Valoare adaugata si valoare intrinseca in creatia artistica

1.Arta are o valoare adaugata si o valoare intrinseca. E o valoare adaugata cand spun ca orele de lucru ale artistului sunt rasplatite peste masura. 20 de milioane de dolari pe o sculptura a lui Brancusi. Cine ar da pe timp de criza atatia bani? Multi investori considera ca e mai sigur sa-si plaseze capitalul in arta decat in banca sau aur. Care e totusi valoare intrinseca a artei? Democratiile traiesc cu valori adaugate. Comunismul marxist ar fi vrut sa plateasca artistul in numarul orelor de lucru petrecute in atelier, ca oricare alt muncitor. Nu stiu cum ar fi definit arta Marx, dar stim sigur ce destin a avut in comunism. 

De ce sa adaugi o valoare prea mare si poate ilicita artei? Astazi publicitatea are un rol important. Noi nu cumparam numai produsul, ci si imaginea lui, marca, brandul in care se investesc sume importante. Ce ramane din arta cand ea nu vede galeriile, cand valoarea ei se rezuma la orele petrecute in atelier si acelea neplatite?

Este cuantificabila valoarea artei? Uneori da, in bani. Dar arta are o valoare simbolica. Fara arta nu se poate trai. Daca e umanista, arta da valoare omului. Daca e spirituala, atunci il face partas la mister si revelatie. Daca e sociala, il motiveaza sa lupte si sa isi dea viata pentru o ideologie. Iata valoarea artei care nu poate fi cuantificata. 

2. Fetisizarea obiectelor. Adaugand o valoare de ambalaj obiectelor noastre, avem impresia ca ele au valoare intrinseca. Se poate si fara BMW de ultima generatie. Se poate si fara haine de firma. Se poate si fara Coca-Cola. Se poate. Prin fetisizarea obiectelor dovedim de fapt ca noi nu traim in lumea reala, ci intr-o lume a imaginii. Cu alte cuvinte, traim intr-o lume artistica si iluzorie. Lumea are nevoie de o semnificatie. Ca om de publicitate trebuie sa investesti in imaginea brandului. Peste tot traim din valori adaugate care da, sunt iluzii. Dar se poate trai fara iluzii? Se poate trai fara arta? 

Dupa parerea mea arta e doar un mijloc. Noi nu facem arta ca sa devenim artisti. Vai, ce tragica betie...Sa mori artist e cel mai trist lucru. Mori de regula singur si neinteles nici de tine nici de lume. Finalitatea artei e de fapt absenta intrebarilor. Don Quijote moare ca un simplu om, nu ca un artist, nu ca un poet, aprope ca un sfant. E o intoarcere de la subiect la obiect. E un drum reversibil. Nu mai conteaza atat de mult valoarea adaugata, recunoasterea sociala, ambalajul, forma sub care vine arta, ci conteaza exercitiul pe cale. 

Ce inseamna creatie fara valoare adaugata? Actul creator devine rugaciune, devine ritual. Da, arta se ritualizeaza si cripteaza tot acel manunchi de semnificatii intr-un simplu ritual. Caci ritualul, daca ne gandim, el e de fapt prezentul, e primordialul. E magie. Lume artistului prin ritual (care poate fi ritualul de a picta, sau de a citi) devine magica. Niciodata o lume iluzorie. 

Iata dar: arta e o iluzie al carui scop ultim e realitatea. Cum teatrul este arta de a fi prezent, si numai actorul poate experimenta acest sentiment. Cum dansul e arta de a fi in corpul tau. Cum numai apicultorul cunoaste placerea de a scoate ramele pline cu miere din stup, ci nu cel care se bucura de miere. Toti trebuie a fim artisti in ceea ce facem. Arta e lucrul bine facut. Arta devine astfel mestesug si tehnica. Dumnezeu s-a uitat la creatia sa si a vazut ca toate lucrurile erau bune.

Cand Cerul s-a facut Albastru. Istoria peisajelor

Peisaj, D.M. 

Nu stiu daca o data cu deprinderea mersului biped omul a ridicat capul si a vazut cerul. Poate cand Dumnezeu a despartit apele de sus de apele de jos. Nu ma intereseaza discutia reiterata de secole, intre subiectivism si obiectivism, intre naturalism si realism, intre limbajul oglinda si limbajul actiune si asa mai departe. Poate ca o data cu experimentele care s-au facut cu maimute si delfini, animale capabile sa isi recunoasca chipul in oglinda, identitatea. Poate la10 luni copilul isi da seama ca  e diferit de mama lui si recunoaste in oglinda chipul sau. Cert este ca in viata fiecarui individ exista un moment in care Cerul devine  albastru. 

Eu aleg aici un moment arbitrar in viata omului. Se poate ca toata viata sa fi trait sub cer si sa ignore un lucru atat de banal ca legea gravitatiei, sau ca lumina, sau ca albastrul cerului. Asa cum apare absurdul pentru Camus, dintr-o data omului i se deschid ochii si vede cerul. E o cadere in timp. Un salt in existenta. E momentul in care omul iese din apa plin de mal si de alge si de sare. E momentul in care omul ia cunostinta de Eul sau. E momentul din zi in care Adam si Eva musca din mar. 

Cand cerul se face albastru, apar acolo si artistul, si scriitorul,  si filozoful, si cercetatorul ca sa ia cunostinta de ei insisi. De fapt cerul e oglindire, oglindirea propriei imagini, caci oglinda nu contine nimic si nici Eul. Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, urmeaza si intrebarea cugetatoare pe care si-o pune Psalmistul David (ps.8): Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?

Cand ne dam seama ca cerul e albastru apare spaima ca noi suntem sau am putea fi ceva. Cand ne dam seama ca cerul e albastru, atunci devenim ceva mai mici. Senzatia e urmatoarea: cu cat incercam sa cunoastem lumea obiectiva, sa ne cunoastem pe noi, cu atat cerul se departeaza de noi. Si cercetatorul se cauta pe sine, numai ca se cauta in obiecte, de aceea nu poate gasi decat infinitul, absurdul existentei, golul launtric. Cerul se departeaza la milioane de ani lumina, universul e in plina expansiune. Cine suntem noi, ridicam disperati mainile spre cer si strigam, Elohim, Elohim, tu ai zburat ca pasarea din mainile noastre. 

Cand Cerul se face albastru, cand ceata se ridica, atunci apare si peisajul. Nu-i de mirare ca romanticii descopera peisajul in oglinda. Romanticii dintr-o data isi dau seama ca se afla pe varful unui munte, ce priveliste! Pentru romantici Eul e un izvor nesecat de inspiratie, tenebrele lor si mai ales subiectivismul. Instinctiv, ei se intorc la origini, insa fara a intelege de ce. 

E artistul un existentialist? Aici ar trebui sa impart arta in doua mari capitole. Arta care reface legatura unui Eu ratacit cu Lumea si arta lipsita de marile intrebari. In adevar, primul capitol ii da omului un destin eroic. In primul caz arta devine experiment, cunoastere pozitiva, psihologie, (cata psihologie nu e in arta), pe cand in al doilea caz, arta se numeste experienta sinelui, traire, prezent, fiinta.

Trebuie sa marturisesc, filozofia mea latenta si poate eroarea de gandire e ca vreau sa-l fac pe om fericit cu orice pret. O alta frica, total opusa celei dintai, e aceea de a afla in specificul omului tot ceea ce il diferentiaza de animal (eroare darwinista si falsa problema de dupa). Imi veti spune ca nu am dreptul sa  il redau pe om naturii, oricata siguranta ar fi aflat la sanul mamei sale.

A treia frica: o data ce omul se intoarce de la a exista la a fi, (de la existenta la fiinta) nu mai traieste la intensitate maxima umbrele, negativul sau. Ultima obiectie, cum poate fi specificul omului varsta primordiala, copilaria ("pana nu veti fi ca niste copii"). Reducand totul la absurd, imi dau seama  ca specificitatea omului nu e data nici de arta, nici de homo religiosus, nici de existenta lui, si nici de asemanarea/diferenta lui de animal si mai putin de constientizarea cerului.

Poate ca omul nu cauta fercirea (in adevar, fericirea e prea putin), ci cauta sa se oglineasca, isi cauta Sinele ratacit printre galaxii de atomi si electroni. Se spune ca tristetea e o conditie sine qua non pentru artist. Caci descoperirea cerului inseamna si consitentizarea propriei tristeti, a vidului. Eu cred ca omul nu apare o data cu contemplarea cerului. E posibil sa fii artist si cand impletesti scaune de rachita. Arta de a trai sa fie doar o arta decorativa? Nu Incerc sa conciliez omul. Unde este omul fara umbrele sale, caci sunt atat de seducatoare? Ce se intampla cu omul cand nu mai exista? El se afla, el se afla.

Intr-o Lume fericita, daca am pierde acel tablou de Velasquez si orice urma in care omul e rastignit, cine ar mai cunoaste Omul deplin, adica binele si raul? Pierderea asta e grea si nu poate avea decat un impact cosmic. In aceeasi masura inseamna moarte si despartire (Eli, Eli, lama sabachtani!). Nici un artist nu vrea sa se desparta de Eul sau, pentru ca asta doare...Insa, vesnicia, ca si arta, cere acest sacrificiu, aceasta rastignire si aceasta nastere din nou. Pentru ca oricat de revoltati am fi, adevarul e ca omul acesta moare si o data cu el si marea arta.

Nu stiu care a fost momentul caderii in existenta, punctul in care pentru om cerul s-a facut albastru. Dar stiu cum a fost la mine, caci n-am cum sa uit acea noapte polara in care tata ma ducea in brate la asistenta de la bloc, prin nameti, ca sa imi faca tratament pentru raceala. In acea noapte cerul era mai transparent ca oricand. Si stelele straluceau parca taios ca niste linguri de argint, ca niste sabii ascutite. Pentru ca am trecut pe langa vecina, iar la poarta era un capac de la un sicriu de numai un metru. Atunci apare intrebarea care se urneste din nimic ca un bulgare de zapada: Cine sunt eu in toata povestea asta?

Despre adevarul artistic

Muza lui Constantin Brancusi

O sa scriu putin. Nu mult. O observatie si o completare.Adevarul artistic tine de arta ca forma de cunoastere, de partea in care atribui artei mai mult decat prevede simtul comun. Adica partea oculta sau spirituala. Hmmm lucruri de care numai demodatii se mai entuziasmeaza, cei care cred ca arta e o forma religioasa, un mod de a trai. De fapt acei romantici care inca supraevalueaza importanta artei. Ma rog, daca e un inceput de paranoia sau o stare de normalitate, nu eu sunt in masura sa decid. Am facut greseala sa cred ca numai cei care se regasesc pot face arta mare. M-am inselat. Si o sa vedeti de ce.

Asadar, am observat ca indiferent de starea psihologica in care artistul creaza, el isi cauta esenta. E un proces de revelare a ideolectului (pentru cel care priveste) si al Sinelui pentru cel care creaza. De ce spun asta? Pentru ca in om se afla o esenta pusa si nu dobandita. Numai Eul reprezinta acea cunoastere progresiva, care poate fi dobandita o data cu evolutia sociala/artistica a creatorului. Adica tot ce se poate perfectiona, tot ce tine de mediu, de spiritul vremii in care creaza. Dar Sinele, ceea ce il face pe om sa fie unic si totusi universal, el e acolo de cand lumea. Cred ca nu starea psihologica defineste arta, ci gradul de sinceritate. De-aceea artistii nu sunt ne-aparat niste oameni normali. Artistii de azi au impresia ca Eul e un izvor nesecat de inspiratie. Nu degeaba a devenit sinonimic a fi artist cu a fi egocentric. Aici ar fi de discutat pe marginea lui Salvador Dali. Dar poate cu alt post.

Nu putem sa judecam arta dupa persoana. Pentru ca artistul, la nivel intuitiv, la nivel verbal (scriitorul) isi poate recunoaste Sinele si totusi sa nu traiasca conform cu Sine. Deci, artistul poate sa fie prins in aceasta contradictie fara sa isi dea seama ca are cheia implinirii. Insa mai sunt si acei artisti care se identifica cu arta lor pana la absenta ei. Pana acolo incat nu mai se distinge omul de personaj. De exemplu Don Qujote, el traieste artistic. Dupa parerea mea, artistul cauta de fapt finalitata artei, absenta intrebarilor. Intuitiv, da, toti au aceasta resursa in ei. Insa putini traiesc artistic. Viata nu mai poate fi separata de arta

Biografia lui Brancusi e insai arta lui. Brancusi ajunge la perfectiune, slefuieste pana acolo incat nu mai are nevoie sa adauge sau sa scoata nimic. E suficient Siesi. Caci nu pentru ochi e facuta arta lui Brancusi, ci pentru simturi. Nu pentru a fi privita, ci pentru a fi atinsa. Inchizi ochii si simti. Muza lui Brancusi parca a fost scoasa din ape. Un alt exemplu a fost Iisus. El nu a scris, nu a pictat, dar a trait artistic. Daca ar fi fost o poveste, ce autor! Sa-si rastigneasca personajul...