Cunoasterea Luciferica.

Apollo figura ateniana sec 5 I. H.

Cunoasterea luciferica, termen consacrat de Blaga pentru a desemna ceea ce nu tine de cunoasterea paradisiaca,  nu poate fi inteleasa la adevarata sa importanta decat o data cu iesirea din adolescenta. Prin nostalgie, prin tristete, bucurie, prin trairi contradictorii, cunoasterea luciferica deschide usa unei lumi interzise, o lume pazita bine la intrare.

Cand poeziile au ramas doar cu rima,  cand patimile lui Francisc sunt doar niste stigme, cand tocatele lui  Bach nu te mai tin la pat trei zile fara sa rupa din tine carne,  atunci ai iesit din cunoasterea luciferica. Pentru ca nu-i nevoie doar de constientizare, de o cunoastere la suprafata lucrurilor. Ci intr-o astfel de cunoastere se impune gravitatea momentului, intensitatea trairilor. 

La o astfel de cunoastere nu se ajunge prin acumulari de cunostinte, nu se ajunge prin studiu, prin concepte filosofice sau prin experimente. La o astfel de cunoastere se ajunge prin caderi succesive. O astfel de cunoastere este un drum. O iesire din gradina. Este cunoasterea binelui si raului. Stiinta nu cunoaste decat fenomene, iar ele nu pot fi nici bune nici rele. O cunoastere care intinde nervii la maxim si ajunge in punctul in care nebunul si artistul se intalnesc cu Sf. Francisc de Assisi, asta inseana cunoasterea luciferica. 

Pot spune ca acele trairi, blamate de multi si care pot fi usor incadrate la patologic, sau doar o etapa nefericita a adolescentei, sunt esentiale pentru initierea in cunoasterea luciferica. Suferinta are rolul ei, si contradictiile nu mai sunt doar de natura logica. Ele devin contrarii care se ciocnesc ca atomii intr-o explozie. Iar aceasta energie este o energie cu minus in fata. Una in care se neaga si se afirma viata, cu efectul unor trairi intense, paroxiste, dincolo de limita biologicului cand apa se preface in sange.

Cum ar fi viata fara aceasta cunoastere luciferica? Sigur, ar fi scutita de multe dureri. Si de multe sedinte la psiholog. Nebunul, artistul nu doar ca recreeaza lumea interiora, dar o reaseaza si pe cea a profanilor. Iata-l pe Apollo cum canta din harpa. Apollo e dovada ca aceasta cunoastere luciferica poate fi si afirmativa. Caci prin muzica se exalta viata. Dionisos si Apollo fac parte din acelasi tip de cunaostere. Numai ca la unul e de tip afirmativ iar la altul de tip negativ. Hermes insa ramane reprezentantul cunoasterii paradisiace.

Cultura Occidentala se afla sub semnul cunoasterii paradisiace. Framantarile, angoasele si fricile, dar si sentimentele pozitive ca iubirea, dragostea si spiritualitatea au fost lasate pe mana stiintelor. Chiar si in stiintele umaniste, totul pare sa fie de o riguare paradisiaca. Cunaosterea asta a devenit una cantitativa. Succesul ei provine din faptul ca poate fi cuantificata, masurata si replicata atat de usor.

Cand ni se explica cum functioneaza creierul, cand ramanem extaziati in fata Universului, bogatia si diversitatea naturii, cand vedem un documentar despre un animal pe cale de disparitie, toate sunt filmate din unghiul cunoasterii paradisiace. Adica. Sunt mai de graba argumente care sa ne convinga. Sunt de fapt niste sentimente la care se face apel, ca o simpla excitare. Cunoasterea luciferica pleaca din interior spre lucruri. Si face dintr-o vaca o mica zeitate.

Corpul ca forma de religiozitate

Leonardo Da Vinci& Rubens intoarcerea Daianei vanatoare

A manca sau a nu manca, a consuma anumite alimente sau a consuma altele, dincolo de aceasta dilema, actul in sine capata tot mai mult ceea ce a fost la origini, una act moral. As spune sacru, dar cum sacralitatea a fost prealuata astazi tot mai mult de partea ei rationala si stiintifica, prefer sa lucrez cu termenul de moral sau etic. Se pune problema moralitatii atunci cand se sacrifica anumite fiinte pentru a fi mancate?

La originea lor, alimentele erau inchinate zeilor. Se dadea o zecime din toate culturile si se ardeau pe altar jertfe, tocmai pentru a multumi zeilor. A sacrifica si a manca carne era un act sacru, si in unele culturi doar initiatii aveau voie sa faca acest lucru. Trupul si el era vazut ca un Templu. Sau ca o alcatuire sacra. Ritualurile de canibalism au fost intelese ca primitivism, dar ele aveau o functie sacra. 

Ei bine, cu aceasta mica introducere vreau sa ajung la ceea ce ne framanta pe noi in zilele noastre. Si anume: A manca este o problema de moralitatea? Am observat ca tot mai multi se simt vinovati pentru ce mananca. O felie de pizza cu multa sunca poate fi o decizie intre bine si rau, atat timp cat aceasta decizie aduce un beneficiu corpului. Iata dar, corpul in sine a devenit un cult, un ideal si o forma de religiozitate. 

Poate ca ideea de individualitate nu este atat de noua pe cat credem. In sensul in care devenim constienti de corpul nostru. Nu este o conditie necesara. Leonardo Da Vinci, aduce corpul in prim plan aproape de imaginea zilelor noastre. Nu ca pe o entitate divina, ca un dat ceresc, ci ca pe o unitatea biologica, cu grupe de muschi bine definite. Omul este incadrat in linii geometrice si in proportionalitate. Este un corp perfect. Sa fie  o desacralizare a imaginii zeului? Probabil ca asa suntem inclinati sa credem, pana la urmatorul argument. Caci iata, omul isi creaza noi mituri. Eu am sa le zic simboluri. Pentru ca sunt muuult mai cuprinzatoare.

Simbolul trupului ca Templu. Acest trup este un loc sacru, deci ai responsabilitatae morala sa ai grija de el. Astfel, multi oameni si-au impus, fara sa stie ca in spatele acelor argumente rationale se ascund de fapt niste rituri si o dorinta de purificare identica cu cea a initiatior, si-au impus sa nu mai consume de exemplu zahar. Sau carne. Sau cei mai evlaviosi dintre ei nu consuma nimic procesat sau la mana a doua, raw. Se aduce aceasta cazna a corpului la nivel de moralitate. Nu se mai impune Postul Pastelui sau Postul Negru pentru purificarea trupului, ci acum se vorbeste de dezintoxicare, freshuri, cure si de ce nu clisme.

In renastere, Michelangelo il sculplteaza pe David si defineste proportiile a ceea ce era considerat a fi moral si frumos. Pentru ca tot ceea ce e fruomos e si moral. Corpul inca o data devine, prin sine, un obiect sacru. Profani sunt masele ignorante, profani sunt multimile care nu au civilizatia furculitei. (Furculita devine un Icon al omului civilizat, care nu se arunca cu dintii sa devoreze hrana, ci cu rabdare, aproape ritualic, inghite bol cu bol). Rubens insa parca picteaza mai mult ospete Bahice si Orgii unde abudenta este opusa sacrului. Insa, aceste ospete sunt doar "dezlegari" de care oamenii au nevoie pentru a isi refula instinctele primare. Edenul, sau raiul, este mai de graba un loc al Ospatului, ci nu un loc al moralitatii. 

Cat de interesanta este aceasta imagine, nu-i asa!?! Sa crezi ca raiul este de fapt o dezlegare dincolo de bine, a excesului si a abudentei. Sa crezi ca raiul este un loc in care roadele pamantului nu sunt necurate. Si ca nu trebuie sa te gandesti la ceea ce mananci. Si ca nu mai te vei simti vinovat pentru o felie de pizza sau o ciocolata la o ora tarzie. Insa pentru oamenii cu un nivel al moralitatii peste medie, cat si pentru cei care vor sa arate ca in filme(caci eroii din film sunt un ideal), trupul capata un caracter moral si etic. Bineinteles ca sunt si alte perspective prin care putem sa vizualizam corpul uman.

Obsesivii compulsivi au anumite ritualuri "de indepartarea e raului". Ba cunosc pe cineva care ajunsese in punctul in care trebuia sa manance totdeauna 3 mere nu 2. Pentru ca numarul par de fructe creeaza dezechilibru. Si combinate numai cu anumite fructe, din aceeasi ratiuni. Acesti oameni isi formeaza propriul lor ritual, care Dunezeu stie prin ce mecanisme inconstiente se pun in miscare, si cu ce argumente stiintifice si le intareste. Sunt insa niste oameni cu un inalt grad de moralitate si civilizatie. Sunt oameni de care e nevoie, pentru a invata sa sortezi gunoiul. Si probabil ca natura nu creeaza nimic fara scop. Ea stie cel mai bine sa se adapteze si sa faca dintr-un banal mar, un fapt etic si moral.

Am mancat o data carne. A nu doar o data. Dar o data am mancat carne cu constiinta animalului pe care l-am mancat. Si atunci am inteles pe acei canibali. A manca este un act inainte de toate sacaru! Iar daca a -a porunca spune ca a pofti este un pacat, atunci ma intreb, la ce fel de pofta se refera daca nu la astfel de pofta? Am fi crezut ca am iesit din religiozitate, din mituri o data cu epoca stiintifica, insa am devenit mai puritani ca niciodata. Pentru ca asta e natura omului. 

Problema cea mare pe care o vad e aceea ca ne-am adus corpul in minte, in propria imagine despre corp. Iar granita dintre noi si lume creste, cu cat devenim mai constienti, mai obsedati mai implicati de corpul nostru. Caci orice cunoastere este si o cadere. A cunoaste lucrurile in mod nemijlocit inseamna a le cunoaste prin corp. Dar nu acest corp al lui Da Vinci rationalizat, inscris in cerc si patrat. Ci corpul lui Rubens. Corpul care face excese, care doarme in iarba ca un animal si se trezeste dimienata cu roua pe el, corpul asta al orgiior si dezamatului si al ... 

Teremeni: A manca,  sacrificiu si act sacru. Formele noi si chipuri vechi. Corpul considerat ca Templu. Bachus. Cunoastere nemijlocita. Despre purtitanismul de tip nou. 

film, arta, poezie

"Putin imi pasa daca sanii unei famei sunt ca magnolia sau ca smochinele. Daca pielea ei e asemeni unei piersici catifelate sau dura ca sminghelul. E irelevant pentru mine daca rasuflarea ei atunci cand se trezeste are gust de must sau de nicotina. Sunt perfect impacat cu nasul ei care ar putea castiga premiul intai la o expozitie de morcovi. Intr-o singura privinta sunt inflexibil. Nu pot accepta sub nici o forma o femeie care nu stie sa zboare.

 El Lado oscuro del corazon.
in memoriaThomas Dylan.

Traire si creatie artistica

Marina Abramovic reintalneste pe Ulay

Trairea in masura in care ii e recunoscut rolul dobandeste un statut ontologic important. Ca baza este conceptul de viata. Viata genereaza trairi. Cunoasterea nu este doar de tip rational. O gandire in care tot ce tine de viata, de corporal o data cu descoperirea 'celuilalt". E un mod de cunoastere intuitiv. Trairea devine temei pentru orice cunoastere. Trairea este implicata in orice cunostere, inclusiv in cunoasterea riguroasa. 

La Husser gasim o continuare. Experienta trairii este gnoseologica. Husser remarca faptul ca viata se opune oricarui concept, viata nu poate fi conceptualizata deoarece ea e un flux si este foarte bogata. Pe aceeasi directie la Bergson avem o alta idee si anume, constiinta este o unitate neseparata intre triarire si conceptualizare, gandire abstracta. Viul cuprinde intregul intr-o unitate, intr-un continuu. Relatia dintre viata si traire nu e un raport intre general si particular, ci trairea se afla in relatie nemijlocita cu viata, cu intregul. Cu alte cuvinte, tririle mele nu sunt simple manifestari de moment, ele sunt determinate de propria mea fiinta.

Trairea estetica este un caz special al trairii ca o modalitate esentiala. Opera de arta trebuie sa se bazeze pe traire si ea trebuie sa genereze o arta a trairii. Expresionismul este o arta a trairii. Ideea e de a vedea daca elementul trairii este prezentul.

Fenomenlogia Perceptiei,(Maurice Merleau-Ponty), in perceptie e cuprinsa lume. Perceptia nu se rezuma la senzorial.  Perceptia e data prin corp. Organele senzoriale sunt somatice. Corpul ma ajuta pe mine ca fiinta umana sa percep Lumea intr-un anumit fel. Rolul corpului in perceptie este fundamental. Suntem determinati sa avem un anumit tip de perceptie in functie de structura corpului. Nu ar exista spatiul pentru om daca nu as avea corp. O entitate non-corporala ar construi altfel sau poate nu ar avea nevoie de spatiu si timp. Corpul insusi este un spatiu expresiv. Ce simteam atunci cand...s-a intamplat acel eveniment. Corpul devine posibilitatea noastra de a avea o Lume. 

O cunoastre a cogitoului si o cunoastere intutiva si nemijlocita care aprtine corpului. In acest context apare arta ca Performance. O arta a trairii. Sa ne gandim la primul mare Performer, care a murit crucificat. Ce arta!! Mai mult, o arta care s-a vrut expusa in public, in piata, o arta vie si efemera prin perisabilitatea si alteritatea ei, asa cum trebuie sa fie un performance. Bine, pana atunci au fost si altii, insa nimeni nu a ridicat atat de mult viata la rang de arta. Sa traiesti artistic! Dintre cei multi il amintesc pe cinicul Diogene. Nu saluta el cu reverenta toate statuile? Si nu isi facuse el locuinta intr-un butoi? Apoi chiar si un stoic precum Marcus Aurelius. Iar mai spre noi, un Cervantes prin Don Quijote de la Mancha.  Dar si Van Gogh, dar si Frida Kahlo,  traiau un performance, caci fiecare creatie era o traire puternica.

In zilele noastre, cel mai interesant artist, dupa parerea mea, este Marina Abramovic. Performance-ul ei a fost insasi viata pe care a trait-o. Cei care ii cunosc povestea de dagoste dintre ea si Ulay, partenerul ei de scena, sigur stiu la ce ma refer. Dupa multi ani in care a evoluat singura, Maria si-a gasit un partener de scena. Au ajuns sa se cunoasca si sa exploreze corpul impreuna. Dupa 8 ani de performance, el devenise ea si ea devenise el, iar aceasta cunoastere era amenintata de chiar scopul ei. Asadar au ales sa se desparta alergand unul spre altul, el la capatul Zidului Chinezesc, ea in cealalta parte. S-au intalnit undeva la mijloc, s-au privit si si-au continuat drumurile separat fara sa se mai intalneasca.. Dupa mai bine de 20 de ani, iata ca s-au reintalnit la un performance al ei. Emotia a fost puternica, pentru ca nu se astepta. Cred ca rar ne este dat sa vedem, dar sa traim? o intanlire autentica cu celalalt. Clik Aici pentru video.

Note: curs prof. Maria Pop,  Richard Shusterman. Wilhelm Dilthey  Traire si Creatie Poetica. Univers 1980.

post-art

14cu21

Cu fiecare noua miscare, arta este o revolta impotriva canoanelor. Post-arta este o rebeliune impotriva artei insasi. Curentul pare a fi o miscae noua si in formare, asadar sunt putini artisti care s-au alaturat acestui concept pe principiu piata este libera, iar oferta este mai mare ca cererea. Post-artistilor le pasa de arta trecuta la fel de mult ca viitorul artei. Adica zero. Cu atat mai putin le pasa de ceea ce inseamna valoare adaugata pe piata de arta: “We are not starving, profit is not the point” sunstin ei. Este o arta a negatiei mai de graba de cat a afirmatiei” Blak is not a color, is a world”.  Post-art considera ca arta e moarta, de aceea ei sunt singuri artisti. Pentru post-artisti, nimic nu este adevarat. Totul este propaganda, chiar si poezia. Se opun  ideii de drept de autor. Iata un mod de a fi. The Post-Art Poets have a strict media blackout policy. our positions are clear. there is nothing else to say.

Revenid la 14 cu 21, numele fisierului sub care mi s-a trimis sa comentez aceasta lucrare, pot spune ca unele influente Dada inca sunt prezente. Se sterg grantiele dintre poezie si arta pe de o parte si matematica si stiintele exacte de partea cealalta. Pe un fond al unor tabele, cifre, calcule de contabil, cu numere si probabilitati, apare chipul unei femei. Umbra obrazului vine sa clasicizeze imaginea ducandu-ne cu gandul la o statuie antica din marmura. Insa in contrast cu compozitia, chipul pastreaza indicile nelinistii: se incrunta! Nu este apolinic, ci dionisiac. Este insasi natura post-artului, negatia. Este o arta care isi cauta identitatea, intre pop-art si dada, de stanga, impotriva capitalismului si a consumerismului.

Iata dar, fata se incrunta, pentru ca desi este aplecata spre gandire, spre meditatie, prin pozitia corpului, are in spate acesta realitatea a cifrelor, a tabelelor, realitatea de zi cu zi. Femeia este supusa acestei corovezi zilnice, de a calcula, de a gandi, de a isi folosi mintea. Este un conflict interior, intre tipul gandire si tipul simtire, intre arta si provocarile vietii. Tipul gandire este reperezentat de calcule, si de succes, iar tipul simtire este simbolizat prin femeie. Post-artistul a ales calea usoara, calea negatiei, calea regresului la un timp in care nu era nici/nici. Post-Art este 0%, dupa cum spun chiar ei. Post-art pleaca de la mesaje simple, de la liste de cumparaturi pana la adnotari lipite pe zidul de la birou. Din punctul asta de vedre este o forma de Mail-art.

Dincolo de acest manifest in care se incadreaza post-arta, in aceasta lucrarae se vorbeste despre conditia femeii ca artist in zilele noastre. Dupa parerea mea, conditia femeii ca artist nu s-a schimbat, pentru ca ontologic femeia nu s-a schimbat. Sigur, societatea are ritmul ei, insa timpul biologic al femeii, al mutatiilor psihologice nu se schimba asa usor de la o generatie la alta. Cred, si e doar o parere, ca tipul gandire nu este caracteristic femeilor. Femeia este tipul intuitie, caci ea trebuie sa ia deciziile cele mai bune in timpul cel mai scurt. Iar asta priveste supravietuirea ei intr-o lume destul de agresiva.

Agresivitatea pentru femeie este si agesivitate soft pe care singura si-a dorit-o, ca fiind un drept si statut castigat. Agresivitatea soft inseamna sa lucreze cot la cot cu baratul, sa creeze, sa calculeze, sa lupte de ce nu cu arma in mana. Sigur ca nu e cu nimic mai prejos din punct de vedere al aptitudinilor. Insa trebuie sa-si asume la pachet si nelinistea creatoare, care iata, aici apare sub forma unei incruntari si incrancenari. Apoi, aceasta violenta soft nu priveste doar femeia, ci intreaga noasta societate, de la clasele primare pana la cei 6 ani de facultate pentru studentele de la medicina. Sau poate la ASE, unde chiar va avea de impartit viata intre calcule si maternitate.

Nu orice trauma si provocare este sociala. Insa post-art prin manifestul impotriva a orice, este un fel de a spune ca ceva se schimba . Si o spune intr-un mod foarte ingenios. O fi greu, o fi usor, nu stiu. Cert este ca nimic nu se pierde fara sa se castige.  Si viceversa. Daca va uitati mai sus la imagine, veti observa ca nu intamplator femeia imbraca haine de sec XIX si poarta o coafura impletita, in stilul clasei muncitoare din manufacturile de dupa revolutia industriala. Este clar un indice al unei noi conditii. Sigur, va trebui sa ne adaptam si sa vedem in ceea ce am pierdut, o noau cucerire pe culmile progresului.