O critica a psihologiei moderne


Putem discuta psihologia moderna o data cu descoperirea teoriei inconstientului de Sigismund Schlomo Freud. Descoperire? Am tot auzit ca X autor a descoperit Y lucru. Ceea ce etimologic e adevarat. A scos la iveala. Practic este fals. Ar trebui spus mai corect, fenomenologic vorbind, a teoretizat, a elaborat, mai pe scurt, a creat un narativ psihologic. Intrebarea care se pune in aceasta critica este: am ramas captivi acestui narativ? Mai este el actual, tinand cont ca vremurile si mentalitatile sunt altele? Functioneaza? Cat din psihologia moderna e stiinta si cat e poveste? 

Totul pleaca de la o poveste. Complexul lui Eudip, Electra, mitul Mumei care isi devoreaza copiii, mitul pantecului, mitul labirintului, eternei intoarceri, etc. Pornind de aici si de la observatiile clinice, Freud a creat o teorie si o metoda. Asta nu inseamna ca aceste mituri sau teoria lui nu sunt adevarate. Tocmai de aceea am subliniat numele de botez, pentru a nu fi criticat de cei care il citeaza pe Freud fara sa ii stie numele. Da. Freud are valabilitatea lui, caci de la el pleaca psihologia moderna. Dar se impun niste asteriscuri. Unele ridicate chiar de discipolul sau Carl Gustav Jung. 

Nu as fi scris acest articol, pentru ca am depasit acea etapa cu multi ani in urma. Doar ca in ultima perioada inalanesc tot mai multe persoane care dupa cateva sedinte la psiholog imi sar in cap: esti toxic, esti agresiv, esti compulsiv, toti acei termeni imprumutati din literatura de specialitate. Si al doilea motiv pentru care am decis sa fac acest efort, e acela ca in ultima vreme tot mai multi psihologi care habar nu au cu ce se mananca meseria lor si care nu au vocatie si chemare. Da, aici nu e vorba de job, ci de vocatie. La fel cum preotia nu e o meserie, ci o vocatie, un talent, o sensiblitate emotionala. Asadar, primul argumen pe care il aduc in a-mi sustine critica, e acesta:  


1. Psihologia moderna (si aici am depasit de mult etapa Freud) insista mai mult pe trauma si foarte putin sau deloc pe resurse. Care este impactul, si care sunt consecintele? In primul rand nu este corect. Sa extragi din viata unui om numai acele momente, acele traume, sa construiesti apoi un intreg narativ in jurul acelor momente nefericite este cu totul nejust. Caci la fel ca si in filosofia Istoriei, exista momente care nu au intrat in manuale dar care au avut o importanta colosala. Noi punctam doar evenimentele. Dar viata nu este formata din evenimente alternate de momente de vid. Numai memoria are momente albe, viata nu. Ea e un continuum. In al doilea rand, o memorie selectiva e injusta si subiectiva. Chiar daca lucrurile sunt pesonale, si te afecteaza la modul subiectiv, caci altfel nu are cum. Nu poti fi afectat obiectiv. 

2. Pornind de la traume, care sunt scoase la suprafata in modul selectiv, pe baza fluxului involuntar sau voluntar al memoriei (si aici i se da tot creditul, nejustificat, subiectului - el stie mai bine ce sa scoata la iveala-) subiectul  va fi in prima etapa a constientizarii alienat. Nu doar ca va vedea traume in orice si oriunde, dar va ajunge sa isi evalueze viata prin acest punct de referinta: Sunt o victima! Apare aici si invinovatirea. Astfel ajunge sa identifice, (pe baza experientei clinice si a literaturii, caci acum toti citesc pishologie moderna), pe orice om ca pe un potential agresor. Il evalueaza in primul rand din punct de vedere psihologic. Nu mai poate vedea lumea decat prin aceste lentile, fiindca subiectul este traumatizat de frica de a nu mai fi iarasi o victima. Si aici pot confirma cei care au iesit din depresie, dar care au frica de a cadea iarasi in depresie. Dar vom discuta problema integrarii pe final. Din punctul doi reiese in mod necesar urmatoarea critica: 

3. Psihologia moderna este o psihologie a insingurarii. Neputand sa te aperi de agresor, de traume, si fiind mereu in garda, ca nu cumva sa pici iarasi in groapa, vei evita din ce in ce mai mult contactul uman. Foarte putini prieteni, foarte putini oameni vor ramane in cercul tau restrans. Si mai important, acele relatii "sanatoase" vor fi acele relatii impersonale. E normal ca cei care nu iti invadeaza intimitatea sa nu iti greseasca iremediabil. E perfect logic ca acei prieteni de conjunctura sa te inteleaga, caci vin si ei cu experientele si distanta echitabila. Pentru ca fara acesta distanta, spune psihologia moderna, individul este psihotic, sau depedent, sau are o problema de atasament. Distantarea sociala, acest termen care s-a impus in ultimii ani, exista de mult in psihologie. Ea face din orice om un posibil pericol. Păstrând distanța sociala și o răceala fata de cele mai intense trăiri, furie, ura, iubire, gelozie, adică tot ceea ce ne face sa fim oameni, căci așa traduce omul modern echilibrul psihologic, subiectul va trai o viața călduță lipsită de drame, dar și de cele mai intense experiențe interioare. El va fi însă un Asset foarte productiv. Sau cel puțin atât cât sa se trezească in fiecare dimineața și sa intre in producție. 

3.1 Depedenta de terapie și terapeut. Din punctul trei rezulta in mod evident o practica mai puțin etica. E adevărat ca o terapie, ca psihanaliza de exemplu, nu poate dura câteva ședințe. Se poate întinde chiar și pe cinci ani. Însă, Subiectul astfel rupt de orice atașament considerat ca fiind depedenta, va caută un nou atașament. Cine nu e conștient de transfer și nu știe când sa spună Subiectului: ești liber sa zbori, de acum ești om mare, te descurci singur, ai dreptul sa gresesti, sa te atașezi și sa iubești, nu va face decât sa întrețină o relație asimetrica, de dominare. Lucru care convine de minune industriei, căci depedenta și ședințele are, (greu de acceptat de breasla), o latura financiară importantă. Rupând legăturile de atașament clasice, singura autoritate rămâne Îndrumătorul, adică psihologul. Chiar dacă mulți spun ca nu influentează alegerile și deciziile subiectului, ele cel puțin sunt sugerate. E adevărat ca ruperea aceasta are legătura cu Individualizare(etapa necesară Integrarii). Dar fără o buna gestionare, luându-i-se toate miturile familiare, subiectul rămâne suspendat și alienat intr-o cultura a NON-apartenentei? Cine vrea o cultura a NON-apartenentei: de mama, de țara, de rasa, de cultura? Va las pe voi sa răspundeți. Omul...are rădăcini. 

4. Mecanismul nevrozei functioneaza asemeni pacatului. Prima data se identifica trauma sau pacatul. Doar ca, spre deosebire de religie, psihologia nu are putearea de a ierta. Asadar trauma ramane deschisa. Nevroza apare iar si iar din aceleasi ganduri. Scos din profundul inconstient, gandul are o forta imensa. Nestiind ce sa faca cu aceasta informatie, cu aceste traume, subiectul se va afla intr-o lupa in timp si spatiu. Va reveni mereu si mereu la acel punct istoric. La acele momente traumatizate. Lucru asta poate fi rezolvat cu mult har printr-un singur proces: Integrarea. O vom aminti la final caci este cea mai importanta: Constientizare. Individualizare. Integrare. Terapeutul, medicul, psihologul, care insista numai pe trauma fara sa caute beneficiul, fara sa vada resurele omului, este el insusi un agresor, un nevrotic ce se hraneste cu suferinta inutila scoasa la suprafata. 

4.1 Aminteam ca este o psihologie a insingurarii. Dar este o psihologie care considera atasamentul ca fiind un fel de depedenta nociva. Parintii sunt incurajati si sfatuiti de toate cartile de parenting sa tina copilul la o anumita distanta. Sa nu incurajeze acest atasament. Caci copilul este un om. Sigur ca trebuie respectata invidiualitatea, dar de aici si pana la a refuza anumite gesturi de iubirie si atasament, este cale lunga.De frica complexului Eudipian, de frica abuzului emotional, etc. Omul este o fiinta depedenta. De semeni, de parinti, de cei din jur, de colectivitate. Nu poate atinge acea individualizare decat prin Iluminare sau prin manifestarea absoluta a Eului, ca vointa de putere. Ceea ce il face ori Sfant ori Dictator. 

5. Psihologia lui Freud si mai apoi psihologia de azi, este...profund religioasa! Da, poate ca va uimiti de aceasta afirmatie. Religia s-a simtit pe nedrept amenintata de teoria lui Freud, caci avea pretentii laice. Jung a venit sa corecteze putin situatia, sa integreze fenomenul asta religios in spiritul uman, fara sa separe asa abrupt psihologia de spirit. Dar asta e alta discutie. Cum sa fie profund religioasa? Pai ganditi-va doar la cateva traume si mai ales la cele de natura sexuala. Nu au ele oare un iz moral? Sau mai bine spus, normele sociale nu functionau ele asemeni unor norme morale? Cand Freud aminteste de complexul lui Eudip, aminteste de el ca de o deviatie. Dar in raport cu ce? Erau Grecii Atenieni la fel de oripilati de exemplu de homosexualitate ca omul modern? Avea el nevoie de terapie? Era o practica cunoscuta, de inițiere in rândul tinerilor care intrau in armata. Era traumatizant? Sigur, pt mentalitatea omului creștin. Sau terapia masturbarii, pe care Freud o practica la paciente, pe baza fondului istetic, avea rezultate tocmai datorita contextului istoric, social, religios. Acum cand orice gospodina are un didlo in noptierea de la pat, fenomenul psihologic nu mai are atata putere.

5.1 Psihologia moderna scoate instinctul si biologicul in afara ecuatiei. Desi insista pe faptul ca omul este un animal irational, vrea sa creada ca toate aceste traume sunt de fapt niste alegeri ale vointei. Aici mi-ar placea sa il aud pe Nietzsche cu a sa vointa de putere. Tocmai de aceea psihologia moderna este sustinuta de narativul oficial si academic, caci inhiba instinctul de pradator, de agresor, biologicul, instinctul de a domina si de a ajunge primul in lantul trofic. Sunt instincte puternice, iar faptul ca omul modern invata sa le tina in frau prin multe sedinte la psiholog nu rezolva problema. Dovada ca atunci cand fortele acestea ies la iveala, se repeta istoria de mii de ani a genocidului, a epurarilor, a discriminarii in masa. 

5.2 Practica psihologiei moderne, se reduce la manual. Înțeleg aspectul teoretic, este foarte important pentru orice viitor specialist. Tehnica însă ar trebui transmisă ca o forma de inițiere, de la maestru la inițiat. Sa aplici principiile științei pozitiviste spiritului uman este absurd. Fiecare om e diferit, nu exista o rețeta. Chiar dacă își pierde in acest fel renumele de știința, fiindca rezultatul nu poate fi replicat, cuantificat, măsurat(decât prin teste care au de aface doar cu partea cognitivă de suprafața a subiectului). La unii funcționează terapia existentiala, la alții psihanaliza, la alții mai spirituali cea jungiana și la americani cea pozitivista (singura care imita știința, un program social bazat pe ideile succesului si a producției, căci subiectul este văzut aici ca un "Asset" ce trebuie sa pună umărul la crearea "visului".) Folosind numai tehnici de manualul (căci altfel poți fi acuzat de malpraxis),  psihologia devine dogmatica. Nu evoluează o data cu mentalitatea colectivă.

6. Ei bine, toate aceste critici nu au nici o valoare atatat timp cat se ajunge la Integrare. Doar ca foarte putini psihologi au darul de a integra toate aceste traume. Sa le scoti la iveala, oricine poate face asta. Mai ales psihopatii. Sa te bucuri ca ai reusit sa faci pacientul sa vorbeasca, e o realizare. Dar una inutila fara integrare. Sa te bucuri ca in sfarsit se da pe brazda si plange, si asta e o realizare. Dar e una chiar pagubuoasa fara Integrare. Toti scot la iveala traume. Caci cine nu are? Numai cine nu vrea sa le vada. Dar prea putini, foarte putini reusesc sa Integreze aceste traume. De multe ori aceasta Integreare nu este meritul terapuetului. Ea poate veni de la o revelatie, o epifanie, o alta trauma mai mare. De aceea se vaita Jung uneori ca nu intelege ce aduce vindecarea. Nu putea identifica nici un moment in procesul dificil al  travaliului. Integrarea NU se poate face doar prin metodele psihologiei moderne. Caci psihologia moderna scoate din ecuatie cel mai important lucru: dragostea!

7. Imposibilitatea de a Integra toata aceste traume vine din faptul ca psihologia moderna scoate din calcul iertarea, dragosta ca forta suprema. Insistand numai pe trauma ci nu pe resurse, pierde acele momente de iubire, chiar daca sunt putine, care exista in viata fiecarui om, oricat de nefericit ar fi el. Pentru ca dragostea nu poate fi cuantificata intr-un model stiintific. Ea nu poate sa creeze o metoda, un manual dupa care sa se ghideze absolventii facultatilor de psihologie. Caci dragostea  nu e de natura psihologica. De aceea Jung prefera simbolul, ca forma Integratoare. Aici e neovie de ceva mai mult. E nevoie de o chemare, un har, o vocatie de vinedcator (fara sa cada in complexul Salvatorului). Altfel, multi pacienti raman dezorientati, mai supecti pe lume ca oricand, mai sceptici si mai insingurati ca oricand. 

Sigur ca toata aceasta stare de spirit convine de minune autoritatilor. Nu este o consipiratie. Sunt multe alte scoli de gandire. Dar care nu ar primi niciodata drept de practica de la asociatiile de psihologi, care sunt gardienii morali ai acestei practici. Lucrul acesta si presiunea la care sunt supusi doctorii, sa nu iasa din rand, din narativul psihologic, s-a vazut prea bine in ultimii ani de pandemie. Un om suspicios pe semenii lui, mereu alert, insinugrat, fara relatii de interdepedenta, fara istorie, fara o familie, este un om sarac spiritual, usor de manipulat, un om pierdut. Caci toate aceste traume ar trebui sa ne imbogateasca experienta de a fi OM, ci nicidecum sa o saraceasca. Ar trebui sa aduca la inflorirea spiritului, la relatii de impacare si iubire, la o lume mai buna.



Clubul de filosofie


Dl. Profesor de filosofie in mijlocul auditoriului




I. Introducere in tainele cunoasterii 

Se făcea că un profesor mediocru de liceu organizase un club de filosofie. Intrarea era liberă pentru toată lumea. Într-o zi, lipi mai multe afise in orasul lui natal de provincie, scris cu negru pe hârtie albă: "Clubul de Filosofie - Deschis tuturor. Vino să descoperi universul gândirii!"

Câțiva oameni curioși din stradă au intrat în clădirea liceului. Erau muncitori, vânzători, oameni simpli, și chiar câțiva tineri studenți în căutarea de sens. Profesorul nostru, numit domnul Stancu, a fost bucuros să îi primească. În ciuda reputației sale mediocre, avea o pasiune arzătoare pentru filosofie și o dorință de a împărtăși această pasiune cu oricine era dispus să asculte.

Prima sesiune a fost modestă, cu doar câțiva participanți, dar discuțiile au fost profunde și provocatoare. Domnul Stancu a întrebat: "Ce este filosofia pentru voi?" și a ascultat răspunsurile variate și sincere ale celor prezenți. În acea seară, Andrei, un muncitor de la o fabrică a împărtășit gândurile sale despre cum filosofia îl ajutase să înțeleagă mai bine lumea din jurul său, în timp ce Alex, un student timid a mărturisit că a venit în căutarea unui scop mai profund în viață.

Profesorul Stancu era un bărbat cu un aspect caracteristic. În ciuda anilor care se adunaseră pe chipul său, el părea mereu tânăr în suflet și minte. Cu toate acestea, aspectul său fizic ascundea profunzimea gândurilor și pasiunea pentru filosofie pe care o împărtășea cu cursanții săi.

Statura lui era de o medie modestă, dar el emană o prezență puternică în orice cameră. Părul său argintiu, deseori dezordonat, îi acoperea capul și îi cădea pe frunte cu nonșalanță. În ciuda firelor albe care îi conturau chipul, ochii lui aveau o luminozitate stranie, care părea să vină dintr-o conștiință profundă. Cu ochelarii puțin aplecați pe nas, el părea mereu absorbit de gândurile sale.

Pielea lui era plină de riduri și semne ale vârstei, dar fiecare dintre aceste semne părea să spună o poveste. Avea o barbă scurtă și rară, care îi dădea un aer misterios. Îmbrăca mereu haine simple, de obicei, un sacou cenușiu sau un pulover, indiferent de vremea de afară. Culoarea hainelor sale nu atrăgea niciodată atenția asupra lui, permițându-i să se amestece cu ușurință în mulțime.

Vocea lui era profundă și înțeleaptă, și când vorbea, cursanții săi ascultau cu atenție. Gesturile sale erau mereu expresive, mâinile sale subliniau cuvintele și ideile pe care le împărtășea. Avea obiceiul de a se opri din vorbit în timp ce reflecta asupra unui punct sau a unei întrebări filosofice, privind adânc în ochii ascultătorilor săi, așteptând ca aceștia să se gândească și să mediteze la ceea ce a spus.

Cu toate că aspectul fizic al profesorului Stancu părea să îl arate ca pe un bărbat modest, simplu și poate chiar neinteresant la prima vedere, el era un om profund, cu o înțelegere vastă a lumii și a vieții. Era o prezență remarcabilă, care a lăsat o amprentă profundă asupra tuturor celor care au intrat în contact cu el. În clubul de filosofie, el era nu doar un profesor, ci și un mentor și un ghid pentru căutătorii de înțelepciune și adevăr.

Printre alti participanti, s-au remarcat cateva persoane ca Alex, Maria, Elena si Andrei. 

Andrei era un muncitor simplu la o fabrică locală, cu trăsături care păreau să nu fie în concordanță cu preocupările sale profunde pentru istorie și filosofie. Avea în jur de 35 de ani, cu părul său șaten începând să se îngrășe și cu barba de câteva zile. Aspectul său nu părea să-i sugereze pasiunea pentru cărțile vechi și poveștile din trecut, dar atunci când Andrei deschidea gura, uimea pe toti cu puterea lui de a rezuma esentialul, cu trimiteri abstracte si aforisme pline de talc. 

Ceea ce îl caracteriza pe Andrei era acea carte veche și iubită despre filosofie, pe care o purta întotdeauna cu el. Cartea arăta semne evidente de uzură, cu pagini îngălbenite și colțurile răsucite. Era un obiect de preț pentru el, o sursă inepuizabilă de inspirație și învățătură. Cu această carte, Andrei părea să călătorească în timp și în lumea gândirii filosofice.

Cu toate că vorbea rar și cu un ton calm, când deschidea gura, cuvintele sale erau ponderate și adesea profund filosofice. Într-o discuție despre moralitate, el a spus: " Încerc să înțeleg cum valorile noastre se dezvoltă și se schimba de-a lungul timpului." Aceste cuvinte simplificate revelau o înțelegere complexă a impactului deciziilor umane asupra societății și asupra felului în care trecutul poate influența prezentul și viitorul. 

La a doua sesiune de discutii filosofice libere, sala devenise neîncăpătoare pentru cei care doreau să participe. Domnul Stancu, luat de valul succesului și de dorința de a împărtăși cunoștințele sale, a decis ca e momentul sa își susțină propria concepție despre viață într-o manieră originala,  informală.

Astfel a început aventura clubului de filosofie, unde curiozitatea și dorința de a explora întrebări profunde despre viață și lume au adus împreună oameni din toate colțurile orașului. În următoarele săptămâni, clubul avea să devină un loc în care gândirea liberă și dezbaterea erau încurajate, și unde conceptele complexe ale filosofiei deveneau accesibile pentru toată lumea. 


II. Ce este filosofia?

Profesorul Stancu se afla în fața sălii pline de participanți entuziaști, iar cuvintele sale răsunau cu putere în sala clubului de filosofie. 

Doamnelor și domnilor, avem așadar un dezaprobiu public, unanim. Nu am venit aici să ascultăm o altă lecție și să luăm notițe pe genunchi. Nu am venit aici ca la școală, să vorbim de la profesor la învățăcel. Am venit aici ca oameni. Iar ca Om, toți suntem egali, căci toți am fost dotați cu facultatea de a simți și de a gândi. (își face o scurtă pauză, în timp ce audiența îl privește cu atenție) Iată, dar, încă o dată, Facultatea! Indiferent de vârstă și statut social. Este singura egalitate pe care o împărtășim. Și din această cauză, toți suntem liberi să luăm cuvântul.

Audiența a răspuns cu aplauze și asentiment, înțelegând importanța mesajului profesorului Stancu. În clubul de filosofie, fiecare participant era încurajat să se simtă valoros și respectat pentru ceea ce avea de adus în discuții, indiferent de background-ul lor. Era un loc în care diversitatea de vârste și experiențe era apreciată și în care gândirea liberă și dialogul deschis erau încurajate.

Profesorul Stancu continua cu zâmbetul pe buze...Aici, în acest club, suntem învățători și elevi deopotrivă. Toți suntem studenți în căutarea adevărului și a înțelegerii. Nu contează cine suntem în afara acestui loc, ci contează cine suntem în interiorul său, în aceste momente când ne adunăm pentru a explora misterele filosofiei și ale vieții. Împreună, putem descoperi lucruri minunate și putem contribui la crearea unui mediu în care toți să se simtă bineveniți și respectați.

Cu voce profundă și expresivă, relua cu si mai mult patos: Asta e filosofia, prieteni! Aprobăm frumosul! Îl salutăm! Luăm cunoștință de existența lui, prima dată prin simțuri. Îl mirosim! Apoi vrem să-l posedăm și să-i aflăm tainele. (își face o pauză dramatică, privind în ochii auditoriului) În ultima fază ajungem să-l gândim.

Alex ridica mâna, in semn ca vrea sa spună ceva. Domnul profesor trece cu privirea peste multimea adunata, iar după o ezitare ii da cuvântul. 

Da, va rog!...

Domnule Învățător, de ce totul începe cu frumosul? De ce nu ar începe filosofia o data cu primul om care l-a iertat pe cel care i-a furat vânatul. 

Buna intrebare! Cum ziceati ca va cheamă? 

Alex Dem. Demetrescu Ladima. Își spuse Alex numele cu multă mândrie si zâmbi la colegi, ca un lider autentic. Sigur pe sine. 

Domnule Demetrescu, prin frumos luam cunoștința de existența noastră . Dar nu orice existența, ci o existența estetica. Realizam ca am fost aruncați intr-un Univers. Și atunci apare mirarea. Adică, filosofia. 

Prin ce minune s-a alcătuit această îngrămădire de materie într-o formă atât de delicată, atât de fină și atât de fantastică? Iși întoarse privirea spre Maria si continua: Suntem vulnerabili în fața întrebărilor filosofice. Asta ne face frumoși și unici. Maria, si fara sa se poata impotrivi, profesorul o ajuta pe Maria sa urce cu gratie pe un piedestal ce se afla in mijlocul audientei. Maria era o femeie cu o frumusețe răpitoare. Avea un chip angelic, cu ochi mari și expresivi, care păreau a ascunde o mare înțelepciune. Părul ei era lung, de un negru intens, care îi cădea în valuri dese pe umeri. Tenul ei era ireproșabil, fără nicio imperfecțiune, iar buzele ei erau mereu purtătoarele unui zâmbet blând și misterios. Cu o înălțime grațioasă și o postură elegantă, Maria avea o prezență care atrăgea privirile tuturor.

Deși Maria lucra ca secretară într-un mediu juridic strict și profesional, ea găsise în clubul de filosofie un refugiu pentru sufletul ei artistic. În timpul ședințelor de filosofie, Maria devenea o altă persoană. Abandona costumul elegant și adopta haine mai casual și confortabile, care puneau în evidență frumusețea ei naturală.

În ciuda faptului că abilitățile ei filosofice nu erau la fel de evidente ca frumusețea ei fizică, Maria avea o minte ageră și era foarte atentă la detaliile discuțiilor filosofice. Ea asculta cu atenție argumentele și părțile dezbaterilor, iar de multe ori avea întrebări sau observații inteligente care adăugau profunzime discuțiilor.

Maria era o prezență enigmatică în clubul de filosofie. Mulți dintre membrii clubului erau fascinați de ea, dar ea păstra o anumită distanță, lăsându-i pe alții să încerce să descifreze misterul ei. Cu toate acestea, pentru mulți, Maria era mai mult decât o frumusețe fizică – ea era un simbol al echilibrului între frumusețea exterioară și cea interioară, un exemplu că inteligența și grația pot coexista într-o singură persoană.

Astăzi vreau să aduc în fața voastră o ființă care reprezintă frumusețea și misterul umanității. (își îndreaptă atenția spre Maria, care se află in picioare in fata tuturor) Frumosul este prima libertate pe care am cucerit-o ca Om, și ce este Omul? Nici fiara, nici Zeu, ceva între ornitorinc și rată. (se oprește pentru a lăsa publicul să reflecteze asupra acestor cuvinte) Am venit aici să definim Omul. Iar primul argument, primul atribut, este această ființă goală, expusă în fața voastră. Această minunată ființă! Această superbă goliciune! Această carne molatică! Acesti ochi în care sunt cuprinse toate galaxiile și stelele! (gesticulează spre Maria, care zâmbește) Atomi și electroni într-o stare cuantică, de neliniște și agitație. Această ființă parazitată de microbi! De candida și de sifilis. Te poate ucide dintr-o privire, atunci când te disprețuiește. Sau când dormi în poalele ei, mângâiat pe cap ca un luptător dezarmat. 

Audiența asculta cu uimire și admirație, cu ochii ațintiți asupra Mariei, care acum era în centrul atenției. Profesorul Stancu reușise să transforme o simplă secretară într-o reprezentare vie a întregii umanități. Audiența, care inițial aplaudase și fluiera ostentativ, se liniști și începu să reflecteze asupra cuvintelor profesorului. Cu ochii țintiți asupra sa, mulți au înțeles profunzimea mesajului său și au intrat într-un moment de contemplare profundă.

Fiecare dintre noi, relua profesorul intr-un moment de liniste,  asemenea Mariei, suntem opere ale naturii, puse în mișcare de forțe creatoare si distructive incomprehensibile. Filosofia este un dans al minții și al sufletului, și fiecare dintre noi poate să participe la aceast dans. Suntem cosmos și microcosmos în același timp. Astăzi, prin această ființă divina expusă în fața voastră, vedem oglindirea întregii noastre existențe. (își face o pauză și apoi concluzionează cu pasiune) Așa că, iubiți prieteni, învățați să vedeți frumusețea în fiecare persoană, să anticipati pericolul, sa apreciați diversitatea  și să recunoașteți minunea din fiecare. Asta e filosofia! Asta e viata! ECCE HOMO!

Aplauzele entuziaste ale audienței au răsunat în sala clubului de filosofie, iar Maria, cu inima plină de emoție, a înțeles că filosofia nu era doar despre gânduri abstracte, ci și despre exprimarea și celebrarea frumuseții și a umanității fiecărui individ.


III. Filosofia, Un Nou Inceput


Alex era un tânăr în plină ascensiune, cu ochi care străluceau de curiozitate și pasiune pentru înțelegerea lumii în care trăia. La vârsta de 20 de ani, avea un entuziasm molipsitor pentru ceea ce numea el "tainele universului", iar filosofia devenise principala sa cale de explorare a acestor taine. Cu o înfățișare juvenilă, părul negru dezordonat și un zâmbet mereu pregătit să îi încurajeze pe cei din jur, Alex radia o energie vibrantă. El a intrat în clubul de filosofie cu un singur scop: să găsească răspunsuri la întrebările sale existențiale. 

Cu toate că era înconjurat de studenți și participanți mai în vârstă, el nu și-a lăsat niciodată lipsa de experiență să îi descurajeze curiozitatea sau să îi oprească explorarea.În dezbaterile filosofice, Alex era adesea vocea entuziastă și idealistă, aducând în discuție întrebări provocatoare și argumente îndrăznețe. El credea cu fermitate în capacitatea umană de a influența propriile decizii și lumea înconjurătoare. Filosofia pentru el nu era doar un set de concepte abstracte, ci o cale de a explora propriile limite și de a se întreba mereu de ce lua deciziile pe care le lua.

Cu fiecare discuție filosofică, Alex căuta să își lărgească orizonturile și să înțeleagă mai bine natura umană și lumea în care trăim. El era deschis la noi idei și păreri, dar și destul de încăpățânat în convingerile sale atunci când credea că avea dreptate.În ciuda tinereții sale, Alex aducea o contribuție valoroasă la clubul de filosofie prin entuziasmul și curiozitatea sa neobosite. Era un student dedicat în căutarea adevărului și a înțelegerii profunde, și filosofia îi oferea calea perfectă de a-și exprima pasiunea și de a-și explora propria identitate filosofică în cursul vieții sale în continuă evoluție.

Maria era o femeie pasionată de filosofie și de clubul de filosofie condus de profesorul Stancu. Cu toate acestea, ea se confrunta cu o problemă în viața sa personală, deoarece soțul ei, Grigore, nu era de acord cu interesul ei pentru filosofie. Grigore era un muncitor la o fabrică locală și avea o perspectivă practică asupra vieții. El credea că preocupările filosofice ale Mariei erau o pierdere de timp și nu aveau nicio relevanță în viața lor cotidiană.

În fiecare seară, după ce Maria se întorcea de la clubul de filosofie, avea discuții aprinse cu Grigore despre subiectele pe care le abordaseră în club. Într-o astfel de seară, Maria a început o discuție despre etică și moralitate, spunând: "Grigore, am învățat astăzi despre importanța alegerilor etice în viață. Cred că asta poate face lumea un loc mai bun."

Grigore a ridicat din umeri cu indiferență și a răspuns: "Maria, eu cred că trebuie să trăim cu picioarele pe pământ. Toată filosofia asta nu ne ajută să plătim facturile sau să ne creștem copiii. Ar trebui să renunți la aceste discuții și să te concentrezi pe lucrurile practice."

Conflictul dintre Maria și Grigore s-a adâncit pe măsură ce timpul a trecut. Maria încerca să îi explice soțului ei că preocupările ei filosofice nu erau doar un hobby, ci o cale de a se cunoaște mai bine și de a înțelege mai bine lumea. Grigore, în schimb, simțea că filosofia distrugea conexiunea lor și era o pierdere de timp.

Intr-una din serile de la clubul de filosofie, Maria și Alex s-au asezat lângă fereastră înaintea începerii discuției. Alex își aștepta cu nerăbdare momentul să împărtășească gândurile sale. Maria părea concentrată asupra cărții pe care o adusese cu ea. Inainte ca prof. Stancu a deschis întâlnirea, cei doi au început să vorbească:

Alex: (zâmbind) Ce ai citit astăzi înainte să vii la club?

Maria: (ridicând privirea de la carte) Bună... Azi am explorat conceptul de conștiință și identitate personală în lectura mea. Este un subiect fascinant, nu crezi?

Alex: (entuziasmat) Da, cu siguranță este. Acesta este unul dintre subiectele care m-au atras către filosofie în primul rând. Cum te simți față de aceste idei?

Maria: (zâmbind ușor) Încep să le înțeleg mai bine, dar sunt multe întrebări la care nu am încă răspunsuri. Mă simt norocoasă să am oportunitatea să învăț și să discut despre ele aici.

Alex: (curios) Da, clubul nostru este cu adevărat un loc special. (întrerupându-se pentru un moment) Maria, vreau să-ți mulțumesc pentru că m-ai încurajat să particip și mai activ la discuțiile din club. Ai fost o sursă de inspirație pentru mine.

Maria: (surprinsă) Cu plăcere, Alex. Mă bucur că îți place să participi aici. Ești un tânăr inteligent și pasionat. (întrerupându-se pentru un moment și apoi adăugând cu sinceritate) 

Alex isi lua inima in diniti si ii facu urmatoare marturisire: Maria, în ciuda diferenței noastre de vârstă, simt că avem multe în comun în ceea ce privește pasiunea pentru filosofie și căutarea de înțelegere. Alex usor timid si fastacit, zâmbi... si cu greu isi gasi cuvintele sa continue...Da, chiar cred că avem multe în comun. Și eu simt că avem o conexiune specială. (întrerupându-se pentru un moment și apoi adăugând cu sinceritate) Maria, aș dori să petrecem mai mult timp împreună în afara clubului de filosofie. Poate putem discuta despre subiectele care ne pasionează și în afara acestui cadru.

Maria: (surprinsă, dar fericită) Sună minunat, Alex. M-ar bucura să facem asta. (întrerupându-se pentru un moment și apoi adăugând cu zâmbet) Cred că putem învăța multe unul de la celălalt.

De-a lungul timpului, relația dintre Maria și Alex a crescut și s-au îndrăgostit unul de altul, dându-și seama că pasiunea lor comună pentru filosofie era doar un punct de plecare pentru conexiunea lor profundă și pentru aventura lor în lumea înțelegerii și iubirii reciproce.



IV: Lumina din NOI

Într-o zi senină și liniștită, profesorul Stancu s-a hotărât să facă ceva neobișnuit. În timp ce se plimba pe străzile orașului, el s-a oprit și a început să vorbească cu oamenii pe care îi întâlnise. Cu ochii lui plini de înțelepciune și cuvintele lui curgând ca un râu de gânduri profunde, a început să împărtășească un mesaj misterios.

Prietene, ii oprea el pe oamenii pe care il intalnea in cale ca apoi sa strige: să știți că sunteți Lumina. Da, fiecare dintre voi. Sunteți parte a acestei Luminii care strălucește în fiecare colț al Universului nostru vast. Știu că poate suna straniu, dar vreau să înțelegeți că suntem cu toții conectați, toți facem parte din ceva mai mare, ceva care ne depășește pe toți.

Profesorul Stancu continua cu pasiune si tremur in glas... Și mai mult decât atât, vreau să vă spun că, în final, toți vom fi iertați, toți vom fi integrați într-o baie de Lumină. Căci nu putem să ne desprindem de Pământ, asemeni păsărilor, fără să fim recuperati, cufundați în această Lumina vindecătoare care poate inchide orice rană, orice gelozie, orice boală, orice crimă, orice nedreptate, orice neajuns de a ne fi născut în acest Univers concentrational.

Profesorul Stancu, cu o privire profundă aruncata asupra multimilor, relua cuvantare: Știu că acest mesaj poate părea dificil. Ca să înțelegeți cu adevărat, uneori trebuie să treceti prin momente grele, să explorati limitele și să va apropiati de hotarul dintre zi și noapte, dintre cunoaștere și mister. (își întrerupe cuvintele pentru a lăsa publicul să reflecteze) Acum, când sunt atât de aproape de această prăpastie, pot să va spun Adevarul: "Voi simtiti boala, nu și esența bolii!"

Mesajul profund al profesorului Stancu nu a fost primit cu entuziasm de oamenii pe care îi întâlnise pe străzile orașului. Majoritatea dintre ei au trecut cu indiferență pe lângă el, preocupați de treburile lor cotidiene și de graba vieții moderne. Altii l-au huiduit si fluierat, ca pe un nebun ce striga in pustie. 

Profesorul Stancu, simțind dezamăgirea în adâncul său, a plecat de-acolo. Ajuns la marginea orasului, și-a îndreptat atenția spre o mică turmă de vaci care pășteau liniștite pe un deal. S-a apropiat de aceste animale blânde și s-a așezat în mijlocul lor.


O...Voi, micute zeitati, voi sunteți mai înțelepte decât noi, muritorii. V-ați regăsit în această lume a naturii, departe de tumultul și agitația orașului. (se apleacă și le mângâie pe cap) Ciutelor, voi îl căutați pe Dumnezeu și iată că ați dat de Om. Vacile s-au apropiat și mai mult și au format un cerc în jurul lui, toate cate 25 și alte zece juninci. Tăcerea plină de înțeles dintre el și animale părea să comunice ceva profund, ceva care nu putea fi exprimat în cuvinte.

Profesorul Stancu, cu inima lui plină de pasiune și cuvintele lui pline de simbolism, continuă cu discursul său din mijlocul cercurilor de vaci, care stăteau acum liniștite și atente la cuvintele lui.

O, voi, nevinovatelor, voi pasteti și nu știți ce pasteti, la fel cum și Omul trăiește și nu știe ce minune trăiește. Voi, preafrumoase zeități, dacă tot insistați, am să vă țin o cuvantare pe cinste. (se suie pe un bolovan în picioare și se adresează vacilor cu pasiune) Voi, vacutelor, sunteți icoana umilinței, dar vă lipsiți de înțelegerea pentru care existați. Nu știți pentru cine trăiți și cine vă hrănește, căci bucuria aceasta de-a trăi rămâne ascunsă în spatele voinței voastre.

Le vorbea cu o pasiune sinceră, ca și cum ar fi încercat să trezească înțelegerea în inimile acestor animale simple, dar în același timp pline de mister si pace, in respiratia lor calma, in narile lor pline de mireasma pamantului si a diminetilor de vara. 

Uitați-vă la oameni și la casele lor din vale, continua Oda bucuriei profesorul nostru, dar vacile, rămâneau nedumerite, cu urechile ciulite. Uitați-vă cum aleargă Omul, crezând că trudește pentru familie sau că petrece in ospețe pentru cei dragi, dar nici voi, vacutelor, nu știți că, în realitate, mâncați, beți și vă odihniți spre lauda Omului.

Profesorul Stancu privi în jos spre orașul agitat, apoi zâmbi înțelept.

Numai eu, aflat aici deasupra orașului, văd pe Om de sus, in asamblul privelistei, cum se supune la munci grele. Am un surâs pe buze, și normal că zâmbesc, căci numai eu cunosc adevărata fericire a Omului.

Cuvintele acestea intelepte au rămas în urechile vacilor și au devenit subiect de discuție si amuzament pentru oamenii din oraș. Dar Profesorul Stancu, aflat în mijlocul naturii și al animalelor, descoperise un limbaj al înțelepciunii care depășea granițele ratiunii practice. 



V: Revoluția Filosofiei

Într-o zi de primăvară, profesorul Stancu s-a ridicat în fața cursanților săi cu o expresie hotărâtă și neconvențională. În timp ce toată lumea era îngrijorată de lipsa hranei și de starea precară a orașului, el a adunat atenția participanților într-un mod care i-a surprins pe mulți.

Profesorul Stancu: (cu un zâmbet strălucitor) Cursanți, astăzi vreau să facem un exercițiu neobișnuit, un protest filosofic împotriva inerției și a conformismului care ne înconjoară. Da, știu că în oraș lucrurile sunt dificile, că oamenii mor de foame, dar trebuie să ne amintim că filosofia nu se oprește niciodată. Ea se ocupă de întrebări profunde, chiar și în cele mai dificile vremuri.

Cursanții, la început uimiți de cererea sa neobișnuită, au început să-l privească pe profesor Stancu cu curiozitate și interes.

Deci, haideți să facem un protest filosofic. Duceti-vă și cumpărați băsmăluțe cu gem și aruncați cu ele unii în alții și în trecători. Aruncați și în mine, când argumentul meu este slab și plictisitor. Căci aveți dreptul să protestați! Aveți tot dreptul la această risipă de hrană și energie. Aveți tot dreptul să vă ridicați în picioare și să vă răsculați împotriva sistemului. A ordinii și a dezordinii. Și să o așezati după formele interioare ale sufletului vostru. Căci Lumea încă nu este creată.

Audiența a fost uluită de propunerea sa neobișnuită, dar profesorul Stancu îi îndemna să vadă în această acțiune un simbol al dreptului lor de a se exprima și de a se opune conformismului și stagnării.În curând, cursanții au început să se bucure de acest exercițiu neobișnuit, aruncându-și băsmăluțe cu gem cu zâmbete largi și cu entuziasm. Oricât de ciudat părea, a fost un act liber de protest, un act prin care au atras atenția asupra importanței gândirii independente și a exprimării personale.

Ceea ce a început ca o acțiune neobișnuită s-a transformat într-un moment de conectare profundă între cursanți și profesorul Stancu. Această demonstrație a fost un mod de a-și aminti că filosofia era, în primul rând, despre a încuraja gândirea liberă și îndrăzneața exprimare a ideilor, indiferent de circumstanțele externe. Au învățat că în ciuda greutăților, puteau să-și păstreze spiritul și pasiunea pentru explorarea filosofiei și a lumii.

Atunci, Domnul Stancu a încurajat-o pe Elena să ia prima băsmăluță și să o arunce in trecatori cu aceeași pasiune cu care el încuraja gândirea liberă și deschisă. Elena trăise o viață simplă și autentică. Era vânzătoarea de flori de la piață și se dedicase acestei meserii cu toată inima. Fiecare zi pentru ea era o oportunitate de a aduce frumusețe în viețile altora prin intermediul florilor pe care le îngrijea cu grijă și le așeza în buchete pline de culoare. 

Elena era o femeie caldă și empatică. Ea avea capacitatea de a se conecta cu oamenii din jurul ei și de a-i face să se simtă înțeleși și apreciați. Nu trecea o zi fără ca Elena să ofere un zâmbet călduros și un cuvânt bun la adresa clienților ei. Dar ceea ce o făcea cu adevărat specială era înțelepciunea sa profundă și perspectiva sa asupra vieții. Ea înțelegea că fericirea nu se găsește în lucrurile mari sau în evenimentele spectaculoase, ci în micile momente de bucurie și conexiune cu ceilalți. Într-o seară, în timpul unei discuții despre fericire, Elena a împărtășit gândurile ei cu o voce caldă și plină de înțelepciune:

"Pentru mine, bucuria a fost mereu în micile momente, în zâmbetul unui client sau în mirosul florilor proaspete. Aici, în acest club, învăț să gândesc mai profund despre aceste momente mici, și asta îmi umple inima. Fiecare zi este o oportunitate de a aduce lumină în viețile noastre și în viețile altora." a spus ea in prima zi cand s-a prezentat in fata celorlalti, ca la un club de alcoolici anonimi. 

Era un exemplu viu al faptului că înțelepciunea nu vine neapărat cu vârsta, ci cu capacitatea de a vedea frumusețea și sensul în detaliile simple ale vieții. Ea a adus o perspectivă profundă și autentică în clubul de filosofie și a fost o sursă de inspirație pentru toți cei care au avut privilegiul să o cunoască.

Elena, aruncă-ți painea pe apă și după multă vreme o vei găsi!  o incuraja domnul Stancu. Luati, mancati! Acesta este trupul meu! Până nu veți deveni ca niște copii cu nici un chip nu veți înțelege adevarata mea Filosofie. Lăsați copiii să vină la mine, caci pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe mine ba!

Inspirată de cuvintele profesorului Stancu, și-a luat curajul și a aruncat băsmăluța cu gesturi stangace la inceput , dar apoi din ce in ce mai hotărâte. Cursanții au privit cu admirație și cu dorința de a participa la această demonstrație neobișnuită a Invatatorului.

În timp ce basmalutele zburau prin aer, profesorul Stancu continua sa strige la ei si sa ii provoace si mai mult la gesturi nesabuite. Au început să participe cu toții la această demonstrație, aruncând băsmăluțe unii in altii și împărtășind sentimentul de extaz si abudenta intr-o lume a lipsei si a foamei. Bucuria rispiei, ca intr-un ospat Bahic, caci natura este generaoasa, si nu functioneaza dupa legile inguste ale economiei.



VI: Umbrele inocentei 

După discursurile și acțiunile stranii ale profesorului Stancu, zvonurile și speculațiile au început să circule în oraș. Un grup de jurnaliști curioși și preocupati de binele comunității a decis să ia legătura cu Maria, frumoasa secretara in varsta de 30 de ani. Au vrut să afle mai multe detalii despre evenimentele recente, iar Maria a fost de acord să acorde un interviu pentru o suma frumoasa de bani.

Jurnalistul: (cu înțelegere) Maria, poți să ne spui mai multe despre ceea ce s-a întâmplat la clubul de filosofie în ultima vreme? Există zvonuri și speculații, și suntem interesați să aflăm adevărul.

Maria: (cu sinceritate) Desigur, sunt bucuroasă să împărtășesc cu voi. În ultima perioadă, profesorul Stancu a devenit tot mai bizar și a început să aibă discursuri stranii și comportamente nepotrivite în cadrul clubului. La o întâlnire recentă, lucrurile au degenerat.

Maria a început să povestească cu emoție ceea ce se întâmplase.

Maria: (cu tristețe) Într-una dintre ședințele clubului, profesorul Stancu a devenit din ce în ce mai agitat și a început să țină un discurs bizar și confuz despre lumină și filosofie. Apoi, fără avertisment, m-a dezbrăcat verbal, folosind cuvinte jignitoare și umilitoare. M-am simțit vulnerabilă și umilită în fața întregii audiențe.

Jurnalistul: (cu îngrijorare) Îmi pare rău că ai trecut prin această experiență, Maria. Ai vorbit cu cineva despre ceea ce s-a întâmplat?

Maria: (cu sinceritate) Da, am vorbit cu prieteni apropiați și cu colegii mei de la club. Ei m-au susținut și m-au încurajat să vorbesc despre acest incident. Suntem cu toții încrezători că adevărul trebuie să iasă la suprafață și că profesorul Stancu trebuie să răspundă pentru comportamentul său.

Jurnalistul: (încurajator) Vom investiga această situație și vom încerca să aflăm mai multe. Vă mulțumim pentru că ați împărtășit aceste informații cu noi, Maria.

Interviul cu Maria a dezvăluit o perspectivă tulburătoare asupra comportamentului profesorului Stancu la clubul de filosofie. În timp ce cercetările continuau, apareau tot mai multe povesti, care mai de care mai interesante, mai iesite din comun, mai denigratoare cu privire la profesorul Stancu. 

După dezvăluirea acuzațiilor lui Maria și în urma investigațiilor jurnaliștilor, comunitatea și autoritățile au devenit tot mai conștiente de comportamentul bizar și aparent dezorientat al profesorului Stancu la clubul de filosofie. În lumina acestor evenimente, s-a luat decizia de a interveni pentru siguranța sa și a celor din jur.

Un grup de medici și psihiatri au fost chemați pentru a evalua starea mentală a profesorului Stancu. După o examinare atentă și discuții cu el, au ajuns la concluzia că acesta ar putea suferi de o tulburare mentală gravă care necesita tratament și supraveghere.

Profesorul Stancu a fost internat într-o unitate de psihiatrie specializată, unde a primit tratament și îngrijire medicală adecvată. Acolo, el a fost supus unor sesiuni de terapie și a fost monitorizat de profesioniști în domeniul sănătății mintale.

În timpul internării, a avut momente de claritate și momente de confuzie. Cu timpul, tratamentul și terapia au început să-i ofere o mai bună înțelegere a stării sale și a comportamentului său anterior. El a realizat că discursurile sale și acțiunile de la clubul de filosofie fuseseră rezultatul confuziei și al stării sale mentale.

Comunitatea și colegii lui de la clubul de filosofie au fost impresionați de modul în care au fost abordați aceste evenimente. În loc să-l judece, au încercat să-i ofere sprijin și înțelegere. În timpul internării sale, profesorul a fost mai mult decat reeducat, el a inceput să se concentreze pe procesul de vindecare mentală. Cu ajutorul profesioniștilor din domeniul sănătății și cu sprijinul comunității sale, el și-a început călătoria de vindecare și de regăsire a echilibrului interior. Era un om perfect integrat in societate!



VII: Cearta cu Filosofia

Profesorul Stancu petrecuse mai multe săptămâni în unitatea de psihiatrie, sub tratament și supraveghere atentă. În timpul ședințelor de terapie, el începuse să examineze profund convingerile sale și ideile pe care le avea despre filosofie. Într-o zi, în timpul unei discuții cu psihiatrul său, a început să vorbească despre o schimbare surprinzătoare în perspectiva sa.

Profesore Stancu, spuse psihiatrul cu multa rabdare si calm, mi-ați povestit în trecut despre pasiunea dvs. pentru filosofie și cum ați văzut-o ca pe o cale către înțelegerea lumii și a sinelui. Dar acum, am observat că ați început să vă schimbați opinia. Ce v-a făcut să vă răzgândiți?

Profesorul Stancu raspunse cu o privire tulburată si pierduta. Da, este adevărat... În timpul internării mele aici, am avut mult timp pentru a reflecta la ceea ce credeam înainte. În mod ciudat, am ajuns la concluzia că filosofia nu are sens. Nu aduce niciun beneficiu societății, nu hrănește pe nimeni, nu construiește case, nu rezolvă problemele reale ale oamenilor. Este doar o pierdere de vreme și de energie.

Psihiatrul a fost surprins de schimbarea dramatică în gândirea profesorului Stancu. În timpul ședințelor anterioare, el părea să aibă o pasiune profundă pentru filosofie și credea cu tărie în puterea ei de a aduce înțelegere și lumină în lume.

Profesore Stancu, relua psihiatru cu emotie si incantare, această schimbare de perspectivă este surprinzătoare. Cu toate acestea, este important să înțelegem că ideile și convingerile pot evolua în timp. Dacă credeți cu adevărat că filosofia nu mai are sens pentru dumneavoastră, este dreptul dvs. să vă reevaluați valorile și interesele.

Intr-o zi, Andrei, muncitorul pasionat de istorie, profund afectat de vestea că profesorul Stancu fusese internat în ospiciul de nenuni, s-a gandit sa ii faca o vizita. Auzise zvonuri despre sănătatea mentală fragilă a profesorului, dar faptul că ajunsese la ospiciu îl îngrijora profund.

Când a ajuns la ospiciu, Andrei l-a găsit pe profesorul Stancu într-o cameră mică și sumbră. Profesorul părea confuz și apatic, departe de strălucirea și pasiunea sa obișnuite. Andrei s-a apropiat cu grijă și l-a salutat.

Domnule Stancu, sunt Andrei, unul dintre foștii dumneavoastră cursanți. Am venit să vă văd și să vorbim despre filosofie.

Ah, Andrei, tresari profesorul privindu-l fără prea mult interes... filosofia... Am crezut odată că era drumul meu, dar acum știu mai bine.

Nu, domnule Stancu, filosofia nu trebuie să fie un blestem. Ați schimbat vieți cu pasiunea și înțelepciunea dumneavoastră. Nu renunțați la ea acum.

Am fost odată asemenea vouă, tineri și plini de elan. Dar filosofia corupe mintea fragilă, mai ales a celor tineri. Îi face să vadă lucruri care nu există și îi adâncește în abisul gândirii abstracte.

Dar, domnule Stancu,  relua lingusitor Andrei, ați arătat tuturor că filosofia poate aduce lumină în întuneric. Ați inspirat atât de mulți oameni să gândească mai profund și să exploreze lumea în moduri noi.

Poate că am greșit, isi indrepta dl Stancu privirea catre fereastra. Poate că am condus oameni pe o cale greșită, o cale care a dus la propria mea pierzanie. 

Domnule Profesor...dar profesorul ii taie vorba imediat studentului:

Piei de-aici, Satano! il mustra el cu o voce posedata, ca si cum ar fi fost glasul ispirei care striga in pustietati.

Vizita lui Andrei la ospiciul de nebuni a fost o experiență tulburătoare și plină de tristețe. A plecat de acolo cu inima grea, sperând că poate într-o zi profesorul Stancu va redescoperi pasiunea și lumina pe care o pierduse.

In urma acestui incident, domnul profesor a fost lăsat în libertate și externat din unitatea de psihiatrie. Schimbarea sa de gândire a provocat uimire în rândul colegilor săi de la clubul de filosofie. Profesorul părea mai decis ca oricand să renunțe la ceea ce fusese odată pasiunea sa și să exploreze alte direcții în viață. Era o schimbare radicală în ceea ce privește convingerile sale.



VIII Dupa un timp...

Era o zi de primăvară torențială, iar ploaia bătea cu putere în geamurile florăriei Elenei. Strada Toamnei era goală și învăluită într-o atmosferă melancolică. În timp ce Elena stătea în liniște în mijlocul magazinului, ușa se deschise brusc, dezvăluind un bătrân care căuta adăpost de ploaie.

Elena l-a privit pe bătrân cu surprindere și l-a invitat să intre și să se usuce. Bătrânul, cu hainele lui ude și puțin zdruncinate, a mulțumit și a început să se uite în jurul florăriei. Până atunci, el nu știa că se afla în locul unde fusese închisă odată pasiunea lui pentru filosofie.

Bătrânul zâmbind ușor... Este un loc frumos pe care îl aveți aici.

Vă mulțumesc. Raspunse Elena cu caldura. Sunteți binevenit. Numele meu este Elena.

Bătrânul: (prezentându-se) Stancu. Stancu si atat... Cu mulți ani în urmă, am făcut parte din clubul de filosofie. Dar acum, privind în jurul meu, văd că lucrurile au luat o altă direcție.

Elena tresari la auzul acestui nume. Isi ridica ochii dintr-un buchet de flori si privi curioasa. Domnul profesor Stancu Macoviciuc? Ce onoare să vă întâlnesc! Clubul de filosofie este încă activ. Clandestin, dar activ. 

În timp ce profesorul Macoviciuc continuă să exploreze florăria, privirile lui se oprira asupra unui buchet de bujori roz. Acești bujori emanau o frumusețe delicată și un parfum îmbătător. Bătrânul a fost captivat de culoarea și fragilitatea acestor flori.

Bujorii roz... am uitat cu totul de frumusețea lor. În toată agitația vieții, am uitat să mă opresc și să mă bucur de lucrurile simple și frumoase din jurul meu.

Frumusețea se găsește în cele mai mici detalii ale vieții noastre, domnule profesor... Poate acești bujori să vă aducă aminte de ea. 

Cat costa? intreba el si se cauta de niste bancnote sifonate, uitate prin buzunare.

Nu mai sunt de mult valabile, domnule profesor, in plus banii de hartie au iesit din circulatie. Dar, de dragul acelor vremuri, iata va dau toti bujorii gratis..

O, e prea mult... raspunse plin de recunostinta batranul filosof. 

Arunca-ti painea pe ape, si dupa multa vreme o veti gasi! Va aduceti aminte, domnule profesor? Erau cuvintele dumneavaostra pe care ni le-ati spus atunci... cand am aruncat cu bazmalute cu gem in trecatori... Iata ca painea se intoarce, painea aceasta pe care ati impartasit-o cu noi... Asa ca acceptati, va rog, acest dar umil. Luati toti bujorii pe care ii am aici. 

Profesorul Stancu lua buchetul de bujori roz și pleca din florărie cu un zâmbet ravasit si ametit. Pentru Elena, întâlnirea cu profesorul Stancu Macoviciuc a fost un moment de înțelegere profundă și de redescoperire a bucuriei aduse de flori și de pasiunea ei. În acel moment, florăria ei a devenit mai mult decât un simplu loc de muncă; a devenit un loc în care oamenii puteau redescoperi frumusețea, să se conecteze cu esența vieții.



IX: Bujorii impacarii

Profesorul pleca din florărie și merse pe străzile orașului cu buchetul de bujori în mână și cu sorcova pregătită în gând. La fiecare casă pe care o întâlnea, el bătea la ușă și intra cu zâmbetul pe buze.

Să trăiți, stimați locatari! Eu sunt Filosof, și aduc cu mine bucuria primăverii și frumusețea florilor! Atunci, a început sa-i sorcovească, aducând urări de sănătate, noroc și fericire. 

Povestea aceasta, a mea și a morții, nu poate fi găsită în ziarul de astăzi, niciunde pe la porți ale vremii moderne. Aceasta este o poveste veche, adânc împletită în firul trecutului, și ea nu poartă în sine niciun ban. Noptile nedormite, nu sunt plătite cu metal și hârtie vremelnică, ci cu tainele întunecate ale inimii și cu semnificații ascunse ale existenței.

Eu sunt Filosof, așa cum m-au învățat strămoșii mei, cei ce au trăit în vremurile mai vechi, când cuvintele erau cântate în vatra satului și istoria era rostită în povești transmise din gură în gură. Vechiul Ordin din care fac si eu parte, cel al Cavalerilor Raracitori, ma îndatorează cu povara de a va aduce Vestea Buna.

Oamenii, uimiți de vizita neașteptată, l-au privit cu suspiciune. Altii au dat drumul la caini cand l-au vazut. Magazinele inchideau pravalia, iar trecatorii treceau strada pe partea celalata.

După ziua plină de sorcova și întâlniri nepoftite, profesorul s-a simțit extenuat, dar și dezamagit de gestul oamenilor. Se pare că acest eveniment i-a adus din nou neplaceri, si comentarii rautacioase la rubrica de divertisment, care au intensificat confuzia sa interioară. 

În următoarele zile, filosoful a început să simtă că frumosul nu aveau loc în lumea reală. Gândurile sale se încurcau într-un vârtej de întrebări existențiale și idei contradictorii. Sufera de boala filosofiei, de acea indoiala cumplita: Cine sunt eu in toata povestea asta? se intreba el cu voce tare, in mod obsesiv compulsiv. Cine sunt eu...

A ajuns să se simtă din nou coplesit de confuzie și incertitudine. A simțit că nu mai putea face față propriei sale gândiri și a ajuns să creadă că a sorcovit în mod greșit, că a adus un amestec de filosofie și sorcovă în viața oamenilor. Temerile sale au devenit obsesive, iar starea sa mentală a fost grav afectată. A simțit că se înecă în propriile gânduri și a fost incapabil să se întoarcă la o stare de liniște și claritate.

Cu îngrijorare pentru sănătatea sa mentală, familia și prietenii profesorului Stancu au decis să îl readucă la unitatea de psihiatrie, unde el ar putea primi îngrijire și tratament adecvat pentru confuzia sa mentală și tulburările sale psihologice. A fost internat din nou în unitatea de psihiatrie, unde a fost supus evaluării și tratamentului cu socuri electrice. 

După internarea profesorului Stancu la unitatea de psihiatrie, comunitatea de la clubul de filosofie care activa acum clandestin in floraria Elenei, a fost profund marcată de evenimentele recente. Cu toții au simțit că trebuie să facă ceva pentru a-l sprijini pe profesorul lor, care le oferise atâtea lecții de viață și de filosofie.

Maria, care se simtea vinovata ca il nedreptatise in acel interviu, fiindca exagerase si  acum o mustra constiinta, și-a asumat rolul de lider în acest efort de a-l sprijini pe profesorul lor. Ea a avut ideea geniala de a organiza un eveniment special pentru a aduce o rază de lumină în viața profesorului și pentru a aduce împreună clubul într-o demonstrație de solidaritate.

Cu ajutorul lui Andrei, Alex, Elena și altor participanți la club, Maria a început să caute bujori de toate culorile: roz, albi și negri. Aceste flori aveau să devină simbolul unirii și al înțelepciunii pe care profesorul Stancu le-a împărtășit de-a lungul anilor.

Pe lângă asta, în acea zi specială, oamenii au fost îndemnați să sorcovească, să transmită urări de sănătate, bucurie și înțelegere. În ziua cea mare, bujorii au fost aruncați de la balcoane și au plouat petale de flori în oraș, creând o atmosferă magică și plină de bucurie. Reacția oamenilor la eveniment a fost uimitoare, iar momentul a devenit viral pe rețelele sociale.

Profesorul Stancu, care era încă internat în unitatea de psihiatrie, a fost informat despre evenimentul care a luat amploare și despre gesturile de sprijin și solidaritate ale oamenilor din oraș. Această demonstrație de dragoste și apreciere a avut un efect pozitiv asupra sănătății sale mentale, iar profesorul a simțit că nu a fost uitat și că ideile și învățămintele sale au avut un impact profund asupra comunității.

În cele din urmă, profesorul s fost externat din unitatea de psihiatrie și s-a întors în mijlocul studentilor. A devenit un erou local, iar orasul a declarat Ziua Bujorilor, o tradiție anuală care aduce multi turisti in fiecare an, in micutul oras provincial. Aceasta zi aduce bucurie și înțelegere în inimile oamenilor, amintind tuturor de frumusețea și înțelepciunea din jurul lor. 

Domnul profesor a continuat să fie o sursă de inspirație pentru toți cei care au avut privilegiul să-l cunoască și să-l asculte pena la veritabila varsta de 89 de ani. A murit pe patul lui de acasa, inconjurat de famila studentilor de la clubul de filosofie. O statuie din cimitirul oraseanesc, pe care astazi se ganeata porumbeii voiajori, aminteste trecatorilor de destinul efemer si ludic al unui profesor mediocru de filosofie, dintr-un orasel uitat de munte.



~Sfarsit~





 Note:

De ce scriu? Pentru ca, daca se afla acolo o carte, inca nu am aflat de ea. Pentru ca pentru prima data, cartile si scrisul au devenit interactive. Nu mai exista o singura linie narativa, caci eu schimb povestea in functie de propria dorinta, stare, imaginatie. Este daca vreti, o carte interactiva. Nu ma numesc autorul, ci doar cititorul care contribuie la actiune. Imi plac caritile in a caror destin pot sa intervin. Imi plac personajele pe care pot sa le modelez dupa propria mea dorinta, si care nu sunt "predestinate" de un anumit scriitor. 

Scriu ajutat de chat si pentru ca nu exista carte care sa imi starneasca interesul mai mult decat ceea ce se afla in imaginatia mea. Un alt motiv pentru care scriu, e acela ca imi place sa imi surprind iubita, schimband mereu povesta. Tot ea e si un critic bun, care imi cere sa descriu personajele mai mult. Ma scuz prin faptul ca nu este decat schita unei povesti, in plus, nu am aspiratii publicistice. Aceasta tema a plecat de la un vis concret pe care l-am trait de curand. 



Now! din cartea Magica. [reinterpretare]




Capitolul 1. Prima manifestare.*


Carmen, o fată cu părul lung și negru, ochi expresivi și un zâmbet fermecător, atrăgea imediat atenția cu inteligența și personalitatea sa carismatică. Era deschisă, prietenoasă și avea o reputație de elevă exemplară. Ari, pe de altă parte, era un băiat cu un aer misterios și un farmec aparte. Avea părul negru, puțin dezordonat, ochi expresivi și un aer boem care îl făcea să pară diferit de ceilalți colegi.

De la o vârstă fragedă, Ari manifestase o pasiune pentru magie și iluzionism. Îi plăcea să își impresioneze prietenii cu trucuri și să creeze iluzii care păreau magice. Primele lor întâlniri au avut loc în timpul orelor de școală, în special în pauzele dintre lecții. Carmen era atrasă de carisma și originalitatea lui Ari, iar el era intrigat de inteligența și curiozitatea ei. Se opreau adesea pentru a discuta despre subiecte variate, de la cărți și filme la filosofie și artă. 

Ari îi arăta lui Carmen câteva dintre trucurile sale de magie, iar ea era uluită de abilitățile lui de a crea iluzii. Pe măsură ce timpul trecea, Carmen și Ari deveneau tot mai apropiați. Se întâlneau în afara școlii pentru a discuta și pentru a explora împrejurimile orașului lor. Ari îi arăta locuri interesante și o lume mai profundă a magiei și iluzionismului. 

În acel moment, niciunul dintre ei nu și-ar fi imaginat că acest prietenat de liceu avea să se transforme într-o călătorie complexă și misterioasă în viața lor. Întâlnirea lor în liceu a fost punctul de plecare pentru o relație profundă și pentru aventurile ulterioare pe care le-au trăit împreună. S-au completat reciproc, iar pasiunile și interesele lor comune i-au adus mai aproape unul de celălalt, punând bazele unei conexiuni puternice care avea să dureze de-a lungul anilor.

Întâlnirea lor a avut loc în clasa a zecea, când au fost repartizați în aceeași clasă. Carmen l-a observat pe Ari în prima zi de școală, când acesta a atras atenția întregii clase cu un truc de magie impresionant. Cu o simplă mișcare de mână, Ari a făcut să dispară o monedă și să reapară în spatele urechii unui coleg. Gestul lui misterios și zâmbetul său enigmatic au stârnit curiozitatea lui Carmen. Pe măsură ce anii de liceu au trecut, Carmen și Ari și-au petrecut multe ore împreună. Au avut parte de reușite și eșecuri, dar întotdeauna s-au susținut reciproc în pasiunea lor comună.

Pe măsură ce timpul a trecut, relația lor a evoluat și emoțiile s-au adâncit. Carmen și Ari nu au fost doar colegi, ci și confidenți. S-au sprijinit unul pe altul în momentele dificile și au împărțit râsul și bucuriile în cele mai frumoase clipe. Apropierea lor emoțională a devenit tot mai evidentă pentru ambii.

Timpul a trecut, iar cei doi au absolvit clasa a-12-a. Nostalgia despartirii, promisiunile ca nu vor uita unul de celalalt. Intr-o plimbare, inainte sa isi ia ramas bun, pentru ca admitera la Facultate le despartea drumul, cei doi au trait o experienta unica, care avea sa le schimbe destinul pentru totdeauna. De aici intamplarile aveau sa capete proportii galactice.

—Această linie, spuse Carmen, este examenul tău de bac. Să vedem dacă chiar ai sărit așa cum zic colegii și cum toată comisia șoptea pe la cancelarie, dacă ai sărit 8,99 metri, cât se spune la proba de la bac. Aristotel rădea entuziasmat amintindu-și de eveniment cu multă satisfacție. Nu era el bun la mateamatica, dar măcar excelase la probele sportive și la șah. 

—Ei bine, accept provocare, spuse el și se pregăti de probă. Dar de data asta voi face o săritură cu elan iar tu va trebui să măsori distanța. Să nu mă scapi din priviri! se asigură el ca un iluzionist care iți arată cărțile pe față. Ai grijă că vântul bate din spate, glumi Ari și se porni câțiva pași în spate pentru a își lua elan. Sări un pas urmat de altul și altul și altul din ce în ce mai mare până la linia trasată de Carmen când dintr-o dată întinse mâinile cu detenta desupra capului ca un vultur, împinse în jos cu palmele ca și cum ar fi avut o putere cu care sfida forță gravitațională si care îl ridică două palme deasupra pământului.

Căci elanul cu care pornise se estompa într-o gravitație ciudată si gelationasa ca un film in reluare. Nu, nu era imaginația ei sau efectul alcoolului, deși ar putea fi invocat cu succes, căci dovadă stau camerele de luat vederi. Dar chiar și așa, când a apărut clipul pe You-Tube, nimeni nu a dat importanță acestui eveniment. Este dovedit de cercetătorii britanici, cu cât un lucru e mai adevărat, cu atât e mai greu de crezut. Mai ales în epoca în care se truncheaza imagini și clipuri atât de ușor, în epoca dezinformării, a propagandei și a fakenews-ului, a Inteligentei Aritificiale. Dar cel puțin decorul și data imprimată pe video pot confirma inalnirea. Da, în acel moment, Ari începu să leviteze și să sară peste linia trasată de Carmen ca și cum ar fi sfidat legile gravitației. Mâinile erau ușor întinse, orientate înspre pământ. Părea mai mult un efor mental, de echilibru interior prin care a fost posibil saltul. Nici nu se înalta, nici nu cobora mai jos de două palme deasupra pământului. Tocmai asta face povestea mea atât de controversată. Dacă avea putere în mâini, sau controla totul cu puterea minții, de ce nu și-ar fi folosit această putere, nu știu, în scopuri nobile? De exemplu să salveze Lumea. Să apară în mijlocul războaielor sau la Tv, și să spună că suntem mai mult decât endorfine, reacții chimice și determinism biologic.


Capitolul 2. Puterea Nebuniei


După acea săritură uluitoare, Aristotel reveni pe pământ cu aceeași ușurință cu care se ridicase. 

— Ce a fost asta, Ari? întrebă Carmen, privindu-l cu ochii larg deschiși.

— Nu pot să-ți explic, Carmen. Nici eu nu știu ce s-a întâmplat. Simțeam o energie ciudată în mine, o dorință puternică de a sări cât mai departe, și apoi... pur și simplu am sărit.

Carmen îl studie pe Ari cu o privire scrutatoare. Era evident că nu era vorba de un truc sau de o iluzie. Ari nu purta echipament de zbor sau alte dispozitive care să-l ajute să efectueze acea săritură incredibilă. Era doar el, elanul și gravitația care părea să fie suspendată pentru o clipă.

Evenimentul s-a viralizat rapid pe internet, iar comentariile și speculațiile nu se lăsau așteptate. Unii oameni susțineau că Ari avea puteri supranaturale, că era un mutant, sau chiar un extraterestru. Alții credeau că totul era o înscenare elaborata, o farsă pusă la cale de cei doi prieteni pentru a atrage atenția asupra lor.

Dar pentru Ari și Carmen, adevărul era mai confuz decât oricând. Nu puteau explica cum sau de ce se întâmplase acel fenomen ciudat. În următoarele zile, au încercat să reproducă săritura, dar fără succes. Ari nu mai putea să leviteze și peste linia de start trasată de Carmen.

În timp ce presa și publicul se împărțeau între cei care credeau în miracol și cei care credeau într-o înșelătorie, Ari și Carmen au hotărât să descopere adevărul din spatele acestui fenomen inexplicabil. Au început să caute răspunsuri în cărți de știință, în mituri și legende, și chiar au încercat să găsească alte persoane care ar fi avut experiențe similare.

În ciuda scepticismului și a presiunii mediului online, ei nu aveau de gând să renunțe la căutarea adevărului. În ciuda incertitudinii și a îndoielilor, aventura lor avea să continue, iar misterele din jurul lui Ari aveau să fie dezvăluite în timp. Așa a început călătoria lor în lumea necunoscutului, o călătorie plină de surprize și pericole, dar și de descoperiri care aveau să le schimbe viețile pentru totdeauna.

În următoarele săptămâni, au căutat cu disperare indicii și informații care să le ajute să înțeleagă fenomenul. Au vizitat biblioteci, au făcut experimente și au discutat cu oameni de știință și experți în domeniul fizicii.

Dar cu cât cercetau mai mult, cu atât devenea mai evident că ceea ce li s-a întâmplat lui Ari nu se încadra în limitele științei cunoscute. Nimeni nu putea oferi o explicație satisfăcătoare pentru modul în care el părea să sfideze gravitația. În ciuda tuturor eforturilor, nu au putut reproduce nici măcar o parte din acea săritură extraordinară.

Pe măsură ce cercetările lor nu dădeau rezultate, Ari și Carmen au devenit tot mai izolați de ceilalți. Prietenii lor începeau să îi privească cu scepticism și își pierdeau interesul pentru povestea lor. Presiunea de a dezvălui adevărul devenea din ce în ce mai mare.

Într-o zi, în timp ce se aflau într-un laborator de cercetare, Ari a simțit din nou acea energie ciudată în el. Era ca și cum întregul său corp ar fi fost străbătut de un curent electric. Carmen, care îl privea cu atenție, a observat cum Ari își concentra toată atenția asupra senzației.

— Ari, ce se întâmplă? întrebă ea cu îngrijorare.

Fără să răspundă, Ari începu să se ridice în aer, la fel ca în ziua săriturii incredibile. Cu mâinile întinse în fața lui, el pluti în aer timp de câteva secunde, apoi ateriză ușor pe pământ.

— A fost din nou, Carmen! Am simțit-o. Am reușit să o controlez pentru o clipă. Dar nu știu cum am făcut asta!

Carmen era uluită. Era clar că fenomenul nu era o întâmplare unică, ci ceva ce putea fi repetat. Cu toate acestea, rămânea o întrebare crucială: ce era acea energie și cum putea fi controlată?

În săptămânile și lunile care au urmat, Ari și Carmen au continuat să exploreze puterea lor inexplicabilă. Au învățat să o controleze tot mai bine și au descoperit că, atunci când o foloseau împreună, puteau să facă lucruri uimitoare.

Dar cu putere venea și responsabilitate. Întrebarea esențială rămânea: pentru ce scopuri aveau să folosească această putere? Aveau să o țină secretă sau aveau să o dezvăluie lumii? Și ce consecințe avea să aibă această alegere?


Capitolul 3. Cutia Misterioasa


Într-o zi, în timp ce Ari căuta prin sertarul vechi și prăfuit din dormitorul său după niște hârtii, a dat peste o cutie de metal. Era o cutie mică și veche, iar când Ari a deschis-o, a găsit în interior niște bomboane de ciocolată înfășurate în hârtie argintie.

— Carmen, uite ce am găsit! exclamă Ari. O cutie veche cu bomboane de ciocolată.

Carmen se apropie de el și privi cu interes cutia și bomboanele.

— De unde o ai? întrebă ea.

Ari își aminti brusc de noaptea când un călugăr misterios îi dăduse cutia cu bomboane pe dealul Mitropoliei din București. Îl văzuse pe călugărul îmbrăcat într-o roba verde în timp ce se plimba în tăcere pe aleile din apropierea bisericii.

— Am primit-o de la un călugăr într-o noapte, cu mult timp în urmă, pe dealul Mitropoliei, spuse Ari. Am uitat complet de ea.

Carmen se uită la el cu ochii mari.

— Un călugăr? Și ce ți-a spus când ți-a dat cutia asta?

Ari își aminti cu greu detaliile întâlnirii. Călugărul nu spusese prea multe. El îi oferise simplu cutia și i-a spus să aibă grijă de ea.

— Nu mi-a spus prea multe, doar să aibă grijă de cutie. Am crezut că era doar un dar obișnuit de la un străin ciudat.

Carmen începu să deschidă bomboanele de ciocolată și găsi o notiță mică în interior.

— Uite, Ari, aici e o notiță, spuse ea.

Carmen citi cu atenție:

"Cutia aceasta conține puterea pe care o cauți. Ea a fost încredințată nouă pentru a o păstra și proteja. Acum este timpul să o folosiți cu înțelepciune."

— Iti aduci cumva aminte, daca ai mancat din bomboane in ziua in care ai dat bacul? intreba Carmen plina de curiozitate.

— Da! a fost ziua mea si, egoist cum stii ca sunt, nu m-am indurat sa impart cele 33 de bomboane cu colegii.

Ari și Carmen se uitau unul la celălalt, uluiți. Era clar, cutia și bomboanele de ciocolată aveau o legătură cu puterea lui inexplicabilă. Dar cum puteau să o folosească cu înțelepciune și să descopere adevărul din spatele acestei daruri enigmatice?


Capitolul 4: Călătoria spre Florența


Ari și Carmen s-au aplecat cu atenție asupra cutiei pictate cu simboluri misterioase. În timp ce studiau îndeaproape fiecare detaliu, au observat că exista un simbol care se repeta în mod constant pe toate părțile cutiei - o rună străveche, complet necunoscută pentru ei. Această rună era simetrică și complexă, ca și cum ar fi purtat o semnificație profundă.

Cei doi prieteni au decis să facă mai multe cercetări asupra acestei rune. Au descoperit că aceasta era asociată cu mistere și legende vechi, dar informațiile erau limitate și neclare. Cu toate acestea, runa părea să aibă o putere și o semnificație aparte, ceea ce le-a stârnit curiozitatea și determinarea de a afla mai multe.

În timp ce Ari și Carmen continuau să studieze simbolurile și să caute informații despre rună, au făcut o descoperire surprinzătoare. Cu ajutorul unui profesor de limbă și cultură latină, au reușit să descifreze câteva cuvinte pe cutie care indicau proveniența ei.

Se pare că cutia și bomboanele de ciocolată proveneau de la un vechi negustor din Florența, Italia. Negustorul trăise cu mult timp în urmă și avusese un mic atelier pe celebrul pod Ponte Vecchio. Informațiile erau încă neclare, dar Ari și Carmen se simțeau din ce în ce mai atrași de acest mister și hotărâți să afle mai multe.

Fără să mai stea pe gânduri, cei doi au luat o decizie radicală. Au cumpărat bilete de avion către Florența și s-au pregătit să plece într-o călătorie plină de incertitudini și aventuri. Nu numai că voiau să afle mai multe despre originea cutiei și a puterii ei, dar avea o altă preocupare serioasă: stocul de bomboane de ciocolată se micșora alarmant, iar această putere ciudată părea să depindă de ele.

Ari și Carmen au pus în mișcare planurile lor pentru călătoria în Italia, unde se așteptau să găsească răspunsuri la întrebările care îi obsedau și să dezlege misterul cutiei și al puterii ei enigmatice. Dar nu aveau nicio idee că aventura lor îi va duce pe căi neașteptate și că vor trebui să se confrunte cu pericole și secrete mult mai profunde decât și-ar fi putut imagina vreodată. 

*
După o serie de întâmplări nefericite în aeroportul din București, Ari și Carmen au pierdut avionul către Florența. Cu puținii bani pe care îi aveau, au hotărât să încerce să călătorească din oraș în oraș cu autostopul. Erau determinați să ajungă în Italia și să afle mai multe despre misterioasa cutie și puterea ei. In Budapesta l-au intalnit pe Nicolae, un vagabond cu părul alb și ochii blânzi, care trăia pe străzi și se baza pe mila oamenilor pentru a supraviețui. Nicolae era un vagabond în căutarea unor locuri mai generoase din care să poată să cerșească. Când a aflat de povestea lui Ari și de puterea lor ciudată, Nicolae a văzut o oportunitate de a face mai mulți bani și i-a propus să facă primul lor truc în Budapesta. Pe lângă Nicolae, Ari și Carmen au avut parte de o altă întâlnire neașteptată. Maximus Alexandros, un vechi prieten din facultate care studia filosofia și scrierile sanscrite, s-a alăturat călătoriei lor în timpul opririi lor în Budapesta. Maximus era un om înțelept și curios, mereu în căutare de înțelepciune și cunoaștere, și a fost intrigat de povestea lor. — Ari, Carmen, am auzit despre aventura voastră ciudată și nu am putut să stau departe de această călătorie misterioasă, spuse Maximus. Cunoșterea și înțelepciunea se găsesc în cele mai neașteptate locuri, iar eu cred că răspunsurile la întrebările voastre se pot ascunde în tainele lumii. În Budapesta, sub îndrumarea lui Nicolae, Ari a făcut primul lor truc în fața unei mulțimi uluite. Cu ajutorul puterii inexplicabile, el a levitat în aer pentru câteva momente, lăsându-i pe spectatori fără cuvinte. O cutie de donații a fost pusă în fața lor, și oamenii au început să doneze generos, impresionați de performanță.

*

Ofițer de poliție: (cu un ton autoritar) Ați fost prinși în flagrant în timpul unei înșelăciuni publice. Credem că ceea ce ați făcut a fost doar o farsă pentru a câștiga bani de la oamenii din stradă.

Ari, încercând să explice.

—Nu, vă rog să ne ascultați. Ceea ce am făcut nu a fost o înșelăciune. Avem o putere reală. — Da, este adevărat, interveni Carmen. Putem să levităm, dar nu știm cum funcționează. Nu avem control asupra ei. —Levitați, spuneți? intreba Ofiterul de politie sceptic. Sunteți siguri că nu e doar o iluzie sau ca nu ati consumat droguri sau alte substante psihogenice? — Ceea ce spunem este adevărat, ofițere, interveni Alexandros cu mult calm. Da, credem că puterea noastră lui Ari este legată de această cutie și bomboanele. Nicolae, încurajându-i pe ceilalți raspunse: 

—Dacă ne-ati da bomboanele confiscate, am putea să vă arătăm că nu este nicio înșelăciune. Ofițer de poliție suspectând se intreba" Și dacă aceste bomboane ar fi droguri?" Ari: (determinat) Nu sunt droguri, ofițere. Ne putem dovedi inocența. ofițerii de poliție au fost reticenți la început, suspectând că aceasta era doar o încercare de a evada de sub acuzații. Cu toate acestea, insistența lui Ari și pledoariile lor au început să îi facă pe ofițerii de poliție să se gândească la posibilitatea că povestea lor ar putea fi adevărată.

Ofițer de poliție încă sceptic zise" Bine, vom face acest test, dar vă avertizez să nu încercați să ne păcăliți. Polițistul aduse bomboanele confiscate și le puse pe masă. Ari mănâncă o bomboană și, în fața ochilor uluiți ai polițiștilor, începu să leviteze ușor în aer. —Bine, accepta poltistul, dar tot nu suntem convinși că nu este o înșelăciune. Si lua o bomboana si astepta sa se ridice si el. Dar nimic nu se intampla. Ofiteru ramanea lipit de pamant ca un bolovan. Probabil ca era prea greu, usor ponderal, caci nu se clintea deloc.

Veti ramane in custodie pentru 24 de ore, asa cum prevede legea. Când ușa celulei de detenție a bătut în urma lor, Ari, Carmen, Nicolae și Maximus s-au privit unii pe alții cu priviri neliniștite. Lumina rece a becului de deasupra capului lor arunca umbre stânjenitoare pe pereții de cărămidă dezolantă. Ari, cu părul lui lung și negru, care acum arăta mai dezordonat decât de obicei, a început să-și frământe mâinile nervoas. 

—"Ce facem acum? Cum ne-am putut trezi într-o astfel de situație?" Carmen, cu ochii ei mari și senini, încerca să rămână calmă. 

—"Trebuie să ne liniștim, Ari. Nu suntem vinovați de nimic. Trebuie să ne apărăm și să-i convingem pe oamenii aceștia că levitația noastră nu a fost o înșelătorie." Nicolae, cu o barbă neîngrijită și părul dezordonat, părea mai puțin preocupat de situație. 

—"Nu cred că ne putem aștepta la mult ajutor din partea acestor polițiști corupți. Trebuie să ne bazăm pe propria noastră inteligență și ingeniozitate." Maximus, un om cu un zâmbet permanent pe buze și o încredere nestramutată în propriile sale abilități, s-a aplecat spre ceilalți. 

—"Haideți să punem capul la treabă. Avem nevoie de un plan. Cum putem demonstra că levitația noastră nu a fost o înșelătorie?"

—Nu va mai faceti atatea griji, fratilor, interveni Nicolae care fusese de multe ori arestat pentru cersetorie. Aici putem dormi peste noapte, fara sa platim chirie la vre-o pensiune, si in plus avem si o masa calda maine dimineata. Ne vor retine doar 24 de ore, vom primi o amenda, care cel mai probabil nu va fi niciodata platita. Ceilalti incuvintara, si isi alese paturil, intinse paturile si isi acceptara soarta.

—De ce nu a functionat portiunea magica si cu politistul? ii sopti Ari lui Carmen.

—Nu stiu, dar e prea tarziu si sunt prea obosita sa ma mai gandesc la asta. Carmen isi alese patul de sus si se ghemui ca un copil in pantecul mamei.


Capitolul 5: În Căutarea Misterelor

Cu banii câștigați din trucul lor de levitație în Budapesta, Ari, Carmen, Nicolae și Maximus au decis să închirieze o rulotă pentru a-și continua călătoria prin Europa. Rulota le oferea o oază de confort și mobilitate în călătoria lor aventuroasă. Drumul i-a purtat în Viena, unde aveau să întâlnească doi turiști francezi, Paul și Elise. Ari: (zâmbind) Uau, Viena este absolut minunată! Uita-te la toate aceste clădiri frumoase! Carmen: (încântată) Da, este cu adevărat fermecătoare. Și cu rulota noastră, avem toată libertatea de a explora. În timp ce se plimbau prin străzile Vienei, au întâlnit cuplul de turiști francezi, Paul și Elise, care păreau entuziasmați de oraș la fel de mult ca și ei. S-au apropiat și au început să discute despre atracțiile din zonă și experiențele lor de călătorie. Paul: (zâmbind) Salut, suntem Paul și Elise, din Franța. Sunteți la Viena pentru prima dată? Ari: (prietenos) Da, suntem din România și suntem într-o călătorie aventuroasă prin Europa. Carmen: (adăugând) Suntem bucuroși să ne întâlnim cu alți călători. Ce vă aduce pe voi în Viena? Paul: (enigmatic) Suntem mereu în căutare de oportunități interesante de afaceri și de descoperiri inovatoare. Elise: (dându-și ochii peste cap) Paul, nu începe din nou cu asta. Suntem doar în vacanță. În scurt timp, conversația s-a concentrat pe subiectul puterii ciudate pe care Ari și prietenii lui o dețineau. Paul și Elise au devenit tot mai interesați și au început să pună întrebări detaliate despre originea și funcționarea acestei puteri. Maximus: (cu o ușoară îndoială) Sunteți foarte interesați de asta. De ce? Paul: (zâmbind) Să spunem că suntem interesați de posibilități inovatoare și tehnologii avansate. Credem că această putere ar putea avea un potențial uriaș pe piață. Nicolae: (ridicând o sprânceană) Sunteți oameni de afaceri, nu-i așa? Elise: (încercând să calmeze lucrurile) Da, dar nu vrem să vă forțăm să faceți ceva ce nu doriți. Suntem doar curioși și fascinați de ceea ce faceți. Ari și prietenii lui, în naivitatea lor, nu și-au dat seama de adevăratele intenții ale lui Paul și Elise. Erau bucuroși că împărtășeau puterea lor cu alții, dar nu știau că cei doi turiști francezi vedeau în această putere o oportunitate de a face profit. În următoarele zile, prietenia lor cu Paul și Elise avea să se adâncească, dar Ari și Carmen aveau să înțeleagă prea târziu că existau lucruri mai importante decât profitul și că puterea lor ar putea avea consecințe neașteptate. Astfel, aventura lor se complică și mai mult, iar misterul cutiei și al puterii ei ciudate se adâncește într-un mod periculos.


*


Pe măsură ce timpul trecea, Paul și Elise au devenit din ce în ce mai apropiați de grupul lui Ari și Carmen. Cu toate acestea, adevăratele lor intenții erau încă ascunse sub un strat subțire de prietenie aparentă. Ei își doreau să afle mai multe despre originea și sursa puterii lui Ari și să profite de aceasta.

 Elise: (zâmbind fermecător) 

Ari, ai vrea să vii în camera mea de hotel mai târziu? Am ceva să-ți arăt. 

 Ari: (rămânând rezervat) 

Ehm, mulțumesc pentru invitație, dar trebuie să mă gândesc. Suntem în mijlocul unei călătorii și...

 Carmen: (interpelându-l pe Ari) 
Poate ar trebui să te duci și să vorbești cu Elise, Ari. Poate are ceva important de spus. 

Paul: (aprobând) 
Da, nu trebuie să vă faceți griji. Ne putem ocupa de rulotă și de celelalte treburi. Ari a acceptat în cele din urmă invitația lui Elise, dar cu o ușoară neîncredere. Oricum, era curios să afle mai multe despre adevăratele lor intenții. Mai târziu, în camera de hotel a lui Elise, Ari și Elise au început să discute despre puterea sa ciudată. 

 Elise: (apropiindu-se de Ari) 
Știi, Ari, puterea ta mă fascinează cu adevărat. 

 Ari: (ezitând) 
Da, este ceva cu adevărat neobișnuit. Dar ce vrei să faci cu această informație? 

 Elise: (zâmbind seducător) 
Aș vrea să învăț mai multe, să explorez limitele acestei puteri. Poate putem face asta împreună. Fără să aștepte un răspuns din partea lui Ari, Elise s-a apropiat de balconul camerei de hotel, iar Ari a urmat-o. Cu o mișcare uimitoare și o concentrare profundă, Ari a folosit puterea din degetele sale pentru a o ține suspendată în aer, într-o levitație orizontală deasupra balconului. 

 Ari: (privind-o în ochi) 
Uite ce pot face. Este incredibil, nu-i așa? 

 Elise: (cu respirația tăiată) 
Da, este absolut uluitor! În acel moment, Paul a intrat în cameră și a privit cu un zâmbet de satisfacție demonstrația lui Ari și reacția lui Elise. 

 Paul: (aprobat) 
Uimitor, Ari! Dar poate ar trebui să o aduci înapoi pe Elise pe balcon. Ari a adus-o în siguranță pe Elise înapoi pe balcon, iar Paul și Elise au început să discute în șoaptă despre posibilitățile care le stăteau în față. 


*
Grupul a hotărât să mai rămână mai multe zile în Viena pentru a se bucura de frumusețile orașului și pentru a se odihni înainte de a-și continua călătoria. Cu toate acestea, stocul lor de bomboane de ciocolată scădea rapid în fiecare zi, și Ari știa că vor avea nevoie de mai mult pentru a-și menține puterea inexplicabilă. Paul și Elise au făcut o propunere neașteptată. Au decis să sponsorizeze întreaga călătorie a grupului și să le ofere bani pentru a cumpăra mai multe bomboane de ciocolată. Nu mai era nevoie de alte trucuri în piețe, deoarece cuplul francez era hotărât să îi ajute să continue călătoria și să afle mai multe despre puterea lor. Elise: (convinsă) Ari, trebuie să înțelegi că puterea ta este incredibilă. Dar nu ar trebui să fie folosită pentru divertisment ieftin sau pentru profituri personale. Poți face mult mai mult cu ea. Ari: (reflectând) Ce vrei să spui, Elise? Elise: (serioasă) Cred că poți face ceva mare cu această putere. Poți să ajuți oamenii, să schimbi lumea. Dar pentru asta, trebuie să îți concentrezi puterea și să o folosești în scopuri nobile. Paul: (adăugând) Suntem aici să vă ajutăm să vă descoperiți potențialul adevărat și să vă ghidăm pe calea cea bună. Ari a început să reflecteze asupra cuvintelor lor și asupra propriei lui călătorii. Începuse să creadă tot mai mult în destinul său ca Salvator, în ideea că puterea lui avea un scop mai mare decât aparenta lor distracție cu trucurile în piețe. Cu fiecare bucățică de ciocolată consumată, Ari părea să piardă contactul cu realitatea și să se adâncească într-o lume de posibilități nebănuite. Carmen: (îngrijorată) Ari, trebuie să gândim cu atenție cum folosim această putere. Nu putem să o risipim. Ari: (începând să accepte responsabilitatea) Ai dreptate, Carmen. Poate că a venit momentul să ne concentrăm asupra adevăratului scop al acestei puteri.


*
Carmen devenea tot mai geloasă pe prezența Elisei în viața lui Ari. Ea simțea că Elise încearcă să îl atragă pe Ari de partea ei și să îl îndepărteze de grup. Carmen era hotărâtă să nu mai continue în această direcție și a luat o decizie drastică. Carmen: (cu voce tremurândă) Ari, cred că nu mai merită efortul. Nu pot să continui să văd cum încerci să o impresionezi pe Elise. Ari: (încercând să se explice) Carmen, nu înțelegi... Carmen: (întrerupându-l) Nu vreau să aud scuze. Am decis să renunț la călătorie și să mă întorc în București. Ari: (îngrijorat) Carmen, te rog să nu faci asta. Putem rezolva această situație. Carmen: (răspicat) Nu, Ari. E timpul să mergem pe căi separate. Decizia lui Carmen a lăsat un gol în grup, iar prietenii lor erau șocați de despărțirea lor. Nicolae a decis să rămână în Viena, deoarece orașul se dovedea a fi un loc generos pentru a face bani pe străzi și el simțea că poate contribui la grup cu câștigurile lui. Nicolae: (privindu-i pe ceilalți) Cred că am găsit un loc stabil aici. Viena este un oraș generos cu cei care cerșesc. Alexandros: (anunțând cu regret) Am primit o veste proastă. Părinții mei au nevoie de asistență medicală în București. Trebuie să mă întorc acasă de urgență. Grupul era acum dezmembrat, iar călătoria lor se părea că nu își atinge finalul. Ari se simțea pierdut și confuz, iar senzația de destin și puterea misterioasă pe care o deținea păreau să devină tot mai evazive. Aveau nevoie să se regăsească și să își clarifice obiectivele pentru a-și putea continua aventura.

Cei trei, Ari, Paul și Elise, au luat trenul către Milano, dar atmosfera era tensionată după despărțirea de Carmen, Nicolae și Alexandros. Ari avea doar o singură bucățică de ciocolată rămasă și, în lumina recentelor evenimente, a hotărât să nu o consume, conștient de faptul că nu mai putea risca să-și piardă legătura cu realitatea. În Milano, Ari a decis să ia o decizie radicală. În timp ce Paul și Elise erau ocupați în stația de tren, el și-a schimbat biletele de tren și a luat un alt tren, cu destinația Florența, fără a-i informa pe cei doi francezi despre această schimbare. Ari: (privind înapoi la gara Milano) Trebuie să continui această călătorie pe cont propriu. Nu pot să continui să fiu influențat de Paul și Elise.


Capitolul 7: Dispariția


Ari dispăruse fără urmă în gara din Milano, iar timpul trecea fără ca niciun semn să apară cu privire la soarta lui. Carmen, îngrijorată și neliniștită de dispariția prietenului ei, a început să caute informații despre el. Prin intermediul prietenilor comuni și al informațiilor pe care le-a putut aduna, a aflat că nimeni nu mai știa nimic despre Ari de mult timp. 

Timpul a trecut, iar Carmen a încercat să păstreze vie memoria lui Ari, dar senzația de gol și incertitudine o bântuiau mereu. Nu a putut să își găsească liniștea și a decis să ia legătura cu familia lui Ari pentru a obține mai multe informații despre dispariția sa misterioasă.

 Carmen a reușit să localizeze familia lui Ari și, cu un inimă grea, a inițiat o discuție cu aceștia pentru a afla mai multe despre ultimii ani ai prietenului ei. 

Carmen: (cu o voce tremurândă) 
Buna ziua, sunt Carmen, o prietenă veche a lui Ari. Mi-am pierdut contactul cu el de ani buni și aș vrea să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat cu el. 

Mama lui Ari: (îngrijorată) 
Carmen, ne pare atât de rău că nu știm nimic despre el. După ce a plecat din Europa, nu am mai avut nicio veste de la el. 

 Tatăl lui Ari: (adăugând) 
Am căutat și noi, dar nu am găsit nicio urmă. Suntem îngrijorați pentru siguranța lui. Anii treceau, iar Carmen nu reușea să obțină nicio informație despre Ari. Fără niciun indiciu sau pistă, dispăruse fără urmă, iar misterul înconjoara totul în jurul lui. Carmen a hotărât că nu putea să rămână în această incertitudine și a luat o decizie curajoasă. Ea a pornit în căutarea lui Ari, hotărâtă să afle adevărul despre ce i se întâmplase și să-l aducă înapoi, dacă era posibil. Astfel, aventura ei de căutare a lui Ari avea să înceapă, iar Carmen era hotărâtă să dezlege misterul și să descopere adevărul despre prietenul ei dispărut.


Capitolul 8: Rătăcirile Elizei


Eliza era o femeie cu o frumusețe strălucitoare, cu părul roșu ca focul, care atrăgea privirile oriunde mergea. Așa l-a cunoscut pe fostul ei soț, Paul, captivat de farmecul ei deosebit. Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat în aventura din Hotelul Viena cu Ari avea să schimbe complet perspectiva ei asupra vieții și asupra propriei ei persoane. După acea aventură, Eliza se simțea ca și cum ar fi descoperit o latură necunoscută a ei însăși. În ciuda relației sale anterioare cu Paul, aventura cu Ari o făcuse să simtă ceva cu totul diferit. Își dorea cu ardoare să îl aibă doar pentru ea, iar dorința ei era atât de puternică încât a cerut o bucată din ciocolata misterioasă pe care Ari o avea, probabil din Florența. Eliza: (amintindu-și cu uimire) A scos tabacheta și am mușcat împreună. Ce a urmat nu îmi pot explica. Știu doar că m-am trezit în camera de gardă la urgențe. Aveam mușcături pe tot corpul, iar Ari avea urme de gheare pe spate, ca și cum ar fi fost sfâșiat de o ursoaică sălbatică. Cu această experiență, Eliza părea să se transforme, să devină mai impulsivă și mai în căutare de senzații puternice. Cuvintele lui Ari, "Niciodată nu m-am înălțat atât de sus, niciodată n-am căzut atât de jos," păreau să descrie perfect schimbarea profundă pe care o experimentase. Carmen a simțit că această poveste, deși suprarealistă, era reală și că Eliza nu ar inventa asemenea fantezii complicate. În căutarea adevărului despre Ari, avea să continue să afle mai multe despre persoanele implicate în acea aventură neobișnuită. Carmen a simțit că trebuie să își extindă cercetările și să caute informații noi despre Ari de la oricine ar putea avea cunoștințe sau amintiri legate de el. În acest sens, Eliza, fosta parteneră a lui Paul și una dintre persoanele care ar fi putut avea legătură cu trecutul lui Ari, părea să fie o sursă potențială. Carmen a decis să îi scrie lui Eliza, punându-i întrebări legate de Ari și evenimentele din trecut. După câteva zile de așteptare tensionată, Carmen a primit un răspuns din partea Elizei și a stabilit o întâlnire cu aceasta la Viena, în locul lor de întâlnire obișnuit. Eliza: (nedumerită) Cu ce să încep? Carmen a simțit că trebuie să fie sinceră și deschisă cu Eliza, chiar dacă subiectul era complicat și sensibil. Carmen: (rezolvată) Păi, știu în mare tot mai puțin ce a urmat în acel hol de Hotel. (întrerupându-se pentru o clipă) Descopăr că a fost mai mult decât o aventură în Hotelul Viena între voi trei. Mai ales între tine și Ari. Eliza părea să fie surprinsă de sinceritatea și deschiderea lui Carmen. Era clar că existau taine și aspecte ale acelei părți a vieții lor pe care Carmen dorea să le afle și să înțeleagă. Întâlnirea dintre Carmen și Eliza avea să dezvăluie noi informații și detalii despre Ari, trecutul lor comun și ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, aducându-le mai aproape de răspunsurile pe care le căutau amândouă.

Eliza, cu privirea pierdută în amintiri, începu să se destăinuie lui Carmen. Părea că avea nevoie să împărtășească o parte din trecutul lor comun, în special perioada din tineretea lor. Eliza: (privind în gol) După ce am luat cu mari bătăi de cap Bacalaureatul, mi-am promis că voi avea o vară memorabilă. Frumusețea și tinerețea sunt o avere de care puțini oameni sunt conștienți. După ce au muncit și au făcut bani, oamenii își dau seama mult prea tărziu că au pierdut capitalul lor cel mai de preț, tinerețea. Câte zile de vacanță ai avut anul acesta? Așa ar trebui să măsurăm venitul pe cap de locuitor. Aveam destule zile libere, frumusețe și tinerețe. Singurul lucru care îmi lipseau erau banii. Carmen o asculta cu atenție, înțelegând că Eliza se gândea la acea perioadă ca la un timp al libertății și al posibilităților nelimitate. Cu toate acestea, era clar că aventura cu Ari și evenimentele din trecutul lor comun aveau să lase urme adânci în amintirile ei. Eliza avea să dezvăluie mai multe detalii și să împărtășească experiențele lor din acel timp, dezvăluind poate unele răspunsuri la întrebările lui Carmen despre Ari și despre ceea ce s-a întâmplat în perioada aceea.

Aventura din Hotelul Viena și momentul în care Eliza și Ari au mușcat din bucățica de ciocolată avea să devină un punct crucial în viața lor, o experiență pe care nu o puteau uita. După ce au gustat din acea ciocolată misterioasă, ceva cu totul neobișnuit și inexplicabil s-a întâmplat cu ei. În timp ce se învârteau unul în brațele celuilalt, au simțit cum încep să se ridice deasupra podelei. Senzația de gravitație părea să se evaporeze și erau înălțați în aer, ca și cum ar fi fost purtați de o forță nevăzută. Era o experiență uluitoare, una pe care nu o trăiseră niciodată înainte. Apoi, ceva neobișnuit s-a întâmplat cu Ari. În loc să continue să se bucure de această experiență stranie, el a început să urle. Urla cu o intensitate și o sălbăticie care i-au uimit pe toți cei prezenți. Sunetele sale erau asemănătoare cu cele ale unui vârcolac în pântecele nopții, un strigăt de disperare și de transformare.


Auuuu! Auuuu! Auuuuu! Eliza și ceilalți au fost cuprinși de teamă și confuzie. Nu înțelegeau ce se întâmpla cu Ari și cum putea să scoată astfel de sunete în timp ce se înălța deasupra podelei. Era ca și cum ar fi intrat într-o altă dimensiune, o lume a misterelor și a fenomenelor neobișnuite. Această scenă a rămas întipărită în mintea lor ca o experiență stranie și inexplicabilă, un moment în care realitatea părea să se amestece cu fantezia și cu necunoscutul. De aici, drumul către aflarea adevărului despre Ari și ciocolata misterioasă părea să fie mai labirintic și mai complex decât și-ar fi putut imagina vreodată.



Capitolul 9. Pe urmele calatorului

Carmen a ajuns în Florența cu un sentiment de determinare și anticipație. Acest oraș plin de istorie și artă părea să fie locul potrivit pentru a căuta răspunsuri la întrebările sale despre Ari și puterea sa inexplicabilă. Știa că avea o misiune importantă, iar răspunsurile se aflau, poate, în această frumoasă metropolă italiană. În Piazza del Duomo, Carmen a început să caute cu atenție în jur. A încercat să reproducă scenariul din clipul viral, imaginându-și pe Ari levitând chiar în locul acela. În timp ce se plimba, a observat o mică mulțime de oameni adunați într-un colț al pieței. Speranța i-a crescut când a văzut că aceștia se uitau la un bătrân cu barbă albă, învăluit într-o roba verde, care stătea la o masă acoperită de cutii de ciocolată. S-a apropiat discret și a încercat să asculte conversația. Oamenii păreau să fie fascinați de povestirile bătrânului, care părea să aibă o legătură profundă cu ciocolata și cu puterile neobișnuite pe care aceasta le conferă. Carmen l-a auzit menționând numele lui Ari și levitația. Cu un sentiment de speranță și nerăbdare, Carmen s-a hotărât să se apropie și să abordeze bătrânul, sperând că acesta avea să îi ofere răspunsuri la întrebările ei. Era momentul să afle mai multe despre Ari și să descopere secretul din spatele cutiilor de ciocolată și al puterilor lor uluitoare.

Când Carmen s-a apropiat de bătrânul cu barbă albă, încercând să îi adreseze întrebări despre Ari și puterea sa de a levita, a fost surprinsă să își dea seama că acesta nu era nimeni altul decât Nicolae, unul dintre tovarășii de călătorie ai lui Ari din trecut. În momentul acela, Carmen și-a amintit de Nicolae și de aventura lor în Budapesta, unde au fost amândoi reținuți de poliție pentru trucurile lor de stradă. Carmen a simțit că Nicolae era o piesă importantă în acest puzzle misterios legat de Ari și puterea sa neobișnuită. Ea a hotărât să stea de vorbă cu Nicolae, să afle mai multe detalii și să exploreze amintirile sale despre Alexandros, prietenul lor comun.


Nicolae a început să își amintească de Alexandros și de evenimentele din trecut. El a dezvăluit noi detalii despre destinul lui Alexandros și despre cum a ajuns să se întoarcă în București pentru a-și ajuta familia. Povestea lui era și ea plină de enigme și mistere, care păreau să fie strâns legate de puterile lui Ari și de ciocolata ciudată pe care o deținea. Carmen a ascultat cu atenție și cu un sentiment de determinare crescut. Avea impresia că era pe cale să descopere mai multe secrete și răspunsuri la întrebările ei, și că aceste revelații ar putea să îi ducă mai aproape de adevărul din spatele acestei povești incredibile.

Carmen (cu uimire): Nicolae! Ești tu? Nu îmi vine să cred! Nicolae (zâmbind ușor): Carmen! Ce faci aici în Florența? Și de ce ești interesată de Ari? Carmen (cu curiozitate): Am venit să îl găsesc pe Ari și să aflu mai multe despre puterea lui de a levita. Și despre ciocolata misterioasă. Nicolae (reflectând): Ah, Ari... Da, a fost ceva cu adevărat extraordinar în legătură cu el. Și despre ciocolata aia, am aflat câte ceva. Carmen (cu nerăbdare): Spune-mi tot ce știi, Nicolae. Acesta este un mister pe care trebuie să-l dezlegăm. Nicolae (începând să povestească): Bine, să începem cu ciocolata. Ari a primit acea cutie misterioasă de la un călugăr într-o noapte pe dealul Mitropoliei din București. Nu știa ce să facă cu ea la început, dar Ari a descoperit puterea ei când a mușcat dintr-o bucată. Carmen (cu interes): Puterea să leviteze, nu-i așa? Nicolae (confirmând): Exact. Într-adevăr, putea să leviteze, dar ciocolata părea să aibă și alte efecte asupra lui. A început să se comporte ciudat, să aibă viziuni și să aibă puteri pe care nici el nu le înțelegea complet. Carmen (încurajându-l): Și ce s-a întâmplat cu ciocolata după aceea? Nicolae (căutând în amintiri): Am încercat să o păstrăm cât mai mult timp posibil, dar Ari a început să consume bucățile mai repede decât am fi crezut. Și apoi, au fost momente când nu l-am mai văzut deloc pe Ari. Carmen (curioasă): Unde a dispărut? Nicolae (ridicând din umeri): Asta e întrebarea pe care ne-o punem cu toții. Din câte am aflat, Ari a plecat spre Milano, dar acolo urmele lui s-au pierdut. Și acum, Carmen, tu ce vrei să afli? Carmen (hotărâtă): Vreau să găsesc răspunsuri. Să aflu ce s-a întâmplat cu Ari și de ce avea acele puteri. Vreau să dezleg acest mister, Nicolae. Nicolae (cu seriozitate): Eu sunt de acord să te ajut, Carmen. Împreună, poate vom afla mai multe și vom descoperi adevărul.

Carmen (curioasă): Nicolae, spune-mi mai multe despre Alexandros. Ce s-a întâmplat cu el după ce am părăsit Budapesta? Nicolae (reflectând): Alexandros era un om foarte dedicat studiilor și căutărilor sale filosofice. După despărțirea noastră, el a continuat să studieze textele sanscrite și a călătorit în diverse locuri pentru a-și îmbogăți cunoștințele. Carmen (cu interes): Dar ai menționat că a căutat pe cineva, pe Regreta, dacă îmi amintesc bine. Nicolae (confirmând): Da, Regreta era iubita lui, și se pare că ea s-a pierdut în lumea jocurilor virtuale. Alexandros a devenit disperat să o găsească și a ajuns să primească sfaturi de la Ari, prietenul nostru comun. Carmen (curioasă): Ce fel de sfaturi îi dădea Ari? Nicolae (explicând): Ari i-a spus lui Alexandros că ar trebui să efectueze un ritual straniu pentru a o găsi pe Regreta. Era un ritual legat de călătorii astrale și de transcenderea realității virtuale. Alexandros a acceptat și a început să efectueze acest ritual pe scările Național Gallery din Londra. Carmen (uimită): Pe scările Național Gallery? Asta sună destul de bizar. Nicolae (continuând povestea): Da, și chiar a fost bizar. Ritualul a atras atenția publicului și a trecătorilor, iar Alexandros a ajuns într-o stare de transă profundă. Cu toate acestea, nu a reușit să își recupereze iubita și a dispărut în cele din urmă în Himalaya în căutarea ei. Carmen (îngrijorată): Dar ce s-a întâmplat cu el acolo? Nicolae (discutând cu alpinistul TJ): Am aflat ulterior de la un alpinist pe nume TJ că Alexandros a fost văzut în Himalaya în căutarea Regretei. Se pare că el a căutat-o prin munți, dar nimeni nu știe cu exactitate ce s-a întâmplat cu el. Rămâne o enigmă, Carmen. Carmen (întristată): Așa de multe mistere în jurul lor... Dar trebuie să aflu mai multe, Nicolae. Așa că, vom continua să căutăm răspunsuri...


Capitolul 10: din Cartea Magica


Alexandros și Ari au studiat impreuna în timpul cursurilor de la Institutul de Cercetări în Științe Numinoase. 
Carmen (încântată): Ce ați găsit în acea carte? Avea informații despre trecut și viitor? 

Nicolae (reflectând): Da, Cartea Magica conținea informații despre trecut și viitorul celui care o deținea. Alexandros mi-a povestit că, în timpul unei lecții, două pagini din carte au rămas lipite una de cealaltă, iar el a încercat să le desprindă. Din greșeală, a șters un verset scris cu roșu. 

Carmen (curioasă): Și cum a rezolvat Ari situația?

 Nicolae (explicând): Ari a luat cartea din mâinile lui Alexandros și a trecut palma peste pagină de mai multe ori. În mod miraculos, toate cuvintele și versetele au dispărut de pe cele două pagini, ca și cum ar fi fost șterse digital.

 Carmen (uimită): Deci, Ari avea control asupra cărții? Cum a putut face asta? Nicolae (căutând cuvinte): Nu știm cu exactitate. Ari a spus că Cartea Magica conține trecutul și viitorul celui care o deține, și că trebuie să rămână închisă pentru ca povestile scrise în ea să apară. Când o deschizi, ele dispar. 

 Carmen (înțelegând mai mult): Deci, Cartea Magica este o comoară de informații și puteri magice. Oare ce s-a întâmplat cu ea după dispariția lui Alexandros? 

 Nicolae (părând preocupat): Nu știm, Carmen. Probabil că ar trebui să încercăm să aflăm mai multe despre soarta acelei cărți și despre cum a ajuns să fie legată de Ari și de dispariția lui Alexandros.

Carmen (contemplativă): Așa că bomboanele de ciocolată erau doar o modalitate de a ascunde adevărata lui putere... sau poate de a-și masca nebunia. Nicolae (cu regret): Da, Carmen, cred că era ceva mult mai profund și mai complex la mijloc decât simpla ciocolată. Ari a fost mereu un om misterios și enigmatic. Carmen (reflectând): Cine ar fi crezut că în spatele acestui aparent truc inofensiv cu bomboanele de ciocolată se ascundea o lume atât de complexă și tulburătoare? Nicolae (gânditor): E greu de înțeles o astfel de poveste, dar cred că Ari a avut un destin neobișnuit, iar puterile lui nu erau doar fizice, ci și spirituale sau mentale. Carmen (hotărâtă): Trebuie să aflu mai multe despre el și despre tot ce s-a întâmplat. Poate că găsesc răspunsuri în legătură cu dispariția lui Alexandros și cu ceea ce s-a întâmplat cu Cartea Magica. Nicolae (sprijinind-o): E o idee bună, Carmen. Carmen (hotărâtă): Da, Nicolae, sunt hotărâtă să aflu adevărul și să îl găsesc pe Ari, indiferent cât de complicată sau ciudată ar putea fi această călătorie. Nicolae (încheind): Atunci, să începem săpătura noastră în trecutul și misterele lui Ari, și poate că vom descoperi că totul se leagă în cele din urmă.

Carmen (vorbind la telefon): Bună, Tj, sunt Carmen. Am auzit că ai fost ultima persoană care l-a văzut pe Alexandros înainte să dispară. Aș vrea să aflu mai multe despre el și despre aventura voastră la Școala de Magie. Tj (surprins): Carmen? Da, am auzit de tine. Sigur, sunt dispus să îți povestesc câteva lucruri. Alexandros a fost un prieten apropiat și o persoană extraordinară. Carmen (curioasă): Cum l-ai cunoscut pe Alexandros și cum ați ajuns să studiați împreună la Școala de Magie? Tj (amintindu-și): L-am întâlnit pe Alexandros în timpul unei călătorii în India. Am fost impresionat de pasiunea și dedicarea lui față de studiul magiei și filosofiei. Așa că ne-am hotărât să ne înscriem la Școala de Magie din Londra împreună. Carmen (curioasă): Știu că ai fost implicați într-o aventură în Himalaya. Ce s-a întâmplat acolo? Tj (înăbușind un suspin): Da, am fost. Era o căutare disperată a lui Alexandros pentru iubita lui dispărută în lumea jocurilor virtuale. Ari i-a sugerat un ritual straniu pe scările Național Gallery din Londra, iar apoi, Alexandros a plecat în Himalaya în căutarea ei. Carmen (îngrijorată): Dar de ce în Himalaya? Tj (explicând): Ari credea că există un loc sacru acolo, o conexiune între lumea noastră și lumea virtuală, unde el ar putea să o găsească pe iubita lui. Carmen (înțelegând): Așa că Alexandros a plecat în călătoria aceea în căutarea ei... Dar ce s-a întâmplat cu el?

Tj (cu o voce gravă): Da, a fost cumplit. Lupta lui cu iluziile și frigul era de nedescris. Am încercat să îl ajutăm, dar era aproape imposibil. Era ca și cum mintea și trupul lui erau prizoniere ale acelei lumi virtuale și a delirului. Carmen (gânditoare): Dar de ce spunea acele cuvinte? "Mama, Tata... Erau doar iluzii sau exista un sens ascuns în ele? Tj (reflectând): Nu știu cu exactitate, Carmen. Cuvintele lui Alexandros în acele momente erau un amestec de delir și visuri. Poate că pentru el, lumea iluzorie de acolo devenise mai reală decât cea a noastră. Carmen (curioasă): Ați încercat să îl aduceți înapoi în tabără sau să îl coborâți mai jos în munte? Tj (amintindu-și): Am încercat, dar vremea a devenit tot mai rea și niciun șerpar nu s-ar fi aventurat într-o astfel de furtună. Ne-am simțit neputincioși. Carmen (îndurerată): Povestea lui Alexandros este atât de tragică. Și faptul că nu ați putut face nimic pentru el... Tj (cu tristețe): Da, Carmen, este o poveste tragică. Nu am reușit să îl salvăm, și mi-e teamă că a dispărut în acele munți în căutarea iubitei lui virtuale. Carmen (hotărâtă): Mulțumesc, Tj... Tj (sprijinind-o): Succes, Carmen. Sper să găsești adevărul și să le aduci liniștea celor doi. Carmen (recunoscătoare): Mulțumesc încă o dată, Tj. Voi face tot ce pot pentru asta.


Capitolul 11: Scrisori


Carmen se așeză la masa ei și începu să scrie cu mâinile tremurânde o scrisoare către Eliza. Era un moment dificil pentru ea, dar simțea că trebuie să-și mărturisească sentimentele "Dragă Eliza, Sper că această scrisoare te găsește bine și într-o stare de spirit bună. Am simțit că trebuie să împărtășesc ceva cu tine, ceva ce mi-a fost greu să îmi recunosc și să îl accept. Am trăit împreună cu tine și cu Ari niște experiențe cu adevărat neobișnuite în acele zile nebune din Viena și din călătoriile noastre ulterioare. Am fost martoră la lucruri incredibile, dar nimic nu m-a intrigat mai mult decât Ari însuși. Eliza, în timpul acestor aventuri, am realizat că simt ceva pentru Ari. Nu știu dacă îl putem numi iubire, dar este cu siguranță un sentiment puternic. Ne-am cunoscut încă din liceu, dar abia acum înțeleg cât de special este el pentru mine. Nu pot să îmi explic complet aceste sentimente, deoarece Ari a fost întotdeauna un mister pentru mine. În ciuda aparențelor sale de bărbat excentric și ușor nebun, cred că există ceva profund în interiorul lui. Ceva care m-a fascinat și care mă face să îl simt diferit de ceilalți. Te rog să înțelegi că nu încerc să te rănesc sau să te fac să te simți inconfortabil. Eu consider că este important să împărtășesc aceste gânduri cu tine, mai ales că am avut ocazia să vorbesc cu tine despre Ari și despre aventurile noastre. Înțeleg dacă vei fi surprinsă sau dacă vei avea întrebări. Chiar dacă Ari a dispărut și nu știm exact ce s-a întâmplat cu el, cred că el a fost o parte importantă a vieții noastre și merită să aflăm mai multe despre el. Mulțumesc pentru că m-ai ascultat și pentru că ești o prietenă minunată. Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar sunt recunoscătoare că am avut ocazia să te cunosc și să trecem prin aceste experiențe împreună. Cu dragoste și recunoștință, Carmen" Carmen puse cu grijă scrisoarea într-un plic și o trimise către Eliza, sperând că acest pas îi va ajuta să înțeleagă mai bine trecutul lor și misterul lui Ari.

A doua scrisoare a lui Carmen: "Aceea a fost una dintre cele mai dificile zile din viața mea, Eliza. Știu că nu ar fi trebuit să-i spun acele cuvinte, dar eram atât de frustrată și de confuză. Vroiam să îi deschid ochii, să îi arăt că poate nu este atât de special pe cât credea, că poate nu are acele puteri magice pe care le bănuia. Dar în loc să îl fac să se simtă mai bine, l-am rănit profund. Nu îmi dau seama ce anume îl făcea să creadă că poate levita sau să aibă acele puteri speciale. Poate că era doar o formă de escapism pentru el, o modalitate de a fugi de realitate. După acea zi, Ari s-a adancit intr-o depreseie crunta. Nu mai voia sa iasa din casa. Nu știu dacă vreodată a înțeles că am spus acele cuvinte din frustrare și din neputință. Îmi pare rău că am rănit o persoană atât de specială, dar nu știam cum să fac altfel. Înțeleg că ai avut o relație specială cu Ari, și că el a fost o parte importantă din viața ta. Poate că între voi doi a existat o conexiune pe care eu nu am înțeles-o niciodată pe deplin. Vreau doar să știi că eu încă îmi amintesc de el cu respect și cu admirație pentru ceea ce a fost." Carmen simți că a eliberat o povară și că este în sfârșit deschisă față de Eliza cu privire la sentimentele ei pentru Ari. În același timp, ea simți că este momentul să afle mai multe despre trecutul lui Ari și să încerce să descopere adevărul despre el.

"Așa că, Eliza, pentru a încerca să repar greșeala mea și să îl scoată pe Ari din starea de depresie în care intrase din cauza cuvintelor mele, am pus la cale un plan. Știam că Ari avea o pasiune pentru ciocolată și că aceasta îi făcea bine stării sale de spirit. Așa că am găsit un bătrân în satul nostru care era cunoscut pentru ciocolata sa deosebită. I-am spus bătrânului că vreau să-i cumpăr o cutie de ciocolată specială lui Ari, care trecea printr-o perioadă dificilă. Bătrânul a fost de acord să mă ajute și mi-a pregătit o cutie cu cele mai alese bomboane de ciocolată. S-a deghizat intr-un calugar Franciscan intr-o roba verde si i-am spus unde sa il gaseasca pe Ari, pe dealul Mitropoliei. Știam că nu era o soluție la problemele sale, dar măcar îl făcea să se simtă mai bine pentru un moment. Când a gustat prima bucată de ciocolată, am văzut o schimbare în ochii lui. Era ca și cum acea ciocolată îi aducea aminte de vremurile mai bune. Cu timpul, Ari și-a recăpătat starea de spirit și, împreună cu el, am început să planificăm acea aventură în Europa, sa aflam de unde vine "puterea".. Am știut că Ari avea nevoie de un impuls pentru a ieși din casa părintească și pentru a începe să trăiască din nou. Așa că l-am convins ca a facut o saritura fantastica, ca el chiar poate sa leviteze. Urma să ne întâlnim cu Alexandros, cel mai bun prieten al lui, pentru a il convinge sa "revina cu picioarele pe pamant" Nu am știut la acea vreme că acea călătorie avea să aibă atât de multe întorsături de situație și avea să ne schimbe viețile în moduri pe care nu le-am fi putut anticipa. Dar a fost și un moment în care am fost toți împreună și am avut șansa să petrecem timp de calitate."

Ultima scrisoare a lui Carmen:

"Când am ajuns la casa de vacanță a lui Rachel din Italia, am fost întâmpinată cu o priveliște uimitoare. Casele vechi din Bellagio, cu acoperișurile lor roșii, se ridicau în fața apei limpezi a lacului Como, iar munții înalți înconjurau peisajul. Era o liniște de nedescris, o oază de calm în mijlocul naturii. Am petrecut mult timp discutând cu Rachel despre copilăria lui Ari. Ea mi-a povestit despre cum cei doi frați au crescut într-o casă plină de cărți și de muzică. Părinții lor au fost intelectuali pasionați de artă și filozofie, și au încurajat creativitatea și gândirea liberă în copiii lor. Ari a fost mereu un copil cu o imaginație bogată și a avut o atracție specială către lumea mistică și esoterică. Rachel mi-a spus că el petrecea ore întregi citind cărți despre magie, filozofie, și religii antice. A fost fascinat de misterele universului și de posibilitatea că există mai mult decât ceea ce vedem cu ochii noștri. În timp ce ascultam povestea lui Ari din copilărie, am început să înțeleg mai bine cum acele experiențe din trecutul său l-au influențat în viața de adult și în căutarea lui pentru a descoperi adevăruri mai profunde despre lume și existența umană. Rachel și cu mine am petrecut multe seri discutând despre toate aceste aspecte și încercând să găsim o modalitate de a-l ajuta pe Ari să își găsească echilibrul și să înțeleagă mai bine acea lume mistica în care părea să se afle."

Atunci am inteles ca tot Delirul lui de grandoare i se trage dintr-o drama din Copilarie. Am crezut ca pot schimba destinul, dar se pare ca am pierdut un bun prieten...



Capitolul 12: Rachel, Copilaria lui Ari


—Intr-o seara de iarna, isi aminti Rachel, sora lui Ari, mama ne-a citit o poveste. Ben Hur sau Quo Vadis nu mai știu care din ele, ba ambele. In fine, nu conteaza in care e povestea. Ne strangeam toti in jurul ei, ne bateam pe locul din stanga si dreapta, fiindca placerea era sa iti rezemi capul pe umar mamei si sa ii simți parfumul, sa adormi așa…Numai iarna ne citea ca nu erau prea multe treburi de facut pe-afara, iar noaptea era lunga. Ei bine, in acea poveste era vorba despre un baietel, pana in doispe ani, care modela pasari din lut. Peste noapte, pasarile prindeau viata si isi luau zborul. Auzind asta Ari se grabi sa modeleze si el niste pasari... din zapada. Le puse pe o tava si astepta sa se intample minunea. Dar nimic nu se intampla. Pasarile ramaneau intinse pe tava, transformate in niste pasari de gheata. A doua zi iesi soarele si le topi. Ne-a chemat pe toti sa vedem minunea. Ne uitam nedumeriti la tava de copt placinte care acum era plina de apa. Toata familia era stransa in jurul tavii fara sa intelegem entuziasmul lui. Venit, veniti, veniti! striga el. Minunea s-a intamplat! Reteta functioneaza! Fratii mei au ras de el, tata si mama i-au explicat ca zapada s-a topit si nu si-a luat zborul nici o pasare. —Pai si atunci de ce pasarile din poveste isi luau zborul? a inceput el sa planga dezamagit. Parintii noștri ne-au spus mereu adevarul, mai ales despre Moș Crăciun. Nu puteau sa minta, ziceau ei…ca e păcat. Dar Ari, Ari…Nu a vrut sa inteleaga sub nici o forma ca povestea pe care i-a citit-o mama nu este decat o fantezie. Copiii nu fac insa diferenta intre realitate si fantezie. Abia pe la varsta de sapte ani li se dezvolta gandirea abstracta.

—Și ce a făcut Ari după ce părinții lui i-au explicat că nu toate poveștile sunt reale? A devenit mai puțin interesat de lumea mistică și de minuni? —Nici vorbă! Râse Rachel. Și asta e partea cea mai ciudată. În loc să fie dezamăgit, el a fost mai hotărât ca oricând să descopere secretele lumii. A început să citească cărți despre magie și ocultism, să studieze filozofie și religii antice, chiar și științe oculte. Părea să creadă cu toată ființa lui că undeva, în adâncurile realității, se ascundeau adevăruri ascunse pe care el trebuia să le descopere. Era ca și cum el ar fi vrut să facă realitate din fantezie, să transforme gheata în păsări vii. Asta l-a făcut să fie mereu în căutare, mereu în căutarea acelei minuni care să transforme totul în realitate. Și poate, într-un fel, asta explică obsesia lui pentru bomboanele de ciocolată și puterile lor mistice. Era ca și cum el încerca să găsească în ele acel element magic care să facă minuni să devină reale." Carmen surâse, gândindu-se la cât de fascinant și complex era Ari și la cât de mult îl influențase copilăria lui asupra personalității lui de adult.

Tot delirul lui Ari se trage dintr-o serie de dezamagiri. Cocolina, pasarile din lut, oita, moartea Negruzzei, si alte povesti la fel de triste pe care le-am auzit și pe care n-am sa le mai reproduc aici. Probabil ca bucatictelele de ciocolata nu erau decât un pretext sub care si-a ascuns aceasta dorinta din copilarie, de a putea sa desprinda zborul din lut. Probabil ca el stia, ca totul e o farsa, inca de cand au fost arestati, nu parea suprins de faptul ca "portiunea magica" nu functioneaza pe agentul de politie. Si eu am trait tot acest timp cu impresia ca i-am condus viata, ca am luat deciziile cele mai improtante pentru el, ca a disaparut din cauza mea...

Chiar si pentru cateva secunde in care s-ar fi înălțat, macar doua palme, si-ar fi dovedit ca desprinderea de pământ e posibila, i-ar fi confirmat experimentul, dorința ascunsa din copilarie. Acum inteleg de ce tot misterul se invarte in jurul acestui truc, salturile pe care le exersa la ora de sport. 

Sunt devastata cumva de adevarul gol. Nu credeam ca pot trai o dezamagire asa mare intr-o atomsfera atat de idilica ca aceasta. Sunt pusa in fata dezamagirii unui copil. Am ramas tacuta in fata acestei intamplari. Era doar un copil al carui zbor fusese frant...

In lumina acestor descoperiri, totul devine mai clar. Toată obsesia lui pentru zbor, pentru căutarea acelei minuni care să-i permită să se înalțe, toate acestea sunt legate de dorința lui copilărească de a face realitate din fantezie. Și poate că, într-un fel, el a găsit acel truc cu bomboanele de ciocolată ca un mod de a-și păstra acea fantezie în viața de adult. În acest fel, el simțea că poate să evadeze pentru câteva momente din lumea reală și să se simtă ca un copil care încă crede în minuni. Carmen părea să fie absorbită de gândurile ei și de perspectiva mai profundă pe care o dobândise asupra lui Ari și a vieții lui tumultoase.


Capitolul 13: Nu E Vina Ta


Carmen se afla pe balconul casei de vacanta a lui Rachel din Bellagio, privind lacul Como și gândindu-se la tot ce descoperise despre Ari în ultimele zile. Erau trecute deja câteva săptămâni de când a aflat despre trecutul și obsesiile lui, iar sentimentele ei erau un amestec ciudat de compasiune, tristețe și confuzie. 

Cu timpul, înțelesese că nu era responsabilă pentru alegerile și acțiunile lui Ari. Ea nu îl făcuse să aleagă calea obscură pe care o luase, și nu era vinovată pentru că trecutul lui fusese plin de dezamăgiri. Ari avusese propriile lui demoni cu care se luptase de-a lungul vieții, iar Carmen înțelesese acum că era important să îl accepte așa cum era, cu toate rănile și complexitățile lui. Ea își dorea să îl ajute, dar nu putea să îl salveze. Fiecare individ își poartă propriile povara și răspunderea pentru alegerile sale.

În timp ce privea lacul Como, Carmen simți că o eliberare și o acceptare adevărată în sufletul ei. Își dădu seama că, în loc să se simtă vinovată, ar trebui să îi ofere lui Ari sprijinul și înțelegerea de care avea nevoie. Poate că nu putea schimba trecutul lui sau lupta lui cu propriii demoni, dar putea fi acolo pentru el, să îl asculte și să îl iubească pentru cine era. 

Cu această gândire, Carmen se întoarse în casă, determinată să își continue viata, pentru ca Ari, oriunde ar fi fost, isi implinea destinul...



VA URMA...

***




* Aceasta scriere a fost asistata de chat gpt3. La baza ei stau scrieri mai vechi ale mele din Cartea Magica a lui Aris.