 |
| Capitolul XXIII |
Nu exista nici fericire nici tristete,
ci un fel de program.
Iar noi întrebam oracolul de sub Ocean
Ce sa facem, cu ce sa ne îmbrăcăm,
ce sa mancam, pe cine sa iubim.
Numai o eroare, un bug
mai poate schimba ceva
in starea noastră de spirit.
Așa a început totul. Cu o eroare care a dat Sistemul peste cap. Am șters. Am șters cuvânt după cuvânt pana n-a mai ramas nimic din ce stiam despre mine, despre viata, despre Lume. Am sters povestea, ca si cum m-as fi trezit dintr-o amnezie la o noua realitate. Trebuia sa rescriu tot, trebuia sa incep cu inaltarea din piata Domului din Florenta, ca si cum mi s-ar fi deschis ochii pentru prima data. Totul capata sensuri noi, intelesuri nebănuite.
Am muscat din ultima firimitura de ciocolata pe care o mai aveam, si m-am trezit in catacombele de sub oras, unde fusesem captivata de calusarii lui Nicoale. Nu i-am vazut fata, caci purta acea roba de calugar franciscan.
—Tu ești litera A, din Anticamera. Erau câmpiile goale. Aici am primit mai multe sugestii. Piscurile muntilor si varfurile inzapezite nu erau încă încrețite. Iată cum se naște Supra-Omul, mi-a zis aratandu-mi Oceanele Planetare. Băteam ca o nebuna la mașina de scris doar, doar voi face saltul care m-a adus aici, la prima pagina in alb, la momentul in care am inceput sa iti scriu aceasta fantastica poveste, fara trecut si fara viitor.
—Am sa iti donez tie inima mea, mi-a spus cand l-am intalnit in catacombele de sub oras incojurat de Idioti.
—Inima? am deja o inima...
—Nu stiu cat de buna e la varsta mea, a trecut prin multe...rase el, destul de amuzat, nu ii lipsa simtul umorului când vorbea de lucruri serioase. Dar macar ar putea sa mai bata un an sau doi, undeva ascunsa sub sanul tau stang. Am mai bifat corneea.
—Cornea? nu am nevoie de ochelari virtuali, vad bine...multumesc!
—Ai putea vedea dincolo de lucruri… încerca el sa ma ademenească.
—Nu, multumesc.
—Ciudat, măcar pancreasul. Ar putea fi o optiune buna pentru tine. Ar putea fi centrul trairilor si al fericirilor.
—Rinichii? am intrebat eu intrand in jocul lui, ca intr-o sceneta.
—Da. Sigur! Imi vei simtii toate emotiile ca perla din corpul unei scoici... Iar daca vrei sa intelegi mai multe, uite, iti recomand ficatul. Ve sti a talmaci toate visele.
—Si ce ramane al tau? Presupun ca nu vrei sa dispari cu totul!
— Oh, Nu...Stomacul am sa il pastrez, ca sa te eliberez de toate fricile. De Lucrurile pe care nu poți sa le înghiți, pe care nu le poți digera. Vorbea numai prostii! Toata viata a vorbit numai prostii! Cand am crezut ca l-am inteles, ca am dezlegat filosofia lui de viata, a deturnat iarasi sensul, a schimbat macazul de la idealism oniric la realism social, de la subiect la obiect, de la arta la politica. Nu asa l-a invatat si pe Nicolae? Sa nu mai inteleaga nimeni nimic...
—Hotarul...
—Ce vrei sa spui? ma dispera ca vorbea in stilul lui caracteristic, cu care ma obisnuisem inca din scrierile de tinerete.
—Soldatul care in curând va fi trezit de un glont la realitate. Călătorul care asteapta trenul sa vina. Trebuie sa iti lași inima prin gări daca vrei sa iubesti ca in vis si sa simți ca un soldat.
—Soldatul pleacă la un război care nu-i al lui, i-am zis. Iar pentru asta il condamni la moarte! Călătorul își poarta nelinistea prin gări, iar pentru asta il condamni la pribegie și îngheț!
—Rămâne asadar visul, singura posibilitate de fiintare. Caci dragostea de soldat se implineste in alta parte. Asa cum dragostea pe care nu o intelegi, vine din alt timp.
—Ce timp, ce dragoste? Nu cred in reincarnare, nu cred in alte vieti...si nici in promisiunile acestui Manifest.
—Soldatul care nu dezerteaza din dragoste e un las. Gladiatorul care nu fuge in munți sa pasca turma de oi, nu își poate împlini visul.
—Nu e adevarat, i-am zis. Ca se întâmpla sa ai pasuni si turme de oi si liniștea căminului si dragostea femeii si sa cauti gloria desartă a multimilor. Dragostea plină de vanitate. Radea. Iar rasul lui se spargea ca un ecou de zidurile imense ale catacombei de sare, amplificate ca un tunet, ca o voce venita din neant a unui Zeu al fulgerelor.
—Uriașul care nu încape intr-o casuta mica cu mult trifoi la ferestre nu e demn de dragostea lui. Doar in vis poti iubi absolut. Pentru ca in vis ești un dezertor. Uriașul visează la casuta lui, călătorul la patria sa, soldatul la liniștea din poala ei.
—Dar si in vis iti bate timpul la ușa. Si de unde mai stii ce este real?
—Real e ceea ce simti. Ulise se depărtează de tarm ca sa vadă mai bine dragostea. Pictorul se depărtează de tablou ca sa vadă mai bine muza. Exista o dragoste a departarilor, a cântecului de sirena.
—O dragoste care se dovedește a fi o iluzie, am remarcat eu cu sarcasm si recunosc, si multa furie.
—Visul nu e o iluzie, caci nici o iluzie nu poate fi atat de reala, nu poate da senzatii atat de intense ca dragostea. Aici l-am contrazis, pentru ca nu exista o singura dragoste.
—Exista dragoste de soldat, dragoste de uriaș, dragoste de pribeag. Iar tu încerci sa împaci doua chemari. Dragostea de patrie a soldatului cu liniștea căminului. Calmul marilor cu cel al mâinilor.
—Dragostea e o forța mai puternica decât moartea. Visul se lupta cu starea de veghe. In vis iubesti absolut pentru ca vine dimineața. Soldatul are zilele numărate. Trenul își așteaptă călătorul in gara. Aici, pe Hotar, iubești cu toată ființa știind ca va veni in curând dimineața.
—Crezi ca un om condamnat la moarte poate iubi? Nu! El e deja mort! Boala il lăsa gol. Regretele il macină... Disperarea îl cuprinde.
—Trebuie dar sa fie o dragoste mult mai cuprinzătoare, mult peste cea de soldat. Căci pribeagul nu știe a iubi fără clipa despărțirii. Soldatul nu știe a iubi fără teama plutonului de execuție. Uriașul nu are loc intr-o casuta mica cu veranda si mult trifoi.
—Si-atunci, ce-i de facut? caci eram prinsa intr-un labirint fara iesire si nu stiam cum sa mai fac diferenta intre vis si traire. Ce vrei de la mine?
—Raspunul se afla in inima, îmi spuse. Dacă o vei asculta…
—Nu, nu te las sa scapi asa usor, i-am zis...Aici si acum nu-i un vis! Aici e vorba de truda si de sange. Acum, unul se naste si altul moare. Aici e carne si pentru fiecare avem un nume, o cruce.
—Din hoitul unui Leu se hraneste o pasare. Dar din iubirea noastra se naste acest poem. Sa lasam deci acest poem batranilor fara nepoti. Poate asa leul va prinde aripi si iubirea seninul.
—Iubirea noastra? Esti bine?! Dar el nu imi acorda prea mare importanta, ca si cum eu nu existam in toata povestea asta.
—Vreau sa citesc povestea dezertorului. Vreau sa schimbi destinul Uriasului. Vreau ca tu sa ii aduci pe toti acasa. Numai tu poti face asta, numai tu poti scrie un final fericit.
—Nu inteleg... Atunci a scos dintr-o tolba o carte prinsa in piele de Crodoba. Am mangaiat cartea. De cand nu mai pusesem mana pe un material autentic din piele, atat de fin, atat de delicat, gravat cu un cerc taiat de un A mare pe coperta. Am mangaiat litera A ca si cum degetele mele aveau o memorie care accesau un cifru spre o lume uitata. Cand am deschis cartea, erau numai pagini in alb. Cartea magica in Alb? Nu am mai apucat sa il intreb ce-i cu aceasta carte, fiindca in acel moment am fost luati pe sus, la propriu, de Nicolae si un grup de batrani galagiosi care dansau un fel de vals traditional piemontez. Tam-tam-tam, tam-tam-tam. Nicolae m-a luat de mana si am inceput sa ma invart in ritmul pasilor de vals. In mijlocul idiotilor, Aristotel era un fel de Salvator Mundi. Se pregatea pe semne de ultimul sau numar de Trubadur, dupa agitatia multimilor care se framantau sa il vada cum se ridica doua palme de-asupra pamantului, care auzise de legenda lui, de vechiul ordin al cavalerilor ratacitori.
—Maine va avea loc Iluminarea, imi sopti Nicolae la ureche . Va fi transmisa in direct in Metavers si pe toate canalele din Retea.
—A cui? am intrebat eu in timp ce ma învârtea in ritmuri de vals.
—A lui Arisototel, a cui? imi raspunse el ca si cum totul era atat de evident, numai eu traiam pe alta Lume...
—Ce vrea sa insemne asta? Iluminarea?
—Vei vedea...in acel moment m-am oprit din valsat. Aveam sa văd peste tot, asa cum mi-a promis Nicolae, ca Iluminarea era un concept din Manifestul noii Revolutii. Aristotel a decis sa isi incheie socotelile cu viata in stilul lui, extravagant, iluzionist. Sa iasa in stil mare de pe scena vietii. Se adancise prea mult in ceea ce Manifestul numea frumos, Iluminarea. In acele doctrine politice prin care multi au fost spalati pe creier. Era modul prin care dezirabilii erau sedusi de cuvinte frumoase si promisiuni desarte intr-o viata de dincolo. Ca vor fi scapati de orice suferinta, ca vor atinge nirvana, viata vesnica, ca se vor intanalni cu cei dragi. Dupa Iluminarea lui Ari, multi i-au urmat exemplu. A fost o nebunie totala. O sinucidere in masa. O imagine macabra si un miros de putreziciune ca dupa o molima cuprinsese tot orasul. Oameni care isi filmau ultimele clipe din viata si le incarcau pe Servere. Imi aduc aminte ca am primit si eu acel formular cand mi-am vizitat doctorul de familie, cu o rubrica speciala de bifat, daca vreau sa donez ceva din mine in caz ca...stii tu, cade un meteorit peset mine. Am fost socata, daca ma mai putea soca ceva la varsta mea, dupa ce am trecut printre atatea tragedii si schimbari. Omaenii astia erau nebuni de legat!
***
Dupa un timp, cand aproape ca incepusem sa imi reiau viata normala intr-o lume tot mai distopica, tot mai neagra si mai lipsita de sens, am primit o citatie in care am fost chemata la sediul Corporatiei, in acelasi loc in care fusesem consultata in legatura cu acele experimente. Acelasi doctor m-a luat in primire si mi-a spus ca Aristotel mi-a lasat toate drepturi de autor la trairile si viata lui. Am fost uimita, nu ma asteptam, sincera sa fiu... Toata viata am fost curioasa sa inteleg ce e in mintea si inima acestui om, iar acum aveam sansa unica sa ma contectez la Server si la toate trairile lui, incepand cu prima dezamagire, cu moartea Cocolinei, păsările din lut, Înălțarea, Ordinul Trubadurilor, melodia bătută la mașina de scris in Anticamera de la Curtea de Arges. Am înțeles atunci ca acel cântec nu era decât o lume aflată in deschisul a mii de posibilități, iar eu cea care decide cum așeză piesele ca pe o tabla de sah.
Intensitatea cu care isi traia viata a fost prea mult pentru mine. Cand m-am deconectat de la aparate imi venea sa ucid, sa musc si sa strig, sa zbier si sa zgari zidurile. Aveam o foame cumplita. Am luat un pumn de pamant dintr-un ghiveci si mi-am umplut gura de tarana, incercand sa mestec, dar nu se lega nici un bol ca sa pot inghiti. Simteam cum tamplele imi explodeaza, cum ochii imi sangereaza si sudoarea se forma in cristale pe frunte ca roua pe frunze. Auzeam plansete copiilor abandonati in maternitate, strigatele mamelor indurareate, mugetul vitelor duse la abator, răgetul mieilor in staule. Maestrul, maestrul e nebun! am strigat in timp ce imi smulgeam parul din cap. Am pus mana pe o vaza de portelan si am dat cu ea de pământ. Am adunat cioburile si am incercat sa imi tai venele si aorta, sa scap de aceasta intensitate care era peste puterile mele de a intelege si de a suporta.
Dupa ce efectul acestor trairi s-a mai diminuat, ajutata de un drog pe care mi l-au adminstrat imediat in vene, am inceput sa vad umbrele copacilor, spuma marii, ca intr-o pictura pointilista de-a lui Albert Dubois-Pillet, Pe malurile Marnei, la rasarit. Un susur bland m-a cuprins, un ciript de pasari, o cladura m-a invaluit. Ce lumina strabate zabrelele inchisorii? Ce minune se arata pe zidul meu in ceas de miaza-zi? Ce vrabii canta la fereastra mea? Ce ramura de maslin aduc in plisc, din necazul cel mare, cocorii? Stam și priveam cu ochii pierduți in zare... fara o intrebare clară, o anume stare... Doar o presimțire de sfârșit, de nou început. O neliniște in mijlocul zilei de vara. O casa pe care o las sa ardă tot mai departe. Un oraș pe care îl privesc încă o data inainte sa devin o stâncă de sare. Ochii mi se închid. Spaima dispare din încordare. Greutatea se lasă in pământ ca o pasare moarta. O coloana sonora curge pe fundal cu nume de pelegrini și sfinți. Iata, m-am nascut in Lumina. Ma doare fiecare celula. Ma dor umbrele. Ma cheama nefiita, adancimile apelor, straveziul ochilor. Ma doare fiecare nastere, caci imi tulbura apele.
De departe, o silueta nedeslușită de om imi face cu mana apropiindu-se in fuga de mine si strigand ca un nebun cuvinte neinteles: Sinu AduNAI bRinkging de Kosmos, sinu aduNAI BinGkging DeKoSMoS. Nu am inteles nimic, in afara de Kosmos. N-am stiut cine e si de unde sa il iau desi vocea lui imi parea cunocuta. Stiu doar ca am ramas marcata de entuziasmul regasirii si al intanlirii cu acea fiinta plina de viata, care radia lumina. Mi-a spus ca m-a asteptat toata dimineata la marginea marii, ca n-a stiut unde am disparut. Mi-a aratat o rochie alba plina de alge si scoici, pe care o storcea de ultima picatura de apa ca pe o batista uda.
—Tocmai ce am recuparat-o din valurile marii, Iubita mea!
—Iubita ta? M-am ridicat caci eram pe nisipul ud, ca o balena naufragiata de care se lovesc valurile. In acel moment am observat inelul de pe degetele mele.
—Cine sunt eu in toata povestea asta? l-am intrebat confuza.
—Every body use just another part of you, baby... imi sopti el cu un accent englezesc ca si cum ar fi trebuit sa imi aduc aminte de o alta limba, dintr-o alta viata, dintr-o alta lume.
—Nu inteleg!... am dat eu sa il scot de pe deget. Eram nedumerita si speriata. Putea fi un psihopat! Ma drogase? Ma rapise?
—Hey, sunt Eu! Ai uitat? Te-ai lovit la cap? Ti-am luat inelul acesta din Florenta, acum doi ani. E din aur pur, de 24 de Karate. L-am batut cu ciocanul caci nu iti intra pe deget, l-am forjat in foc ca sa reziste. Apropo, a intrebat de tine un anume domn, Flavius. Il cunosti? M-a pupat pe buze amuzat de nedumerirea mea, fara sa ii dea prea mare importanta. Si-a dat tricoul jos si s-a aruncat in valuri. Atunci i-am vazut pe spate cele cinci semne cicatrizate si o runa ca un cerc tăiat de litera A. Imi facea cu mana din apa ca un nebun, sa vin si eu, sa ma arunc in valuri…
*
In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de amintit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit. Multa vreme n-am putut dorm de frica sa nu visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. O femeie care plangea padurile, florile, copiii ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva din acest Metavers. Numai iubirea ma poate scoate din Anticamera, numai iubirea ma poate aduce, in sfarsit, Acasa!
*
Iată si capitolul pierdut din Cartea magica in Alb, pe care ti-l trimit cu litera se sânge, tie, Draga mea prietena, cu mentiunea: Sa nu vadă lumina tiparului decât in anul Domnului, 2083, Luna lui Augustus, in ziua de trei.
*
E o minune cum dospeste aluatul, cum se leaga ingredientele si din ceva prinde radacini altceva. Pamantule, am spus atunci o data cu Marele Poet... Da-mi aripi!
~Sfarsit~
