dragul meu Teofil

N-am cautat si nici nu caut  artisti, tablouri, sa descopar lucruri noi. A, nu, nu dintr-o sete de cunoastere. Ce-i aia, sete de cunoastere? Sa iti zic, Velasquez mi s-a descoperit prin Corelli si Iisus rastignit. La El Greco a fost verdele, dar ce verde... Klimt, am primit un album de la fratele meu. Botticelli imi aduc aminte ca a venit cu primavara. Erau multe papadii pe camp si o coperta in iarba cu cele trei Gratii. Dali, la Dali am ajuns mai mult obligat si oarecum legat de suprarealisti, de vis, de simbol, de semne si tot ce insemna comunicare. Frida si Diego, probabil la fel ca Dali si Gala, mai mult povestea . Am intrat oarecum in viata lor, astfel, nu aveam cum sa nu apreciez ceea ce este omul. Daca stau sa il ascult pe om, sfarsesc prin a-l iubi.

Mai mult decat o regina batrana intr-un palat ros de molii. Mai mult decat un tur cu casca la ureche prin nu stiu ce Muzeu. Arta poate fi tare plictisitoare. Apoi, nu caut raspunsuri. De ce sa fiu dezamagit inainte de vreme? Scriu despre arta pentru ca e un pretext. E alibilul meu. Asa pot sa filosofez, adica pot sa fiu eu. Cu tasta sau cu pensula, cu dalta sau cu mana, viata prinde forma si incepe sa fie. Incep sa iau fiinta si forma. Cand savurez o portocala, mi se descopera aceasta portocala, cu toate ca mai sunt si alte portocale. Nici existenta damnata, nici nevoia de exprimare, nici chiar singuratatea, ci fiintarea, adica minunea de a fi viu. Molustele exprima viata. Ramele exprima viata prin urma pe care o lasa in pamant. Pana si moartea se exprima pe sine prin viata.

Da, poti sa fii dezamagit de arta, sau de filosofie, sau de politicieni.  Eu nu am cum sa fiu dezamagit pentru ca nu caut raspunsul nici in arta, nici in filozofie si cu atat mai putin in politica. Acum pot sa ii citesc pe clasici! Ce ar mai fi sa iau barosul si sa sfaram ingerul din piatra? Ce dezamagire, poate chiar uimire, sa constat ca in piatra nu se afla nimic. Cum la fel as putea sa fac cu oglinda, crezand ca dincolo se afla raspunsul. Si nici in viata (ca biografie, istorie) nu se afla raspunsul pentru ca viata trebuie traita, iar ea se inchide cu formele ei o data pentru totdeauna. Cine ar putea sa-si faca istoria propriei vieti? Trecutul ramane in necunoscut ca si viitorul. Este adevarata aceasta deschidere, in care fiinteaza atat tehnologia, prin forme, cat si arta prin reprezentari.

Sa repet ca poate nu ai inteles. Fiintarea nu e modul in care fiinta ia cunostinta de sine, prin facultatea de a gandi, sau reflexiv. Atunci arta ar incepe si ar sfarseste o data cu istoria. In modul asta am face arta de dragul artei. Si filosofie de dragul filosofiei. Si matematici de dragul porblemelor. Arta o vad heideggerian nu hegelian. In aceasta deschidere, care este una artistica, s-au aflat culturi asa-zis primitive, non-istorice, care au lasat urme in pamant, ca ramele...Aceste culturi nu au facut arta pentru arta (ex. femeia sezand si ganditorul), caci se poate arta fara constiinta artei. Insa au exprimat ceva ce era adevarat,  au exprimat propria lor deschidere, care acum s-a inchis, s-a retras din lume. Iata, arta a fost in real, iar acum s-a retras in posibil, caci nimeni nu poate spune daca timpul exista si nu-i reversibil.

Asadar, nu ma intereseaza arta de dragul Artei. Nu asta inseamna dezinteresul artistic cu care se lauda artistii, pentru ca se cred cumva speciali si neintelesi. Ma preocupa arta la fel de mult ca ce voi avea maine la pranz pe masa. Caci exista si o arta culinara, si fara sa imi dau seama, ea exprima insasi esenta a ceea ce sunt, gandesc, respir si mananc. Abia cu sentimentul religios al papilelor gustative incep sa fiintez. Iata, mananc, si nu oricum, cu miros si cu gust. Iata, vad, si nu oricum, in culori si in sentimente, in trairi. Iata, lumea fiinteza in mine. Deci sunt viu, chiar daca nu-i un proces de constientizare. Caci as putea atunci sa reflectez doar la a fi viu, si sa nu ma misc din pat toata viata, ceea ce nu-i tot una cu a fi viu. Una e sa fii in real, alta e in posibil si virtual.

Ideal ar fi ca artistul sa se afle cu arta sa in real (nu insa si in realitate, atunci devine poza). Cand nu se poate afla in real, artistul rataceste in posibil printre miliarde de stele. Insa se pune intrebarea prin ce minune posibilul trece in real? Iar aici nu stiu cum sa raspund. Probabil ca asta e misterul existentei. Cum e posibila viata? Nu pot sa stiu. De ce lumea arata asa si nu altfel? De ce realul capata forma asta si nu alta? De ce exist? De ce noi doi ne iubim? Si intebarile pot continua. Arta insa nu isi pune false probleme. Ea exista indiferent de intrebari. Si daca spera spre o noua forma, ea devine adevar in momentul in care fiinteaza. Asadar, tot cea ce nu vine spre mine ca o deschidere, fie sub numele de Arta, nu ma intereseaza. Nu caut artisti, nu caut tablouri, nu caut Arta...Cand mi se deschide mie o Lume si nu altuia, atunci asta e harul meu, singurul adevar care conteaza.