraznesti si sa-i descoperi sanul femeii din tablou, sa nu-ti fie frica, pentru ca arta inseamna curaj. Lasa-l pe profu', ca el nu picteaza decat ce vede, si el stie asta, de-aia e atat de senin in peisajele sale lipsite de maretia frutunilor interioare. Tablourile lui sunt un joc de artificii, ne incanta, dar ne intoarcem de la vernisaj ca dupa un revelion, la fel de goi si veseli...Tu esti un artist adevarat pentru ca ti-e frica sa te atingi de pensula, pentur ca, din lipsa de idei, crezi ca opera nu se ridica la nivelul simturilor tale. Ideile vin in dialog. Nu te preocupa cu lucruri marunte si nu te uita inapoi cand seceri. Nu trebuie sa-ti confirme nimeni daca ai talent, din moment ce tu simti in tine ca sunt lucruri uimitoare pe care le-ai trait si traiesti. Ei nu au avut harul de a trai, desi ar fi dat tot cerul pentru o zi banala din viata ta, in care vara devine vesnicie, caprele se duc sa pasca in gradinile de trandafiri, iar tu mananci florile de salcam. Nu au sangerat ei culegand macesele Domnului printre spini si palamida. Nu stiau ei ce inseamna senzatia ca nimic nu se intampla. Ei sunt artisti pentru ca au putine lucuri de spus, si le spun bine prin galerii luminate si cercuri mondene.

Iata dar proportia pe care vreau sa o vad in tabloul tau, sentimentul pur 50%,  imaginatia 30%(care nu e tot una cu sentimentul), ideea 15%, sa transpiri 4% ca abia atunci sa lasi loc genialitatii de 1%. Iar acel 1% face diferenta, pentru ca fara el totul e zero. Iar genialitatea e data de Dumnezeu. Insa trebuie sa lucrezi, pentru ca nimic nu vine fara munca, si trebuie sa suferi, pentru ca nimic nu are valoare fara suferinta. Dar tu, prietenul meu drag, ai suferit destul. Nu-ti ramane decat sa te inchizi si sa lucrezi. Sa te retragi intr-un turn de fildes. Imi spui ca te-ai lenvit, ca esti un lenes. Lenea vine din faptul ca nu ai incredere in "arta" pentru ca ai fost certat cu arta, cu idea mareata de arta, specifica sufletelor tari. Pe ei nu ii doare ideea de arta, de-aia picteaza fara constiinta artei lor. Dar tu, prietene, nu fii modest in fata operei tale. Stii tu ca marele Machiavelli cand se punea la birou sa scrie "Principele" se imbraca cu haine de pompa ca un adevarat print? Asta vreau sa faci si tu cand pictezi. Nu lucra in salopeta si papuci pentru ca atunci nu esti decat un simplu mestesugar. Si nu te murdari pe maini ca si cum ai varui un perete. Fa acest gest gratuit ca un incoronat, ca sa iti poti respecta opera. Altfel, cine o va aprecia? Imi vei spune ca te-ai plictisit, ca iar te-ai lenevit dupa primele incercari...Si o vei repudia, si o vei arunca intr-un colt obscur al atelierului tau. Pentru ca asta faci, dispretuiesti tot ce primesti, si pe buna dreptate, ei nu stiu nimic despre arta ta. Trebuie sa le dispretuiesti laudele, care nu sunt decat masura neintelegerii lor in fata ta, dar sa nu-ti dispretuiesti opera NICIODATA!. Cum poti sa-ti dispretuiesti mana pentru ca nu vede? Daca pictezi plugari, atunci sa stai drept in fata tabloului cu plugari. Daca pictezi boi care se adapa, atunci sa fii demn de umilinta lor.

Prietene, eu te iubesc, de-aia iti scriu aceasta epistola. Pentru ca vreau sa intelegi, viata e o minune, iar a trai e suficient ca sa te numesti artist. Dar cum poti tu sa traiesti fara sa pictezi? Si cum pot eu scrie fara sa traiesc? Ar insemna sa fiu un fatarnic, sa te amagesc cu apa de ploaie. Indrazneste prietene...Ai suferit destul crezand ca numai cei mari pot facce arta. Eu iti spun, sunt mai multi artisti printre cei mici, decat printre cei mari. Astazi intr-o societate unde arta e un joc de artificii, o intamplare a ideii de "marketing si publicitate", o viata scurta pentru fleshul unui blitz, o aparitie intr-un ziar si o cronica speciala pentru acele femei care isi lasa rujul pe ceasca de cafea, intr-o astfel de societate tu trebuie sa iti pastrezi hainele regesti pe tine, chiar daca sunt demodate si roase de molii. Nu vreau sa faci arta pentru a uita de tine, crezand ca te retragi din lume ca un Sfant. Pentru ca nu cunosti mai multe despre viata decat plugarul din tablou, care, spre deosebire de tine, stie cand se-apropie vremea semanatului. Cel care ace arta crezand ca "lumea asta" nu stie nimic, se insala. Nu vreau sa faci arta doar cu valoare terapeutica, crezand ca asa iti destinzi muschii, iti descretesti fruntea. Pentru ca nu esti fierar si nici plugar, cu atat mai putin contabil. Eu vreau sa faci arta profunda, sa te doara, si sa te bucuri de ea la sfarsitul serii la fel ca de nevasta. Sa iti dai peste degete cu indicatorul, pentru ca ele nu stiu de inima, si nu au nici prea multa minte, apoi sa iei iar pensula in mana si sa pictezi. Totul e sa indraznesti, iar pentru asta am sa te iau de mana ca sa treci podul. Iata primul tau subiect.

Tocata si Fuga in Re min de Johan Sebastian Bach

Federico Barocci Fuga lui Eneas din Troia in flacari

Barocul e apogeul perfectiunii. Si nu poti intelege spiritul in care a pictat un Federico Barocci, Caravaggio, un Rubens sau Velazquez, daca nu ai intrat intr-o catedrala, daca nu ai fost patruns de sunetele polifonice ale lui J. S. Bach, sau ale unui Vivaldi, Handel, Corelli. Barocul, amestec de lumini si umbre, finete, exces si exuberanta, lipsa de masura, detalii uneori impinse pana la kitsch, fara economii sau compromis, culori in contrast, patetisme, pasiune in miscare si dramatism...  Lupta lui Iacov cu Ingerul. Intr-un cuvant, tot ce inseamna a fi Om si a te lua la trante cu insusi Dumnezeu. 

Când vrei să cobori o aşa capodoperă de pe note în cuvinte, porneşti din start cu un handicap, cel al propriului eşec. Dar pe cât e posibil o să spun ce simt, acum, cât încă sunt efervescent şi cald. Asadar, pentru a intra in atmosfera baroca, va invit la un abandon, o calatorie intima, la finalul careia ne vom recunoaste fara sa ne rusinam. Pentru ca in definitiv, "arta ca forma de cunoastere" tocmai acest exercitiu presupune, spre deosebire de istoria artei, sau arta ca forma de comunicare, ci anume: atingerea! Numai atunci vei pricepe ce simtea fierarul plin de funinge in fata acestui monument...Asadar:


O ascult imaginar, închid ochii şi cobor odată cu notele într-un arpeghiu demenţial. Mă cufund la fiecare acord, iar minorele dau o tentă gravă, apocaliptică. Sunt în centrul creaţiunii şi mă învârt în loc din ce în ce mai repede ca apoi tot Pământul să se antreneze în această piruetă. Ca o roată mare pe care o urneşti cu greu, ca apoi să nu o mai poţi opri, ţi-o ia înainte, copacii toţi se învârt şi clădirile se învârt şi cerul tot se învârte în jurul meu. Nu mai mă învârt eu, ci însuşi Universul se învârte cu o viteză ameţitoare. Dirijez ca un nebun în faţa unor tuburi de orgă veche, într-o biserică părăsită. Sunt plin de harismă ca într-un ospăţ bahic. La fiecare notă se aprind lumini simultan, iar cand acordul vine ca un desnodamant, lumile rămân aprinse pe moment, ca să pregătească bezna ce urmează. Sunt doborât, totul se sfărâmă în jurul meu, gemurile sparte şi clădirile ruine, ca apoi, din propria-mi cenuşă să renasc mai plin de viaţă.

Cu ruperi de decor, cu lovituri de scenă la tot pasul, această piesă vine ca un duş fierbinte alternat cu apă rece, te căleşte, te oboseşte, deaceea se ascultă la mai multe intensităţi şi doar atunci când eşti în transă. Cum orice creaţie s-a născut pe destrămarea celeilalte, tot aşa apare primăvara ca apoi ciclul să se reia. Ca urmaşii lui Noe după Potop, ne întoarcem la treburile şi meschinăriile noastre, Pământul intră iar în declin. Noi suntem declin, noi suntem un Re diminuat, epuizat la maxim. Iar încep să gesticulez ca un nebun cu furie, totul se sfărâmă în jur, iar bagheta se rupe în două. Melodia asta nu are un început, apare ca taina păcatului în Univers, dintr-o dată se porneşte la vale ca o avalanşă. Te aleargă dar nu te prinde, este blestemul de care eşti bântuit noaptea în vise. Te trezeşti dintr-o dată din infern în rai. Te coboară pe o scală cu fiecare notă şi te ridică, ca apoi să cazi definitiv şi irevocabil pe Pământ. Sunt la podea, îngenunchiat cu frunta pe scânduri umede. Numai Dumnezeu mă poate ridica! Îmi zgâmbâi rana, mai presar puţină sare. Nu e o dramă, e o condiţie, condiţia omului absurd ce se luptă cu Dumnezeu. Se ia la trântă şi îl prinde de călcâi. Nu îl lasă să plece până nu primeşte o Binecuvântare.

Acordurile minore mă îmbată mai rau ca vinul, sunt nişte acorduri închise, cu o speranţă interioară mereu orientată spre sine. E ca şi cum îţi ridici mâna dreaptă cu cealaltă mână, ca apoi să cadă amândouă. E ca şi cum un orb călăuzeşte un alt orb spre prăpastie. Nu ne putem ridica prea sus, dar ne putem refula, putem să ne certăm, putem asta da. Putem să sfidăm aceste legi care ne guvernează prin rebeliune sau prin supunere. Să fii, din lipsă de cuvinte mai prejos decât tine însuţi, iar muzica asta face, te ridică, dar nu te poate susţine prea mult timp sus. Îţi pune cârje te propteşte ca pe un beţiv, dar vei cădea iar în mocirlă. Dă cu tine de pământ, apoi te ridică pe braţe suav mai sus. Ca pe un posedat de duhuri rele, mă seacă de toate puterile. Când am senzaţia că am scăpat definitiv de rău, atunci mă trânteşte şi mai puternic. Împreună cu îngerii nevăzuţi strig de trei ori Sfânt. Acest joc tenebros de lumini şi umbre trag de tine în dreapta şi în stânga, aşa cum eşti cu mâinile crucificate. Dar nu, El nu apare nici în tunete, nici în fulgere, nici în focul care mistuie apa.

După toate acestea un susur lin şi melodios se aude ca izvorul unui râu de munte. El este blând, vine la tine ca o adiere, ca o frunză ce se leagănă în căderea ei. Vine, dar tu te retragi în peştera ta întunecată, nu poţi privi lumina. Primăvara ca şi frumuseţea unei femei te nelinişteste în aceeaşi măsură. Simetria ca şi dezordine creiază confuzie, ca un labirint perfect, ca nişte haine impecabile în care nu te poţi mişca. În noi totul e repulsie. Această piesă ne situează între Cer şi Pământ, între om şi Dumnezeu, între Nimic şi Tot, între Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Fărtatul şi Nefărtatul. Sunt într-o continuă cădere, dar cad spre Ceruri, cad în acest infinit care mă aduce mai aproape de El.

Istoria peisajelor. O scurta introducere. Istoria Cerului.

Vroom Hendrick, Dumbrava 1625.

Pentru a avea o imagine generala despre cum evolueaza gandirea intr-o epoca, cum se trece de la un curent la altul si cum se schimba mentalul colectiv, e bine sa inceapem cu istoria peisajelor. Pentru ca in peisaj imaginarul este mult mai usor de perceput... Trebuie insa sa admitem ca "schimbarea de paradigma" nu se produce dintr-o data, asa cum istoricii ne-au obisnuit cu anumite curente si influente artistice delimitate strict de anumiti ani. Influentele se intrepatrund, insa schimbarea e evident. Daca admitem ideea de "istoricitate" ca etape inchise, atunci ne putem insela cu privire la adevarul artistic. Ideea de "evolutie in salturi" mi se pare discontinua si putin exagerata, daca omul "evolueaza" intr-adevar spre "ceva". In drumul devenirii, omul nu arde nici o etapa, ci le absorbe pe toate, existand in noi mereu filozofii latente ale trecutului, reintoarceri sub alte forme. Asadar, pentru a patrunde in  "Istoria peisajelor" trebuie sa mergem asemeni lui Noica in De Caelo si sa privim mai intai "Istoria Cerului".

Jan Both Pas Montan 1639-1641

In cartea Geneza, Dumnezeu desparte apele de sus de cele de jos. Astfel se formeaza Cerului si Pamantul. Profetii Vechilui Testament spuneau ca Dumnezeu troneaza in cel de-al 9-lea Cer. Patriarhul Iov avea o viziune heliocentrica asupra Pamantului intrebandu-se retoric cine a pus cercul Pamantului si cine a stabilit greutatea norilor. Pentru Thales, spune Noica, lumea era o emisfera, la fel cum fusese si pentru inaintasii sai. Aristarc, autorul unui sistem heliocentric despre care se poate banui ca era asemanator celui al lui Copernic, nu este urmat. Pentru Aristotel, omul facea parte din natura, Statul fiind anterior omului. Iata dar, omul isi ia locul in natura ca un simplu obiect. Lumea ii este data. Lumea lui Aristotel era formata din aproape 54 de Ceruri, numar la care cu greu s-a ajuns.

Jan Both Pas Montan 1639-1641

Adevarata revolutie se produce insa o data cu Copernic urmata in filozofie de Descartes care ruseste sa elibereze omul de obsesia naturalista, ca abia cu Pascal cugetul sa aiba simtamantul nostru modern al Infinitului Mare (infinitul Mic la indieni).Va intrebati,  ce implicatie are acest fapt si cum modeleaza el imaginarul? Acceptand materialitatea Cerului, omul se trezeste vietuind intr-un clopot de sticla. Greutatea norilor pentru Iov. Mai inalt sau mai aproape de pamant, acest clopot nu a incetat sa imbrace Lumea veacuri intregi. (Vezi Blaga, Morofologia Culturii, cupola bisericilor Biantine). Cata timp s-a pastrat conceptia unui cosmos finit, omul inca traia in "Lume". Traind in mijlocul naturii, totul era insufletit de un spirit. Puteai simti prezenta zeilor in fiecare dumbrava, in fiecare colt obscur si intunecat al Templului sau al unei Catedrale Gotice, respirai zeitatea. Astazi, vom incerca sa descifram si sa intelegem aceste Hierofanii in peisajele pe care le-am ales in mod intentionat, punandu-le cronologic in pagina.

Teniers David Tigani cca 1685

Mai intai, pentru a intra in atmosfera, v-as recomanda sa dati play pe Sarabande. Veti avea acces la o altfel de Lume care vi se va deschide simturilor si cunoasterii. O lume pe care n-am pierdut-o definitiv, dar am lasat-o in camerele obscure ale inconstientului.

Vroom Hendryk, in 1625, cu putin timp inainte sa se nasca Handel si Bach, picta o minunata dumbrava. De ce oare si-a ales un colt al naturii "atat de banal" pentru noi azi? N-ai sa intelegi, poate, daca n-ai trecut singur printr-o padure racoroasa, copil fiind. Chiar in mijlocul zilei, cand tacerea devine mormant si frunzele se nelinistesc, parca simteai atunci cum trecea chiar Sfantul Duh. O spaima te cuprindea si iti dadea fiori. Incepeai sa te uiti in spate, sa alergi pana intr-o poiana. Nu te aventurai in mijlocul poienii, pentru ca iarba care-ti trecea mult peste genunchi era culcata la pamant. Acolo au jucat ielele, pe-acolo au trecut cavalerii cu ogarii sa vaneze fecioarele. Era o vanatoare periculoasa, pentru ca zanele nu se lasau prinse, iar povestea care se nastea din vanatoarea lor te lasa mut...

Francisco Goya- Gaina oarba- 1788

Aceasta spaima continua intr-un peisajul crepuscular la Jan Boath. Pentru ca numai in aceasta trecerea dintre zi si noapte aproape insesizabila, numai in acesta neliniste a Cerului sangerand asemeni lui Hristos, norii devin apasatori. Cerul coboara mai aproape de om, pentru ca omul traieste mai aproape de Cer. Traieste in acest templu al naturii: Padurea, care sustine prin trunchiurile copacilor greul Cerului. Omul se ascunde in padure si nu priveste Cerul decat printre frunze ca un Adam decazut si rusinat. Atunci cand danseaza o face in aceasta limita dintre zi si noapte, dintre cer si pamant, dintre padure si deschidere. Iata dar de ce un Jan Boath picteaza numai intranduri, pasuri montane prin care omul se strecoara, vai alungite. Peisajul nu trebuie sa fie oglinda naturii, ci natura trebuie sa transfigureze peisajul, sa creeze o atmosfera ca atunci cand ceata se ridica. Trebuie sa fie o Lume plina de materialitate, grea ca o povara, apasatoare, dar fascinanta. Sub aspect tehnic, renascentistii aveau toate abilitatile sa creeze o imagine in oglinda, dar nu o faceau ca in cazul portretelor.

Carlos de Haes, Defileu, 1872.

Abia cu David Teniers cerul incepe sa se mai limpezeasca, dar foarte timid. Norii persista, insa culoarea cerului devine mai transparenta. Parca omul indrazneste sa vada mai mult, dincolo de nori. Insa peisajul la Teniers alterneaza clar-obscur, ca abia cu Goya sa se treaca la spatiile deschise, la culorile vii si insorite. Natura nu mai devine apasatoare.  Se pastreaza insa un copac ca o amintire a unei vremi apuse. Omul iese sa joace la marginea satului, se prinde in hore, indrazneste. Insa Soarele in toata splendoarea lui se lasa asteptat in sfarsit in tabloul unui Carlos de Haes. Norii dispar, atmosfera se pierde, maretia peisajului se ridica doar prin "superlative". Maretie care ne misca si pe noi astazi, desi e sterila: cea mai mare Cascada, cel mai Inalt Munte, cea mai rapida Pasare. Priviti cata liniste e in peisaj marin al cerului, spatiu care se deschide larg. As putea spune ca pana aici aveti dreptul sa asculti Sarabande, pana aici a fost drumul nostru, pana aici am patimit,  pentru ca nu vreau sa transofrmam totul intr-o parodie.

N. Grigorescu Fete lucrand la poarta

Usor-usor se va trece in impresionism cu un Marsal Fortuny care picteaza scene din viata de zi cu zi dar fara sa piarda inocenta copilariei de alta data. Peisajul nu mai sta sub semnul dionisiacului, al obscurului, ci al apolinicului. Ciobanasul cu fluieras de exemplu. Imaginarul renasterii asupra antichitatii era influentat direct de perceptia Cerului. Mitologia se naste in padure, nu pe inaltimele Acropolului. In sfarsit, peisajul "renaste" in Scoala de la Barbizon prin expresionisti incercand sa recupereze "sentimentul pur" al naturii printr-un Jean Francois Millet(Rugaciune pe camp 1857), Jean Baptiste, Charles Frnacois...Continua cu impresionismul unui Claude Monet sau al unui Pirre-Auguste Renoir. Insa, singurul care a mai reusit sa se ridice atat de aproape de cer in spiritul "renasterii" ramane Nicoale Grigorescu(1839-1907) in tabloul Fate lucrand la Poarta. Iata dar, aceeasi atmosfera preistorica a lui Denis Van Alsloot din jurul anului 1600, pentru ca romanul mereu a trait in "dumbrava minunata".

Denis Van, Diana&Acterion. cca 1600

Astazi Cerul se limpezeste de-abinelea pentru ca Natura poate fi cunoscuta, nu mai este un "mister", sau cel putin este pana va fi supusa "cercetarilor de laborator". Albastrul cerului nu mai devine decat o reflectie a undelor de lumina in Atmosfera. Se eliberaza o data cu Carlos de Haes omul de naturalismul aristotelic? Ce pierdem si ce castigam pin ridicarea Cerului? Simtim si nu putem nega ca o data cu ridicarea Cerului ne departam de Lume, cu mii de ani lumina, ani pe care astrologii inca si azi ii mai numara. Castigam maretia infinitului asemeni lui Pascal? Sau am pierdut hierofaniile Lumii, copilaria in care inca ne mai speriam de umbra noastra? Am pierdut inocenta care ne facea sa alergam spre orizont? Nu stiu...Va las pe voi sa imi spuneti...

Frida intre doua Lumi

photo dm feminitate

Ma intorc la Frida Kahlo pentru ca prin viata ei exprima bine contrariile. Prin pictura sau prin biografia ei, daca prin suferinta sau prin placerea de a trai viata la maxima intensitate. Am ales acest tablou din mai multe motive. Motive subiective dar pe care voi incerca sa le obiectivez pe cat e posibil, si aproape imposibil, atunci cand vine vorba despre "arta de a simti". 

Pentru inceput ar trebui, asa cum obisnuiam, sa fac o introducere succcinta a veitii artistului. A exprima geniul din om mi se pare la fel de relevant ca  a exprima omul din geniu. Insa, daca opera depaseste omul, ei bine, atunci genialitatea nu se coboara la micile intrigi de salon care de cele mai multe ori ajung la urechile noastre prin gura servitorilor. Iata dar, poti ridica opera prin om, dar nu te poti ridica coborand opera de arta la nivelul staturii tale, si nici macar la nivelul intelegerii tale. Ar fi prea multe de zis despre viata Fridei, dar v-as recomanda sa vedeti filmul biografic, ca sa pot trece direct la subiectul propriu-zis.

Frida. Una imbracata in rochie traditionala, maxicana, si Frida imbracat in costum. Acestia isi dau mana in semn de solidaritate. Nu este un simplu salut, ci este o tinere de mana. Un fel de concubinaj, o participare si o acceptare a "relatiei". Aceasta punte de legatura o inteleg ca pe o impacare. Pentru ca atat rosul cat si albastru, culori complementare( rusu-verde) creaza un contrast puternic. Intre doi poli intre minus si plus, intre barbat si femeie, intre Yang si Ying cum ar spune orientalii. 

Cunoastem cu totii dragostea ei pentru Rivera Diego, dar si pasiunea pentru femei. Insa nu as vrea sa merg pe acest fir, care nu ne deschide orizontul de intelegere prea mult. Vreau sa merg pe impacarea contrariilor si sa nu vedem in acest tablou o simpla manifestare a feminismului sau a "drepturilor" omului. Aceasta abordare e din start ingusta. Asadar, voi incerca sa dau tabloului un caracter de revelatie prin impacarea contrariilor. Pentru ca viata de artist e zbucuimata de aceste contrarii. Le vedem la un El Greco in presonajele pe care si le alege. Le vedem la Dali in determinismul psihologic de tip sexual. Le vedem la un Picasso in cubism si in abstractionism. Asadar, vedem in mod aproape explicit in tabloul Fridei.

Aceste contrarii nu pot fi prea semnificative daca se opresc la recunoasterea identitatii sexuale. Adevaratele contrarii sunt intre spirit si trup, intre viata si absolut, intre a trai si a crea. Barbatescul indemnat spre absolut, spre a crea, iubind mai mult spiritual, platonic, aproape mental. Femeiescul legat de trup prin faptul ca trebuie sa nasca, sa dea viata, legata de pamant prin spicele de grau pe care le culege, legata de viata si mai putin inclinata spre absolut. In fond, veti spune ca nu exista nici o contradictie intre spirit si materie. Dar daca la nivel psihologic le poti impaca pana la urma, ei bine, un artist mereu va trai mereu in acest joc de lumini si umbre. Alfel opera lui nu va putea exprima notiuni general valabile omenirii, si atunci va fi incomunicabila, un semn cultural, o teorie care precede orice pictura.

Iata cum vede Constantin Noica in Modelul Cultural European aceasta dihotomie dintre barbatesc si femeiesc: "Jumătate din umanitate — lumea feminină, pentru care te surprinde să vezi că Montaigne nu are mai multă înţelegere — trăieşte din respectul faţă de nevoile trupeşti şi, la treapta superioară, faţă de trupul propriu, cel puţin în comunităţile creatoare de istorie. Dar aşa cum pentru o femeie rafinată trupul este spirit, iar prin grija, bunul gust, frumosul pe care le cultivă, ea exprimă ceva de ordin spiritual, la fel fiinţa proprie este, pentru bărbat, obiectivarea spiritului, sau alteori condiţia ştiut neştiută a mizeriei lui, de la indigestiile sau buna digestie de care vorbeşte Montaigne pînă la insomniile sfinţilor." 

Cred ca a mers pe ideile lui Jose Ortega y Gasset din Idei si credinte, care vedea subiectul intr-un mod izbitor de asemanator: "Relativa hiperestezie a senzaţiilor organice ale femeii aduce cu sine faptul că, pentru ea, corpul există mai mult decât al bărbatului pentru sine. Noi, bărbaţii, în mod normal, uităm de corpul nostru frate; nu îi simţim prezenţa, dacă nu se află în momentul rece sau torid al durerii sau al plăcerii extreme. între eul nostru, pur psihic, şi lumea exterioară, nu pare să se interpună nimic."  

Consecintele pe care le tragem din acest fel de a vedea cele doua lumi sunt evidente. Viata psihica a femeii este mult mai legata de corpul ei decat ceea a barbatului. In aceste conditii femeia se simte solidara cu trupul sau si in acelasi timp trupul capata o conotatie morala. Atunci cand o femeie isi ofera trupul pe altarul dragostei, pentru ea e dovada supremei iubiri care este una cu spiritul, cu sufletul. Barbatul se indreapta asupra trupului uneori doar cu o chemare de a procrea, nu banuieste nimic sublim de cele mai multe ori. Insa, barbatul se poate abandona usor in cele mai intense iubiri platonice, iubind mental si absolut imaginea iubite, uneori fara implicatii sexuale sau daruiri trupesti. 

Intra-devar, asa cum am vazut mai sus, exista in noi cei doi poli. Atat barbatescul cat si femeiescul. Pentru ca altfel, i-as intreba eu pe cei doi mari filozofi, cum puteti intui ceea ce simte femeia daca nu aveti intr-o oarecare masura in voi femininul si masculinul? Frida Kahlo intre artist si femeie, Frida Kahlo intre dragostea ei pentru Diego Rivera si dragostea pentru "femeie", simbol al nonconformismului, a decaderii, a chinurilor, iesirii din codiddian, ridicarea spre absolut dincolo de bine si rau, idealizarea frumusetii absolute prin frumusetea femeii. Intre Diego Rivera, o dragoste implinita in jurul bucatariei si a vietii, pentru care infatisarea si cele 100 de kilograme devin sublime cand iubesti concret, si cu relatia ei  patimasa cu frumoasa frantuzoaica. Iar aceste contrarii la cei mai multi poti fi de ordin religios sau sexual. Insa, nu vom afla mare lucru daca privim doar din punctul asta de vedre lucrurile.

Daca opera de arta are functia de impacare a contrariilor, atunci va trebui sa ne dam mana. Nu-i nimic decat acceptare, renuntare sau cadere, mantuire/ratare. Ne acceptam infrangerea in fata acestei tensiuni care nu duce la nimic. Ne dam mana, ne imbratisam pe noi insine, acceptam ca nu putem face nimic prin fortele noastre, ca suntem slabi, ne abandonam. Abia apoi vine adevarata regasire, care nu e impotriva omului, ci pentru om. Nu lipsita de contrarii, dar acceptandu-le ca atare, recunoscandu-le, iubindu-le. Pentru ca in definitiv, impacarea prin dragoste e singura valabila.