film, arta si sex

La Grande Belezza, Italia, 2013. Petrecerile, viata de noapte. Exista oare in toate Adevar? Poti gasi frumosul in ceea ce trece si-i efemer, in arta, in viata, in lux? Cauta frumosul si vei gasi placerea. Insa esenta, esenta a tot ceea ce este, unde este? Se pare ca ii scapa omului. Caci fiecare Adevar inchide in urma lui ca o usa. Saracia si luxul, foametea si opulenta, toate par sa fie adevarate in aceasta deschidere. Viata e deplina si in umbra si-n lumina! Totul e esential si totul e lipsit de esenta. Intre frumusetea unei femei si mizeria umana. Ce-i etern si ce-i efemer? O, da... viata chiar e Grande Belezza, fir-ar a naibii de viata! Maica Teresa...Dar ceea ce nu poate omul sa inteleaga trebuie sa ramana ascuns,  intru mister... Aici, in ascundere, omul nu poate patrunde. Sacrificiul ca treapta a unei intelegeri de alta natura de cat umana. 

Merele lui Adam. Danemarca, 2003. Poate o placinta de mere sa il faca pe un neonazist sa descopere adevarata fata a omului? Adica, bunatatea, prezenta, iubirea, fara sa disocieze ura, mania, razbunarea, instinctele primare? Poate fi omul Sfant si in aceeasi masura viu? Cum ar arata adevarata schimbare daca n-ar trebui sa schimbe nimic? Sa fie negare sau orbire, sa fie relitate sau fantezie, sa fie orice, numai sa fie. Nu, nimic din toate astea nu conteaza. Nu, nu iti taia mana daca ea te face sa pacatuiesti. Nu, nu iti scoate ochiul daca el priveste cu ura.  Daca il mai dai si naibii, cu atat mai bine. Pomul vietii sta acolo, pentru a cunoaste binele si raul. Ca esti bun sau ca esti rau, totul e sa fii fost iubit neconditionat de cineva. Apoi, poti sa ti-o iei in figura, ce mai conteaza? E un Don Quijote in fiecare om.

Joven y Alocada, Chile, 2013. Daniela este o fata cuminte. Ea provine dintr-o familie "respectabila" de evanghelisti. Daniela are un blog. Si pe blog scrie intr-un mod comic despre cum e viata ei sexuala intr-o familie de evanghelisti. Inceputul. Pierdera virginitatii. Mama care spioneza. Unchiul ei Pastorul Bisericii. Pula de care nu se poate atinge. Privirea Virginei Maria. Pasarica ei care e mereu fierbinte. Adolescenta si blogul. Fanii de pe blog. In fund. Erectia, miracolul lui Iisus. Pedeapsa. Matusa intelegatoare. Canceul matusei intelegatoare. Biblia, Biblia si iar Biblia. Sex, Sex si iar Sex. Iadul nu este o metafora. Canalul evanghelic TV Station. Omul lui Dumnezeu. Fata draguta. 6 luni de evangelizare. Sex, sex, mai mult sex. Santiago de Chile. Pisicuta ei. Botezul, o sa se boteze? Joven y Alocada.

Istoria Cerului. Lumea nevazuta

Însăși ideea de cupolă este o metaforă a Cerului. 

Materialitatea grea a cupolei parca pluteste in aer in zilele insorite.

Sfanta Sofia, Constantinopol. sec. IV

Această modă de a scrie istorii... Poate că de la Hegel ni se trage, dorința de a găsi acel Spirit care leagă o epocă de alta, o civilizație de precedenta ei sau o idee de alta. Astfel, Istoria Cerului trebuie să o gândim ca o devenire. Însă, o devenire diferită de cea a lui Hegel (1963). Pentru ca Istoria Cerului să fie posibilă, trebuie sa admitem ideea de devenire, dar nu ca o săgeată trasă din arc, de la simplu la complex, orientată în sus, ci cu sensul de Altceva.

Idea de Istorie a Cerului am preluat-o de la Noica (1993), în de Caelo.  Noica sugera că o istorie a cerului ar trebui să înceapă cu vederile egiptenilor asupra Cosmosului. Conform mitologiei egiptene, la început era o masă lichidă primordială pe care pluteau germenii tuturor lucrurilor. Când Sorele incepus să strălucească, pământul se turti și apele se despărțiră în două. O parte dădea mările, fluviul și pământul, iar cealaltă parte atârnând în Cer, și în ea pluteau astrele cerului împreună cu Zeii purtați de o curgere veșnică.

Pentru Thales lumea era o emisferă. Pitagora concepe pământul sferic, totuși, nemișcat și stând în centrul Universului, în timp ce Stelele stau fixe în sfera cea albastră. Omul lui Pitagora este învelit în cele șapte cercuri sferice. Euxodus se va strădui să ridice numărul sferelor la douăzeci și șapte pentru ca Aristotel să sfârșească la cincizeci și șase. Aristarc, autorul unui sistem heliocentric despre care se spune că era asemănător cu cel al lui Copernic, nici el nu neaga materialitatea cerului. Ptolemeu va da forma definitivă a cerului, care va continua să existe în imaginarul colectiv până în zilele Renașterii. Observăm așadar că lumea greaca este închisă, finită, caracterizată prin ordine și măsură (Pop, 2011:10).

Această lume este concepută ca un Cosmos, fiecare lucru își are locul său în lume. Acest cosmos pentru a exista are  nevoie de un centru și de o ierarhie în toate domeniile. Ierarhie care copieaza în Lumea văzută modelul Lumii nevăzute. Iată că această lume intermediară dintre cele văzute și cele nevăzute este cerul. El face legătură între o lume materială dar nevăzută și o lume materială dar vizibilă. La Platon găsim numeroase pasaje privind lumile și ființele intermediare:..tot ce este daimonic se află între zeu și muritor. E ceea ce dă tălmăci și de a împărtăși zeilor cele omenești și oamenilor cele ale zeilor: rugile și jertfele aduse de unii, prouncile date de ceilalți precum și răsplățile jertfelor ( Platon, 1976:202).

În Cartea Facerii, Dumnezeu desparte apele de sus de apele de jos. Astfel se formează Cerului și Pământul. Profeții Vechilui Testament spuneau că Dumnezeu tronează în cel de-al 9-lea Cer. Patriarhul Iov avea o viziune heliocentrică asupra Pământului întrebându-se retoric cine a pus cercul Pământului și cine a stabilit greutatea norilor? Cartea lui Iov fiind scrisă după ieșirea din robia Babiloniană, este posibil ca această viziune să fie împrumutată de catre iudei chiar de la vechii intelepti Akkadieni (Karen, 2009).

Caracterul finit al universului, materialitatea bolții cerului, ideea că aștrii plutesc, nu sunt suspendați, fac ca acest spațiu intermediar să fie locuit de o Lume nevăzută (Noica, 1993). Această Lume este locuită de stihiile cerului, de îngeri, de Zei, de duhuri și daimonuri, de spiritele strămoșilor. Saul din Tars, care mai târziu avea să se cheme Pavel fiind creștinat, spune că a fost răpit până în al 3-lea cer (2 Corinteni 12:2). Iată că și în concepția rabinilor din sec I, existau mai multe ceruri. Existau îngeri care erau mesagei și care aveau o natură nevăzută. Singurul mod de a se face cunoscuți era sub chip omenesc.

Care este impotanta materialității cerului? Raspnsul la această întrebare privește însăși modul omului de a fi în Lume. Căci, în funcție de cum percepem cerul, percepem o lume a lucrurilor vizibile sau o lume a celor invizibile. Poate fi o lume iluzorie sau o lume plină de epifanii, de locuri sfinte. Poate fi o lume mecanică sau o lume însuflețita. Poate fi o  lume transparenta sau o lume plina de materialitate. Poate sa il integreze pe om de natura lucrurilor sau sa il instraineze.

Cerul capătă cu adevărat important, nu doar din punct de vedere astrologic, o dată cu apariția creștinismului. Prin definiție, creștinismul se bazează pe o lume a celor nevăzute, conform definiției credinței. Tot apostolul Pavel spune că prin credință vedem Împărăția Cerurilor. Credința este o puternică încredere în lucrurile care nu se văd, conform lui Pavel din epistola către Evrei. Și Toma necredinciosu este un exemplu bun a celui care nu crede până nu vede. Iată, raportul dintre lumea vizibilă și lumea invizila se inversează puțin. Ceea ce este adevărat este nevăzutul. Astfel, lucrurile par să se spiritualizeze.

Prin secolul V, când creștinismul începea să se legitimeze și să pună bazele dogmelor, Dionisie pseudo-Aeropagitul (Iași, 1993) face o ierarhia cerească. Puternic influențat de filosofii neoplatonicieni ca Proclus (filosof care are comentarii la opera lui Platon), Dionisie încearcă să facă o sinteză între idei mai vechi platonice și lumea nevăzută a creștinismului. Chiar așa se intitulează una din cărțile sale: Ierarhia Cerească si Ierarhia Bisericeasca. Așadar, pentru Dionisie pseudo-Aeropagitul, lumea duhurilor este împărțită în trei triade:

În prima triadă se află Serafimii care pot sta pe lângă Dumnezeu. Apoi vin Heruvimii așa cum sunt descriși în vedeniile lui Isaia și Apocalipsa, cu mai multe perechi de ochi și aripi. Vin apoi Tronurile. În a doua triadă se află Domniile, Puterile și Stăpânirile. Toate au un rol bine definit și sarcini specifice. Ultima din triade este populată de Începătoriile, Arhanghelii care sunt mesageri și Îngerii. Fiecare este mai mare ca celălalt în grad, și îl călăuzește pe cel de sub el. Dacă ar fi să numărăm toate aceste ierarhii, ar ieși în total nouă. În pictura bisericească începe să se ierarhizeze atât cerul cât și ierarhia bisericească în frunte cu Împăratul ca uns al lui Dumnezeu pe pământ. Această concepție ierarhică avea să fie acceptată unanim până prin secolul XV. 

În Paradisul lui Dante din Divina Comedie, această ierarhie cerească este pusă sub o formă plastică. Este privită atât ca o ascensiune spre purificare asufletului cât și ca una fizică "în sferele de foc". Divina Comedie este cu atât mai importantă cu cât se împletește cu imaginarul colectiv. Ierarhia lui Dante este organizată în funcție de apropiere și depărtare. Cu cât cerul este mai aproape de pământ, cu atât el este mai material, mai uman, mai vremelnic și mai puțin spiritual. Cu cât ierarhia crește, cu atât spiritele care locuiesc sunt non-materiale, mai înțelepte, mai drepte și triumfătoare. Așadar, spiritualitatea este strict conectată la materialitatea cerului. În comparație cu Infernul care este o lume pur mateiala, o lume care miroase, strigă, îngheață sau arde.

Așadar, în Paradisul lui Dante (Pitesti, 2005) primul cer este cel mai apropiat de Pământ, și este reprezentat de cei care și-au încălcat jurămintele. În acest cer se află Luna, ca dovadă a materialității, cu umbre și cu părți luminate.  Cel de al doilea Cer este cel al lui Mercur, și aici stăpânesc spiritele active. Urmează al treilea cer al Venerei, unde sunt spiritele îndrăgostite. Al patrulea cer este cel al Soarelui și al spiritelor înțelepte. Urmează cerul lui Marte și spiritele războinice. Al șaselea cer unde sunt drepții este cerul lui Jupiter. În al 7-lea cer se află spiritele contemplative ca în al optulea cer al stelelor fixe să domnească spirtele triumfătoare. Îngerii, fiind prin definiție lipsiți de materialitate, dar și superiori oamenilor se află în cerul mobil, al 9-lea cer. Această ierarhie sfârșește cu Dumnezeu aflat în Empireu, înconjurat de heruvimi și drept fericiți.

Observăm că lumea Evului Mediu, cu apogeul în Divină Comedie, nu diferă prea mult de lumea antică în ceea ce privește Cerul. Acesta lume continuă să fie închisă, iararhica, caracterizată prin ordine impusă de sus în jos și locuită de ființe nonmateriale. Chiar dacă materialitatea se substanțializează și devine spirituală, cerul cel mai aproape de om rămâne în continuare "greu" asemeni cupolei Sfântă Sofia din vechiul Constantinopol. Însăși ideea de cupolă este o metaforă a Cerului care este suspendat deasupra omului. Materialitatea grea a cupolei parca pluteste in aer in zilele insorite. Există în pictura din vechile biserici ortodoxe ca și în iconografie o perspectivă inversă. Cu cât cupola este mai sus, cu atât personajul este pictat mai mare, așadar este mai important  ierarhic. 

Adevărata revoluție se produce însă o data cu Copernic urmată în filozofie de Descartes care reușește să elibereze omul de naturalismul Aristotelic, ca abia cu Pascal cugetul să aibă simțământul nostru modern al Infinitului. Ce importantă are descoperirea infinitului? Acceptând materialitatea Cerului, omul se trezește viețuind într-un clopot de sticlă. Greutatea norilor pentru Iov. Mai înalt sau mai aproape de pământ, acest clopot nu a încetat să învăluiască lumea veacuri întregi. Cât timp s-a păstrat concepția unui cosmos finit, omul încă trăia în Lume. Trăind în mijlocul naturii, totul era însuflețit de un spirit. Omul finit simțea prezența zeilor în fiecare dumbrava, în fiecare colț obscur și întunecat al bisericii sau al templului, respira zeitatea. 

Așa cum observă Heidegger (1998:24), se desacralizează imaginea asupra lumii, în măsura în care temeiul lumii a fost instituit drept infinitul. În pictură, consecința ridicării cerului este dată atât de o răsturnarea a perspectivei cât și de Istoria Piesajelor. Omul în perspectivă devine mic sau mare în funcție de cât de aproape sau depate este de ochiul care privește dintr-un anumit unghi.

Pavel Florenski (1994:92) observă această schimbare de paradigmă în pictura lui Giotto care îl înfățișează pe Francisc de Assisi: o nouă concepție despre lume a fost marcată în sec al xiv, în Occident, de o nouă atitudine față de perspectivă. Sub aspect ontologic, omul se simte dintr-o data abandonat. Așadar, Istoria Cerului nu-i decât îndepărtarea omului de obiect. Ceea ce ar fi trebuit să fie lipsit de materialitate, adică spiritual, se dovedește a fi tocmai contrariul ei, angoasă, plictisul și absurdul pe care Pascal le intuia în scrierile sale. Este o lume eliberată de frica față de pedeapsa Zeilor, însă cade într-o alt fel de frică, cea existențială.

Lumea pascaliană și cea modernă va  fi una în care omul nu mai poate primi siguanta de altă dată, deoarce armonia și ierarhia cerului dispar, au fost înlăturate prin infinitizarea acesteia. Pentru Pascal, lumea continuă să fie creație deivina. Abia cu Laplace divinității i se anulează valențele creatoare. Însă cel care asuam infinitatea universului folosind argumente pur științifice este Newton. Doar într-un univers infinit efectele gravitației rămân posibille. Pornind de la această schimbare de perspectivă cosmologică, statutul omului trebuie redefinit, deoarece se modifica perspectiva și orizontul ontologic (Pop, 2011:11).

Se trece de la o lume a invizibilului, la o lume a vizibilului. De la o lume opacă la o lume tansparenta. Și, pentru că cerul a devenit transparent, această lume a celor nevăzute trebuie înlocuită cu o lume a iluziei. O lume a imaginației care abundă astăzi în toate domeniile a luat locul imaginarului de altă dată plin de stihiile cerului, înlocuind o frică cu altă frică, ontologic diferită. Transparența cerului este dată de cerul Californian.

Albastrul cerului nu este decât reflecția undelor de lumină în atmosferă. Dispar norii, cerul se limpezește, natura devine peisaj. Romanticii urcă în vârful muntelui doar pentru priveliștea care li se deschide în vale. Totul se desfășoară în spațiu și în timp. Icoana și perspectiva ei răsturnată este înlocuită de ceea ce numim azi tridimensional sau 3D. De la o lume a nevăzutului la o lume a vizualului. In adevar, astazi este greu sa ne imaginam sentimental pe care il aveau oamenii inainte de rasturnarea copernicana. Insa, toti am fost copii, asa ca ne putem aminti putin din entuziasmul pe care il aveam atunci cand norii erau grei si cerul era mai aproape de noi.

Sa nu pleci nemancat!

un film D.M.

Nu am avut vocatia Sfantului. Cu atat mai putin pe cea a Profetului. Nici macar nu puteam prezice Sfarsitul Lumii. Batranul nu stie mai mult decat adolescentul. Vinul e facut pentru petreceri, asa cum perdelele sunt facute de mana femeii, chiar daca poftele se duc. Bucuriile nu au nici un rost, tristetile nu au nici un rost. Si cand sa ma ridic, aflat sub un mar inflorit si plictisit de atatea primaveri, o albina...

Dar ce rost are sa iti descriu cele 60 de secunde? Veninul. Durerea crescendo. Faptul ca simt viata in vene cum urca. Iata certitudinea! Caci moartea nu inseamna mai putina viata. Atunci mi-am adus aminte de Mica Zeitate:  Ai mancat? ma intreaba ea inainte de primul razboi... Sa nu pleci nemancat!...

Dansul albinelor.

Pentru ca ARTA e o forma de Comunicare.

daca ar fi sa desenz drumul de la mine pan' la tine, 

asa cum il vede o albina, ar iesi un tablou abstract.

daca ar fi sa il dansez, atunci as invata toti pasii.

Botticelli

Cu cata satisfactie il priveste Venus pe Marte. L-a dezarmat. Doarme dus...

Ca in povestea lui Samson si Dalila. Il leaga, ii taie parul si il lasa fara puteri.

Pare multumita...si are de ce. Nu, nu e tigara de dupa, e doar linistea.

Natura moarta. Istoria peisajelor VII

Clara Peeters (1594-1657) Pictorita Flamanda

In Istoria Artei au existat si pictorite. Una din ele este Clara Peeters care a pictat multe tablouri cu natura moarta. De unde oare moda aceasta cu natura moarta? Si cum a aparut ea? Ideea era aproape generala in secolul XVII.  Natura moarta este primul indiciu din Istoria Peisajelor in care natura devine altceva, adica devine amintirea momentului.

Prin tematica sa, natura moarta vrea sa surprinda exact momentul, Kaiosul, acel ceva care ii scapa omului, clipa, sentimentul. Abundenta,  bunastarea, bogatia sunt evidentiate cu multa opulenta si studiu compozitional. Insa, toate aceste bogatii sunt trecatoare, perisabile, se altereaza in timp. Fructele si florile, bujorii din glastra, probabil ca atunci cand tabloul va fi terminat, imortalizat, vor fi deja aruncate la gunoi, ofilite.  Greierele ca si insectele, e un simbol al descompunerii (apar des insectele in natura moarta simbol al descompunerii, o dovada in plus e opera lui Dali).

Si atunci ce e natura moarta? Sa fie frica de alteritate? Sau poate doar constientizare, "memento mori"? 

"Nu va lipiti inima de bogatiile acestei lumi, pentru ca sunt trecatoare" ar spune dogma. Altfel, daca lumea ar fi fost o iluzie, ar fi intrat in contradictie cu spiritul stiintific specific veacului al XVII-lea. De fapt, fizica si marile descoperiri din stiinta ar fi intarziat poate inca o mie de ani. Da, sunt trecatoare, perisabile, insa niciodata nu se neaga existenta lor obiectiva, realitatae lor palpabila. La Europeni, natura moarta o vad mai mult ca pe o imposibilitate de a fixa momentul. Poate ca nu intamplator aici apare ceasul. Si o sa vedeti de ce spun asta. Totul este trecator, insa nu este iluzia Daoista si cu atat mai putin Maya (din religia hinduista , care este o iuluzie a lumii obiective. 

Natura moarta in orientul indepartat imi pare a fi altceva. Gutui pictate de Jade, tot pe la 1600, nu cred ca e constientizare, e mai degraba contemplatie cu sensul de meditatie. In cultura europeana se ajunge la constientizarea momentului reflexiv, pe cand la orientali inseamna exercitiu. Arta este prezentul, una cu sageata trasa. Dovada faptul ca pictura a aparut foarte tarziu in China, insa abunda arta caligrafiei. Un om care e prezent in scris, e un artist. El face lucrurile bune. Momentul niciodata nu poate sa ii scape, pentru ca omul este una cu momentul. Nu se intoarce spre a admira, nu se intoarce niciodata reflexiv asupra momentului. De la scris se zice ca au aparut si artele martiale.

Daca ar fi sa aplicam aceasta filosofie orientala artei europene, atunci orice pictor ar trebui sa picteze doar pentru a se destinde, doar pentru propria relaxare si dintr-un dezinters total pentru ceea ce inseamna arta. Insa nu, pictorii, incepand cu renascentistii, ei au propriul simtamant al mortalitatii/eternitatii, al identitatii si al talentului lor. Sa ne gandim numai la Michelangelo, cat de constient era de genialitatea si opera sa. Renascentistii aveau impresia ca exprima adevaul absolut. Sa nu mai vorbim de Dali, care spunea in Jurnalul unui Geniu: "Ce bine e sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa constat ca sunt Dali". 

Probabil, dar eu personal tind sa cred ca natura moarta a plecat de la motivul celor doua paini si cinci pesti, din inmultirea painilor facuta de Iisus. Natura moarta a plecat de la prima icoana, care a imortalizat un moment. Natura moarta inseaman constientizarea timpului. Noi traim in timp. Este un timp apasator, un timp care ne scapa, care e mereu trecutul imperfect. Natura moarta inseamna pictarea primului om mort...In cultura europeana, care nu poate fi separata de gandirea crestina oricat ne-am revendica de la vechii Greci, apare motivul timpului. Aceasta preocupare a dus si la un managment mai bun al timpului si da, la buna-starea si stres.


Astazi, rolul aparatelor de fotografiat a inlocuint tablourile cu natura moarta. E aceeasi dorinta de a imortaliza. O dointa de a mumifica si de a trece in lumea cealalta cu tot ceea ce are omul, ca un Faraon. Majoritatea pozelor nu fac altceva decat sa surprinda o natura moarta. Arta fotografica, ca si natura moarta, nu poate sa surprinda decat momentul, imi place sa-i zic Kairosul, feeling-ul. Nu, nu poate fi prezentul. E doar timpul imperfect. Daca ar fi prezent, el ar fi trait, nu insa pozat sau pictat.

Renoir, doamna Charpentier

Auguste Renoir a pictat-o în 1878 pe doamna Charpentier alături de de cei doi copii . Numai că doamnă Charpentier nu a avut niciodată două fetițe. Se știe că a avut o fetiță și un băiat. Atunci de ce apar în tablou două fetițe? 

 

Am întrebat mai mulți pieteni de pe facebook să îmi spună cine cred ei că e băiatul în acest tablou, și răspunsurile lor au fost foarte variate. Cei mai mulți spuneau că nu există nici un băiat în tablou, ci doar două fetițe. Am mai observat că fiecare încerca să se identifice cu o anumită latură: masculină/feminină. Apoi i-am pus să argumenteze. De exemplu, băiatul se joacă cu câinele, spuneau majoritatea băieților. Cineva mi-a sugerat o explicație din perspectivă psihanalitică[1]: biatul e pictat din poziția lui Renoir și e de fapt relația lui cu mamă și soră, deci băiatul nu poate fi decât cel de pe scaun. 

Băieții au spus că băiatul este pe câine, pe când fetița stă cuminte și ascultă. Fețele înclinau mai mult să creadă că băiatul stă lângă mamă, cuminte, deși nu erau prea sigure. Nu, că băiatul e mai năzdravan, ziceau majoritatea intervievaților de sex masuculin. Bineînțeles că și proiecțiile ne ajută într-o analiză. De cele mai multe ori proiecțiile se dovedesc a fii doar ale noastre și ale culturii noastre. Așadar, numai un discurs despre gen poate să clarifice înțelesul operei, în funcție de context, de genul operei, de autor și de biografie. Contextul social dar și cel istoric este ca un cadru pentru tablou, o analiză  iconografica[2] ar feri criticul de artă de proiecții false și interpretări personale.

Renoir a participat la primele trei expoziții impreisoniste din a€œSalonul Refuzatilor”, însă în 1879, a respins o a patra invitație și s-a întors la Salonul Anual și la rigoarea impusă de academismul burghez. Doamna Charpentier și copii săi a fost una din tablourile expuse la acel salon, fiind un success remarcabil. Renoir a fost răsplătit de către patronul tabloului domnul Geroges Charpentier.

Dacă impresioniștii preferau să picteze natura în spații deschise, iată un tablou care păstrează tehnica impresionistă, însă se întoarce la rigoarea academică. Decorul este unul interior, în intimitatea spațiului familiar. Nu mai este unul al grădinilor publice, al spațiilor verzi unde pot fi surprinse toate categoriile sociale. Este un spațiu privat. Mai mult, personajele nu mai sunt întâmplătoare. Artistul are un patron care comandă un tablou. Personajele fac parte din înaltă clasă socială a burghezilor, a oamenilor înstăriți. Decorul nu este întâmplător. Fazanul pictat pe perete, simboliza bunăstarea. Florile în glasta de protelan chinezesc, scaunele și  covorul person toate sunt indici ai statutului social și a bunăstării materiale.

Doamna Charpentier poartă o elegantă rochie de culoare neagră, cu trenă lungă până în pământ, dintr-un material foarte scump, catifea de cea mai bună calitate și dantelă de mătase. Cei doi copii de alături, Marguerite și Paul, sunt îmbrăcați după moda vremii. Pe la 1878, băieții erau îmbrăcați în haine ca și fetițele, considerând că încă nu se formează o identitate sexuală până la vârstă de 7 ani. La școală erau împărțiți în două rânduri, fețe și băieți, dar toți purtau rochița.  De asemena, părul  lui Paul, copilul de pe scaun,  nu a fost încă tăiat. Față stă pe câine și pare că privește spre mamă. 

Cei doi copii sunt îmbrăcați în rochițe albastre cu funde. Câinele nu apare întâmplător în decor. Este un câine de rasă și poartă la gât o zgardă. Nu orice familie de la 1878 își permite să țină un câine în casă. Acest lucru este văzut mai mult ca o extravaganța. Dacă ar fi să facem un exercițiu imagina, astăzi este normal că mulți să aibe un câine de companie în casă, la bloc, dar nu și un porc. Un alt index al statutului familiei este broșa din piept și brățările, inelul de aur pe care le poartă doamnă Charpentier. 

Nu mai este impresie pură, primul sentiment, ci din contră, este un tablou care trădează o anumită compoziție și o intervenție sbiectiva și voința atât din partea personajelor cât și din partea artistului. Câinele pare docil, parcă este dresat să stea în tablou, o ține pe față fără prea mare efort. Privirile celor trei personaje sunt bine studiate. Fiecare privește în altă parte. Rămâne însă disimulată o spontaneitate a gesturilor. Mână doamnei Charpentier pare că ține ceva, fetița mângâie câinele, și surâsul băiatului care privește la surioară sa. 

Întoarcerea la academism avea să-I aducă unele beneficii lui Renoir. Mulțumită de tablou, Doamna Charpentier s-a folosit de toată influența ei pentru a se asigură că pictură va fi expusă într-un loc luminos și la vedere în Salon. L-a introdus pe Renoir în cercul ei de prieteni, iar acest lucru s-a lăsat cu câteva comenzi pentru atist. În Salonul oficial pictorii nu doar că aveau vizibilitate, dar aveau și acces la o piață care le asigura un profit pentru munca prestată. 

 

 În timpul dezastroasei licitații de tablouri impresioniste din 24 martie 1875[3],   editorul Charpentier este unul din pasionații care relansează prețul operelor lui Renoir. Este începutul unei profunde prietenii care va dura până la moartea acestuia.  Chiar și soția sa, Marquerite Charpentier, are un rol important în carieră pictorului. Primește în salonul său autori, pictori, actori, personalități din viața politică și  mondenă. În acest mod se reunesc Zola, Flaubert, Monet, Sisley, actriță Jeanne Samary, Clamenceau și mulți  altii[4].

Renoir este invitat să participle în mod regulat la aceste serate, madame Marguerite prezentându-l numeroaselor sale cunoștințe. În schimb acesta pictează mai multe tablouri cu ea și fiii săi.  Chiar dacă Renoir își face debutul în Salonul oficial, tendințele impreisoniste și spontaneitatea sunt elemente care inovează. Doamna Charpentier cu fiii este operă care se va distant putin de cercul respinsilor si legătura cu picturile mondene ale artistiilor renegati ai epocii.

O asemenea spontaneitate a derutat opinia publica, obisnuita cu picture mult mai rigide. În timp ce domana Charpentier este  pătrunsă de gânduri, Georgette și Paul, au uitat complet de prezența pictorului În plus, modelele sunt prezentate într-un mediu familiar, în care niciun obiect de mobilier nu este mutat de la locul sau pentru a vreun efect special.  Cu mare virtuositate, Renoir construiește înfățișarea delicate a mamei și a fiilor săi. De admirat este  minutiositatea cu care vin expuse stofele și rafinatele tapițerii precum și a naturii moarte care se vede pe fundal. 

Revenind la întrebarea pusă pe facebook, am observant că mentalitatea s-a schimbat. Din contra, pe la 1878 femeile erau asociate cu latura animalică (în limbajul comun astăzi băieții sunt porci,boi, animalici” etc). Pentru că atunci raționalitatea era un atribut al bărbatului. Poate că nu degeaba Paul privește spre surioară să cu un surâs de compătimire. Femeile fiind mai puțin raționale, deci instinctual, ele se apropie de ceea ce era considerat animal, câinele. Consider că Renoir vrea să facă un elogiu nu sentimentului, specific impresionismului, ci rațiunii, specific gândirii academice riguroase.

---

[1] Sigmund Freud, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

[2] Erwin Panofsky, Iconografia şi iconologia, în Artă şi semnificaţie, trad. Ştefan Stoenescu, cuvânt înainte Mihail Gramatopol, Ed. Meridiane, 1974, după Meaning in the Visual Art, New-York, 1955

[3] Adamo, A. Mastrangelo, Arte, Correnti e Artisti, Casa editrice d’Anna, 2000, p.45.

[4] R. Schiva Campo, I  quaderni dell’arte,  Institutto Geografico De Agostini, 2005.

Despre adevarul artistic. Eroul.

Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri, si as zice, eu Idiotul 

Te intrebi, unde incepe arta? Arta incepe acolo unde nevoile biologice au fost depasite.  Eroul, atistul si sfantul sunt trei forme de a trai autentic, de a fi in vaful piramidei lui Maslow. A fi erou tine de domeniul absurdului. Eroul este omul constient si lucid. Fie ca traieste, fie ca moare el isi accepta destinul. Tocmai aici e diferenta intre cel care isi da viata din disperare si cel care si-o da din dragoste. Eroul, atistul si sfantul ies din statistici. Ei au spart randurile si s-au afirmat pana in punctul in care barierele lumii s-au rupt, intre eul individual si eul universal. Eroul nu mai e un om al Lumii acesteia. Eroul se afla pe cea mai inalta treapta a virtutii. 

Don Quijote traieste artistic. El e personajul care a reinnobilat sufletul omului. Eroul de la Mancha pare a fi uneori grav, alte ori naiv ca Pacala, poznas ca Nastratin, si da, El Cavalerul Tristei Figuri. Dar nu, nu isi da viata. El moare ca toti oamenii, in pat. Si aici a fost cea mai mare ispita, ca si pentu Iisus pe streasina templului: daca esti Erou, daca esti Mesia, daca esti cine petinzi ca esti, atunci aunca-te in gol. Eroul nu are nevoie de o confirmare. El stie cine este indiferent ca isi duce viata in anonimat sau in glorie, postum cum se intampla. Caci el stie ca orice glorie e fada. Si ca recunoasterea e abia la baza piramidei. 

Nu degeba in folclor ii intalnim pe acei eroi mitici care creaza si recreeaza lumea. Noi si astazi numarm anii, fie ca suntem sau nu crestini, de la moartea primului erou, adica moatea lui Iisus din Nazaret. Cu fiecare erou intemeietoru, lumea se recreaza. Tot ei sunt cei care, prin glasul profetilor, se grabesc sa anunte Sfarsitul Lumii. Da, sfarsitul Lumii acesteia, dupa exemplul lui Nietzsche din "Asa graita Zarathustra." Frica, moartea, a fost biruita de Iisus. Erou arhetipal care se lupta cu fortele intunericului, timp de trei zile. Ceea ce este uimitor, ca acesti eroi sunt dintre oameni. Ei exista, chiar daca imaginarul colectiv s-a indepartat mult de adevarul istoric.  

Si atunci, exista un adevar cu mult mai puternic, ce transcede timpul istoric. Este Adevarul Artistic. Adevarul care da o semnificatie, care il aseaza pe om confotabil in lume.  Il vedem pe Erou un om grav, plin de muschi. Si filmele abunda de eroi salvatori. E in natura omului. Insa eroul adevarat trece neobservat. El nu are o infatisare care sa atraga privirile, daca va ganditi la Don Quijote. El nu e nemultumit de viata lui. Ba inca este un om al timpului. Vine sa-i spuna omului ca traieste ceva mare. Le aminteste: voi sunteti fiii lui Dumnezeu! Sau, eu sunt Don Quijote de la Mancha. Eu sunt un artist!

Ritual, Cuvantul Magic si Vorbirea in Limbi

Ritual, Un sacrificiu Pagan. Garafalo 1526

Dumnezeu creaza lumea ex-nihilo, adica din nimic si prin cuvant. Iata conceptia cuvantului magic. Ca si cum cuvintele ar avea o forta in sine, o forta creatoare. In folclor se foloseau anumite imprecatii. De aici si frica de blestem. Bine, nu merg atat de departe incat sa cred in Magia Neagra, insa ar fi absurd sa nu recunoastem puterea cuvintelor (vezi experimentul ochilor albastri). Nu pe aceasta putere subliminala vreau sa insist. Ci pe o putere magica a cuvantului depasind chiar putera cuvantului simbol de care aminteste Jung in Tipuri Pishologice (ed trei).

Jung spune ca anumite cuvinte inca exercita o forta oculta si inconstienta asupra oamenilor. Ele sunt universale si traductibile, pentru ca un cuvant-simbol lucreaza  cu imagini. Asadar cuvantul simbol e o forma de cunoastere. In fond, nu cuvintele sunt atat de importante, adica nu cuvantul-semn, ci cuvantul-simbol care apeleaza la o imagine inconstienta, ancestrala chiar. 

Spuneam intr-un post, depre vorbirea figurata si despre metafore ca ele apeleaza tocmai la acele imagini pe care nu ni le putem exprima decat plastic, niciodata concret. Tot asa se intampla si in muzica. Caci un adevar pus pe versuri e mai usor de acceptat, are o functie unificatoare. Un adevar dureros, o ruptura, poate fi mai usor acceptata (lnconstient bineinteles) printr-o pictura. Sau daca ai darul de a scrie, printr-o figura de stil. 

Ce se intampla insa cand cuvantul e lipsit de imaginar? Devine Cuvant Magic. Am vazut si am auzit oameni care aveau o personalitate atat de scindata, in care contrariile erau atat de violente incat nu ar fi putut accepta nimic din toate acestea. Si atunci, aproape de pragul nebuniei si intr-o stare de transa, spuneau vorbe neintelese. Metoda practicata de unele culte religioase. Dupa ce se opreau (Duhul Sfant) parca erau eliberati si fericiti ca si cum contrariile ar fi fost unificate printr-un miracol. I se spune "vorbire in limbi". Niste cuvinte compuse, care nu fac parte din nici o limba. 

Deci iata, cuvintele au o forta magica si depasesc in acest caz chiar si functia simbolului unificator (cuvantul-simbol mereu este urmat de un concept mental).  Este ca un Shaman care spune cuvinte magice pentru vindecarea sufletului. Nu stiu daca aceste eliberari pot garanta o buna functionare pe termen lung si o impacare a contrariilor, insa am vazut la cei care o practicau ca functioneaza pe termen scurt. Ca o forma de refulare, ei spuneau cuvinte neintelese. 

La aceasta stare de betie a cuvintelor se ajunge prin repetarea unor cuvinte cu aceeasi cadenta. In Cabala gasim o conceptie magica asupra cuvintelor. In traditia iudaica, numele lui Dumnezeu nu trebuie pronuntat. El are aceasta forta magica. Yahve este o prezenta, un tabuu. Nu degeaba Psalmii si Tora se citesc fara intonatie. Aceste cuvinte magice ajung intr-un final sa se ritualizeze. Astfel un ritual inchide o experienta milenara, o magie. El poate sa dispara, insa apare sub alte forme: la neopotestanti, iata, vorbirea in "limbi ingeresti". 

Nevroza, isterie in grup. Bineinteles, sa pui diagnosticu nu inseamna mare lucru. Nu iti dezvaluie nimic despre vorbirea in limbi. Sunt sigur ca natura nu creaza nimic fara scop. Si daca se manifesta astfel, prin vorbirea in limbi, trebuie sa aibe o cauza si un efect. Caci, in primul rand pentru a se ajunge la vorbirea in limbi trebuie sa se renunte la ratiune, la toate franele transcendente. Din momentul acela inconstientul incepe sa lucreze in limbi neintelese de noi (cenzureaza ca sa nu treaca in constient) sau cum zic ei "limbi ingeresti" sau "limbi de foc".  Dupa toate astea se simt mai uori si eliberati.

ars poetica

 

A Goat and a Kid 655-72, Adriaen van de Velde

Pe mine nu ma intereseaza peisajul. Nici efectele de lumini si umbre. Pe mine ma intereseaza daca mai e apa buna de baut in fantana asta. Si daca da, atunci eu pot sa beau din ea si sa le dau si altora. Vremurile inca sunt bune. De la 1600 se arata in departare, din ce in ce mai putin, dupa praful pe care il starneste in urma lui, un sol de pace. Si asa se naste linistea. Aici inca nu s-a luminat cerul de-abinelea, inca ne mai sperie fulgerul si tunetul, numai printre crengi intrezarim albastrul. Noi, cei care n-am iesti din crang... Pentru noi cerul e apasator. Nu azuriul, ci vazduhul daca se poate il pictam.

Poezie, arta si SEX

Gustav Klimt si Muza + Schitele Klimt

De-aş muri de dor de mure - mure, mure, mure,
Nu m-aş mai duce-n pădure - dure, dure, dure
Căci vătaful murelor
Sade-n dosul tufelor
Cum mă prinse,
Jos mă puse,
Cu capul pe-o rădăcină,
Cu curul pe-o căpăţână,
Cum o puse, cum se duse
Parc-a fost pustia * unsă
Uns-a fost cu unt de oaie,
Ce se duse pân-în coaie.

Cand ma intreba o fatuca de liceu, de ce imi place Eminescu, eu ii raspund asa: de-aia! De-aia imi place Eminescu. Ca bine zicea Petre Tutea, Iata Omul Complet! Un poet care nu f*** la timp e un poet suspicios in care n-as avea incredere. Nu doar ca erotismul face parte din iubire, dar e si un sentiment de libertate, un dans al spiritului. Versurile curg, se vede ca nu mai sunt cizelate si slefuite. Oare cum ar fi fost poezia lui Eminescu fara taieturi, adica o poezie cu vers liber? Asa ar fi fost:

Măi jupân fanaragiu (1871 - 1872)



Măi jupân fanaragiu
Na-ţi pizdă şi dă-mi rachiu,
Dă-mi rachiu nde-l prefăcut
Să stau bine la futut.
..................................
Mai slăbeşte-mă din pulă
Că-mi dă rachiul pe gură.
Ba măcar să-ţi dea pe nas
Că din pulă nu te las.
*
Fata mare stă călare
Pe-o pulă lată-n spinare
Şi se vaită şi se plânge
Vai de ea că nu-i ajunge
Şi se plânge şi se vaită
Vai de ea că nu-i mai lată
_________________
Idem, Op. cit., p.1018









Ia te dă...1880

Ia te dă cu curu-ncoace
Ca să caut ce îmi place
Pleacă-mi-te-n jos aici
Rochia ta s-o ridic,
Rochie, cămaşă, poală,
Ca la cur să-mi rămâi goală.
Ah, drăguţă, ce curată,
Nici un păr pe pielea toată;
Ca şi caşul alb sunt ***
Să-i simţi mari *** te-aduni *.
Dar icon vedem mai jos
Ce zvâcneşte-aşa frumos
Şi se zbate-n degete
Şi nu vrea să pregete.
Ah, l-am prins de căpuşor,
E vârtos şi stă-n picior,
Sunt şi buze ca să-l ţină
Cum îmi ard ele în mâini,
Ard, zvâcnesc, voi să le rupă,
Ori drăguţă să le-*astup.
Dă-mi guriţa să m-adap
Şi să-ţi pun poalelel-n cap;
Ia te-ntoarce, te crăcană
Şi te-nfige ici, puicană.
___________________
(Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, ediţie critică de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia, Ed. Academiei, Buc, 1993, p. 1014 - 1015

despre Adevarul Artistic

Somnul de dupa-amiaza e ca o intoarcere in timp, in timpul copilariei. 

Ceea ce se voia a fi doar o impresie afisata pe facebook, una din fluxul de sentimente si ganduri care face timpul sa curga, lumea sa se invarta, copiii sa se trezeasca, batranii sa adoarma, iata, ceea ce se voia a fi un simplu sentiment s-ar putea traduce printr-o singura imagine: O luntre alunecand pe o apa linistita si un somn profund.

La urma urmei ce-i cu vorbirea asta metaforica, ce relevanta are ea pentru cunoastere si mai ales pentru un blog serios? Somnul de dupa amiaza e ca o calatorie in timp. E un sentiment, o imagine aici, dar si o comparatie. Ideea mi-a venit in timp ce citeam o carte. De la prima fraza eu eram departe, in reverie. Si atunci mi-am spus, "oare nu traiesc prezentul"? De ce nu ma pot concentra? Da, aici e secretul, caci si visele urmaresc metoda asocierilor libere. Sa fiu mai explicit:

Citesc cuvantul "ploua". Ma uit pe fereastra si vad ca e soare. Probabil ca si in Londra ploua la ora asta. E prea probabil. Dar ce o face Londra in ploaie fara mine? Nu mai sunt acolo, sunt aici. Dar totusi, nu-ti aduci aminte cum pedalai prin ceata aia, dimineata? Parca nu era asa rau. Era frig. Hai ca uneori te mai lua si Jeremy cu masina. A nu, nu, autobuzul ala facea mai mult decat faceam cu bicicleta si mai costa si o groaza de bani. 

Am pornit de la cuvantul ploaie. As putea spune ca pe baza asocierilor libere. Insa nu e chiar asa. Ci e ca un domino. Ultimul cuvant trebuie sa intoarca povestea cu cel putin 90 de grade la dreapta sau la stanga. Pana ajung intr-un punct mort. Am ajuns la bani. Exact, asta ma roade. Nu am bani in buzunar. Cum poti sa citesti fara bani in buzunar? E un paradox! Dar nu era mai bine nici in uk, caci nici acolo nu aveai. Deci aceast cuvant "ploaie" mi-a dezvaluit o grija, un sentiment, o frica. 

Acum la o scala mai larga. Noi, oamenii, tot ceea ce facem, tot ceea ce gandim si simtim, gandim si simtim la mana a doua. Cum vine asta? Pai da, ca pentru orice cuvant avem nevoie de un concept mental. Noi nu invatam de fapt cuvintele izolat. Cuvantul "ploaie" trebuie sa aibe o semnificatie uitata. Pentru fiecare ploaia e o experienta unica, uitata. Si fiecare om se trezeste intr-un anumit fel din somn, cu un anumit gust si un anumite sentiment.  E adevrat ca uita. De-aia pentru mine somnul de dupa amiaza e ca o calatorie in timp.* 

Bogatia insa vine din comparatie. Ploaia poate fi de toamna sau de vara. Ce ploi ai trait tu? Ai uitat. Ai uitat sensul profund al cuvintele. Freud spune in Simboluri (op. cit.) ca toate cuvintele au avut la inceput conotatie sexuala: aluneca, intra, vine, se intoarce, tare, moale, etc. ca si uneltele: baros, ciocan, etc. De ce nu ar avea si cuvintele cele mai simple o semnificatie uitata? Au, de aceea fiecare om traieste in lumea lui. Pentru unii o lume mai saraca, pentru altii mai bogata. Caci spun Ava, adica Tata si pe unii ii lasa rece. Sunt cei care au crescut in familii dezbinate. Spun ploaie de vara, si nimeni nu se duce cu gandul la primul sarut. Sunt imaginile din spatele cuvintelor. 

In stiintele exacte funcioneaza acelasi principiu al comparatiei. Cum? Fara copula "ca", ci prin analogie, prin enuntarea teoremei. Aici inca si mai mult e nevoie de asocieri. Ca nu mai sunt libere, da, insa tot de fantezie tine. Caci o formula nu poate exista singura. Teorema lui Pitagora, e tot o asociere libera a unor grade si linii, intr-un cuvant: triunghi. Ce e de fapt comparatia? Comparatia leaga lumea, face posibila intelegerea, apeleaza la imagini... Cu timpul pierdem aceasta comparatie, (pentru Freud punctul de referinta e sexualitatea), ne indepartam de originarul cuvintelor si ajungem sa le folosim cu sensul lor cat mai exact, particular, aici si acum.

Prin arta, prin literatura si beletristica ne recapatam imaginarul. Ne imbogatim oarecum cu niscaiva sentimente, ne redescoperim trairile, instinctele, pasiunile si iubirile pe care l-am crezut uitate, moarte, sau inexistente. Legam lumea exterioara de o lume interioarea. Cum bine am facut eu, am asociat ploaia cu grija mea de a fi la adapost, cu securitatea, cu acel somn al dupa amiezii, cu acel sentiment care nu ma lasa sa ma bucur de lectura cartii, sa fiu prezent in ceea ce fac. Sa ma intoarc la sensul primar al cuvintelor. Numai asa pot fi prezent in lectura mea fara sa cad in reverie. 

Nota*

Kant ar spune ca aceasta judecata e sintetica, bazata pe experienta. Dar nu toata cunoasterea pleaca de la experienta, caci sunt si judecati apriori. Da, accept critica lui Kant, dar si judecatile apriori au nevoie de acel termen de comparatie. Ca in fizica teoretica. Iar acel termen de comparatie leaga experienta de conceptul mental ca intr-o schema semiotica de-a lui F. Saussure. op. cit. in bibliografie

In Lume sunt mai multe Lumi. Tipuri psihologice.

Photo D.M. formele gandirii in gradinile Brerei

In "Tipuri psihologice" (Ed. Trei 2003), C.G.JUNG face o analiza a tipurilor si subtipurilor psihologice avand ca referinta istoria ideilor filosofice. Pentru Jung, psihologia nu poate fi izolata in interpretarea ei de cultura in asamblu si nici de ideile filosofie. Jung este adeptul continuitatii intre natura si cultura.

Asa cum in clasa se impart elevii buni la matematica si elevii buni la limba romana, asa cum in licee se impart elevii pe profile teoretice si practice, reale si umane, tot asa si Jung imparte tipologiile in extravertit si introvertit. Nu-i de mirare de ce in Lume se afla doua lumi. In criminologie doua scoli, clasica si pozitivista, in filozofie realistii si nominalistii, in psihologie Freud vs Adler (numai Jung pare a fi sinteza intre cei doi), in societate pragmatici si idealisti, in arhitectura, oameni cu simt estetic si oameni fara simt estetic(judecand dupa canoane), in filozofie Shiller vs Ghote, chiar si in realatiile amoroase. 

De fapt ce inseamna sa imparti luma si sa o clasifici astfel, in tipuri psihologice? Pentru Jung exista doua mari tipuri, extraveritul si introvertitul. Ambele tipuri privesc un anumit mod de a se raporta la realitate. Pentru extravertit realitatea obiectelor primeaza in detrimentul realitatii interioare. Pentru introvertit, real este ceea ce simte, ci mai putin realatia lui cu obictele. Subtipurile ar fi cel al omului intuitiv, cerebral (logic) si sentimental (bazat pe simturi). Aici insa clasificarea e foarte confuza pentru ca pot coexista toate subtipurile la ambele tipologii. In fine... Tot ce trebuie sa retinem e ca extravertitul si introvertitul se raporteaza diferit la relitate in functie de lumea exterioara sau interioara. 

Trebuie sa clarificam totusi care-i treaba cu realitatea. Caci ea e inteleasa gresit, ca real fiind si singurul adevar. De aceea s-au certat nominalistii si realistii de-alungul timpului, Aristotel si Platon (indirect) Luther si Zwingli, ei aveau o cu totul alta viziune asupra a ceea ce este real. Dupa Jung, nu exista o singura realitate( ed trei 2003:53, paragrafu 60) citez:  "Realitatea este ceea ce actioneaza asupra sufletului omenesc, iar nu ceea ce unii oameni presupun ca acctioneaza si ceea ce ei generealizeaza in chip tendentios. Oricat de stiintific s-ar poceda in astfel de cazuri, nu trebuie uitat ca stiinta nu este "summa" vietii si ca ea nu reprezinta decat una din atitudinile psihologice posibile, de cat una din numeroasele forme de gandire umana." Pentru unii oameni o idee are valoare de real si pentru unii nu. Senzualistul se preveleaza de certitudinea realitatii sale, dupa cum omul ideii staruie asupra propriei realitati psihologice. 

Ceea ce e interesant la acceste tipologii e ca omul ideii isi sacrifica ideile pe cand omul simturilor isi sacrifica simturile. E o forma de compensare atunci cand logicianul devine un om al simturilor, iar omul simturilor(Tertullian) se castreaza ca si cum ofera cea mai mare ofranda zeilor ratiunii, castitatea sa pentru a se dedica cu totul ideilor. Cred ca aici Jung a intuit prin aceasta rasturnare a tipurilor un adevar pe care si eu l-am observat la unii oameni religiosi care isi inhiba pornirile (valorile inferioare) pentru o conduita morala si sociala (valorile superioare). Ca o paranteza, nu-i de mirare ca aceasta lupta interioare intre cele doua valori una primara si alta sociala duce la nevroze si criminalitate. 

Din Istoria filosofiei, spuneam in postul Abordarea riguroasa vs Abordarea neriguroasa  ca pentru rigurosi limbajul nu este decât o oglindă a lumii lucrurile sunt reflectate de substantive, limbajul este o “hartă” a lumii. Daca as lua terminologia lui Jung, as numi acest tip de gandire extravertita. Pe cand abordarea neriguroasa sustine ca sensul nu este o entitate (psihologică sau logică), ci o activitate; nu este invizibil şi nici ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele. In acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea. (Comunicare,ro Bortun 2009).

Ceea ce fac eu acum, fiind un introvertit, este o forma de extraversie. Eu rationalizez un sentiment, adica arta. E o compensare.  Probabil ca as fi vrut sa fiu un artist, dar tot atat de adevarat este ca echilibrez cele doua forte din mine. Faptul ca sunt sceptic si nu cred in idei, ma face tocmai sa le folosesc ca pe singurele mele instrumente. Este ce-i drept o forma de compensare. Tot atat de adevarat este ca eu sacrific prin acest text sentimentul si trairile mele pentru idee si logica. Sunt un om al simturilor si al intuitiei care isi gaseste o oarecare satisfactie in cerebral. Da, aici Jung imi pare totusi confuz, pentru ca se poate trece fara prea mari diferente de la un subtip la altul. Cat despre tipologia extarvertit si introvertit, am nevoie de procente, nu de incadrari si delimitari.

Wittgenstein avea sa treaca(prin convertire) de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului activitate (Philosophical Investigations) Iata ca si marele Wittgenstein isi sacrifica ceea ce are mai bun, ratiunea, ideile si logica in detrimentul simtului si al trairilor. "Opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere, nici la nivelul metodei, ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general, dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica, a explica şi, în ultimă instanţă, a cunoaşte."  Adrian Paul Iliescu op cit. 

Arta ca forma de comunicare si cunoastere vine sa impace cele doua realitati sa zic asa. Realitatea acelora pentru care doar obiectele exista, o realitate exterioara, cu realitatea acelora pentru care doar lumea interioara este singura adevarata. Important nu e ceea ce e real, ci mai degraba ceea ce functioneaza. Care este lumea in care te simti cel mai confortabil? O lume exterioara sau o lume interioara? Poti fi adeptul uneia sau alteia, insa tot timpul ceva iti va scapa din complexitatea lumii. Te va deranja uratul, inesteticul? Pur si simplu unii oameni au o relatie prea stransa cu obiectele ca sa vada "uratul". Pentru ei nu exista aceasta ccategorie estetica, care e una subiectiva. Nu-ti plac casele, blocuri, manelele, gardurile, Romania? Accepta ca traiesti intr-o lume interioara care poate nu-i singura realitate. Pentru ca unul isi gaseste fericirea intr-un bmw, iar altul la marginea Marii. Asa cum pentru unii arta e un stil de viata iar pentru altii o afacere buna.

Si Sfantul traieste aceste contrarii. Cei mai multi ajung la impacare, ca si Budismul Zen prin sacrificare lumii exterioare. Pentru mine o astfel de impacare e una mutilata. E ca impacarea lui Tertullian care isi taie penisul pentru a se dedica ideilor. Imi place de acel Sfant  care isi prinde crucea cu un gest firesc si cu un zambet pe buze. Pentru el trebuei sa existe acceste contrarii, nu insa si neliniste. Nu insa cei care ajung la autoflagelare, fie ea si intelecutala. Si cati obsesivi compulsivi nu se dedica cu totul "carierei lor", adica numai unei singure lumi? 

Personal cred ca omul trebuie sa-si traiasca suferintele si bucuriile in acceasi masura. Sa traiasa atat in lumea lui interioara cat si in cea exterioara, chiar daca nu va ajunge la Zen. A fi om inseamna sa nu fii nici fiara nici zeu. Adica, sa nu sacrifici valorile superioare pentru cele inferioare. O relatie cu obiectul poate fi fructificanta, ca atunci cand musti dintr-un mar. Cu atat mai mult sa te bucuri de gustul lui in minte si in suflet, nu doar la nivelul papitelor gustative. Si ma intreb eu acum, ce-ar fi marul fara papile? Ce-ar fi taote aceaste frumoase autostrazi fara masina in care ma simt confotabil? Ce ar fi dragostea fara suferinta? Tu fara mine...

Al saselea cant. Pantecul femeii

Orice dragoste are nevoie de putina odihna, de un tarm si de o priveliste ca sa se implineasca. Dupa o astfel de odihna, altfel pleci la razboi, altfel te duci la serviciu, altfel te pierzi in multime, altfel cobori scarile, altfel treci pasajul Unirii. Stii, tu stii ca ai fost iubit, si inca cum. Iubirea asta te va ierta de toate neajunsurile, de toate pacatele parintesti. E o iubire prin care te nasti, nu din apa, ci din femeie. Am fost iubit. Si am lasat omul sa moara. Pentru ca aceast nu-i o proprietate.Mi-a fost  scrisa cu litera de sange: "iubeste si fii fericit!.. Tu, om al focului, cu dorintele neimblanzite, scalda-ti sufletul in aceasta baie de multimi. " Cand s-a facut verde semaforul, la Piata Romana, cu greu am trecut strada fara sa strig: Sinu Adunai, Sinu Adunai, bring ning de Kosmos!  Era intalnirea cu celalalt...

Al cincelea cant. Pantecul femeii.

Desen, PopescuTeodoru Milano 

Sertarele, cutiile, covoarele, zavoarele, manastirea descuiata, degetul tau cel mic, clape, tunet, vijelie, univers inchis, tot atatea simboluri erotice in poezia lui Arghezi cat in opera lui Freud... Sertarele sunt ale femeii. Apar si in opera lui Dali.  Arghezi isi atribuie multe simboluri feminine, cum ar fi biserica, incaperea. Tunetul si vijelia e climaxul. Apoi vin cocorii, albinele, frunzele... "Iata, mi-au sarit zavoarele si incaperea mi-a ramas deschisa." Da, in dragoste cad rezistentele. Apoi vine si latura spirituala: Tu soseai din vieti, eu veneam din morti. Aceast sentiment ca iubirea vine din alta Lume. Mai mult despre simboluri universale am scris aici.

Tudor Arghezi

morgenstiummng