Creatie vs Creativitate


Gilbert Garcin Viata*rezumat 

Substanța inseamna mai înainte  de toate subiect. Iar subiectul este unul universal. Nu mai esti creativ. La maturitate esti profet. Te ridici de-asupra a tot ce e temporal. Asta e arta Mare. Asta inseamna imaginea universala a lui Iisus răstignit de Velasquez, deși il mai rastignisera de atâtea ori si alții.

Si care e poanta aici? Nici o poanta. Nu e vorba de un stil velasquezian.  E doar substanta. La asa nivel esti dispus sa renunți la orice figura, sa lași tot fundalul din spate negru si sa pui crucea in lumina. Esti dispus sa renunți la ceea ce credeai ca te face unic si original.

Nu ai priceput nici acum ca aici nu-i vorba despre tine? Nu ai înțeles ca viata pe care o trăiești nu-i doar a ta ci aparține in egala masura tuturora?

Sa ai substanta inseamna sa faci saltul de la creativitate la creatie. Inseamna acea poezie fara nici un patos si care face apel la niște zei de mult uitati. Viata de artist (ce pleonasm-viata este insasi arta)nu se termina la 33 de ani. Abia aici călătoria se aseasza si cere Reflectie. Ca Brancusi stand picior peste picior.

Substanta e ceva ce nu orice om are. Creativ este insa si o pasarea care ia piatra in cioc sa spargă oul de struț.  Dar nu va trece dincolo de nevoile primare. Substanta vine din maturitate si are sentimentul înăltator al morții chiar atunci cand celebrează viata. La maturitate nu mai poti fi un artist egocentric. Sigur, nu vei mai scandaliza. Dar singurătatea asta nu te mai sperie. Căci nu faci arta pentru a vinde. Ci pentru a împacă fiinta cu nefiinta intr-un simbol unificator.

Publicul va cauta secretul Tinereții fara Bătrânețe. iti va aplauda formele. Te antrenezi din greu la sala de forte sa pari inca in vigoare. Pentru ca tot ceea ce e lipsit de substanta trebuie sa compenseze prin forme. Estetica asta o dezaprob.

Mi- am imaginat o lume fara oameni. Si, descoperită de extratereștrii cu putin timp dupa dispariția noastră, intrând in muzeul Del Prado, vor găsi urmele a ceea ce semnifica Omul. Si din toate aceste tablouri vor rămâne totuși Impresionați de unul singur. Iisus Rastignit de Velasquez.

Si apoi vor descoperi pe Sf Francisc de Asissi proptit jn crucea sf Andrei in aceeași sala principala din Madrid. Si nu vor înțelege un singur lucru. Cum a dispărut lumea asta cand exista asa Sacrificiu?  Ideea de Om va rămâne. Căci omul e dincolo de propria sa slabiciune. El nu este definit prin ceea ce este uman, adică prin categoriile sale. Ci prin ceea ce il face zeu. Adică nemuritor.

Si daca Vom continua acest experiment imaginar si vom admite ca o forma de viata in Univers ar fi ratiunea, atunci cat de putin vor înțelege din Iisus Răstignit pe cruce. Ce absurd sa-ti rastignesti propria specie! Nici o ratiune nu poate justifica sacrificiul. Nici un instinct de conservare. Nici o vointa de a fi. Probabil tot atât de putin vom intelege maine ce inseamna aparitia Omului sau a unei fete frumoase. A face arta mare inseamna sa spui asa: frumosul este o fata. Om este ceea ce poate fi răstignit. Pamânt este ceea ce se ridica dimineata si umbla. Pom este ceea ce se lasa in umbra. Maimuta este ceva ce nu pote fi rastignit. Caci va trebui sa faci o arta pentru Extratereștrii.

Siempre sancho, siempre...

Don Quijote coboara in pestera  Montesinos pentru a lua legatura cu spiritele de jos. Simbolic este coborarea in infern, in incostient,  drum initiatic specific marilor profeti. Coborarea inseamna cunoastere, accesul la cele divine si imuabile, la izvoarele sinelui. Discipolul sau, Sancho, nu are cum sa intelega inca lucurile astea, dar le va intelege. Orice drum  incepe printr-o retragere in pestera, in pustiu, sau in turnul de fildes. Pentru a intelege Lumea, trebuie mai intai sa iesi din lume. Si sa fii treaz. Sa-l privesti pe Sancho cum doarme ca un copil nevinovat, caci pe el nu-l doare Lumea.

Sancho e primul discipol facut de marele hidalg Don Quijote de la Mancha. Prin Sancho a ajuns doctrina lui pana la noi. El a fost primul convertit. "Ma tem pentru tine Sancho", spunea Cavalerul Tristei Figuri ca intr-o rugaciune domneasca... Nu ma rog să iesi din Lume, ci să te păzeşti de cel rău. Siempre Sancho... Dar acum dormi, tu, Sancho....E doar o poveste, o fantasma despre cavaleri ratacitori. Micul Cavaler se stinge in patul lui de la Mancha. Sancho plange ca un copil. Va intelege doar atunci cand i se vor deschide ochii. Cunoasterea asta e mai de graba un drum, o cale.


Siempre Sancho, siempre..



Una din cele mai triste scene pe care o traieste Don Quijote, pe langa cea cu eliberarea talharilor din prima parte, este scena de la Castel, cea in care este ironizat, in care i se spune drept in fata de catre acea femeie angajata sa imite dragostea...ce credeai ca o femeie ca mine se poate indragosti de un sarantoc ca tine? Don Quijote ramane fara cuvinte. Daca pana acum inventa tot felul de scuze, de data asta ceva se intampla in el. E o mahnire de moarte. 

E a doua oara cand Don Quijote este adus la realitate. O data de realitatea talharilor si a doua oara de acest circ ieftin. Dar de ce este atat de tragica aceasta scena? Lumea a mai ras de el si inainte, l-au ironizat si s-au amuzat. Da, dar la Castel e cu totul atlceva. La Castel oamenii sunt constienti de ceea ce fac. Daca pana acum rautatea lor era nevinovata, uneori il priveau ca pe un sarac cu duhul, de data asta vor sa il desfinteze ca om. 

Si cum ar putea mai bine decat punandu-i in scena propria viata, ispitindu-l, participand, facandu-se complici. Uite, ai vrut castel, ai Castelul tau. Ai vrut sa guvernezi o insula, ai Insula ta. Ai vrut sa iubesti la modul absolut. Ai chiar si o printesa, una adevarata. Ai vrut sa pui ordine in lume, sa faci dreptate. Uite, ai de data asta ai ocazia sa indrepti lucrurile. 

Sigur, se loveste de cinismul si prefacatoria servitorilolor. Don Quijote traieste viata ca un performance in fata oamenilor ca la teatru. I se da chiar si o scena, un cadru, costume, sunt tocmiti oameni, se creaza o scenografie de catre cei de la curte. Oamenii participa la lupta dintre el si canonic ca la un spectacol. Ce inseamna sa-ti traiesti viata in fata celorlalti? Don Quijote e constient ca isi joaca propriul rol. Dar ceilalti, isi dau ei seama ca nu fac decat figuratie? Se vor lauda oare ca i-au atins hainele? Sau vor juca la zaruri pentru camasa lui?

Yuri Klapouh sau cum sa fabulezi pe marginea unui tablou

Este vorba despre un pictor ucrainian cu nume de spion Yuri Klapouh. Un citadin ar vedea in aceasta scena o compozitie foarte buna, o asezare a elementelor si a dinamicii, orice gest pentru el este un gest regizat. Dar ceea ce ii scapa, e instantaneul acestei scene. Copiii, cainele, si vitelul. Da, daca nu stiati, viteii cand sunt mici sunt foarte curiosi. Si le place compania oamenilor. Sunt ca acei copii care stau pe langa si asculta. Nu inteleg nimic din discutia celor doi, dar simpla lor acceptare in cerc ii face sa se simta ca iau parte la marile probleme ale lumii dezbatute, in spiritul esticilor, cu haz. Sunt doi bunici cu doi nepoti care probabil, dupa gest si mimica, isi aduc aminte de ispravile tineretii. Povestitorul pare a fi un citadin care s-a intors la pensie in locul natal, la traiul simplu de la tara. El regaseste acelasi spatiu consacat povestirii, la umbra unui pom.

In al doilea tablou imi place sa imi imaginez o poveste in treiCapul pe spate al barbatului si femeia care arata cu degetul catre el, tipul visator, care in tinerete alerga dupa tot si toate. A ales insa sa se inscrie in Partidul Comunist, nu din dorinta de a parveni, ci din idealism, crezand intr-o societate libera si egala. Si-a dedicat viata ca un luptator de gherila, unui ideal suprem, care spunea el la acea vreme in singura scrisoare de adio catre marea iubire a vietii, sacrificiul este mai presus decat implinirea propriei fericirii, caci numai asa se poate crea o lume noua.  Cel mai bun prieten al lui, tanar si el la acea vreme, dar cu idealuri mai cuminti, visa la o casa cu gradina si in gradina mult caprifoi cu florile lui. Si, a dus-o pe tanara maruntica la visul ei. Adica i-a construit o casa cu fereastra si in gradina a pus mult trifoi cu florile lui.

Dar batranetile vin cu acea ingaduinta pe care numai eliberarea de tot ceea ce e sexual, politic, o poate aduce. Vine cu acel ilo tempore in care amintirile devin altceva, iar problemele vietii si toate idealurile pe care le credeam mai presus de orice, palesc. Dovada ca trecutul nu incremeneste in timp, el se schimba permanent, influentat de propria noastra devenire. Iti aduci aminte cu un zambet pe buze de marile provocari ale vietii si le vezi acum ca pe niste examene la care ti-ai facut prea multe griji pentru ca s-au dovedit neimportante in viata. Oricum, aveai sa ajungi in acest moment, langa un pom, alaturi de cei doi parteneri ai vietii. Acesta intalnire intr-un timp al povestirii se afla cumva la margina vietii, in afara scenei, privind detasat la tot ce-a fost ca un spectator.

Sunt atat de firesti aceste doua tablouri incat, daca nu ai trait la tara, sau daca nu ai trait intr-un astfel de loc in care povestile devin atat de fascinante si uimitoare, ai zice ca e o simpla compozitie artistica studiata bine gest cu gest, momentul din zi fiind bine ales. Sigur, scena duce la ospetele bahice si la acel timp pierdut, acel timp al povestirii specific miturilor si tablourilor inspirate din mitologie. Aceste scene au aceeasi valoare simbolica pentru mine cum aveau pentru renascentisti imaginile din gradinile ateniene unde zeii mancau beau si povesteau. E imposibil sa explici unui om care nu a stat pe camp cu vacile ce inseamna acest timp. E un timp in afara timpului. Un timp al povestilor. Parca e o scena desprinsa din acele reviste ale Martorilor lui Iehova, cu copii jucandu-se cu animale de prada, cu Iisus inconjurat de multiculturalism. Un lucru ramane insa comun la pictorii rusi si ucrainieni, nostalgia originilor, nostalgia paradisului.

Frumusetea artei si a picturii este data tocmai de aceste senzatii si trairi pe care mi le deschide. Ma transpune intr-un timp al povestilor. Un timp al zeilor. Si de-aia imi place sa construiesc si sa fabulez. Caci, pana la urma, arta este in ochii celui care priveste. 

Pictori rusi si misticismul ortodox

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)

Fie ca citesti, fie ca te odihnesti dupa o zi de coasa, fie ca te reculegi in fata stupului, important e sa apleci capul si sa iti recunosti conditia de om. Asta pare a spune Nikolai in pictura lui. Nu cere de la tine sa iti depasesti conditia de muritor.  Asa ca bucura-te, ca or veni si zilele tristetii.


Imi plac pictorii rusi. Sunt multi. Cunosc cativa. Ce imi place la ei e misticismul de tip ortodox. E altfel decat cel catolic.  Pentru ca e un misticism care nu are legatura cu timpul istoriei. Dar am zis ca nu o sa revin la problema Istoriei. Oricum, misticismul de tip catolic se lupta mai mult cu omul, pentru desavarsirea lui. Nu degeaba Delacroix picteaza Ingeri oameni ce se iau la trante cu ingeri, ca Iacov. Misticismul occidental este dat de acea neliniste creatoare. Aceeasi neliniste pe care o incearca si artistii zilelor noastre care se lupta prea mult cu ei, care pun Eul ca izvor de inspiratie. Asta le aduce si multe neplaceri si putina satisfactie. Pentru ca toti suntem geniali, nu? Si mai e o mare diferenta. 

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)
Misticismul catolic porneste de la om spre Dumnezeu. Pe cand cel ortodox, Dumnezeu cu mila, daca se arata bine, daca nu, sa ne rugam. Adica, omul se lasa revelat. Nu cauta sa il cunoasca pe Dumnezeu. Ci Dumnezeu il striga pe om in gradina cu stupi, Adame, Adame, unde esti?

Aceeasi problema e si cu hinduismul, care se aseamana cu misticismul de tip occidental prin faptul ca pune o povara  prea mare pe om in cautarea desavarsirii. Adica omul e cel care e raspunzator de propria dumnezeire. El este obligat sa descopere principiul ultim, brahma in el. Sigur, daca ar fi practicat idolatria, ar fi fost mai aproape de cunoasterea mistica. Dar cum metoda si scopul in sine au devenit cunoastere, atunci nu mai are legatura cu sentimentul religios.

Atat hinduismul/budismul cat si catolicismul traiesc in incordarea bipolara trup-suflet. Unii prin brahma/karma/yoga, altii prin penitente si fapte bune. Pentru protestanti Sf. Pavel e cel mai graitor exemplu. Cat despre misticism, la ei nu se poate vorbi despre asta. Pentru brahmani, trupul este o piedica in cunoasterea sinelui absolut. Asa au ajuns multi oameni sa uite total de trupul lor si sa numeasca asta "iluminare". Unii sa se biciuiasca altii sa se mutileze. 



Ei bine, misticismul ortodox nu pare ca traieste in aceasta incordarea. Vorba aia, ucenicii nostri postesc si ai vostri mananca si beau, petrec pana in zori, ii reprosa Ioan Botezatorul lui Iisus.Daca te uiti la tabloruile alaturate par mai de graba niste picturi naive, niste basme pentru copii. Stii, batranul Dan, Nebunul al acare umbla in jurul capului cu o aura de albine?  Da, si? Numai copilaria mai pastreaza amintirea hierofaniilor din basme. Misticismul ortodox nu face din tehnica si metoda un scop in sine. Asceza nu e un scop in sine. Dar daca te ajuta sa te eliberezi, atunci cu atat mai bine. Face sens? 

Ok, daca nu face sens apucati-va de apicultura. Veti gasi in stup o lume mistica. Multa vreme albinele au fost ingrijite numai si numai de preoti, caci ei aveau harul si taina aceasta. Batranul stupar este batranul mistic, invatatul. Inca din Egiptul Antic era interzisa cresterea albinelor, acest rol revenea preotilor. Caci, stupul e copia fidela a lumii de sus si contine secretul organizarii civilizatiei, asa cum templul din Ierusalim era o copie a imaginii Cerului. 

Sper sa ajung in ziua in care documentarele nu vor mai pune lumea sub lupa. E total gresit sa plecam de la om ca sa cunoastem lumea. Trebuie sa stam si sa privim. Ca in aceasta imagine in care un om bine imbracat are un moment de reculegere in fata stupului. Priveste zborul neinteles al albinelor. Zborul de orientare. Are si un rol terapeutic aceasta miscare dezordonata. Albinele te vindeca de orice intrebare, orice spaima. Priveste doar! Fara ganduri. Ele stiu exact care le e locul in lume. Te vor ignora, te vor ocoli grabite, spre un scop mult mai mare. Caci ele sunt implinirea iubirii dintre doua flori.


Siempre Sancho, siempre...


Ia te uita la seninatatea aceste nopti, la singurateatea ce ne inconjoara 
 si care ne imbie sa mai strecuram si ceva veghe in mijlocul somnului. 

Se simte pe parcursul lecturii cum Cervantes isi da seama de personaj, de Don Quijote. Se intampla sa te pui la masa de scris si sa nu stii unde te poarta. Cervantes nu stie ce fel de personaj avea sa creeze. Daca la inceput il ia in ras, il ironizeaza si-l da in tarbaca, vrea sa faca din el un clovn, in partea a doua a calatoriei isi da seama ca Don Quijote de mult si-a luat propriul destinul in maini, ca e un personaj cu propria viata, care s-a desprins din poveste. E nebunul Inteletept, nu mai e Pacala, chiar daca isi pastreaza naivitatea ca noblete a sufletului. De fapt succesul primei parti a facut din Don Quijote un personaj indepedent si celebru.

Exista ceva trist in nobletea si maretia lui Don Quijote. In tot ceea ce face pare ca da gres. Ceea ce tragic si frumos e chiar luciditatea Sa. Cand Sancho doarme el piveste cerul plin de stele si se intreaba cum pot unii oameni sa doarma fara sa-i doara Lumea? Don Quijote e un om lucid, cunoaste zadarnicia luptelor sale. Si totusi el lupta. Stie ca Dulcinea nu exista, si totusi nu inceteaza sa creada in iubire . Lupta fara asteptari. Asta inseamna sa-ti traiesti viata ca pe un destin. Iata ca a sosit vremea sa dormi Sancho. Nu ai putut sa veghezi cu mine nici macar un ceas, ii spune el asemeni lui Iisus in gradina Ghetsimani, cand la fel ii dojenea pe ucenici.

Dormi Sancho, dormi... ca de asta ai venit tu pe lume, ca sa dormi, fiindca eu, care am venit pe lume ca sa veghez, cata vreme mai e pan' la ziua, oi da drumul gandurilor ce ma macina si mi-oi varsa focul intr-un madrigalas, pe care, fara sa stii tu, l-am alcatuit azi-noapte in minte. Tare ma mai minunez, mai Sancho, de firea ta cea nepasatoare. Imi dau cu gandul ca tu esti zidit din piatra sau din arama vartoasa, fiindca in tine nu poate sa patrunda nicio induiosare si nicio farama de simtire. Eu veghez in vreme ce tu dormi, eu plang in vreme ce tu canti, eu lesin de nemancare in vreme ce tu nu te mai poti misca de imbuibare. Slujitorii cei buni se cade sa impartaseasca aleanul stapanilor lor, sa le simta durerile, macar asa, de ochii lumii. Foto D.M. artcomview

Istoria si adevarul ei dublu

Cand ne referim la faptele istorice, avem in vedere un alt fel de judecata diferita de dreptul penal. Vorbim despre o judecata in termeni mai de graba etici si morali. *Desi istoria nu e nici etica nici morala. Asteptam de la Istorie sa fie obiectiva, sa spuna faptele si doar atat. Insa fara o poveste Istoria nu exista. Iar faptele nu spun nimic, asa cum pus in fata unor statistici va trebui sa le interpretam.

Tindem sa judeca istoria dupa criterii prezente. Nu-l putem judeca pe Ceausescu, pe Iliescu, de ce nu pe Bush de cat la timpul prezent. Timpul altereaza istoria, schimba ceea ce e etic, drept si moral. Pentru ca timpul aduce in discutie criterii de judecata care nu erau valabile atunci, cunoaste imaginea de asamblu, sau poate ii raman ascunse jocurile de culise, discutiile private si neinregistrate, sau poate apar noi evidente si noi documente.

Ceausescu a fost judecat pentru prezent. Daca l-am fi judecat dupa 27 de ani, sentinta ar fi fost cu totul alta. Aceasta e cea mai mare problema a Istoriei. Daca S e subiectul si T timpul, iar M, istoricul, atunci S1 ar trebui sa corespunda cu T1. Dar S1 corespunde cu T2. Daca T2 trece prin gandirea unui M se schimba cu totul S1 si devine un fel de S3. Orice, dar orice judecata cu privire la trecut se prescrie. Asa cum nu putem cunoaste viitorul, nu putem cunoaste nici adevarul despre trecut.

Ganditi-va ca vreti sa aflati adevarul despre o poveste de dragoste pe care ati trait-o in tinerete. El/ea la un moment dat a spus "pleac". Ati intrebat de ce, dar nu ati primit un raspuns exact. Multa vreme nu ati mai crezut in dragoste. Lumea s-a intors pe dos pentru ca persoana in care aveati cea mai mare incredere v-a parasit. Toate criteriile de eveluare, tot ceea ce credeati ca este dragoste au disparut. Toate gesturile tandre, toate excursiile, toate zambetele, toate vorbele dulci si toate soaptele. Insa vremea a trecut. V-ati detasat. Ati intalnit alte persoane si v-ati indragostit iar. Cu toate astea vreti sa aflati adevarul. A fost dragoste? Ei bine, a fost si n-a fost dragoste. Iata dar un lucru nou, Istoria lucreaza cu adevarul dublu. si-si. A fost revolutie sau lovitura de stat? si-si A fost Antonescu erou sau criminal? si-si  Asadar a fost revolutie  si lovitura de stat.

Daca este atat de greu sa intelegem propria istorie si ramanem mereu intr-un posibil daca, cu atat mai greu este sa intelegi Istoria complexa a unui popor, a unor intentii care au ramas necunoscute, ale unor vorbe de culise care au dus la unele decizii si actiuni politice. Istoria mai intai de toate trebuie sa functioneze ca o psihanaliza. Trebuie adus totul din trecut in constient. Reaseaza prezentul, nicidecum pentru a cunoaste trecutul. Trecutul in sine nu are nici o valoare fara prezent. Iar daca tot aducem in prezent fapte din trecut, este pentru ca acest prezent e problematic. Asa, ca o poveste de dragoste neterminata.

limbajul atrage metoda

am ales acest tablou pentru ca el face trecerea 
cumva de la limbajul artistic la metoda

Filosofia nu mai poate aduce nimic nou pentru ca vrand sa fie in pas cu stiinta, ii imprumuta metoda la pachet cu limbajul, si asta inseanma sa golesti cuvintele de profunzimea lor semantica. Au ramas forme filosofice. Dar a faptui, ce frumos, lasa o lume intredeschisa. Avem nevoie de un mare Poet. Numai el are dreptul de a infaptui. Caci a infaptui, nu e doar fapta, e si fiinta. Asa cum poate, la inceput, cuvintele nu erau doar pline de viata, ele erau Viata. 

Cand protestantii (Jan Huss, Zwingli, Luther) au tradus biblia in limba vulgara nu au inutit ( da de unde, nici acum nu-si dau seama) crima pe care aveau sa o comita. Sa asainezi cuvantul magic, centrul teologiei. Care limba vulgara? Au tradus sub idealul/mitul inconstient al limbajului universal. Universalismul care e si astazi specific culturii Europene, in special anglosaxone. Ca si cum totul se poate traduce.  Bine, si apoi nu a mai fost decat un pas spre a da o utilitate practica si morala invaturilor. Limbajul era pregatit pentru ceea ce a urmat. Era pus pe sine spre a duce la capat pe o  linie moarta in gara scepticismului. 

Bine, veti spune, dar toate limbile pamantului au o gramatica. Asta inseamna forma. Inseanma ca limbajul pastreza o logica. Iar toate neintelegerile dintre oameni vin tocmai din necunoasterea acestei gramatici care trebuie sa fie neechivoca, fara sensuri multiple, exacta. Si cu cat limba a devenit mai exacta, cu atat oamenii s-au inteles mai bine, in armonie si au trait mai fericiti in scurta lor viata. Oare?  Sa fie limba de azi idealul de ieri? Sa fie acea utopie spre care am visat, o limba in care sa ne intelegem, in sfarsit! Limbajul informatic este metoda si reflecta bine lumea in care traim.

Tare sunt singur Doamne si piezisi, copac pribeag uitat in campie, cu fruct amar si aspru-n indarjire vie. Tanjesc ca pasarea ciripitoare... Citez din amintire un pslam de Tudor Argehezi. Piezisi, pribeag, indarjire l-am dat pentru neechivoc, multiplu, exact, utilitate. Ce lume ar putea sa iasa din ultimele? Niste cuvinte ca din topor. Fara viata. Si aici nu ma refer doar la poezie, ma refer la limba pe care o folosim zi de zi in relatiile cu ceilalti. E o limba care nu e facuta pentru sentimente, oricat de mult am vrea sa ne exprimam cu ea. Nu e acelasi lucru cand spun inventez ca si cum as spune infaptuiesc

Poate ca asta profetiza Nietzsche in genalogia moralei. Intoarcera la filosofia clasica nu era doar o nostalgie, era insa singura forma sub care se mai putea filosofia. Nu s-a intamplat. Ba mai mult, filosofii au continuat sa dezvolte sisteme. Emil Cioran nu s-a lasat amagit de constructia sistemica si s-a dedicat silogismelor. Asta nu e filosofie, ar spune un profesor de catedra. Asta poate sa faca orice adolescent indragostit. Ceea ce nu poate sa inteleaga profesorul de catedra e faptul ca se afla dominat de propriul limbaj, care nu e al lui, ci al secolului in care traieste. Oamenii sunt definiti cultural mai mult decat isi imagineaza. Numai poetul iese de sub vremi prin faptul ca pe langa limbaj el infaptuieste o noua Lume, o alta forma de exprimare.


John Cage. Allan Kaprow. Gerorge Maciunas anii 60. note

John Cage interpretare 4'33 

Accent este pus pe intamplator, hazard. Happening art. Event. Performence. Ceea ce se intampla intr-un moment la care pearticipa spectatorul. Actiunea creatiei se desfasaoara sub ochii spectatorului, publicul fiind implicat in procesul creatiei.

Nu mai am un obiecta al perei de arta bine determinat. Ideea de opera deschia. Ideea miscarii si a devenirii  este enentiala pentru a intelege arta specifica societatii de consum. Primul eveniment fluxus este realizat in 62, Germania, "Festival al celei mai noi muzici." J. Tambly. Tema reconstructiei din deseuri. Apoi reminiscenta unei chestii  care a functionat candva. Dezarticulare. In Europa apropie gandirea artistica de cotidian. Fluxus In america. 4 minute si 33 de secunde si walk on the water. John Cage introducere zgomotele de fond.

Pop Art este mai de graba o arta a elitelor.  aRichard Hamilton. Paolozzi ideea de logo, consumerism ambalaj sex povesti ieftine cabaret duce a touluse-lautrec limbajul iconic. cinism investitie si multi bani grupul indepedent. Arthur Danto si Rosenberg, Hoopkins critici ai artei moderne. orice obiect poate deveni opera de arta/orice material poate deveni material artistic. relativism.


Istoria ca adaptare la mijloace

Cand spunem Epoca de Piatra sau Epoca de Bronz este o granita pe care o punem destul de firesc intre doua Lumi. Bronzul succede piatra, fierul succede bronzului. Ceea ce este o eroare sa gandim istoria cronologic. Pozitivistii vad in istorie progres, iar Hegel prin progres vede o lume sensibila*. Istoria nu este nici buna nici rea, nici simpla nici complexa. Ea este o istorie care se adapteaza la mijloc. Piatra a creat o forma de istorie. Sigur, daca o judecam progresist, vom spune ca este istorie primitiva. Daca ne uitam la ce au putut realiza unele civilizatii ca cea egipteana si mesopotamiana cu piatra, atunci ne reevaluam judecatile.

Omul a ramas la fel de primitiv/avansat ca in epoca de piatra. Numai ca s-a adaptat la mijloc. Tehnologia e un mijloc. Ea creaza o deschidere in care istoria poate deveni adevarata. Iar noi tot ce facem nu e decat sa ne adaptam acestui adevar istoric. Nimeni nu stie cum am ajuns aici. A... sigur, daca pornim la fel cu gandirea progresista si spunem ca o data cu focul, sau poate cu electricitatea, putem sa gasim o poveste inteligibila. Insa, uitati-va cu bagare de seama la toata tehnologia care ne inconjoara si sa imi spuneti daca nu ati simtit, chiar si pentru un moment, ca istoria ar fi putut arata altfel. Caci, din aceasta istorie a tehnologiei ne place sa eliminam ideea de accident. Dar se intelege, gandim istoria prin mijloacele ei.

Marx a vrut sa foteze cursul acestei istorii. Crezand ca omul influenteaza mijloacele. La el fiind mijloacele de productie. Si pornind de la aceeasi premiza, ca Istoria este influentat de mijloace. Eroarea pe care o face e ca a gandit progresist. Mijlocul(de cele mai multe ori) e un accident. Nu o vointa. Orice descoperire este mai intai de toate un proces inconstient. Si asta-i frumusetea vietii, a libertatii si a imprevizibilului istoric. Intuitia joaca un rol important in descoperirile acelor mijloace. Si orice descoperire stiintifica e mai intai de toate o poveste, o lume imaginara. Sub acest aspect stiinta se aseamana cu arta. De aceea atat cercetatorul cat si artistul se considera "inspirati".

Revolutia industriala a adus in prim plan masina cu aburi. Din punct de vedere istoric acest mijloc a schimbat imaginea lumii in care traim. A influentat razboaiele. A influentat legaturile dintre oameni. Si a modificat perceptia asupra timpului. Iata ca nu faptele istorice primeaza cand vorbim de Istorie. Ci mijloacele ei. Astfel individul devine mai putin important.



La ce bun filosofia istoriei?

Astazi mai mult ca oricand suntem indemnati sa votam. Iar aceasta povara a istoriei e pusa cu bune si rele pe umerii nostri. Omul este raspunzator pentru ceea ce i se intampla. Dar istoria se pare ca nu tine cont de legile noastre. Istoria are puterea pe care omul i-o da, sau are o putere obiectiva, asadar determinista?


Paul Vayan observa ca istoria lucreaza cu mai multe obiecte ale cunoasterii. Nu poate fi absoluta pentru ca in momente diferite istoricii se intereseaza de obiecte diferite. Din acest haos al campului evenimential, istoricul alege un intinerar, un eveniment istoric dupa care leaga un fir narativ. Pune istoria daca vreti, in cuvinte si o face inteligibila. Dar noi nu stim cum ar spune de exemplu un caine istoria vietii traita la curte si nu in salbaticie.

Ceea ce este important in intelegerea istoriei este non-venimentul. Pana sa descoperim ca tot ce ne inconjoara este materie, priveam la stele ca la spatiu dintre noi si ele. Astazi acest spatiu care este de fapt materie neagra este la fel de impotant ca si stelele. Este nonevenimentul care influenteaza ceea ce denumim istorie. Exista astfel un haos nonvenimential.

Putem vorbi de istoria comunismului. Si luam ca referinta anul 1989. Dar daca intrebi multi oameni vor spune ca inca n-a murit comunismul. Ca e in sangele nostru. E in fabrici si in uzine. Sunt de fapt oamenii care au fost si care au continuat sa traiasca si dupa anul 1989. La fel cum cei care vor sa faca o istorie a comunismului niciodata nu vor intreba copiii din curtea scolii care bat mingea ce inseamna sa bati mingea cand altii fac revolutie. Pentru ca nu i se pare important. Desi ei traiesc anul 1989 ca orice alt om. Si ei sunt in mijlocul evenimentului. Ar putea sa spuna ca in anul 1989 a marcat doua goluri impotriva echipei adverse. De ce istoria e atat de selectiva? Pentru ca omul si-o creaza si alege acele evenimente care i se pare lui semnificative.



Paul Vayan,  Isaiah Berlin

Despre determinismul istoric



În Patru eseuri despre libertate(op.cit), Isaiah Berlin vizează sensul istoriei, în cazul în care există un sens al istoriei. Pentru a dermina acest lucru, se impune o anumită abordare și niște premise. Există legi istorice? Care ar fi cheia istoriei? Există progres istoric? Este omul cel care face istorie sau Istoria îl face pe om? Iată doar câteva întrebări care vizează determinismul istoric care a fost specific veacului trecut.

În demersul sau critic, Berlin identifică două grupuri specifice în abordarea acestei probleme. Pe de o parte Hegel, Spengler, Marx, și toți determiniștii care vedeau in istorie și actul creator  o oarecare determinare. Pentru aceștia, omul paticipa la Istorie, însă mersul istoriei nu poate fi influențat de individ. Pentru Hegel, filosoful exprimă o idee generală a spiritului în care trăiește și crează. Artistul este produs al Spiritului Universal și exprimă o etapă în devenire, spre adevărul absolut.

În cealaltă parte se află pozitivistii, reprezentanții științelor naturii, care voiau să găsească legi universale după metoda științelor exacte. Astfel, susține Berlin, dacă aceste legi ar fi posibile, atunci am putea prezice viitorul. Concepția sociologică a lui Auguste Comte era orientată în această direcție unică a ccunoasterii științifice în științele umaniste. Berlin critica deopotrivă și această perspectivă.

Pentru I. Berlin, ideea ca se pot descoperi legi sau reguli in desfasurarea evenimentelor istorice este specifică acestui mod de gandie determinst, care vrea să găsească o rațiune în fapte, care leagă evenimentele între ele și crează o poveste inteligibilă. Acesti istorici pleacă de la premisă inconștientă că există o lege universală, o rațiune sau chiar o logică în toate aceste venimente.


Berlin spulberă mitul pozitivist, specific gândirii lui Comte, conform căreia, științele naturii vor ajunge la acel nivel de cunoaștere ideal. O dată ce științele vor avansa, cunoașterea va spori, oamenii vor ști suficient de mult încât să fie înțelepți, buni și fericiți. Totul ține de modul în care se descoperă și se aplică metoda. Metoda o dată validată, ea se poate replica în diverse domenii, deci și cel Istroic. Berlin are un ton ironic pe tot parcursul prezentării acestor premise pozitiviste.


Evenimentele psihologice, viața conștientă cât și inconștientă a indivizilor, activitățile, relația, mediul, ar putea fi explicate după metode științifice, așa cum Newton a  ajuns în urma experiențelor sale la legi univesale, cel puțin în sistemul său de referință, cu ajutorul unui număr mic de legi. Însă, pentru Berlin, toate aceste concepții, atât cele metafizice cât și cele științifice, au o eroare comună: ideea că a explica înseamnă a formula legi universale care poate acoperi un număr infinit de cazuri.


Asadar, pentru Berlin  „concepţia accidentală asupra istoriei”  este mult mai plauzibilă decât una de tip determinist, ea fiind  mai apropiată de ideea de  libertatea si de participare a individului la Istorie. Berlin nu mai gândește Istoria circular, așa cum Constantin Brâncoveanu a dat tonul în modă secolului XVII, de creștere și descrestere a Imperiului Otoman si nici de la simplu la complex ca Hegel. Nu exista o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întregul fenomen.

Berlin admite ideea de eveniment istoric. Însă acesta nu este deteminat de puteri oculte, sau de un Spirit al Vremii cum era la Hegel, ci de un numar mare de indivizi anonimi, sau un singur individ și actul volitiv al acestuia. Așadar, individul participă la istorie. Mai mult, el este chemat să își exprime această voința de putere și de libertate. Un Alexandru Macedon, un Napoleon sau chiar un Hitler, ei sunt oameni care au participat din plin la Istorie. Dacă admitem ideea deterministă, atunci faptele lor sunt reprobabile, iar un Hitler scapă de orice judecată morală. Berlin susține că afirmarea individuală este un act liber, deliberat și conștient.

Pentru Isaiah Berlin, toate variantele acestor atitudini presupun, precum orice formă de determinism, eliminarea ideii de responsabilitate individuală. Toată critica lui pleacă de la premisa că omul este liberul lui arbitru. Este o premisă în stilul cel mai Nietzschean, de voința de afirmare, de a face istorie și de a participa la viața societății. Numai așa, în societate, omul își poate exprima libertatea, pare a spune Berlin. Pentru el nu există o "necesitate istorică", ci omul și-o crează după propria voința în măsură libertății pe care și-o afirmă.

Critica. Daca istoria e o afirmare individuala, atunci cu siguranta este mult mai usor in a prezice viitorul, lucru pe care Berlin il reproseaza pozitivistilor. Dupa parerea mea, individul este mult mai previzibil decat determinismul lui Hegel. Ii putem ghici intentiile unui politician, uneori chiar le spune in mod explicit si totusi cursul istoriei poate sa fie deturnat de la orice intentie si vointa.  Cat despre un Alexandru Macedon, un Napoleon sau un Hitler, se pune problema daca nu cumva istoria i-a creat pe ei, prin acele forte latente si colective.

Deci e discutabila teza lui Isaiah Berlin. Criticile pe care le aduce atat determinismului cat si pozitivismului sunt valabile, insa solutia pe care o propune este mult prea slaba. Sigur, ne convine de minune sa responsabilizam individul si sa-l trimitem la vot, ca de, participa si el cumva la facerea Istoriei. Orice om face parte din istorie, dar nu ca act al vointei. Caci nici macar numele nu si-l poate da singur.

Divina-i Comedia!


Ceea ce descrie Dante Aligheri in Divina Comedie este universul simbolic al inconstientului. Dar ce se intampla cand aceasta lume devine una cat se poate de concreta?

Lumea de jos este o lume in care totul este perfect. Lumea traieste dupa principii morale. Strazile sunt curate, nimeni nu arunca gunoaie pe jos, nici macar un muc de tigara. Oamenii asteapta resemnati culoarea verde la semafor. Copacii sunt frumos impodobiti ca intr-o nesfarsita sarbatoare de Craciun, cu lumini. Vitrine galbene te invita sa le contempli de la distanta. Mamele isi plimba linistit copiii in carucioare. Mancarea se gaseste pe rafturi. In centrul pietii se invarte tot timpul, dar tot timpul si fara oprire o tirbomba goala cu beculetele ei multicolore. Numai ca exista o mica problema. Aici niciodata nu se face zi.  Pentru cei care nu au vazut niciodata rasaritul nu pare a fi o problema.

Lumea de sus este o lume, dupa cum o descrie un negustor de matase de prin secolul al XV-lea, care a trecut pe-acolo, drept haotica. Lumea bea si mananca fara masura. Daca i se pune unuia pata, ca te uiti urat la el sau ca nu-i place fata ta, te poate ciomagi bine. Daca te arati cumva mai destept, e posibil sa atragi ura si animozitatea celor din jur. Lumea de sus nu tine cont nici de politete nici de regulile cele mai simple. Gunoaie si cartiere ingramadite ca intr-o mahala. Tipete si rasete de copii desculti. Mancarea se gaeste si aici din plin, insa presupune efort, caci in lumea de jos trebuie sa o iei de pe camp, zilnic trebuie sa o prepari si sa imblanzesti gusturile, care sunt foarte tari de fel.  Insa, exista si aici ceva ce nu exista in alta lume. Tot timpul este soare.


Stiu ca perceptia poate fi influentata de starea de spirit, uneori de cateva bacterii sau de o glanda. Dar, poate, zic poate, putini sunt cei care au iesit la lumina zilei sa contemple adevarata realitate. Daca aceasta perceptie pe care o numim realitate se dovedeste a fi doar umbrele noastre intr-o pestera.

Nu conteaza ce este realitatea, caci exista mai multe realitati asa cum sunt descrise in mitul platonician al pesterii, care sunt umbre ale Adevarului. Asa cum exista mai multe lumi si mai multe dimensiuni. O, nu va ganditi la ceva stiintifico fantastic cand zic dimenisuni. Ci la perceptia care creaza realitatea. Ca in Divina Comedie, si lumea mea se imparte in Lumea de jos si Lumea de sus. In primul rand are o importanta simbolica. In al doilea rand, cat se poate de concreta.

Concreta pentru ca de doua luni nu am mai vazut lumina zilei. Din moment ce ziua e atat de scurta iar eu fac numai ture de noapte. Ma trezesc pe intuneric si adorm pe intuneric. Este ceva fantastic. Care bineinteles ca imi schimba si perceptia despre realitate si imaginea mea despre lume. Atat de mult incat am impresia, si impresia nu e o iluzie atat timp cat are efect, ca traiesc intr-o alta dimensiune. O dimensiune a lumii de jos. O dimensiune in care perceptia a pus stapanire pe viata mea interioara. Si parca proiecteaza imagini pe un perete intr-o pestera. Imagini despre lumea de sus. Si despre cum e sa traiesti la lumina zilei.

photo. artcomview

Etannt Donnes. Marcel Duchamp


Imi place cum desparte Marcel Duchamp sacrul de profan prin acea usa interzisa. Ca sa vezi dincolo, trebuie sa te uiti pe gaura cheii, sa te furisezi. Si de aici interpretarea o poate lua razna. "Dincolo" poate sa insemne atat de mult. Dincolo de ceea ce e vizibil. Dincolo adica in inconstient. Poti trage cu ochiul In lumea de dincolo. Si de ce tocmai dincolo e o femeie dezbracata? O fi crima, o fi pofta, o fi incestul, sau poate doar o imagine arhetip.

bad art

G W Bush, the ex president of US


Se pune intrebarea, ce este arta? Greu de raspuns. Cine este in masura sa spune ca un tablou are valoare si altul nu? Sigur, daca ne referim la valoarea de piata, putem sa punem un pret pe el. Dar daca este un tablou pictat de G W Buch? Pretul este dat de valoarea lui intrinseca sau de valoarea sa artistica?

De cele mai multe ori nu facem diferenta intre arta si procesul creatiei artistice. Arta este ceea ce o denumim ca valoare. Insa procesul creatiei este universal si apartine omului, nu doar celui pe care il denumim artist. Asadar specificul omului este de creatie intru revelatie.

Arta care esueaza, arta artistilor ratati, nu doar ratati, dar si fara talent trebuie sa aibe loc in galeriile noastre. Asa a aparut ideea unui grup de tineri care au expus lucrari gasite prin gunoaie sau refuzate de alte galerii. Asa a aparut un nou curent artistic, mai de graba o manifestare antiarta si s-a denumit simplu Bad Art.

Bad art este un fel de salon al refuzatilor. Curentul pune accent pe ideea de accidental.  Din ce am observat eu, artistul nu are constiinta propriului esec/valoare. Care este limita dintre estetic si artistic? Sigur ca acest tablou pictat de GW Bush, fostul presedinte al Americii nu ar poate fi considerata o opera de arta de catre elite. Nu stiu insa daca la o licitatie nu va avea un adevarat succes. Arta naiva este un fel de bad-art. Insa de ce nu poate fi numita arta mare? Pentru ca lipseste cu desavarsire intentionalitatea.

Arta nu e o intamplare. Arta e o vointa. Este o afirmare. Si doar ceea ce e considerat ca vointa e specific omului. Astfel si elefantii picteaza, daca sunt dresati. Iar urmele unui labrador in nisip pe plaja poate fi considerata arta. Dar ii lipseste intentionalitatea. Este accident. Insa, intentionalitatea este atat a subiectului cat si a perceptorului. Iar eu daca vreau sa vad in aceste urme ceva mai mult decat niste urme, atunci obiectul devine unul artistic. E complicat, stiu, de-aia ma opresc aici.

P.S. Totusi, daca ma uit la ramele pe care le-a ales pentru tablourile sale, se pare ca Bush are constiinta propriei arte bine dezvoltata, nu picteaza doar terapeutic.

Mari consumatori de arta si miere