De ce suprarealismul?

Magritte Violul

Pentru că picturile suprarealiste sunt bogate în semne, indexuri, iconuri, ca formă de comunicare conţinând un mesaj, cât şi simboluri arhetipale ca formă de cunoaştere iraţională. Astfel, putem evidenţia arta ca formă de comunicare cât şi arta ca formă de cunoaştere. Am încercat să fac un arc de la teoria limbajului la teoria cunoaşterii. Ambele forme fiind, zic eu, la fel de legitime în interpretarea şi manifestarea formelor artistice. Trebuie să precizăm şi să subliniem, ca orice interpretare a unei picturi suprerealiste se transformă inevitatbil într-un act hermeneutic, ca act de comunicare. Pentru că în domeniul artelor plastice, a comunica înseamnă a obiectiva, a te folosi de acele canale şi mijloace pentru a înţelege limbajul, pe când a cunoaşte înseamnă a simţi, a atinge, a plăcea. Cunoaştem atât cât simţim, comunicăm atât cât am învăţat să comunicăm. Aici ar fi diferenţa între criticul de artă şi cel care vibrează fără să înţeleagă de ce în faţa unui tablou. A plăcea. Iată un principiu iraţional, o formă de cunoaştere dată şi de zicala plăcerile nu se discută. 

Pentru a înţelege mai bine curentul suprarealist, trebuie mai întâi să îl definim, să îi vedem sursele de inspiraţie, influentele, ideologia şi specificul. Aşadar, o definiţie propusă curentului suprarealist priveşte arta ca "automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale". Suprarealismul susţine că adevărul şi arta se află în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.  

Suprarealismul este o mişcare izvorâtă din dadaism, ca luare de poziţie împotriva ordinii sociale şi culturale. Curentul se debarasează de toate formele logice a moralei şi a oridinii raţionale, ca bariere în exprimarea liberă a fanteziei, a revlaţiei şi a instinctelor care ar fi putut duce la adevărata cunoaştere de sine. O parte din suprarealişti îşi însuşeau teoriile lui Freud şi urmau ideea libertăţii individuale, în virtutea incoştientului.

"Nici avangardiştii cei mai radicali, precum Tristan Tzara, nu şi-au urmat în operele lor indicaţiile programatice de a cultiva hazardul pur, de “a scoate cuvintele din pălărie”, ci au integrat replicile lor împotriva academismului şi asociaţiile surprinzătoare pe care le practicau într-o structură dătătoare de sens."

Ar fi absurd să afirmăm că supraralismul, ca şi dadadaismul nu au rerprezentat decât forme goale de cunoaştere, datorită caracterului iraţional, fiind un simplu joc dezinteresat al gândului. Chiar dacă metodele folosite în revelarea acelor forme aparţin unui domeniu clar-obscur, finalitatea lor se îndreaptă către un scop practic. Pentru că în suprarealism, efectul estetic se naşte din asocieri surpinzatoare care generează un sens, sau în cel mai rău caz, exprimă incoerenţa vieţii. A încerca să pui ordine în Univers prin teoreme şi supoziţii, e la fel de absurd ca şi cum ai încerca să dovedeşti că dadaismul nu are pic de adevăr pentru simplu fapt că se refuză oricărei raţiuni. Pentru că viaţa tinde să se prindă singură în forme. Tocmai asta încercă să suprindă pictura suprarrealistă, formele pure, sau viaţa ca automatism, viaţa ca absurd, suprinzând iubirea dintre o maşină de cusut şi o umbrelă aflate din întâmplare pe masa de operaţie aşa cum o vedea Lautréamont. Când hazardul este evidenţiat, când întâmplarea şi absurdul vieţii au fost puse pe pânză, atunci ele nu mai şcochează, devin simple posibilităţi de fiinţare. Atunci când îţi cunoşti problemele, ele devin suportabile. E ca şi cum am elimina din logica noastră o variantă a hazardului. Aristotel vedea în artă, prin extensie, fapte care s-au întâmplat sau lucruri care urmează să se întâmple în limitele verosimilului şi ale necesarului.

În suprarealism, necesarul poate fi privit sub aspect terapeutic dar şi sub aspect revelatoriu, visul având o funcţie de premoniţie. Nevoia de absurd poate fi un lucru necesar pentru a putea împăca contrariile, iar faptele care s-au întâmplat sau sunt succeptibile să se întâmple aparţin incoştientului. Pentru că incoştientul ne duce deseori la acele fapte care ne fac să ne mirăm de noi, incoştientul fiind verosimilul de la marginea realităţii. Suprarealismul vine ca o debarasare de barierele gândirii analiticce, ale raţiunii, şi încearcă să integreze latura incoştientă a omului, visul şi fantezia, într-o formă intuitivă de cunoaştere.