Creatie vs Creativitate


Gilbert Garcin Viata*rezumat 

Substanța inseamna mai înainte  de toate subiect. Iar subiectul este unul universal. Nu mai esti creativ. La maturitate esti profet. Te ridici de-asupra a tot ce e temporal. Asta e arta Mare. Asta inseamna imaginea universala a lui Iisus răstignit de Velasquez, deși il mai rastignisera de atâtea ori si alții.

Si care e poanta aici? Nici o poanta. Nu e vorba de un stil velasquezian.  E doar substanta. La asa nivel esti dispus sa renunți la orice figura, sa lași tot fundalul din spate negru si sa pui crucea in lumina. Esti dispus sa renunți la ceea ce credeai ca te face unic si original.

Nu ai priceput nici acum ca aici nu-i vorba despre tine? Nu ai înțeles ca viata pe care o trăiești nu-i doar a ta ci aparține in egala masura tuturora?

Sa ai substanta inseamna sa faci saltul de la creativitate la creatie. Inseamna acea poezie fara nici un patos si care face apel la niște zei de mult uitati. Viata de artist (ce pleonasm-viata este insasi arta)nu se termina la 33 de ani. Abia aici călătoria se aseasza si cere Reflectie. Ca Brancusi stand picior peste picior.

Substanta e ceva ce nu orice om are. Creativ este insa si o pasarea care ia piatra in cioc sa spargă oul de struț.  Dar nu va trece dincolo de nevoile primare. Substanta vine din maturitate si are sentimentul înăltator al morții chiar atunci cand celebrează viata. La maturitate nu mai poti fi un artist egocentric. Sigur, nu vei mai scandaliza. Dar singurătatea asta nu te mai sperie. Căci nu faci arta pentru a vinde. Ci pentru a împacă fiinta cu nefiinta intr-un simbol unificator.

Publicul va cauta secretul Tinereții fara Bătrânețe. iti va aplauda formele. Te antrenezi din greu la sala de forte sa pari inca in vigoare. Pentru ca tot ceea ce e lipsit de substanta trebuie sa compenseze prin forme. Estetica asta o dezaprob.

Mi- am imaginat o lume fara oameni. Si, descoperită de extratereștrii cu putin timp dupa dispariția noastră, intrând in muzeul Del Prado, vor găsi urmele a ceea ce semnifica Omul. Si din toate aceste tablouri vor rămâne totuși Impresionați de unul singur. Iisus Rastignit de Velasquez.

Si apoi vor descoperi pe Sf Francisc de Asissi proptit jn crucea sf Andrei in aceeași sala principala din Madrid. Si nu vor înțelege un singur lucru. Cum a dispărut lumea asta cand exista asa Sacrificiu?  Ideea de Om va rămâne. Căci omul e dincolo de propria sa slabiciune. El nu este definit prin ceea ce este uman, adică prin categoriile sale. Ci prin ceea ce il face zeu. Adică nemuritor.

Si daca Vom continua acest experiment imaginar si vom admite ca o forma de viata in Univers ar fi ratiunea, atunci cat de putin vor înțelege din Iisus Răstignit pe cruce. Ce absurd sa-ti rastignesti propria specie! Nici o ratiune nu poate justifica sacrificiul. Nici un instinct de conservare. Nici o vointa de a fi. Probabil tot atât de putin vom intelege maine ce inseamna aparitia Omului sau a unei fete frumoase. A face arta mare inseamna sa spui asa: frumosul este o fata. Om este ceea ce poate fi răstignit. Pamânt este ceea ce se ridica dimineata si umbla. Pom este ceea ce se lasa in umbra. Maimuta este ceva ce nu pote fi rastignit. Caci va trebui sa faci o arta pentru Extratereștrii.

Estetica uratului

Acest sacrificiu enorm, pentru ca in fiecare zi o Ana este zidita.

Estetica asta configureaza insasi viata omului, modul lui de a gandi si de a actiona, imaginarul sau. Estetica asta din strada inseamna riguare sau mai putina riguare. Il formeaza pe om pentru autostrazi. Il pregateste existential pentru o astfel de viata cu sens unic. Ii modeleaza gandirea. Il obligsa sa ia decizii. Sa fie tot timpul cerebral, pregatit, in alerta, incordat. Sa nu faca cumva o greseala ca s-ar putea sa il coste benzina, timp, nervi. Estetica e ceva care ni se intampla numai noua, oamenilor. Si totusi, natura are bun gust, caci ea a selectat numai animale frumoase, nu am vazut flori urate. Estetica e specifica omului pentru ca el, numai el cade din viata in existenta si poate sa vada uratul si frumosul.


Estetica este un salt ontologic, O cadere. Iar uratul i se arata numai celui caruia i se deschid ochii. Ca si frumosul. El cunoaste de acum binele si raul. A iesit din gradina. Si nu mai paste iarba cu mieii.

Siempre sancho, siempre...

Don Quijote coboara in pestera  Montesinos pentru a lua legatura cu spiritele de jos. Simbolic este coborarea in infern, in incostient,  drum initiatic specific marilor profeti. Coborarea inseamna cunoastere, accesul la cele divine si imuabile, la izvoarele sinelui. Discipolul sau, Sancho, nu are cum sa intelega inca lucurile astea, dar le va intelege. Orice drum  incepe printr-o retragere in pestera, in pustiu, sau in turnul de fildes. Pentru a intelege Lumea, trebuie mai intai sa iesi din lume. Si sa fii treaz. Sa-l privesti pe Sancho cum doarme ca un copil nevinovat, caci pe el nu-l doare Lumea.

Sancho e primul discipol facut de marele hidalg Don Quijote de la Mancha. Prin Sancho a ajuns doctrina lui pana la noi. El a fost primul convertit. "Ma tem pentru tine Sancho", spunea Cavalerul Tristei Figuri ca intr-o rugaciune domneasca... Nu ma rog să iesi din Lume, ci să te păzeşti de cel rău. Siempre Sancho... Dar acum dormi, tu, Sancho....E doar o poveste, o fantasma despre cavaleri ratacitori. Micul Cavaler se stinge in patul lui de la Mancha. Sancho plange ca un copil. Va intelege doar atunci cand i se vor deschide ochii. Cunoasterea asta e mai de graba un drum, o cale.


Siempre Sancho, siempre..



Una din cele mai triste scene pe care o traieste Don Quijote, pe langa cea cu eliberarea talharilor din prima parte, este scena de la Castel, cea in care este ironizat, in care i se spune drept in fata de catre acea femeie angajata sa imite dragostea...ce credeai ca o femeie ca mine se poate indragosti de un sarantoc ca tine? Don Quijote ramane fara cuvinte. Daca pana acum inventa tot felul de scuze, de data asta ceva se intampla in el. E o mahnire de moarte. 

E a doua oara cand Don Quijote este adus la realitate. O data de realitatea talharilor si a doua oara de acest circ ieftin. Dar de ce este atat de tragica aceasta scena? Lumea a mai ras de el si inainte, l-au ironizat si s-au amuzat. Da, dar la Castel e cu totul atlceva. La Castel oamenii sunt constienti de ceea ce fac. Daca pana acum rautatea lor era nevinovata, uneori il priveau ca pe un sarac cu duhul, de data asta vor sa il desfinteze ca om. 

Si cum ar putea mai bine decat punandu-i in scena propria viata, ispitindu-l, participand, facandu-se complici. Uite, ai vrut castel, ai Castelul tau. Ai vrut sa guvernezi o insula, ai Insula ta. Ai vrut sa iubesti la modul absolut. Ai chiar si o printesa, una adevarata. Ai vrut sa pui ordine in lume, sa faci dreptate. Uite, ai de data asta ai ocazia sa indrepti lucrurile. 

Sigur, se loveste de cinismul si prefacatoria servitorilolor. Don Quijote traieste viata ca un performance in fata oamenilor ca la teatru. I se da chiar si o scena, un cadru, costume, sunt tocmiti oameni, se creaza o scenografie de catre cei de la curte. Oamenii participa la lupta dintre el si canonic ca la un spectacol. Ce inseamna sa-ti traiesti viata in fata celorlalti? Don Quijote e constient ca isi joaca propriul rol. Dar ceilalti, isi dau ei seama ca nu fac decat figuratie? Se vor lauda oare ca i-au atins hainele? Sau vor juca la zaruri pentru camasa lui?

Revolutia alba


Ceea ce se intampla zilele astea cu Romania e ca un legamant pe care il face cu ea insasi, o renastere si o inviere. Nu doar ca a integrat trecutul, ca si-a acceptat traumele si si-a recunoscut minciuna, coruptia, furtul, dar a ales sa "Refuze Acest Abuz"  mesaj preluat pe mai multe pancarte. Romania s-a ridicat pentru toata Europa, nu doar pentru ea insasi.  Este o revolutie a bunului simt.  Cred, mereu am crezut, ca Romania are astfel de energie, are o astfel de putere sa stea drept si sa se afirme in punctele cheie ale Istoriei.


Tolici, Ghenie, Fikl, Maniu, postsocialism

Roman Tolici

Roman Tolici un pictor roman cu origini si influente sanatoase. Daca ar fi sa denumesc un curent in care sa se incadreze i-as zice @postsocialism. Daca nu ar fi atat de balcanic, atat de local prin subiect si atat de nisat, cu siguranta ar fi un pictor mare. Dar se pune intrebarea, daca fiind un pictor mare nu pierzi pe de o parte spiritul, micile bucurii, viata. Vrand sa faci din pictura un subiect universal, poti sa uiti de ceea ce este vital, urgent, imediatul in viata ta. Si apoi, de ce? Viata e prea scurta ca sa nu iti traiesti propria realitate. Nu stiu daca merita sa devi un pictor mare, adica universal, adica sa te pui in paranteza. Doar pentru simplu fapt ca acel curator din New York nu stie ce inseamna sa bati mingea in fata blocului? 

Crezi ca e un motiv suficient sa renunti la tine, la ceea ce ai trait? Spre deosebire de Ghenie, care da, e mare, vinde bine, dar nu spune nimic despre el. E ca un pictor cu sufletul pus chirie. Ghenie nu a vrut sa spuna nimic prin acea placinta aruncata pe fata, nu mai mult decat o paleta cromatica, ce-i drept reusita. Caci asa cum a recunoscut, totul a plecat de la un fapt concret, o bataie cu tort de frisca si ciocolata. Pe cand Roman Tolici are si subiecte care ar putea oricand sa treaca balcanii peste ocean, pe langa acel realism socialist specific pictorilor rusi si ucainieni. Are unele tablouri cu influente suprarealiste, onirice, lucrate intr-o tehnica impecabila.
Adrian Ghenie

Gheorghe Fikl face o demonstratie de forta si tehnica. Un pictor mare are o tehnica mare. Nu-i e frica de subiecte complexe, de munca si de zeci de ore petrecute in fata tabloului. Gheorghe Fikl face arta mare pentru ca arta lui porneste din interior spre exterior. Ghenie cauta subiectele in afara lui si incearca se le interiorizeze. Lucru asta se vede si in publicul sau, in  cei care colectioneaza tablourile celor doi din urma. Daca la Ghenie sunt acei imbogatiti si parveniti, care speculeaza valoarea lui de piata, la Fikl sunt oameni ca Printul Charles, care au acel simt nobil de a recunoaste valoarea unui tablou si a artei. Sigur, pana la urma nu pot fi decat subiectiv si orice comparatie ramane ca atare.
Nicolae Maniu

Nicolae Maniu este un pictor cu o tehnica la fel de elaborata ca si Gheorghe Fikl. Nu doar ca te uimeste prin tehnica si compozitie, dar are si subiect. Publicul, si cu atat mai mult cei avizati, nu-l poti pacali cu o arta facila, usoara. Pur si simplu munca depusa in fata unui tablou este apreciata indiferent de subiect. Daca vrei sa faci arta, sa devi artist, trebuie sa intelegi ca asta inseamna mai inainte de toate munca. Multa munca. Cu doua linii si un tus nu poti sa ai pretentii. Asta daca nu esti cumva un Picasso. Ganditi-va ca lui Leonardo Da Vinci ii lua si cativa ani sa termine un tablou. Nu ca nu l-ar fi putut termina, doar ca cere maturitate, cere timp si reflectie. Nu poti una-doua scoate tablouri pe banda rulanta. Fa un singur tablou in viata ta, dar desavarseste-l tot timpul. Revino asupra obsesiilor tale. Asta e stilul. Si da, dimensiunea tabloului chiar conteaza. 

Gheorghe Fikl

Oricum ar fi, artistii romani sunt tari, sunt faini. Tolici prin postocialismul sau, Ghenie prin paleta de culoare, Maniu prin supraralismul si compozitia lui originala, si de departe Gheorghe Fikl care mi se pare ca le are pe toate. Mai sunt si altii cu siguranta, despre care probabil ca o sa scriu cu alta ocazie daca am timp si chef.


Rapirea Proserpinei

Rapirea Proserpinei detaliu


Rapirea sau cum zic englezii rape in zilele noastre are numai conotatie negativa si uneori sinonima cu violul. Dar cu ceva timp in urma nu era chiar asa. Si nu departe de noi. Rapirea in mitologie e o forma de iubire.

Am intrebat-o pe bunica, care maine implineste 91 de ani, cum l-a cunoscut pe bunicu. Cum s-a indragostit. Desi termenul asta e putin cam ...ciudat. A te indragosti!? A invata sa iubesti e altceva decat a te indragosti. Pai, aveam 16 ani. A venit acasa si m-a luat de la parinti. Cum te-a luat? Pai eu nu voiam sa plec. Dar m-a pus pe umar si de-atunci am fost a lui. M-a luat pe sus. Se pare ca acest instinct de a-ti rapi nevasta pare mai mult de domeniul mitic. Starneste imaginatia povestilor.

Cand ma duceam la bunica, pe langa tapiseria cu bujori, statea tinutita in cele patru colturi Rapirea din Serai, pe un perete sudic, opus ferestrei. Lumina batea parca sa-i aduca aminte de ceea ce mai tarziu avea sa numeasca, dragoste.

Rapirea Proseprinei m-a dus cu gandul la bunica. Daca o privesti de departe pare intr-adevar o scena tragica, un viol, un asalt, o privare de libertate, o dragoste impotriva vointei. Dar daca te apropi si vezi detaliu, degetele infipte adanc in carnea molateca, lumina pielii, volupotatea femeii, iti dai seama ca aceasta scena de viol se transforma in dragoste.

Iubirea si dragostea asa cum o cunaostem noi este ceva relativ recent . Cu siguranta ni se trage de la romantici. Acea iubire care canta la balcon, ca intr-o piesa de Shakespeare, este un concept nou. Iubirea este de multe ori agresiva. Ca si actul imperecherii. Nu este nimic tandru si romantic aici. In asceasta iubire se impune forta.

Povestile mitologice sunt Adevar pentru ca ele codifica experiente si trairi. Sunt inconstiente, de aceea valabile indiferent de epoca in care traim. Astazi traim o efeminizare, o inhibare a instinctului, a violentei si a agresivitatii. Iar acest lucru probabil ca se vede si in disfunctionalitatea atator relatii.

Aceasta rapire a ramas simbolica in cultura romanilor. La nunta inca se mai poarta obiceiul ca mireasa sa fie furata. Adica rapita. Sigur, va trebui recuperata ca Proserpina, insa fiind dusa in infern si gustand din rodie, aceasta va ramane captiva.

Cand am cunoscut-o era la fel de inocenta. Am dus-o acasa pentru ca se fascuse tarziu si mi-a iesit bunica-sa in calea. Nu mai aveam cum sa o evit. Tu ai venit sa o furi, imi spuse ea mai in gluma mai in serios. Atunci inca o data m-am gandit la Rapirea din Serai, la vanatoarea lui Botticelli, la fetele virgine alergate de caini in gradina cu trandafiri.

Iubirea romantica, asa cum o cunoastem astazi e mai mult pentru impostor. El se deghizeaza in mierla, in copac, in mar, si seduce tocmai prin ceea ce are mai de pret, poezia, cantecul. Este un cuc care isi lasa ouale in cuibul alte pasari. Caci altfel nu ar avea nici o sansa. Si va ramane mereu deghizarea amantului perfect. Este fatalaul suspus guvernantei.

Saptamana fericirii



M-a intrebat un om cum de scriu asa frumos despre ortodoxism. Frumosul e dupa cum e omul, i-am zis. Si cum, tu nu esti ortodox? Nu. A ramas putin pe ganduri. Tocmai pentru ca nu ma aflu in interiorul unei categorii, sunt sincer. Pot scrie la fel de frumos despre orgiile bahice, despre ritualul imperecherii la Bosimani. Sigur, nu e acelasi lucru. Sunt un om al spiritului. Si nu fac nici o discriminare cand vine vorba de trairile autentice ale omului. Arta a devenit tot mai mult o critica a artei, politica, religioasa, sociala. Nu cred in arta traita ca o incordare. Eu cred in Arta Mare.

Cum sa nu scriu despre misticismul ortodox cand, intr-o primavara, dupa ce tocmai ma intorceam din Londra, dupa ce vizitasem National Gallery ajung acasa, ma pun confortabil in leagan si aud o voce. Ma, da ce voce! Ma ridic putin uimit. Nu venea nici de la difuzoare nici de la biserica din cartier. Venea parca din padure. Ii intreb pe ai mei daca au auzit. A, da e Elvis. Il intreb pe Manel care sapa in gradina. Tu auzi? Da, aud. Elvis. In fiecare seara pe la ora asta. A doua zi era pe la ceasul al cincelea cand s-a facut liniste si gasul lui Elvis s-a auzit iar parca mai matur, parca ceva mai cuprinzator. Am luat in fuga apratul de fotografiat spre rusinea mea, recunosc, sunt pacatos...si bicicelata.


Vocea lui Elvis parea ca un ecou venit din departare sa acopere toata valea. Cu cat urcam cu atat vocea lui devenea mai personala, mai surda. Ca si cum ar fi ramas el, padurea si doar gestul cadelnitei. Auzul meu si simturile o luara razna intr-un fel de sentiment pur, atunci cand ramai mut si auzi prin vibratii, ca dupa o explozie, ca intr-un vis. Caci il pandeam dupa cotitura de la o distanta sigura. Iar cand m-a vazut si-a continuat linistit slujba.


Am trait cel mai profund sentiment religios si nu ma tem sa spun aici, la mijlocul strofei ca Elvis a adus pacea peste noi, si Primavara. El si locul lui de veci, el pomeste de morti. El fara parohie, el are cea mai mare Catedrala. El stie toata slujba. Si asa spunea, aminteeeste-l Doaaaamne pe pacatooosul Gigi Flooaaarea, si iaaaarta-mi paaacatele, vechiul padurar de la care am furat miereee. Si pe Guliman, om aspru din fire, ca daca ne intrau si se intampla destul de des, vacile la el in lucerna mancau pana se umfla, si dupa ce ne urechea il chema pe tata, sa desumfle vaca cu teava.

Si Elvis se ruga pentru pacalte Lumii intregi si pentru Africa chiar daca-i neagra, ca-i frumoasa si am stat asa tacut si cu luare aminte. Da, a fost minunat, a fost un apus si apoi o dimineata si a doua zi ne-am dat intalnire iar la ora cinci, ca era saptamana patimilor si venea Pastele. Iar Iisus era rastignit in fiecare seara pe crucea din troita.


Am fost acolo eu si spre surprinderea mea alti trei copii rusinati de prezenta unui adult. Cand s-au dumirit ca nu am venit sa rad de ei, Elvis si-a inceput slujba cu Psalmul 51 spus pe dinafara, s-au impartasit cum e obiceiul si i-au spus sarut mana parinte cu toata seriozitatea unui ritual. *A fost pentru prima data in viata mea cand m-am impartasit. In acea seara a inceput sa ploua marunt peste noi... Ne-am adapostit toti in mica troita, eu, Elsiv si cei trei copii din cartier. Mai Elvis, i-am zis, si am zambit, tu deja ai prea multi enoriasi. Nu mai avem loc in biserica!

Vezi, imi arata el un nuc la o cotitura de drum dupa ce am ramas singuri. De acel pom s-a spanzurat Titi. Il cunoastem pe Titi. Era un copil firav dar care manuia la nevoie bine cutitasul lui cu maner de os. De ce sa se spanzure un copil pe dealul de unde alta data isi lua sania avant jos in vale pana la blocurile din cartier? De ce? Il stiam pe Titi pentru ca ma duceam cu frati-su mai mare la furat si la scaldat. Dar nu stiam insa ca s-a spanzurat de nucul copilariei, copil fiind.



Pe Elvis il stiu de cand eram mici. Era tiganusul de la pod. Inmormanta pisicile si cainii izbiti de masini. De-atunci si pana acum au trecut multi ani caci eu eram la talba inmultirii cu sapte. Si spre surprindera mea, Elvis stia mai bine inmutirea cu 8 si 7, lucru care imi dadea mari batai de cap. A terminat 8 clase iar acum isi castiga existenta maturand scarile blocurilor si uneori canta la biserica. Dar pasiunea lui de cand era mic copil a fost sa devina popa.

Elvis e preotul fara parohie in Templul Naturii. Elvis nu isi pune patrafirul doar ca sa cante ci si ca sa judece, ca un mare preot, nefericirea, ca nimeni sa nu poata spuna ca nu i s-a dat ceva mare de trait, care sa il faca sa strige: Sinu Adunai, sinu Adunai, bring ning de Kosmos!


***








Intoarce-te Elvis cu Primavara inapoi 
sufletul nostru subred si sarac nu stie de izvor si roada...

Foto.  Anticamera D.
Toate drepturile rezervate !


Yuri Klapouh sau cum sa fabulezi pe marginea unui tablou

Este vorba despre un pictor ucrainian cu nume de spion Yuri Klapouh. Un citadin ar vedea in aceasta scena o compozitie foarte buna, o asezare a elementelor si a dinamicii, orice gest pentru el este un gest regizat. Dar ceea ce ii scapa, e instantaneul acestei scene. Copiii, cainele, si vitelul. Da, daca nu stiati, viteii cand sunt mici sunt foarte curiosi. Si le place compania oamenilor. Sunt ca acei copii care stau pe langa si asculta. Nu inteleg nimic din discutia celor doi, dar simpla lor acceptare in cerc ii face sa se simta ca iau parte la marile probleme ale lumii dezbatute, in spiritul esticilor, cu haz. Sunt doi bunici cu doi nepoti care probabil, dupa gest si mimica, isi aduc aminte de ispravile tineretii. Povestitorul pare a fi un citadin care s-a intors la pensie in locul natal, la traiul simplu de la tara. El regaseste acelasi spatiu consacat povestirii, la umbra unui pom.

In al doilea tablou imi place sa imi imaginez o poveste in treiCapul pe spate al barbatului si femeia care arata cu degetul catre el, tipul visator, care in tinerete alerga dupa tot si toate. A ales insa sa se inscrie in Partidul Comunist, nu din dorinta de a parveni, ci din idealism, crezand intr-o societate libera si egala. Si-a dedicat viata ca un luptator de gherila, unui ideal suprem, care spunea el la acea vreme in singura scrisoare de adio catre marea iubire a vietii, sacrificiul este mai presus decat implinirea propriei fericirii, caci numai asa se poate crea o lume noua.  Cel mai bun prieten al lui, tanar si el la acea vreme, dar cu idealuri mai cuminti, visa la o casa cu gradina si in gradina mult caprifoi cu florile lui. Si, a dus-o pe tanara maruntica la visul ei. Adica i-a construit o casa cu fereastra si in gradina a pus mult trifoi cu florile lui.

Dar batranetile vin cu acea ingaduinta pe care numai eliberarea de tot ceea ce e sexual, politic, o poate aduce. Vine cu acel ilo tempore in care amintirile devin altceva, iar problemele vietii si toate idealurile pe care le credeam mai presus de orice, palesc. Dovada ca trecutul nu incremeneste in timp, el se schimba permanent, influentat de propria noastra devenire. Iti aduci aminte cu un zambet pe buze de marile provocari ale vietii si le vezi acum ca pe niste examene la care ti-ai facut prea multe griji pentru ca s-au dovedit neimportante in viata. Oricum, aveai sa ajungi in acest moment, langa un pom, alaturi de cei doi parteneri ai vietii. Acesta intalnire intr-un timp al povestirii se afla cumva la margina vietii, in afara scenei, privind detasat la tot ce-a fost ca un spectator.

Sunt atat de firesti aceste doua tablouri incat, daca nu ai trait la tara, sau daca nu ai trait intr-un astfel de loc in care povestile devin atat de fascinante si uimitoare, ai zice ca e o simpla compozitie artistica studiata bine gest cu gest, momentul din zi fiind bine ales. Sigur, scena duce la ospetele bahice si la acel timp pierdut, acel timp al povestirii specific miturilor si tablourilor inspirate din mitologie. Aceste scene au aceeasi valoare simbolica pentru mine cum aveau pentru renascentisti imaginile din gradinile ateniene unde zeii mancau beau si povesteau. E imposibil sa explici unui om care nu a stat pe camp cu vacile ce inseamna acest timp. E un timp in afara timpului. Un timp al povestilor. Parca e o scena desprinsa din acele reviste ale Martorilor lui Iehova, cu copii jucandu-se cu animale de prada, cu Iisus inconjurat de multiculturalism. Un lucru ramane insa comun la pictorii rusi si ucrainieni, nostalgia originilor, nostalgia paradisului.

Frumusetea artei si a picturii este data tocmai de aceste senzatii si trairi pe care mi le deschide. Ma transpune intr-un timp al povestilor. Un timp al zeilor. Si de-aia imi place sa construiesc si sa fabulez. Caci, pana la urma, arta este in ochii celui care priveste. 

Pictori rusi si misticismul ortodox

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)

Fie ca citesti, fie ca te odihnesti dupa o zi de coasa, fie ca te reculegi in fata stupului, important e sa apleci capul si sa iti recunosti conditia de om. Asta pare a spune Nikolai in pictura lui. Nu cere de la tine sa iti depasesti conditia de muritor.  Asa ca bucura-te, ca or veni si zilele tristetii.


Imi plac pictorii rusi. Sunt multi. Cunosc cativa. Ce imi place la ei e misticismul de tip ortodox. E altfel decat cel catolic.  Pentru ca e un misticism care nu are legatura cu timpul istoriei. Dar am zis ca nu o sa revin la problema Istoriei. Oricum, misticismul de tip catolic se lupta mai mult cu omul, pentru desavarsirea lui. Nu degeaba Delacroix picteaza Ingeri oameni ce se iau la trante cu ingeri, ca Iacov. Misticismul occidental este dat de acea neliniste creatoare. Aceeasi neliniste pe care o incearca si artistii zilelor noastre care se lupta prea mult cu ei, care pun Eul ca izvor de inspiratie. Asta le aduce si multe neplaceri si putina satisfactie. Pentru ca toti suntem geniali, nu? Si mai e o mare diferenta. 

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)
Misticismul catolic porneste de la om spre Dumnezeu. Pe cand cel ortodox, Dumnezeu cu mila, daca se arata bine, daca nu, sa ne rugam. Adica, omul se lasa revelat. Nu cauta sa il cunoasca pe Dumnezeu. Ci Dumnezeu il striga pe om in gradina cu stupi, Adame, Adame, unde esti?

Aceeasi problema e si cu hinduismul, care se aseamana cu misticismul de tip occidental prin faptul ca pune o povara  prea mare pe om in cautarea desavarsirii. Adica omul e cel care e raspunzator de propria dumnezeire. El este obligat sa descopere principiul ultim, brahma in el. Sigur, daca ar fi practicat idolatria, ar fi fost mai aproape de cunoasterea mistica. Dar cum metoda si scopul in sine au devenit cunoastere, atunci nu mai are legatura cu sentimentul religios.

Atat hinduismul/budismul cat si catolicismul traiesc in incordarea bipolara trup-suflet. Unii prin brahma/karma/yoga, altii prin penitente si fapte bune. Pentru protestanti Sf. Pavel e cel mai graitor exemplu. Cat despre misticism, la ei nu se poate vorbi despre asta. Pentru brahmani, trupul este o piedica in cunoasterea sinelui absolut. Asa au ajuns multi oameni sa uite total de trupul lor si sa numeasca asta "iluminare". Unii sa se biciuiasca altii sa se mutileze. 



Ei bine, misticismul ortodox nu pare ca traieste in aceasta incordarea. Vorba aia, ucenicii nostri postesc si ai vostri mananca si beau, petrec pana in zori, ii reprosa Ioan Botezatorul lui Iisus.Daca te uiti la tabloruile alaturate par mai de graba niste picturi naive, niste basme pentru copii. Stii, batranul Dan, Nebunul al acare umbla in jurul capului cu o aura de albine?  Da, si? Numai copilaria mai pastreaza amintirea hierofaniilor din basme. Misticismul ortodox nu face din tehnica si metoda un scop in sine. Asceza nu e un scop in sine. Dar daca te ajuta sa te eliberezi, atunci cu atat mai bine. Face sens? 

Ok, daca nu face sens apucati-va de apicultura. Veti gasi in stup o lume mistica. Multa vreme albinele au fost ingrijite numai si numai de preoti, caci ei aveau harul si taina aceasta. Batranul stupar este batranul mistic, invatatul. Inca din Egiptul Antic era interzisa cresterea albinelor, acest rol revenea preotilor. Caci, stupul e copia fidela a lumii de sus si contine secretul organizarii civilizatiei, asa cum templul din Ierusalim era o copie a imaginii Cerului. 

Sper sa ajung in ziua in care documentarele nu vor mai pune lumea sub lupa. E total gresit sa plecam de la om ca sa cunoastem lumea. Trebuie sa stam si sa privim. Ca in aceasta imagine in care un om bine imbracat are un moment de reculegere in fata stupului. Priveste zborul neinteles al albinelor. Zborul de orientare. Are si un rol terapeutic aceasta miscare dezordonata. Albinele te vindeca de orice intrebare, orice spaima. Priveste doar! Fara ganduri. Ele stiu exact care le e locul in lume. Te vor ignora, te vor ocoli grabite, spre un scop mult mai mare. Caci ele sunt implinirea iubirii dintre doua flori.


Siempre Sancho, siempre...


Ia te uita la seninatatea aceste nopti, la singurateatea ce ne inconjoara 
 si care ne imbie sa mai strecuram si ceva veghe in mijlocul somnului. 

Se simte pe parcursul lecturii cum Cervantes isi da seama de personaj, de Don Quijote. Se intampla sa te pui la masa de scris si sa nu stii unde te poarta. Cervantes nu stie ce fel de personaj avea sa creeze. Daca la inceput il ia in ras, il ironizeaza si-l da in tarbaca, vrea sa faca din el un clovn, in partea a doua a calatoriei isi da seama ca Don Quijote de mult si-a luat propriul destinul in maini, ca e un personaj cu propria viata, care s-a desprins din poveste. E nebunul Inteletept, nu mai e Pacala, chiar daca isi pastreaza naivitatea ca noblete a sufletului. De fapt succesul primei parti a facut din Don Quijote un personaj indepedent si celebru.

Exista ceva trist in nobletea si maretia lui Don Quijote. In tot ceea ce face pare ca da gres. Ceea ce tragic si frumos e chiar luciditatea Sa. Cand Sancho doarme el piveste cerul plin de stele si se intreaba cum pot unii oameni sa doarma fara sa-i doara Lumea? Don Quijote e un om lucid, cunoaste zadarnicia luptelor sale. Si totusi el lupta. Stie ca Dulcinea nu exista, si totusi nu inceteaza sa creada in iubire . Lupta fara asteptari. Asta inseamna sa-ti traiesti viata ca pe un destin. Iata ca a sosit vremea sa dormi Sancho. Nu ai putut sa veghezi cu mine nici macar un ceas, ii spune el asemeni lui Iisus in gradina Ghetsimani, cand la fel ii dojenea pe ucenici.

Dormi Sancho, dormi... ca de asta ai venit tu pe lume, ca sa dormi, fiindca eu, care am venit pe lume ca sa veghez, cata vreme mai e pan' la ziua, oi da drumul gandurilor ce ma macina si mi-oi varsa focul intr-un madrigalas, pe care, fara sa stii tu, l-am alcatuit azi-noapte in minte. Tare ma mai minunez, mai Sancho, de firea ta cea nepasatoare. Imi dau cu gandul ca tu esti zidit din piatra sau din arama vartoasa, fiindca in tine nu poate sa patrunda nicio induiosare si nicio farama de simtire. Eu veghez in vreme ce tu dormi, eu plang in vreme ce tu canti, eu lesin de nemancare in vreme ce tu nu te mai poti misca de imbuibare. Slujitorii cei buni se cade sa impartaseasca aleanul stapanilor lor, sa le simta durerile, macar asa, de ochii lumii. Foto D.M. artcomview

Istoria si adevarul ei dublu

Cand ne referim la faptele istorice, avem in vedere un alt fel de judecata diferita de dreptul penal. Vorbim despre o judecata in termeni mai de graba etici si morali. *Desi istoria nu e nici etica nici morala. Asteptam de la Istorie sa fie obiectiva, sa spuna faptele si doar atat. Insa fara o poveste Istoria nu exista. Iar faptele nu spun nimic, asa cum pus in fata unor statistici va trebui sa le interpretam.

Tindem sa judeca istoria dupa criterii prezente. Nu-l putem judeca pe Ceausescu, pe Iliescu, de ce nu pe Bush de cat la timpul prezent. Timpul altereaza istoria, schimba ceea ce e etic, drept si moral. Pentru ca timpul aduce in discutie criterii de judecata care nu erau valabile atunci, cunoaste imaginea de asamblu, sau poate ii raman ascunse jocurile de culise, discutiile private si neinregistrate, sau poate apar noi evidente si noi documente.

Ceausescu a fost judecat pentru prezent. Daca l-am fi judecat dupa 27 de ani, sentinta ar fi fost cu totul alta. Aceasta e cea mai mare problema a Istoriei. Daca S e subiectul si T timpul, iar M, istoricul, atunci S1 ar trebui sa corespunda cu T1. Dar S1 corespunde cu T2. Daca T2 trece prin gandirea unui M se schimba cu totul S1 si devine un fel de S3. Orice, dar orice judecata cu privire la trecut se prescrie. Asa cum nu putem cunoaste viitorul, nu putem cunoaste nici adevarul despre trecut.

Ganditi-va ca vreti sa aflati adevarul despre o poveste de dragoste pe care ati trait-o in tinerete. El/ea la un moment dat a spus "pleac". Ati intrebat de ce, dar nu ati primit un raspuns exact. Multa vreme nu ati mai crezut in dragoste. Lumea s-a intors pe dos pentru ca persoana in care aveati cea mai mare incredere v-a parasit. Toate criteriile de eveluare, tot ceea ce credeati ca este dragoste au disparut. Toate gesturile tandre, toate excursiile, toate zambetele, toate vorbele dulci si toate soaptele. Insa vremea a trecut. V-ati detasat. Ati intalnit alte persoane si v-ati indragostit iar. Cu toate astea vreti sa aflati adevarul. A fost dragoste? Ei bine, a fost si n-a fost dragoste. Iata dar un lucru nou, Istoria lucreaza cu adevarul dublu. si-si. A fost revolutie sau lovitura de stat? si-si A fost Antonescu erou sau criminal? si-si  Asadar a fost revolutie  si lovitura de stat.

Daca este atat de greu sa intelegem propria istorie si ramanem mereu intr-un posibil daca, cu atat mai greu este sa intelegi Istoria complexa a unui popor, a unor intentii care au ramas necunoscute, ale unor vorbe de culise care au dus la unele decizii si actiuni politice. Istoria mai intai de toate trebuie sa functioneze ca o psihanaliza. Trebuie adus totul din trecut in constient. Reaseaza prezentul, nicidecum pentru a cunoaste trecutul. Trecutul in sine nu are nici o valoare fara prezent. Iar daca tot aducem in prezent fapte din trecut, este pentru ca acest prezent e problematic. Asa, ca o poveste de dragoste neterminata.

limbajul atrage metoda

am ales acest tablou pentru ca el face trecerea 
cumva de la limbajul artistic la metoda

Filosofia nu mai poate aduce nimic nou pentru ca vrand sa fie in pas cu stiinta, ii imprumuta metoda la pachet cu limbajul, si asta inseanma sa golesti cuvintele de profunzimea lor semantica. Au ramas forme filosofice. Dar a faptui, ce frumos, lasa o lume intredeschisa. Avem nevoie de un mare Poet. Numai el are dreptul de a infaptui. Caci a infaptui, nu e doar fapta, e si fiinta. Asa cum poate, la inceput, cuvintele nu erau doar pline de viata, ele erau Viata. 

Cand protestantii (Jan Huss, Zwingli, Luther) au tradus biblia in limba vulgara nu au inutit ( da de unde, nici acum nu-si dau seama) crima pe care aveau sa o comita. Sa asainezi cuvantul magic, centrul teologiei. Care limba vulgara? Au tradus sub idealul/mitul inconstient al limbajului universal. Universalismul care e si astazi specific culturii Europene, in special anglosaxone. Ca si cum totul se poate traduce.  Bine, si apoi nu a mai fost decat un pas spre a da o utilitate practica si morala invaturilor. Limbajul era pregatit pentru ceea ce a urmat. Era pus pe sine spre a duce la capat pe o  linie moarta in gara scepticismului. 

Bine, veti spune, dar toate limbile pamantului au o gramatica. Asta inseamna forma. Inseanma ca limbajul pastreza o logica. Iar toate neintelegerile dintre oameni vin tocmai din necunoasterea acestei gramatici care trebuie sa fie neechivoca, fara sensuri multiple, exacta. Si cu cat limba a devenit mai exacta, cu atat oamenii s-au inteles mai bine, in armonie si au trait mai fericiti in scurta lor viata. Oare?  Sa fie limba de azi idealul de ieri? Sa fie acea utopie spre care am visat, o limba in care sa ne intelegem, in sfarsit! Limbajul informatic este metoda si reflecta bine lumea in care traim.

Tare sunt singur Doamne si piezisi, copac pribeag uitat in campie, cu fruct amar si aspru-n indarjire vie. Tanjesc ca pasarea ciripitoare... Citez din amintire un pslam de Tudor Argehezi. Piezisi, pribeag, indarjire l-am dat pentru neechivoc, multiplu, exact, utilitate. Ce lume ar putea sa iasa din ultimele? Niste cuvinte ca din topor. Fara viata. Si aici nu ma refer doar la poezie, ma refer la limba pe care o folosim zi de zi in relatiile cu ceilalti. E o limba care nu e facuta pentru sentimente, oricat de mult am vrea sa ne exprimam cu ea. Nu e acelasi lucru cand spun inventez ca si cum as spune infaptuiesc

Poate ca asta profetiza Nietzsche in genalogia moralei. Intoarcera la filosofia clasica nu era doar o nostalgie, era insa singura forma sub care se mai putea filosofia. Nu s-a intamplat. Ba mai mult, filosofii au continuat sa dezvolte sisteme. Emil Cioran nu s-a lasat amagit de constructia sistemica si s-a dedicat silogismelor. Asta nu e filosofie, ar spune un profesor de catedra. Asta poate sa faca orice adolescent indragostit. Ceea ce nu poate sa inteleaga profesorul de catedra e faptul ca se afla dominat de propriul limbaj, care nu e al lui, ci al secolului in care traieste. Oamenii sunt definiti cultural mai mult decat isi imagineaza. Numai poetul iese de sub vremi prin faptul ca pe langa limbaj el infaptuieste o noua Lume, o alta forma de exprimare.


John Cage. Allan Kaprow. Gerorge Maciunas anii 60. note

John Cage interpretare 4'33 

Accent este pus pe intamplator, hazard. Happening art. Event. Performence. Ceea ce se intampla intr-un moment la care pearticipa spectatorul. Actiunea creatiei se desfasaoara sub ochii spectatorului, publicul fiind implicat in procesul creatiei.

Nu mai am un obiecta al perei de arta bine determinat. Ideea de opera deschia. Ideea miscarii si a devenirii  este enentiala pentru a intelege arta specifica societatii de consum. Primul eveniment fluxus este realizat in 62, Germania, "Festival al celei mai noi muzici." J. Tambly. Tema reconstructiei din deseuri. Apoi reminiscenta unei chestii  care a functionat candva. Dezarticulare. In Europa apropie gandirea artistica de cotidian. Fluxus In america. 4 minute si 33 de secunde si walk on the water. John Cage introducere zgomotele de fond.

Pop Art este mai de graba o arta a elitelor.  aRichard Hamilton. Paolozzi ideea de logo, consumerism ambalaj sex povesti ieftine cabaret duce a touluse-lautrec limbajul iconic. cinism investitie si multi bani grupul indepedent. Arthur Danto si Rosenberg, Hoopkins critici ai artei moderne. orice obiect poate deveni opera de arta/orice material poate deveni material artistic. relativism.


Istoria ca adaptare la mijloace

Cand spunem Epoca de Piatra sau Epoca de Bronz este o granita pe care o punem destul de firesc intre doua Lumi. Bronzul succede piatra, fierul succede bronzului. Ceea ce este o eroare sa gandim istoria cronologic. Pozitivistii vad in istorie progres, iar Hegel prin progres vede o lume sensibila*. Istoria nu este nici buna nici rea, nici simpla nici complexa. Ea este o istorie care se adapteaza la mijloc. Piatra a creat o forma de istorie. Sigur, daca o judecam progresist, vom spune ca este istorie primitiva. Daca ne uitam la ce au putut realiza unele civilizatii ca cea egipteana si mesopotamiana cu piatra, atunci ne reevaluam judecatile.

Omul a ramas la fel de primitiv/avansat ca in epoca de piatra. Numai ca s-a adaptat la mijloc. Tehnologia e un mijloc. Ea creaza o deschidere in care istoria poate deveni adevarata. Iar noi tot ce facem nu e decat sa ne adaptam acestui adevar istoric. Nimeni nu stie cum am ajuns aici. A... sigur, daca pornim la fel cu gandirea progresista si spunem ca o data cu focul, sau poate cu electricitatea, putem sa gasim o poveste inteligibila. Insa, uitati-va cu bagare de seama la toata tehnologia care ne inconjoara si sa imi spuneti daca nu ati simtit, chiar si pentru un moment, ca istoria ar fi putut arata altfel. Caci, din aceasta istorie a tehnologiei ne place sa eliminam ideea de accident. Dar se intelege, gandim istoria prin mijloacele ei.

Marx a vrut sa foteze cursul acestei istorii. Crezand ca omul influenteaza mijloacele. La el fiind mijloacele de productie. Si pornind de la aceeasi premiza, ca Istoria este influentat de mijloace. Eroarea pe care o face e ca a gandit progresist. Mijlocul(de cele mai multe ori) e un accident. Nu o vointa. Orice descoperire este mai intai de toate un proces inconstient. Si asta-i frumusetea vietii, a libertatii si a imprevizibilului istoric. Intuitia joaca un rol important in descoperirile acelor mijloace. Si orice descoperire stiintifica e mai intai de toate o poveste, o lume imaginara. Sub acest aspect stiinta se aseamana cu arta. De aceea atat cercetatorul cat si artistul se considera "inspirati".

Revolutia industriala a adus in prim plan masina cu aburi. Din punct de vedere istoric acest mijloc a schimbat imaginea lumii in care traim. A influentat razboaiele. A influentat legaturile dintre oameni. Si a modificat perceptia asupra timpului. Iata ca nu faptele istorice primeaza cand vorbim de Istorie. Ci mijloacele ei. Astfel individul devine mai putin important.



Mari consumatori de arta si miere