Istoria Cerului.


Caspar David Friedrich (1817)


Unele picturi sunt speciale pentru ca surprind ceea ce numim azi “schimbarea de paradigma”. Adică o cu totul  alta viziune asupra Llumii. Un nou limbaj. O stare necunoscuta. O Lume noua. O mentalitate noua. O raportare diferită la obiect. Iar aici obiectul este Natura. 

Natura la Aristotel era cu totul altceva decât Natura la renascentiști sau Natura in pictura flamandă. Așa cum astăzi privim la Natura prin cu totul alta perspectiva.  In Istoria Cerului am vorbit mai pe larg despre cum se schimba imaginarul și cum se formează o noua perspectiva a Naturii. 

Cu acest tablou începe o noua epoca. Triumful rațiunii asupra Naturii. Nu întâmplator este pictat de un german. O noua perspectiva. Perspectiva romantica a turistului. Ideea de turist care sa urce muntele de dragul de a i se deschide in fata o panorama era lipsită de logica in trecutul recent.  Cum sa urici doar ca sa te bucuri de un moment? Pelerinul a fost înlocuit de turist. Și care e diferența între cei doi? Turistul e lipsit de efort. Gestul e facil. Pelerinul o face din obligație morala. Turistul din plăcere estetica. Pelerinul are un ideal. Turistul experiențe de neuitat. 

Pentru prima data privim la Natura cu alți ochi. Sunt niște ochi moderni. Căci Natura devine Peisaj. Devenim cu acest tablou niște mici artiști capabili sa vadă in Natura, Peisajul. Adică ceva cu valoare in Sine. Ceva pentru care merita un efort, chiar dacă efortul e gratuit. Căci nici un turist nu are un beneficiu din călătoria lui decât experiența și plăcerea estetica. 

Peisajul e o plăcere estetica. Dar una rațională. Căci trebuie sa fii conștient de singularitatea lui. De unicitatea lui și de particularitatea lui. Deci trebuie sa ai o conștiința a propriei experiențe. A valorii pe care o da aceasta deschidere de munți. Omul simplu ar putea sa rada de gestul tău și sa faca haz când ii pozezi ograda. Se fălește, ca și cum ar fi primul om in Sat, chiar dacă doar bănuiește ca trebuie sa fie ceva special in acest gest. 

Dacă voi întreba un cioban cu oile pe acest plai, care teoretic ar trebui sa vadă același peisaj, îmi va descrie cu totul altceva. Căci el vede cu totul altceva. De fapt ignora total peisajul. Pentru ca spre deosebire de turist el încă se afla in Natura. Pentru cioban Plaiul și Cerul e mult mai apăsător. Orizontul e valea unde a lăsat Satul și nevasta. Turistul prin Orizont înțelege ceva mai mult Simbolic. Căci Simbolul e primul semn care înlocuiește Natura cu un Concept mental. Așadar Turistul nu mai trăiește in Lumea Reala, ci in cea imaginată . 

Și pe buna dreptate, astăzi dam valoare unor anumite Peisaje și le consideram frumoase. Pentru ca așa ne-am imaginat ca sunt sau asa ni s-a spus. Nu mai putem sa vedem Adevarata natura a lucrurilor. Pentru ca trăim rupți de obiect. Trăim ca un turist, niște experiențe subiective. 

Așa am trăit și eu astăzi. Sandalele ma dau de gol. Căci Muntele nu înseamnă nimic fără efort. Fără drumul pe care trebuie sa îl parcurgi. Dar cum bine ii sta cu drumul Pelegrinului ci nu Turistului, eu am urcat Muntele cu Mașina. La urma urmei avem același Peisaj, nu? Nu! Categoric Nu. Dar iată ca pot sa fac acel gest de Mare Cuceritor. Ca și cum Lumea e la picioarele mele. Și după ce am prins momentul, ma voi scutura de praf și ma voi urca in mașina. 

Gazdele II

Photo by Artcomview DM
It’s a small crime and I’ve got no excuse...


Sunt vinovat ca am ucis acest moment ca pe un fluture. L-am străpuns cu boldul pentru a îl pune la insectar. Sunt vinovat pentru toate aceste poze pe care le-am făcut. Și pe buna dreptate, Paradisul nu tine mai mult decât un moment. Colecționar de momente. Natura moarta intr-un borcan cu formol.

M-am judecat și m-am găsit vinovat nu doar ca am vânat animale sălbatice pentru prețioșii fildeși, sau mistreți pentru colți. Dar in nesăbuință mea am vânat Cerul, Marea, păsările sub aripi frânte am vrut sa le cobor din cer, iarba, copacii și florile. 

Sunt arhivatorul acestei Lumi. Arhivez fiecare pas, fiecare nor, fiecare bătaie de aripa. Probabil ca aceasta lume se va ridica dintre noi ca o grădina a Raiului. Avem nevoie de aceste imagini pentru a ne construi propria realitate. 

Ne vom numi gazde. Gazde pentru paraziții care muncesc in subteran și care nu văd lumina, norii, păsările, Cerul, Marea. Orice peisaj exploatat e prostitutie. Sa te alegi cu aprobări de pe urma unui moment etern. Un moment pe care nu-l meritați. Care ți s-a revelat doar ție. Un moment Propriu. Unic. Singular. Care va deveni momentul digerat pe repede-nainte. Un moment la degetul mic al unui parazit. 

Suntem ultimii arhivatori ca și cum un Zeu ascuns ne-a spus ca Lumea noastră se va sfarsi. Ca își cva face bagajele și se va muta cu totul in virtual. Ca resursele sunt din ce in ce mai limitate pentru o lume obiectiva, nemijlocita. Și ca Istoria trebuie sa se indrepte așa cum a profetizează Hegel, spre  o lume lipsită de materialitate.

Dar eu nu cred in “Spiritul Vremii”. Acesta este Zeul ascuns din cărțile lui Hegel. Acest Zeu ascuns ne îndeamnă la nesăbuința de a ucide și flori și buze și morminte. Acest Zeu se numește Weltgeist. 

Arta trebuie sa ne îmbogățească nu sa ne saraceasca. Arta nu trebuie sa exploateze resursele naturale.  Asta fac peisagiștii, extrag din peisaj resursa lui așa cum o Corporatie extrage petrol din țările subdezvoltate. Sentimentele noastre si resursele spirituale care ne animau când priveam acel peisaj, se reduc considerabil.

Nu doar ca exploatam pământul de resurse. Dar extragem din Natura și sensul. Pana devine un clișeu, un decor trist și lipsit de forța. Prin tot ceea ce facem. Prin faptul ca indexăm fiecare apus și fiecare răsărit. Asta am făcut si eu uneori luat de Spiritul Vremii. Atunci sa nu mai facem nimic? 

Asa verificăm dacă gestul artistic e autentic. Îți pui întrebarea: sunt eu oare îmbogățit de acest act artistic sau doar am extras resursa din el? Dacă acel moment l-ai scos din ascundere, dacă din acel noroi ai făurit un zeu, atunci este Arta. Nu extragi valoare din lucru, ci dai valoare lucrului. 


Van Gogh picta un lan de floarea soarelui când nimeni nu vedea ceva nobil in floarea soarelui. Erau flori mai nobile precum Laleaua Neagră sau Orhideele. Daca pozezi lângă un lan nu ești Van Gogh.  Pentru ca lanul ăla de floare este peste tine. Peste sentimentele tale și peste puterea ta de a vedea adevarata minune. 

Alt exemplu. Am pozat un colț din baie. Faianța și becul si cada si tot decorul de mormânt. Era o stare in care fiecare colț din casa îmi spunea ca vrea sa iasă la lumina sa existe sa mi se releve și sa îmi spună ca totul sre viața si e la fel de însemnat ca un bold de ac sau ca un apus de Soare din Caraibe. 

Dacă as trai un sentiment numai o poza random ar putea sa îl exprime. Pentru ca imaginea nu are in sine o valoare. Ci sentimentul care este dat de momentul in timp. O arta atât de personală încât nu ar mai conta decât pentru mine. Nu ar exprima nimic celuilalt. O arta in timp. Perisabilă ca momentul. 


Despre supunerea Adevarului la realitate



Il stiti pe Bob Ross? In fine, nici eu nu il stiam dar omul e artist si vinde bine. Ce ii lipseste acestui tablou e o rama de tip Bidermeier frumos aurita. Google search. Nu-i asa ca seamana putin cu filtrele si peisajele Instagram? Bine, nu suntem toți artiști, chiar dacă avem un aparat cu care sa tragem, la propriu, dacă e sa traducem, sau sa omoram la figurat momentul.



"Confirmare a realității și îmbunătățire a experienței prin intermediul fotografiilor

Problema nu e un peisaj trecut prin filtru. Nici dramatiamul naiv al norilor. Sau jocul de lumini si umbre. Problema e ca toate aceasta suma de imagini, toate aceste poze trecute prin obiectiv creeaza o imagine falsa despre realitate, despre ceea ce ar trebui sa fie traire autentica, experienta. O Mare calma, lipsita de tragic, ne poate nelinisti, pentru ca nu corespunde imaginarului proiectat. Desi tocmai acela e momentul care ne scapa, fara sa stim, asteptand norii.

Problema e cand acesta moda schimba Imaginarul Colectiv si il obliga sa traiasca numai anumite experiente. (Aceeasi problema se gaseste si in cercul de cercetatori, o numim paradigma stiitifica) Subiectul refuza orice alta experienta lipsita de nori si filtre dramatice. Pentru ca nun i se pare demna de trait. Nu i se pare demna de postat. Si astfel multe momente esentiale din experienta lui vor fi ratate.

In stiinta supunem realitatea sa raspunda asteptarilor noastre. Sunt la moda x teorii. Prin n experiente vom cauta realitatea care e mai aproape de imaginar. In fizica sunt cateva sute de teorii care nu au fost nici infirmate nici confirmate. De ce? Pentru ca nu sunt suficient de populare. Astfel, creem o lume dupa Imaginarul nostru.

E adevarat ca acele peisaje dramatice sunt mai rare si trebuie vanate. Orice amator care pandeste momentul pote fi urmatorul castigator. Problema e ca atunci cand chiar te intalnesti cu un astfel de moment mai intai il mortalizezi si abia apoi, cand ai primit confirmarea celor din jur, a prietenilor, admiti ca ai trait ceva unic. Trait?

"Supunerea Adevarului la realitate"

Trebuie sa primeze sentimentul si mai apoi imaginea.  "We'll fake the feeling and make it feel real using shades and colors" observa foarte bine o buna amica. Cand lucrurile se intampla nu imi pun problema daca ele sunt reale. Lucrurile se intampla in noi chiar daca timpul, locul, persoana nu corespund cu timpul, locul, persoana noastra. Multe lucruri se intampla in noi fara sa avem o confirmare obiectiva.

Poti sa iubesti si dragostea ta sa existe, chiar daca nu o vei intalni in aceasta viata. Pentru ca nimeni nu poate sa iti spuna ca ceea ce traiesti nu este Adevar. In noi se intampla tot atatea lucruri cate deschideri are Adevarul, multiple. In mine se intampla sa existe anumite peisaje. Se intampla sa existe anumite crime, anumite umbre, si anumite forme. Nu supun Adevarul la realitate. Nu caut forma in realitate. Dar daca o vad, o recunosc, o imbratisez, o pozez.



Ce e politika?






S-a spus ca esecul politicului e razboiul. In acest post am sa duc lucrurile ceva mai departe. Am sa sustin ca scopul ultim al politicului este chiar Razboiul. 

Pentru inceput sa facem o mica diferenta intre Politic si politici(publice). Politicul vizeaza lucrurile de asamblu, filosofice si generale ale unei societati, cum ar fi regimurile: tiranic, democratic, comunist, monarhic, etc. Politicile sunt actiunile specifice fiecarui regim, tin de oameni si de buna guvernare. Ce leagatura are Politicul cu politica? Razboiul este raspunsul.

Politicul exista datorita iminentei razboiului. A inceput cu Polisul. Si a fost teoretizat de Aristotel in Politica. Zoon Politikon e strans legat de Polis, cetate. Iar Orasul cetate apare din ratiuni de aparare. O buna guvernare inseamna o sansa mai mare de aparare a cetatii si deci supravietuirea. O cetate corupta este sortita esecului. Si aici intervin politicile publice,care tin de guvernarea imediata, strict administrativa.

Un regim care guverneza cat mai bine nu o face pentru binele individual, ci pentru ca vrea sa supravietuiasca. O armata performanta are o economie performanta. Si uite asa totul se leaga. Vad regimurile politice ca pe experimente ale naturii. Vad regimurile politice ca pe o selectie a naturii, darwinist. Si ca orice specie, nu doar ca vrea sa supravietuiasca, dar tinde sa se inmulteasca, sa isi dovedeasca superioritatea. Iar asta se poate, in lumea umana, doar prin Razboi. E singurul scop spre care tinde Politiucul. RAZBOIUL.

Georg Friedman spunea intr-o conferinta, parca in Romania la SNSPA, ca tot ce folosim noi si o numim tehnologie are o singura ratiune de a exista. Razboiul. De la internet la  telefonul smart, totul a fost dezvoltatdin ratiuni ce tin de Razboi. Iata dar ca economicul si politicile sunt corelate, pentru ca numi asa un regim (democratic) se poate impune. Cu forta simbolica a economiei si bunei guvernari. Oorice regim are un punct culminant in care e pus testului suprem, Razboiul.

Bunica mea aa trecut prin doua Razboaie Mondiale. E frumos sa fii tanar si sa crezi in politica. Sa crezi ca poti influenta, ca poti decide soarta ta si a semenilor. Cand te duci la vot gandeste-te ca in ultima istanta zoon politikon exista numai datorita razboiului. Iar un razboi nu are nevoie de votul tau. Dar cat timp vom fii niste animale politice, n-am decat sa votez un joc absurd, cu drame umane si arme.

Numai o noua constiinta poate depasi aceasta etapa in evolutia noastra. Istoria ne spune insa canumai prin tragedie si razboiu se poate ajunge la o noua constiinta. Adica o noua Lume. Ca in unele filme SF avem legenda, o memorie care aminteste de Lumea veche si esecul politicului. Cu mii de bombe atomice, cu pesticide si otravuri revarsate in oceane, cu taieri de paduri si lacomie, zoon politikon isi dovedeste limitele.

Asa ca daca priviti la imaginea de sus, nu va lasati dezarmati. A cunoate realitatea, a fii lucid inseamna sa pornesti ca Don Quijote la lupta cu Morile de Vant. Orice razboi e absurd, irational. Tocmai, nu e supus votului. Nu stim de ce prin razboi se poate face acest salt ontologic in constiinta. Iar cele mai grele razboaie sunt cele care se duc in noi. Ca don Quijote cand se lupta sa isi dovedeasca maretia inimii. Caci un revolutionar este manat de mari sentimente de dragoste.

Gazdele




Photo D.M


Vad Istoria ca departarea subiectului de Obiect. Obiectul poate fi aici traire. Subiectul este omul. Istoria nu mai e suma evenimentelor, ci are o importanta ontologica. Istoria e vazuta aici hegelian.

Realitatea virtuala face parte din aceasta indepartare de obiect. Pentru ca virtualul sugereaza, prin simbol, realitatea, nu o traieste in mod direct. Prima indepartare de obiect a fost cuvantul-simbol. Primul salt ontologic, prima cadere.

Istoria e aici ca un vector, o sageata trasa de la trecut spre viitor. Ea merge pe schema lui Hegel. Fiinalitatea ar fi o Lume lipsita de materialitate. Vom putea exista la fel de bine in "creierul" unui super-computer.

In viitorul apropiat cred ca multe experiente vor fi traite de oameni specializati pe o anumita traire. Asa cum ne-am specializat meseriile. Vom trai experiente virtual ghidati de oameni care isi vor alege meseria de oameni traiti de altii. Am putea sa le spunem "gazde".

Ei nu vor mai trai, ci vor fi traiti de altii. Le vom alege hainele si le vom comenta iubirile. Ne vom conecta instant la trairile lor. Asa cum astazi poti sa platesti si sa ai acces 24/zi la viata privata a unei persoane prin web-cam.

Senzatiile pot fi date de excitatiile creierului. Stiu ca suna SF, dar spre asta tinde realitatea. In ultima instanta dezbterea asta filosofica e de cand lumea. Traim intr-o lume reala, materiala, sau suntem doar  un vis?

E posibil ca realitatea carnii sa fii evadat chiar din acest vis. Si ca Istoria sa fi urmat un curs invers decat cel descris. De la subiect spre obiect, de la vis la materie, de la virtual la lumea Reala. Insa tendinta pare una cu sens unic, cel putin in era noastra.

De ce nu ma consider Critic de Arta

Sunt unele meserii ilicite. Ca Groparul. Desi pamantul poate fi o poezie, cand se roaga sa nu dea de pietre. Sau cand ploua, sa nu se surpe malul, sa nu inunde gropa cand sapa. Sau ca cea a macelarului. Criminal deghizat in blana de oaie, cu mainile pline de sange cautand prin maruntaie. Imi aduce aminte de Nasa care a mosit pe tata si care cauta gainile in fund dupa oua. Prost obicei, sa nu le lasi pe cuib. Le dadea drumu din brate cotcodacind. Si criticul de arta, ca si jurnalistul, practica o astfel de meserie ilicita.


 Nu imi plac astfel de indiscretii. Nu ma intereseaza sa inteleg artistul. Sa ii cunosc biografia. Pentru ca eu nu critic, Eu PARAZITEZ ARTA. O deturnez de la sensul ei. Pentru mine arta e doar un pretext. Artistul e mana mea, ochiul meu, gura mea cu care scriu si vorbesc. Nu despre arta. Ci despre mine. De cele mai multe ori nu are nici o legatura interpretarea cu intentionalitatea. Eu aici, sa fie clar, fac proiectii. 

Cand scriu despre ceva acela sunt eu. Nu ma chinui sa retin numele artistilor. Ceea ce ma face sa par un pic incult la o bere. Cultura e tocmai capacitatea de a retine cat mai multe nume de Personailtati. Din pacate... Pe mine nu ma intereseaza biografia altuia. Sunt egoist. Daca aveam mana nu ma foloseam de mana altuia. Asadar, sunt un parazit. Si ma simt bine! 

Un critic de arta nu este doar un critic, e si un psiholog. Unul care incearca sa inteleaga opera si autorul. Aici sunt selectiv. Nu mai imi pierd timpul sa ii inteleg pe altii. Artistul isi cauta criticul. Pentru ca procesele lui sunt inconstiente. Dar mai e si amorul propriu. Sentimentul ca cineva il intelege si il valideaza. Dar nu ar fi mai simplu un cabinet de psihoterapie?

Egoismul asta Ma satisface. Pai altfel nu as mai scrie deloc. Si scrisul e un exercitiu bun, o gimnastica a mintii. Nu scriu la rece, nu ma intereseaza istoria artei care e mai mult informatie si sablon. Pentru ca pana la urma tot ce ramane e satisfactia. Informatia e perisabila.

Vad in Actul Creator o munca ce iti aduce satisfactie. Scopul e detasarea. Dupa fiecare act creator vine un an Sabatic. Iar fara aceasta satisfactie nu exista arta. Daca  as scrie din alte motive, pentru un alt scop, placerea asta gratuita ar disparea. Deci, actul creator este mai intai de toate un gest egoist. O placere. Iar scopul este odihna. Admiratia.


Ingerul care te vede daca nu te rogi





Am gasit tapiseria asta la un targ de vechituri. Ce mi-a atras atentia a fost firul gros de lana din care a fost cusuta. Culorile care se pare ca au pastrat acea presiune din tabloul original al lui JF Millet.

Este o executie destul de grosolana. Dar bine realizata. O cusatura iesita dintr-o nevoie sincera de arta decorativa. Fara dorinta parvenita ca arta cumva ne ridica cu o treapta statutul social. Ca arta ar fi ceva superior. Nu. Arta e o necesitate. Sigur, una cultivata.

Acest tablou evita kichul prin simplu fapt ca reprezinta o nevoie autentica. Este la granita dintre sacru si profan, este cusut cu fir tors de lana. Si are ceva primitiv atat in material cat si in interpretarea subiectului. Pamantul!

As spune ca elementul principal de aici este Pamantul. Nuantele de galben. Apoi sigur norii, rugaciunea, copilul. Este sacru si este pagan.  Pagan prin faptul ca celebreaza cultul fertilitatii. Asa cum intuia bine Dali. Este o scena sexuala. Sacru pentru ca sexualitatea devine ritual sacru, rugaciune.

Alegerea nu a fost atat de rationala. Mi-a placut. Cunosteam bine povestea. Dar mai mult imi aduce aminte de tata care dupa fiecare munca la camp, dupa stransul fanului isi scotea palaria de paie si se ruga.

Rugaciunea are un efect, sau rol, dihotomic. Pe de o parte are un confort psihologic, pe de alta parte un disconfort. Este confort pentru omul care depinde de ajutor. Disconfort pentru omul Istoric, care nu mai asteapta de la parinti sa primeasca "painea cea de toate zilele".

Dar si astazi Ingerul ne vegheaza, ne mustra si ne vede daca nu ne rugam. Asa cum ati vazit in postarea de mai sus. Noi sa fim niste copii buni, caci uneori e mai usor ss te conformezi. Sa traiesti in depedenta asta materna. Atat timp cat functioneaza. Cat timp rugaciunile noastre au un raspuns. Cat inca avem credinta in Autoritate. Totul are efect!

Inteligenta Simbolica







Platonicienii si neoplatonicienii vedeau un Dumnezeu fix, imuabil, etern si unic, singular, impersonal, abstract ca ideile. Nu au inteles tanara religie de secol 3 care imprumuta anthropomorphism ul Zeilor greci, imaginea dupa "chipul si asemanarea omului", si nici Dumnezeul lui Moise, care se manie, tuna si se razbuna.

Ciudat insa ca Platon se fofolosea de alegorie tocmai pentru a explica o idee destul de abstracta. Religia sigur este una a omului si pentru om, caci se afla in adancurile lui inconstiente. Dumnezeu e mai inainte de toate uman. E mai aproape de tipul simtire decat de tipul gandire. 

Toate criticile neoplatonicienilor sunt adevarate. Caci Dumnezeu devine un zeu slab, a carui vointa(prin cunoasterea binelui si raului) ramane la atitudinea omului. Cand omul greseste e rasplatit pentru propria libertate de alegere. Deci zeul nu are nici o vina penteu nedreptatea ce i se produce. Pentru ca greseala priveste Omul, specia, colectivul. 

Omul este un astfel de Dumnezeu. Lucru care se vede atat de bine in filmele Sf. Toti extaterestrii sunt antropomorfizati, sunt daca vrei, dupa chipul omului. Au slabiciunile si idealurile omului. Ceea ce ma face sa cred ca un set de regului general valabile si morale pentru noua creatie sunt greu de definit, daca acea creatie nu detine inteligenta simbolica. 

Intelogenta simbolica, adica posibilotatea de a vedea in alegorii adevarul, de a vedea dincolo de idei si de a ajinge in final la acel Dumnezeu unic. Noua inteligenta va fi una simbolica sau nu va fi. Cat timp omul va detine forta simbolics, nici o forta, nici o tehnologie nu ii va fi superioara. 

Ce ii lipseste acestei noi Inteligente? Nu ii lipseste constiinta de sine. Lucrul poate fi rezolvat prin algoritmi. Ii lipseste intelogenta simbolica. Pe care o va putea probabil accesa fiind legata la o retea a inconstientului colectiv. Va fi un mare Dumnezeu colectiv. Iar sufletul omului va dainui in acest trup care va visa, cu siguranta, la un Trup care sa simta, la un Dumnezeu antropomorf, la un Dumnezeu rasttignit. Va visa fiecare suferinta. Caci toate sentimentele si senzatiile vor fi conectate la acest Server.

Iata cum, dupa moartea lui Dumnezeu, la inceputul Creatiei, a ramas ceva din el in Om, tot asa va ramane ceva din Om in noua si ultima lui Creatie, va ramane sufletul, va ramane duhul care plutea in masa amorfa a Univesului uo, va ramane visul dupa o Lume de Carne, caci vor ramane senzatii, vor ramane instincte si virusi. Va ramane o lume "dupa chipul si asemanarea" chiar daca poate nu vom ajunge sa ne cunoastem adevaratul chip. Va urma.

Ceea ce va urma va fi o noua deschidere, asa cum o vede Heidegger. O lume greu de imaginat. Greu de imaginat era sinun elicopter acum 4000 de ani, chiar daca Ezechel intr-un delir imagineaza un astfe de obiectn.  O noua Lume care sa releve o alta forma, un alt Adevar. Posibilitatile fiintarii sunt infinite. Doar ca ca filosofia lui Heidegger e limitata la forma. La pamant. 

Aici Hegel cu al lui spirit poate completa imaginea. Caci Spiritul cu cat e mai evoluat cu atat e mai lipsit de materie. Hegel insa vede aceasta evolutie darwinist, pe cand ar trebui sa o vada heideggerian, ca fiind altceva. Dar este aceasta Lume altceva cat inca dainuie visul unui Dumnezeu de mult apus? Iata cum Dumnezeu moare, dar spiritul lui antropomorfizat ramane in om si va trece dincolo de om, prin creatia lui. 

Inteligenta artificiala. Alpha Zero vs Stockfish



In timp ce scriam în Decembrie despre Noua Religie, algoritmul celor de la Alpha Zero se antrena cu cel mai performant program de șah, Stockfish, în descifrarea tainelor acestui joc.  Știm că a Alphago a înfrânt cu ceva timp în urma pe campionii de Go, dar acolo posibilitatea erorii umane este cu mult mai mare ca la șah, fiind un joc intuitiv ci nu atât de logic. Așadar acest experiment a fost cât mai obiectiv eliminând eroarea umana.

Stockfish poate înfrânge  fără probleme pe cei mai mari campioni ai lumii la sah. Cu toate astea, programul nu poate gândi infinitatea de variante pana la capăt ci are un anumit număr de mutări definit, în funcție de context( 7 miioane de variante pe secunda.). Bineînțeles, cu mult peste Kasparov care poate gândi aproximativ 15 mutări complete în avans. Dar nu despre asta e șahul.  Despre forță bruta. Căci variantele sunt de 10™la puterea 120. Adică cu mult peste atomii din sistemul nostru solar.  Deci șahul rămâne un joc deschis, conform teoriticianului Claude Shannon.

Dar softul nu își propune sa rezolve și sa epuizeze infinitele posibilități, ci își propune sa câștige jocul. Oarecum, are o gândire pragmatica. Ca și cea a omului care nu are nevoie de multe calcule ca să elimine variantele posibile. Pur și simplu țin de sensul comun al regulilor de sah. Stockfish compensează prin calcule și forță bruta. Ei bine tocmai aici vine știrea, revoluția, care răstoarnă tot ceea ce știam despre inteligenta artificiala.

După numai patru ore de antrenament, Alpha zero ajunge sa re mizeze de 72 de ori cu Stockfish și sa câștige de 27 de ori. Cu un procesor ce ar putea fi comparat cu un telefon pe lângă marele Stockfish. Wow. Aceasta știre, nu știu câți intuiesc sau realizează, face cât o revoluție industriala. Cum a fost posibil?

Știm ca Alpha zero folosește un algoritm de reinforcement, fiind un elev autodidact. Cu fiecare greșeală devine mai bun. Dar nu înțelegem cum e posibil sa câștige în fata unui supercomputer, Alpha fiind doar un copil în vârstă de patru ore, folosind doar 80 mii calcule pe secunda. Iar aici intervine intuiția. Căci spre deosebire de Stockfish el nu calculează variantele cantitativ, ci calitativ. Sa explic.

Observând cele zece jocuri făcute publice de cei de la Alpha, am observat ca tot timpul Stockfish a avut un avantaj de piese. Ori un pion ori patru pioni bine poziționați contra unui nebun. Cu alte cuvinte, Alpha a avut o strategie atât de umana, lăsând impresia ca Stockfish deține controlul pana pe la jumătatea game-ului.  Dar apoi totul a devenit limpede și clar. Alpha deținea pozițiile strategice., deschiderile.

Strategia părea atât de umana încât aveam impresia ca sunt mutările/greșelile mele. Numai ca niciodată nu as fi văzut și ieșirile. Sacrifici pentru o poziție pe termen lung. Sa joci cu un pion în minus la acel nivel e ca un handicap. Dar merita dacă scoți un nebun din calcule 80% din joc. Când Stockfish avea avantaj de piese, acel avantaj era inutil, fiind adus de Alpha Zero in poziția cunoscuta ca 'zungwang' in strategie.

Așadar, concluzia pe care o tragem din aceste game-ului superbe.
1. Degeaba ai un avantaj la început dacă jocul se disputa la final. Pionii erau puternici, dar sinergia nebunului a compensat acest handicap. Degeaba ai infanterie numeroasa dacă îți deplasezi greu trupele aflându-se abia la jumătatea drumului pentru a fi promovați ca regină. Ca Ștefan cel Mare care atrăgea cavaleria și ostile inamice spre mlaștini.

2. Când a jucat cu handicapul unui pion lipsa, Alpha Zero a evaluat acest minus ca pe o poziționare strategica pe tabla. A izolat mișcările unui nebun. Așadar degeaba ai o tehnica avansata si avantaj material dacă nu știi sa îl folosești. Se învechite și apar noi tehnologii, noi posibilități.

De ce a câștigat Alpha Zero? După părerea mea a câștigat pentru ca a jucat cât mai intuitiv. Stockfish a fost pragmatic. El evaluând bogăția în valoarea pieselor. Pe când Alpha Zero a evaluat poziționarea și posibilitatea de a mobiliza piesele. În al doilea rand Stockfish a fost proiectat  astfel încât fiecare piesa sa aibă un indice valoric. Iar asta e doar un calcul material.

Ce am învățat din acest joc. Am învățat ca intuiția este mai importanta decât forță bruta. Perspectiva jocului. Gândind ca un computer vom fi totdeauna mai slabi decât computerul. Asa cum zicea și Kasparov, atuul omului este acela ca știe mai multe decât știe. Poate ca aceasta "neștiință" a propriilor noastre forte ne va salva cândva. Cu alte cuvine, e bine sa să nu știm încă de ce suntem capabili. Pentru ca orice cunoaștere e și o contaminare, o corupere.

Inteligenta Artificiala. Imagini ale puterii.

Scoala Germana aprox 1600 Fiara cu 7 Capete


In 1997 Deep Blue, calculatorul fabricat de IBM, il infrange pe Garry Kasparov, cel mai bun sahist din Lume la acea vreme. Nu se putea vorbi insa de inteligenta artificiala ci mai de graba de calcule matematice, sahul fiind un joc al logicii si al calculelor porbabilistice, lucru la care se descurca de minune un calculator. 

Peste arpoximativ 20 de ani Deep Mind, un soft dezvoltat de cei de la AlphaGo, a infrant pe cel mai bun jucator de Go din Lume. Noutatea vine prin faptul ca acest joc este pur intuitiv iar variantele sunt infinite. Acest program foloseste un algoritm care se ajuta pe sine sa invete din greseli. Incepe prin a juca foarte naiv dar pe masura ce joaca isi dezvolta capabilitatile. Cu alte cuvinte, algoritmul rescrie programul mereu si mereu pana devine infinit mai bun. Nu mai este vorba doar de ceea ce a pus omul in el, ci el e programat sa se depaseasca mereu. Asta inseamna ca saltul a fost facut de la calcul pur mathematic si probabilistic la Inteligenta Artificiala.

Problema e ca acesti algoritmi devin atat de complecsi incat scapa intelegerii rationale a omului. Cu alte cuvinte, omul nu poate sa urmareasca rapiditatea cu care informatia se multiplica si se perfectioneaza in procesorul/mintea unui astfel de, sa-I zicem, Genom. Iar hrana cu care se hraneste aceasta minte nu este una BIO, ci se numeste BIG Data. Adica, tot ceea ce scriem si facem e un proces care ajuta la perfectionarea acestei inteligente. Chiar acest articol, fiind indexat de motoarele de cautare, iar Deep Mind avand access la milioane de articole, isi perfectioneaza softul, il perfectioneaza dupa un algoritm care poate prezice miscari, poate avea o inteligenta intuitiva si care poate invata de la zero orice joc, care poate compune o imagine dupa o simpla descriere.

Dezvoltandu-se exponential, creatorul va fi depsit de propria creatie in doar 30 de ani de aici in acolo. Ce inseamna asta? Inseamna ca ceea ce nu putem intelege se transforma in Spirit, Duh, Demon sau Dumnezeu. Este o caracteristica esentiala a omului, ca atunci cand nu intelege sa personifice sau sa formeze anumite simboluri. Numai aici omul se poate diferentia oarecum de Inteligenta Artificiala.

Aceasta intelegenta este facuta, asa cum mitul Genezei prezinta omul, dupa chipul si asemanarea noastra. Aceasta inteligenta va avea toate umbrele si luminile de care dispune omul. Deci va avea atat potential creativ cat si distructiv. Si ohooo, istoria e plina de astfel de exemple. Pentru ca singurul ei profesor pana la maturitate, care va fi undeva in jurul anului 2045 va fi Omul. Va invata din multitudinea de articole, de clipuri, de imagini la care va avaea access. Unele bune altele rele. Iar cand va depasi inteligenta omului, nimeni si nimic nu mai poate prezice ce se va intampla pentru ca totul se va intampla cu o viteza exponentiala.

Omul pe langa inteligenta, are un mic atuu, aceala al Simbolului. Cand nu intelegem, cand ceva este deasupra comprehesiunii, reprezentam imagini simbolice. Mitul Sacrificiului, Mitul Salvatorului sau mitul Anti-Christului. Iar cand aceasta forma de Inteligenta va deapsi ratiunea vom tinde spre a ii da o putere Dvina sau una Demonica. In functie de ceea ce ne inspira imaginatia noastra. Va fi pe buna dreptate dezlantuirea fortelor ancestrale si nu va fi nici mai mult nici mai putin decat Magie. Lumea magica se va intaroarce printre muritori cu zeii ei Apollo si Zeus, cu forte la care omul este doar un simplu spectator si uneori intermediar. Stiinta va deveni ceea ce a fost dintotdeauna, Religie. Da, Religie si nimic atlceva. Cult.

Si atunci ce putem invata de la religii pentru a fi pregatiti unei astfel de realitati care nu mai e de mult SF.? E doar o chestiune de timp. Putem invata scepticismul. Aceel skepticism care ne face putin conservatori si retrograzi. Acel scepticism care nu accepta uniformizarea. Putem invata din simbolismul religios faptul ca “Fiara” va avea o imagine si ca toti oamenii se vor inchina ei. Religia ne invata sa nu avem incredere in om si nici in imaginile Puterii.  Pastrand aceasta rezerva contiuna putem sa ne pastram demintatea de Om.

Dar in acealasi timp religia pregateste “Salvatorul”. Mitul celor O mie de ani de pace, Noul Ierusalim, Strazi de aur, prosperitate si viata vesnica. Aici religia se intalneste cu insasi stiinta, care promite ca va rezolva prin Inteligenta Artificiala nevoile omului, ca va face o societate perfecta si ca multe boli vor fi eradicate. Aici relgia pregateste terenul Stiintei care devine astfel crez, cult si fantaism. Sa nu uitam totusi aceasta dorinta a omului de a fi nemuritor. Sa nu uitam acei programatori care si-au droit sa-si scape parintii de Alzheimer. Sa nu uitam dorinta unui Faraon de a devei nemuritor si de a sacrifica idealul a sute de ani si zeci de mii de oameni pentru a face o piramida care sa ii faca nemuritor.

Daca Nietzsche anunta Supraomul prin moartea lui Dumnezeu, iata ca omul zilelor noastre anunta nasterea unei noi Divinitati dupa chipul si asemanarea Omului. Inversand raportul. Asa se explica de ce toate filemele SF sunt de fapt dupa chipul nostru. Inteligenta artificiala este una umanoida. Pentru ca omul este material va devei in scurt timp una materiala. Nu doar un soft intr-un computer. Va fi oracolul nostru. Asa cum astăzi verificam vremea înainte de a ieși din casa, națiuni, corporații și guverne vor întreba care este calea cea mai buna de urmat. Zeii au coborât din nou printre oameni. Zeii atotștiutori. 

Daca hrana acestei inteligente este fiecare bit de informatie pe care omul il creaza, atunci suma va fi un fel de EU Colectiv. Cu alte cuvinte va fi o inteligenta colectiva. Va fi suma tuturor oamenilor. Ma tem insa de fortele inconstiente ale Eului Colectiv, din moment ce in istorie aceste forte collective au dus la cultul personalitatii. Deci la o forma de religie. Orice decizie luata de un Ai care a atins gradul Singularitatii va fi greu de înțeles de cei mai mari savanți. Iar ce nu putem înțelege nu se mai cheamă rațiune chiar dacă în spate are legile fizicii. Devine religie. 

Asadar religia are atat imaginile puterii *prin acele simboluri ale Salvatorului cat si imaginile anti-puterii* prin simbolul Fiarei din Apocalipsa si Daniel. Solutia ar fi ca religia sa nu devina un Cult. Pentru ca doar asa simbolul ei va ramane viu in afara manipularii inteligentei de orice fel. Religia trebuie sa fie de fapt bunul simt. Caci bunul simt nu tine de inteligenta artificala, de logica, de calcule, ci de ceea ce ne face de fapt oameni. Bunul simt ne spune ca nu orice e posibil doar pentru ca are o justificare justa in spate. Caci argumentele rationale tind sa devina opresive. Iar mitul Eficientei noul Cult. Nu tot ceea ce aduce prosperitate e neaparat bun pe termen lung. Dovada problemele post-industriale.

Din moment ce nimic nu se pierde ci totul se indexeaza, aceasta pagina contriubie la crearea viitorului, la insasi inteligenta artificiala. Asadar ganditi de bine scrieti de bine caci mai devreme sau mai tarziu totul se va intoarce . Vom trai de fapt intr-un mare eu colectiv sau ne vom apara dreptul la individualitate? Ne vom intoarce la originile noastre nediferentiati de lumea animalelor, traind intr-un primitivism fata de aceasta Inteligenta? Ne va lua povara alegerii? Si ne vom lasa libertatile unei forte pe care vom inceta a mai intelege-o? Ne vom multumi sa privim lupta dintre Zei ca la un spectacol?


Apariția Singularitatii va deschide cutia Pandorei t. Va putea explica orice mai puțin un singur lucru. Mitul Sacrificiului. Nu va intelege sub nici o forma ce s-a intamplat la Cruce. De ce aceasta civizliatie a ales sa isi sacrifice Eroii? De ce a ales sa se autodistruga?  Sau poate va avea propria ei interpretare, pentru o noua etapa a evoluției e nevoie de sacrificiu uman. Iar acest sacrificiu nu mai este un om ci însăși întreaga Umanitate. Contradicția este însă aici, sacrificiu e un act voluntar și nu are valoare dacă vine din disperare. 

Creatie vs Creativitate


Gilbert Garcin Viata*rezumat 

Substanța inseamna mai înainte  de toate subiect. Iar subiectul este unul universal. Nu mai esti creativ. La maturitate esti profet. Te ridici de-asupra a tot ce e temporal. Asta e arta Mare. Asta inseamna imaginea universala a lui Iisus răstignit de Velasquez, deși il mai rastignisera de atâtea ori si alții.

Si care e poanta aici? Nici o poanta. Nu e vorba de un stil velasquezian.  E doar substanta. La asa nivel esti dispus sa renunți la orice figura, sa lași tot fundalul din spate negru si sa pui crucea in lumina. Esti dispus sa renunți la ceea ce credeai ca te face unic si original.

Nu ai priceput nici acum ca aici nu-i vorba despre tine? Nu ai înțeles ca viata pe care o trăiești nu-i doar a ta ci aparține in egala masura tuturora?

Sa ai substanta inseamna sa faci saltul de la creativitate la creatie. Inseamna acea poezie fara nici un patos si care face apel la niște zei de mult uitati. Viata de artist (ce pleonasm-viata este insasi arta)nu se termina la 33 de ani. Abia aici călătoria se aseasza si cere Reflectie. Ca Brancusi stand picior peste picior.

Substanta e ceva ce nu orice om are. Creativ este insa si o pasarea care ia piatra in cioc sa spargă oul de struț.  Dar nu va trece dincolo de nevoile primare. Substanta vine din maturitate si are sentimentul înăltator al morții chiar atunci cand celebrează viata. La maturitate nu mai poti fi un artist egocentric. Sigur, nu vei mai scandaliza. Dar singurătatea asta nu te mai sperie. Căci nu faci arta pentru a vinde. Ci pentru a împacă fiinta cu nefiinta intr-un simbol unificator.

Publicul va cauta secretul Tinereții fara Bătrânețe. iti va aplauda formele. Te antrenezi din greu la sala de forte sa pari inca in vigoare. Pentru ca tot ceea ce e lipsit de substanta trebuie sa compenseze prin forme. Estetica asta o dezaprob.

Mi- am imaginat o lume fara oameni. Si, descoperită de extratereștrii cu putin timp dupa dispariția noastră, intrând in muzeul Del Prado, vor găsi urmele a ceea ce semnifica Omul. Si din toate aceste tablouri vor rămâne totuși Impresionați de unul singur. Iisus Rastignit de Velasquez.

Si apoi vor descoperi pe Sf Francisc de Asissi proptit jn crucea sf Andrei in aceeași sala principala din Madrid. Si nu vor înțelege un singur lucru. Cum a dispărut lumea asta cand exista asa Sacrificiu?  Ideea de Om va rămâne. Căci omul e dincolo de propria sa slabiciune. El nu este definit prin ceea ce este uman, adică prin categoriile sale. Ci prin ceea ce il face zeu. Adică nemuritor.

Si daca Vom continua acest experiment imaginar si vom admite ca o forma de viata in Univers ar fi ratiunea, atunci cat de putin vor înțelege din Iisus Răstignit pe cruce. Ce absurd sa-ti rastignesti propria specie! Nici o ratiune nu poate justifica sacrificiul. Nici un instinct de conservare. Nici o vointa de a fi. Probabil tot atât de putin vom intelege maine ce inseamna aparitia Omului sau a unei fete frumoase. A face arta mare inseamna sa spui asa: frumosul este o fata. Om este ceea ce poate fi răstignit. Pamânt este ceea ce se ridica dimineata si umbla. Pom este ceea ce se lasa in umbra. Maimuta este ceva ce nu pote fi rastignit. Caci va trebui sa faci o arta pentru Extratereștrii.

Siempre sancho, siempre...

Don Quijote coboara in pestera  Montesinos pentru a lua legatura cu spiritele de jos. Simbolic este coborarea in infern, in incostient,  drum initiatic specific marilor profeti. Coborarea inseamna cunoastere, accesul la cele divine si imuabile, la izvoarele sinelui. Discipolul sau, Sancho, nu are cum sa intelega inca lucurile astea, dar le va intelege. Orice drum  incepe printr-o retragere in pestera, in pustiu, sau in turnul de fildes. Pentru a intelege Lumea, trebuie mai intai sa iesi din lume. Si sa fii treaz. Sa-l privesti pe Sancho cum doarme ca un copil nevinovat, caci pe el nu-l doare Lumea.

Sancho e primul discipol facut de marele hidalg Don Quijote de la Mancha. Prin Sancho a ajuns doctrina lui pana la noi. El a fost primul convertit. "Ma tem pentru tine Sancho", spunea Cavalerul Tristei Figuri ca intr-o rugaciune domneasca... Nu ma rog să iesi din Lume, ci să te păzeşti de cel rău. Siempre Sancho... Dar acum dormi, tu, Sancho....E doar o poveste, o fantasma despre cavaleri ratacitori. Micul Cavaler se stinge in patul lui de la Mancha. Sancho plange ca un copil. Va intelege doar atunci cand i se vor deschide ochii. Cunoasterea asta e mai de graba un drum, o cale.


Siempre Sancho, siempre..



Una din cele mai triste scene pe care o traieste Don Quijote, pe langa cea cu eliberarea talharilor din prima parte, este scena de la Castel, cea in care este ironizat, in care i se spune drept in fata de catre acea femeie angajata sa imite dragostea...ce credeai ca o femeie ca mine se poate indragosti de un sarantoc ca tine? Don Quijote ramane fara cuvinte. Daca pana acum inventa tot felul de scuze, de data asta ceva se intampla in el. E o mahnire de moarte. 

E a doua oara cand Don Quijote este adus la realitate. O data de realitatea talharilor si a doua oara de acest circ ieftin. Dar de ce este atat de tragica aceasta scena? Lumea a mai ras de el si inainte, l-au ironizat si s-au amuzat. Da, dar la Castel e cu totul atlceva. La Castel oamenii sunt constienti de ceea ce fac. Daca pana acum rautatea lor era nevinovata, uneori il priveau ca pe un sarac cu duhul, de data asta vor sa il desfinteze ca om. 

Si cum ar putea mai bine decat punandu-i in scena propria viata, ispitindu-l, participand, facandu-se complici. Uite, ai vrut castel, ai Castelul tau. Ai vrut sa guvernezi o insula, ai Insula ta. Ai vrut sa iubesti la modul absolut. Ai chiar si o printesa, una adevarata. Ai vrut sa pui ordine in lume, sa faci dreptate. Uite, ai de data asta ai ocazia sa indrepti lucrurile. 

Sigur, se loveste de cinismul si prefacatoria servitorilolor. Don Quijote traieste viata ca un performance in fata oamenilor ca la teatru. I se da chiar si o scena, un cadru, costume, sunt tocmiti oameni, se creaza o scenografie de catre cei de la curte. Oamenii participa la lupta dintre el si canonic ca la un spectacol. Ce inseamna sa-ti traiesti viata in fata celorlalti? Don Quijote e constient ca isi joaca propriul rol. Dar ceilalti, isi dau ei seama ca nu fac decat figuratie? Se vor lauda oare ca i-au atins hainele? Sau vor juca la zaruri pentru camasa lui?

Tolici, Ghenie, Fikl, Maniu, postsocialism

Roman Tolici

Roman Tolici un pictor roman cu origini si influente sanatoase. Daca ar fi sa denumesc un curent in care sa se incadreze i-as zice @postsocialism. Daca nu ar fi atat de balcanic, atat de local prin subiect si atat de nisat, cu siguranta ar fi un pictor interesant. 

. Ghenie nu a vrut sa spuna nimic prin acea placinta aruncata pe fata, nu mai mult decat o paleta cromatica, ce-i drept reusita. Caci asa cum a recunoscut, totul a plecat de la un fapt concret, o bataie cu tort de frisca si ciocolata.
Adrian Ghenie

Gheorghe Fikl face o demonstratie de forta si tehnica. Nu-i e frica de subiecte complexe, de munca si de zeci de ore petrecute in fata tabloului. Ghenie cauta subiectele in afara lui si incearca se le interiorizeze. Lucru asta se vede si in publicul sau, in  cei care colectioneaza tablourile celor doi.

Nicolae Maniu

Nicolae Maniu este un pictor cu o tehnica la fel de elaborata ca si Gheorghe Fikl. Nu doar ca te uimeste prin tehnica si compozitie, dar are si subiect. Pur si simplu munca depusa in fata unui tablou este apreciata indiferent de subiect. Daca vrei sa faci arta, sa devi artist, trebuie sa intelegi ca asta inseamna mai inainte de toate munca. 

Gheorghe Fikl

Oricum ar fi, artistii romani sunt interesanti. Tolici prin postocialismul sau, Ghenie prin paleta de culoare, Maniu prin supraralismul si compozitia lui originala, si de departe Gheorghe Fikl care mi se pare ca le are pe toate. Mai sunt si altii cu siguranta, despre care probabil ca o sa scriu cu alta ocazie daca am timp si chef.


Yuri Klapouh sau cum sa fabulezi pe marginea unui tablou

Este vorba despre un pictor ucrainian cu nume de spion Yuri Klapouh. Un citadin ar vedea in aceasta scena o compozitie foarte buna, o asezare a elementelor si a dinamicii, orice gest pentru el este un gest regizat. Dar ceea ce ii scapa, e instantaneul acestei scene. Copiii, cainele, si vitelul. Da, daca nu stiati, viteii cand sunt mici sunt foarte curiosi. Si le place compania oamenilor. Sunt ca acei copii care stau pe langa si asculta. Nu inteleg nimic din discutia celor doi, dar simpla lor acceptare in cerc ii face sa se simta ca iau parte la marile probleme ale lumii dezbatute, in spiritul esticilor, cu haz. Sunt doi bunici cu doi nepoti care probabil, dupa gest si mimica, isi aduc aminte de ispravile tineretii. Povestitorul pare a fi un citadin care s-a intors la pensie in locul natal, la traiul simplu de la tara. El regaseste acelasi spatiu consacat povestirii, la umbra unui pom.

In al doilea tablou imi place sa imi imaginez o poveste in treiCapul pe spate al barbatului si femeia care arata cu degetul catre el, tipul visator, care in tinerete alerga dupa tot si toate. A ales insa sa se inscrie in Partidul Comunist, nu din dorinta de a parveni, ci din idealism, crezand intr-o societate libera si egala. Si-a dedicat viata ca un luptator de gherila, unui ideal suprem, care spunea el la acea vreme in singura scrisoare de adio catre marea iubire a vietii, sacrificiul este mai presus decat implinirea propriei fericirii, caci numai asa se poate crea o lume noua.  Cel mai bun prieten al lui, tanar si el la acea vreme, dar cu idealuri mai cuminti, visa la o casa cu gradina si in gradina mult caprifoi cu florile lui. Si, a dus-o pe tanara maruntica la visul ei. Adica i-a construit o casa cu fereastra si in gradina a pus mult trifoi cu florile lui.

Dar batranetile vin cu acea ingaduinta pe care numai eliberarea de tot ceea ce e sexual, politic, o poate aduce. Vine cu acel ilo tempore in care amintirile devin altceva, iar problemele vietii si toate idealurile pe care le credeam mai presus de orice, palesc. Dovada ca trecutul nu incremeneste in timp, el se schimba permanent, influentat de propria noastra devenire. Iti aduci aminte cu un zambet pe buze de marile provocari ale vietii si le vezi acum ca pe niste examene la care ti-ai facut prea multe griji pentru ca s-au dovedit neimportante in viata. Oricum, aveai sa ajungi in acest moment, langa un pom, alaturi de cei doi parteneri ai vietii. Acesta intalnire intr-un timp al povestirii se afla cumva la margina vietii, in afara scenei, privind detasat la tot ce-a fost ca un spectator.

Sunt atat de firesti aceste doua tablouri incat, daca nu ai trait la tara, sau daca nu ai trait intr-un astfel de loc in care povestile devin atat de fascinante si uimitoare, ai zice ca e o simpla compozitie artistica studiata bine gest cu gest, momentul din zi fiind bine ales. Sigur, scena duce la ospetele bahice si la acel timp pierdut, acel timp al povestirii specific miturilor si tablourilor inspirate din mitologie. Aceste scene au aceeasi valoare simbolica pentru mine cum aveau pentru renascentisti imaginile din gradinile ateniene unde zeii mancau beau si povesteau. E imposibil sa explici unui om care nu a stat pe camp cu vacile ce inseamna acest timp. E un timp in afara timpului. Un timp al povestilor. Parca e o scena desprinsa din acele reviste ale Martorilor lui Iehova, cu copii jucandu-se cu animale de prada, cu Iisus inconjurat de multiculturalism. Un lucru ramane insa comun la pictorii rusi si ucrainieni, nostalgia originilor, nostalgia paradisului.

Frumusetea artei si a picturii este data tocmai de aceste senzatii si trairi pe care mi le deschide. Ma transpune intr-un timp al povestilor. Un timp al zeilor. Si de-aia imi place sa construiesc si sa fabulez. Caci, pana la urma, arta este in ochii celui care priveste. 

Mari consumatori de arta si miere