Valoare adaugata si valoare intrinseca in creatia artistica

1.Arta are o valoare adaugata si o valoare intrinseca. E o valoare adaugata cand spun ca orele de lucru ale artistului sunt rasplatite peste masura. 20 de milioane de dolari pe o sculptura a lui Brancusi. Cine ar da pe timp de criza atatia bani? Multi investori considera ca e mai sigur sa-si plaseze capitalul in arta decat in banca sau aur. Care e totusi valoare intrinseca a artei? Democratiile traiesc cu valori adaugate. Comunismul marxist ar fi vrut sa plateasca artistul in numarul orelor de lucru petrecute in atelier, ca oricare alt muncitor. Nu stiu cum ar fi definit arta Marx, dar stim sigur ce destin a avut in comunism. 

De ce sa adaugi o valoare prea mare si poate ilicita artei? Astazi publicitatea are un rol important. Noi nu cumparam numai produsul, ci si imaginea lui, marca, brandul in care se investesc sume importante. Ce ramane din arta cand ea nu vede galeriile, cand valoarea ei se rezuma la orele petrecute in atelier si acelea neplatite?

Este cuantificabila valoarea artei? Uneori da, in bani. Dar arta are o valoare simbolica. Fara arta nu se poate trai. Daca e umanista, arta da valoare omului. Daca e spirituala, atunci il face partas la mister si revelatie. Daca e sociala, il motiveaza sa lupte si sa isi dea viata pentru o ideologie. Iata valoarea artei care nu poate fi cuantificata. 

2. Fetisizarea obiectelor. Adaugand o valoare de ambalaj obiectelor noastre, avem impresia ca ele au valoare intrinseca. Se poate si fara BMW de ultima generatie. Se poate si fara haine de firma. Se poate si fara Coca-Cola. Se poate. Prin fetisizarea obiectelor dovedim de fapt ca noi nu traim in lumea reala, ci intr-o lume a imaginii. Cu alte cuvinte, traim intr-o lume artistica si iluzorie. Lumea are nevoie de o semnificatie. Ca om de publicitate trebuie sa investesti in imaginea brandului. Peste tot traim din valori adaugate care da, sunt iluzii. Dar se poate trai fara iluzii? Se poate trai fara arta? 

Dupa parerea mea arta e doar un mijloc. Noi nu facem arta ca sa devenim artisti. Vai, ce tragica betie...Sa mori artist e cel mai trist lucru. Mori de regula singur si neinteles nici de tine nici de lume. Finalitatea artei e de fapt absenta intrebarilor. Don Quijote moare ca un simplu om, nu ca un artist, nu ca un poet, aprope ca un sfant. E o intoarcere de la subiect la obiect. E un drum reversibil. Nu mai conteaza atat de mult valoarea adaugata, recunoasterea sociala, ambalajul, forma sub care vine arta, ci conteaza exercitiul pe cale. 

Ce inseamna creatie fara valoare adaugata? Actul creator devine rugaciune, devine ritual. Da, arta se ritualizeaza si cripteaza tot acel manunchi de semnificatii intr-un simplu ritual. Caci ritualul, daca ne gandim, el e de fapt prezentul, e primordialul. E magie. Lume artistului prin ritual (care poate fi ritualul de a picta, sau de a citi) devine magica. Niciodata o lume iluzorie. 

Iata dar: arta e o iluzie al carui scop ultim e realitatea. Cum teatrul este arta de a fi prezent, si numai actorul poate experimenta acest sentiment. Cum dansul e arta de a fi in corpul tau. Cum numai apicultorul cunoaste placerea de a scoate ramele pline cu miere din stup, ci nu cel care se bucura de miere. Toti trebuie a fim artisti in ceea ce facem. Arta e lucrul bine facut. Arta devine astfel mestesug si tehnica. Dumnezeu s-a uitat la creatia sa si a vazut ca toate lucrurile erau bune.

Cand Cerul s-a facut Albastru. Istoria peisajelor

Peisaj, D.M. 

Nu stiu daca o data cu deprinderea mersului biped omul a ridicat capul si a vazut cerul. Poate cand Dumnezeu a despartit apele de sus de apele de jos. Nu ma intereseaza discutia reiterata de secole, intre subiectivism si obiectivism, intre naturalism si realism, intre limbajul oglinda si limbajul actiune si asa mai departe. Poate ca o data cu experimentele care s-au facut cu maimute si delfini, animale capabile sa isi recunoasca chipul in oglinda, identitatea. Poate la10 luni copilul isi da seama ca  e diferit de mama lui si recunoaste in oglinda chipul sau. Cert este ca in viata fiecarui individ exista un moment in care Cerul devine  albastru. 

Eu aleg aici un moment arbitrar in viata omului. Se poate ca toata viata sa fi trait sub cer si sa ignore un lucru atat de banal ca legea gravitatiei, sau ca lumina, sau ca albastrul cerului. Asa cum apare absurdul pentru Camus, dintr-o data omului i se deschid ochii si vede cerul. E o cadere in timp. Un salt in existenta. E momentul in care omul iese din apa plin de mal si de alge si de sare. E momentul in care omul ia cunostinta de Eul sau. E momentul din zi in care Adam si Eva musca din mar. 

Cand cerul se face albastru, apar acolo si artistul, si scriitorul,  si filozoful, si cercetatorul ca sa ia cunostinta de ei insisi. De fapt cerul e oglindire, oglindirea propriei imagini, caci oglinda nu contine nimic si nici Eul. Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, urmeaza si intrebarea cugetatoare pe care si-o pune Psalmistul David (ps.8): Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?

Cand ne dam seama ca cerul e albastru apare spaima ca noi suntem sau am putea fi ceva. Cand ne dam seama ca cerul e albastru, atunci devenim ceva mai mici. Senzatia e urmatoarea: cu cat incercam sa cunoastem lumea obiectiva, sa ne cunoastem pe noi, cu atat cerul se departeaza de noi. Si cercetatorul se cauta pe sine, numai ca se cauta in obiecte, de aceea nu poate gasi decat infinitul, absurdul existentei, golul launtric. Cerul se departeaza la milioane de ani lumina, universul e in plina expansiune. Cine suntem noi, ridicam disperati mainile spre cer si strigam, Elohim, Elohim, tu ai zburat ca pasarea din mainile noastre. 

Cand Cerul se face albastru, cand ceata se ridica, atunci apare si peisajul. Nu-i de mirare ca romanticii descopera peisajul in oglinda. Romanticii dintr-o data isi dau seama ca se afla pe varful unui munte, ce priveliste! Pentru romantici Eul e un izvor nesecat de inspiratie, tenebrele lor si mai ales subiectivismul. Instinctiv, ei se intorc la origini, insa fara a intelege de ce. 

E artistul un existentialist? Aici ar trebui sa impart arta in doua mari capitole. Arta care reface legatura unui Eu ratacit cu Lumea si arta lipsita de marile intrebari. In adevar, primul capitol ii da omului un destin eroic. In primul caz arta devine experiment, cunoastere pozitiva, psihologie, (cata psihologie nu e in arta), pe cand in al doilea caz, arta se numeste experienta sinelui, traire, prezent, fiinta.

Trebuie sa marturisesc, filozofia mea latenta si poate eroarea de gandire e ca vreau sa-l fac pe om fericit cu orice pret. O alta frica, total opusa celei dintai, e aceea de a afla in specificul omului tot ceea ce il diferentiaza de animal (eroare darwinista si falsa problema de dupa). Imi veti spune ca nu am dreptul sa  il redau pe om naturii, oricata siguranta ar fi aflat la sanul mamei sale.

A treia frica: o data ce omul se intoarce de la a exista la a fi, (de la existenta la fiinta) nu mai traieste la intensitate maxima umbrele, negativul sau. Ultima obiectie, cum poate fi specificul omului varsta primordiala, copilaria ("pana nu veti fi ca niste copii"). Reducand totul la absurd, imi dau seama  ca specificitatea omului nu e data nici de arta, nici de homo religiosus, nici de existenta lui, si nici de asemanarea/diferenta lui de animal si mai putin de constientizarea cerului.

Poate ca omul nu cauta fercirea (in adevar, fericirea e prea putin), ci cauta sa se oglineasca, isi cauta Sinele ratacit printre galaxii de atomi si electroni. Se spune ca tristetea e o conditie sine qua non pentru artist. Caci descoperirea cerului inseamna si consitentizarea propriei tristeti, a vidului. Eu cred ca omul nu apare o data cu contemplarea cerului. E posibil sa fii artist si cand impletesti scaune de rachita. Arta de a trai sa fie doar o arta decorativa? Nu Incerc sa conciliez omul. Unde este omul fara umbrele sale, caci sunt atat de seducatoare? Ce se intampla cu omul cand nu mai exista? El se afla, el se afla.

Intr-o Lume fericita, daca am pierde acel tablou de Velasquez si orice urma in care omul e rastignit, cine ar mai cunoaste Omul deplin, adica binele si raul? Pierderea asta e grea si nu poate avea decat un impact cosmic. In aceeasi masura inseamna moarte si despartire (Eli, Eli, lama sabachtani!). Nici un artist nu vrea sa se desparta de Eul sau, pentru ca asta doare...Insa, vesnicia, ca si arta, cere acest sacrificiu, aceasta rastignire si aceasta nastere din nou. Pentru ca oricat de revoltati am fi, adevarul e ca omul acesta moare si o data cu el si marea arta.

Nu stiu care a fost momentul caderii in existenta, punctul in care pentru om cerul s-a facut albastru. Dar stiu cum a fost la mine, caci n-am cum sa uit acea noapte polara in care tata ma ducea in brate la asistenta de la bloc, prin nameti, ca sa imi faca tratament pentru raceala. In acea noapte cerul era mai transparent ca oricand. Si stelele straluceau parca taios ca niste linguri de argint, ca niste sabii ascutite. Pentru ca am trecut pe langa vecina, iar la poarta era un capac de la un sicriu de numai un metru. Atunci apare intrebarea care se urneste din nimic ca un bulgare de zapada: Cine sunt eu in toata povestea asta?

Despre adevarul artistic

Muza lui Constantin Brancusi

O sa scriu putin. Nu mult. O observatie si o completare.Adevarul artistic tine de arta ca forma de cunoastere, de partea in care atribui artei mai mult decat prevede simtul comun. Adica partea oculta sau spirituala. Hmmm lucruri de care numai demodatii se mai entuziasmeaza, cei care cred ca arta e o forma religioasa, un mod de a trai. De fapt acei romantici care inca supraevalueaza importanta artei. Ma rog, daca e un inceput de paranoia sau o stare de normalitate, nu eu sunt in masura sa decid. Am facut greseala sa cred ca numai cei care se regasesc pot face arta mare. M-am inselat. Si o sa vedeti de ce.

Asadar, am observat ca indiferent de starea psihologica in care artistul creaza, el isi cauta esenta. E un proces de revelare a ideolectului (pentru cel care priveste) si al Sinelui pentru cel care creaza. De ce spun asta? Pentru ca in om se afla o esenta pusa si nu dobandita. Numai Eul reprezinta acea cunoastere progresiva, care poate fi dobandita o data cu evolutia sociala/artistica a creatorului. Adica tot ce se poate perfectiona, tot ce tine de mediu, de spiritul vremii in care creaza. Dar Sinele, ceea ce il face pe om sa fie unic si totusi universal, el e acolo de cand lumea. Cred ca nu starea psihologica defineste arta, ci gradul de sinceritate. De-aceea artistii nu sunt ne-aparat niste oameni normali. Artistii de azi au impresia ca Eul e un izvor nesecat de inspiratie. Nu degeaba a devenit sinonimic a fi artist cu a fi egocentric. Aici ar fi de discutat pe marginea lui Salvador Dali. Dar poate cu alt post.

Nu putem sa judecam arta dupa persoana. Pentru ca artistul, la nivel intuitiv, la nivel verbal (scriitorul) isi poate recunoaste Sinele si totusi sa nu traiasca conform cu Sine. Deci, artistul poate sa fie prins in aceasta contradictie fara sa isi dea seama ca are cheia implinirii. Insa mai sunt si acei artisti care se identifica cu arta lor pana la absenta ei. Pana acolo incat nu mai se distinge omul de personaj. De exemplu Don Qujote, el traieste artistic. Dupa parerea mea, artistul cauta de fapt finalitata artei, absenta intrebarilor. Intuitiv, da, toti au aceasta resursa in ei. Insa putini traiesc artistic. Viata nu mai poate fi separata de arta

Biografia lui Brancusi e insai arta lui. Brancusi ajunge la perfectiune, slefuieste pana acolo incat nu mai are nevoie sa adauge sau sa scoata nimic. E suficient Siesi. Caci nu pentru ochi e facuta arta lui Brancusi, ci pentru simturi. Nu pentru a fi privita, ci pentru a fi atinsa. Inchizi ochii si simti. Muza lui Brancusi parca a fost scoasa din ape. Un alt exemplu a fost Iisus. El nu a scris, nu a pictat, dar a trait artistic. Daca ar fi fost o poveste, ce autor! Sa-si rastigneasca personajul...

Istoria Peisajelor. Orizontul spatial.

Photo David M. "Aici este poarta Cerului"

Ca sa fii fericit, trebuie ca orizontul spatial sa se suprapuna peste peisaj . Undeva intre orizontul spatial si peisaj apare dorul ca o eterna intoarcere. Dorul inseamna intoarcerea la un timp mitic in care omul traia atat in peisaj cat si in orizont. Dorul e singurul cuvant incarcat cu toata spiritualitatea locului. E mai mult decat peisaj, pentru ca rusul viseaza stepe, romanul picior de plai, iar tibetanii sunt sigur ca viseaza Tibetul. Vezi Lucian Blaga, Orizont si Stil. 

Omul traieste, dar traieste in afara granitelor lui spirituale, intr-o tara de emigrati. El viseaza la un peisaj civilizat (iar prin civilizat inteleg aliniat, geometric asemeni caselor din Uk), la un peisaj marketizat, la un peisaj asemeni pozelor digitale, dar care nu se suprapune peste orizontul lui spatial. Profesoarele mele de engleza visau sa ia ceaiul de la ora 5 si se emotionau la auzul cestilor. Peisajul poate fi dezolant. Ca si saracia, el insa reflecta o stare de spirit, asa cum ploile de toamna aduc nostalgia. 

N-am auzit pe nimeni spunand "mi-e dor de America pentru ca acolo e frumos, pentru ca acolo se mananca bine si pentru ca benzina e mai ieftina". Dorul nu se confunda cu dorinta. Dorintele sunt insa pentru cei care traiesc in tara cu gandul la un alt peisaj. Mai mult de-atat, dorul nu e nostalgie. Caci poti fi nostalgic dupa stradutele pavate si inguste din Florenta pe care le-ai cutreierat cu bicicleta intr-o vara, si iti aduci aminte cu placere pentru ca acolo te-ai indragostit de o fata. Insa limbajul tau contradictoriu spune "mi-e dor de Florenta", pentru ca in dor intra orice chiar si nostalgia. Iata dar de ce dorul e ceva mai mult decat nostalgie sau dorinta...Dorul e propriul destin spiritual. 

Sa traiesti atat in peisaj cat si in orizontul spatial inseamna sa fii statornic. Omul statornic e omul care niciodata nu a emigrat in afara spiritualitatii sale. Inima lui e acolo, bate o data cu vesnicia. Cand iesi din orizontul spatial e ca si cum ai face un salt ontologic, adica "ti se deshid ochii". Vezi peisajul, vezi tot ceea ce e real, dezolant peisaj de toamna, incepi sa compari, sa nu te mai multumesti cu locul tau, sa te framante intrebarile si sa visezi la o lume mai buna, simetrica, civilizata poate...Cand iesi din orizontul spatial (adica din natura) atunci Cerul se ridica si norii nu mai sunt atat de aproape, s-a rupt ceva in tine, legatura cu pamantul. E ca invazia omului civilizat intr-un trib secular, un virus.

In posturile cu privire la Istoria Peisajelor am observat ca de aproape 500 de ani omul tot iese din Natura (caci asta e orizontul) si intra in peisaj. Intra in superlative, in cele mai/cel mai frumos joc de lumini si umbre, intr-o scenografie, intr-o idee, un vanator de peisaje rare, un explorator. 

De unde acest interes fotografic pentru zonele mahalalelor, pentru zonele defavorizate ale lumii (atunci cand nu au un caracter soical) sau pentru rustic? Din acea nostalgie a persistentei si a intoarcerii. Omu simte ca acolo se afla ceva ce nu poate asimila, ii scapa comprehensiunii. Ar vrea sa afle secretul acelor oameni, sa intelega cum se coace painea, sa puna mana pe lut, sa invarte cu piciorul roata olarului. Un explorator e un om care a pierdut statornicia, dar care instinctiv se intoarce la resursele sale, acolo de unde a plecat. Iata mitul eternei intoarceri. Iar astazi, prin arta, inca ne intoarcem la un vis, la acel orizont spatial in care timpul se inmoaie ca ceasurile lui Dali. Nu intamplator muti pleaca in regasirea lor. O calatorie ii aduce inapoi acasa. O calatorie face cat o terapie pentru omul decazut. 

Sa traiesti in orizontul tau spatial, nu inseamna sa te retragi din lume. Ah, nu... Sa traiesti in orizontul tau spatial inseamna sa fii impacat cu peisajul din strada, sa fii impacat cu tara ta, sa fii impacat cu anotimpul tau, sa fii impacat cu conditia ta. Poti trai la bloc intr-o garsoniera de 4 metrii patrati si sa fii in propriul tau orizont spatial, cum prea bine poate fi un cioban pe dealul Chiciura de la poalele muntelui Ghitu. Bineinteles, acest lucru nu e atat de usor, caci altfel am fi o lume de fericiti. De ce nu e atat de usor? Pentru ca orizontul spatial e inconstient, pentru ca omul nu stie ce-l face fericit, si nu stie de lucrurile cu adevarat importante pentru el. Da...este un drum lung pana la regasire. Uneori trece prin manastiri, alte ori rataceste prin tari straine, sau poate...niciodata. E tragic cum poti trai o viata de om si sa nu fii in "apele tale", adica in orizontul tau spatial.

Cavalerul Tristei Figuri

El Greco, contemporan cu Cervantes(1547 – 1616) parca il zugraveste pe Cavalerul Tristei Figuri in carne si oase. Sau poate Cervantes a vrut sa faca din Don Quijote un Sfant ratacitor. Cert este ca amandoi au creat un arhetip. Pentru El Greco e omul Iisus, iar pentru Cervantes e domn' Quijote. Iisus este umanizat (perspectiva renascentista) si pe de alta parte canonizat (perspectiva bizantina). La bizantini pare a fi ccalea revelatiei, ci nu calea initierii. Totul pleaca de la Dumnezeu spre om, ci nu invers, de la parte la Intreg (vezi postul).

El Greco pastreaza un raport egal intre aceste doua tendinte. Am vazut ca prima tendinta, prin catolicism, a dus la secularismul de astazi, omul e Dumnezeu, pe cand a doua tendinta (bizantina) s-a pastrat intr-u mister si pentru revelare.  In tabloul lui Dali, Iisus priveste in interior, pe cand la El Greco Iisus priveste in sus. Vad in aceste picturi doua forme dinstincte de transcendenta. Una orientata in interior si alta orientata in exterior. Prima, specifica lumii catolice, cealalta specifica crestinismului ortodox. Din acceste doua viziuni asupra lumii apare si distinctia cu privire la Lume.  

Cred ca orice idealist se poate recunoaste in Iisus si in Cavalerul Tristei Figuri, orice revolutinoar cu imaginea lui Que Guevara sau John Lennon imprimata pe tricou, (fapt de care n-a putut trece Dali in perioada sa mistica facand din Iisus un superstar). Insa El Greco a intuit ca Iisus trebuie sa fie ceva mai mult de-atat. A pastrat misterul bizantin. A pastrat o poarta care numai prin revelatie se poate accede la ea. A lasat miraculosul sa se manifeste in om. A coborat Divinul din ceruri si l-a facut Om. Iisus, conform doctrinei ortodoxe (Conciliu de la Niceea) este fiul lui Dumnezeu, nu e un simplu Guru sau un Invatator. El Greco pare ca nu vrea sa concilieze omenescul cu dumnezeiescul, nu vrea un Zen. 

Aceasta imposibilitate de a gasi o conciliere ramane Crucea, de multe ori purtata de sfinti. Crucea ca simbol al torturii se interpune intre cer si pamant, intre om si dumnezeu. Pictura lui El Greco descopera Omul din Dumnezeu, si foarte putin Dumnezeul din Om. Cuvantul s-a intrupat si a locuit printre noi, spune in Ioan 1:1. E o mare diferenta aici, nu doar de interpretare. El priveste cu totul un alt sentiment religios. El Greco descopera OMUL, adica suferinta, patima, firea si carnea, nu nirvana, nu starea de repaus. Tot ceea ce e mai omenesc din firea lui Dumnezeu. Negativul daca vreti, pacatul, neputinta, moartea in final, caci iata Dumnezeu moare pe cruce, si inca o moarte de talhar la un loc cu violatorii, ucigasii. Se coboara pana la ultimul om.

Dumnezeu cunoaste ce inseamna sa fii Om, viceversa nu e valabila la EL Greco. Eu vad in asta o eliberare, deoarece omul isi accepta natura sa, isi accepta suferintele si neajunsul, crucea devine pentru Sf Francisc tovaras de drum. Omul isi accepta umbrele. Iata revelatia. Nu prin initiere, ci prin cruce care dintr-o data il pune pe om fata in fata cu natura sa. Nu mai exista nici o tensiune de a fi si de a iti depasi conditia de muritor. A iti lua crucea si a o purta inseamna a iti accepta ceea ce e cel mai esential din tine, omenescul.

Revelatia te pune instantaneu intr-o dimensiune noua. Mai mult decat o experienta mistica la care sa ajunge uneori usor prin narcotice. El Greco descopera Omul: am coborat sa invat a fi om, cel mai greu lucru. Zen e atat de usor a fi, pare a spune Ecce Homo! cu orgoliu lui Pascal cand se intreaba Ce e Omul? Sau al Psalmistului David. Un nimic in comparatie cu infinitul, un Tot atunci cand cuprinde infinitul. Ceva intre cer si pamant, cu putin mai prejos decat ingerii. Nu dintr-o criza de identitate se intreaba Pascal ce e omul, ci din recunoasterea lui, din aceasta revelatie a neantului. Omul e atat de fragil...

Revenind la Cavalerul Tristei Figuri, observ ca si el merge pe aceeasi cale a miraculosului ca revelatie. El trece prin pustie, nu mai schimba ca la nunta din Cana apa in vin, dar vede in Morile de vant veritabili Uriasi. Nu se vaita de foame, insa are grija ca Sancho Panza sa isi faca plinu. Don Quijote face minuni in adevaratul sens al cuvantului. Crede in menirea lui, cu riscul sa nu fie inteles, stie ca se va povesti despre el in toate tinuturile Spaniei, cum Iisus a promis ca despre femeia aceasta se va aminti pe tot pamantul (femeia care i-a spalat picioarele).

El Greco

El Greco (1541-1612)  Viziunea Sfantului Ioan 

Acest tablou, fara o datare in timp, ar parea mai mult suprarealist, sau cel putin impresionist. Dar cand te gandesti ca a fost pictat intre 1608–1614, atunci trebuie sa il privesti altfel, cu un alt interes. El Greco trece prin Italia, are ca mentori mari artisti ai vremii ca Tintoreto si Titian. Nu se opreste aici, nu se lasa luat de piritul vremii intr-un stil renascentist, consacrat deja. Se duce mai departe in Spania, unde avea sa fie influentat de misticismul spaniol. Numai acolo putea sa isi desavarseasca stilul. Ce a iesit apoi din aceasta legatura intre misticismul Ortodox de tip Bizantin (El Greco, adica Grecul) si misticismul Catolic de tip franciscan, e uimitor.  

Viziunea lui cu privire la arta este puternic influentat de filozofia iconoclasta. Arta nu trebuie sa imite realitatea, ci ea transfigureaza lumea. El Greco transifgureaza chipul lui Iisus, si mai apoi celelalte imagini, le alungeste pentu a exprima mai intai de toate o stare. Nu se lasa atras de filozofia mimetisului. Arta priveste cele invizibile, chiar daca este o arta a vizibilului. Bineinteles, ca si Vivaldi, va fi uitat pentru o perioada de 300 de ani, ca abia apoi sa fie considerat cel mai mare pictor mistic al tuturor vremurilor. De la el s-au inspirat  pictori din diverse curente artistice, mai ales dupa accest tablou: Rubens, Piccasso, Cezanne cu baia nocturna,  Dali cu ispitirea Sfantului Anton, Goya cu 3May 1808, acea executie nocturna parca transfigureaza chipul celor executati. Il vad in accest tablou chiar pe Munch cu strigatul. Femeile din visul nocturn, asemeni operei lui Paul Delvaux.

Se simte in tablou un anumit bruiaj, ceea ce rupe granita dintre realitate si fictiune, caci asta e rolul unei viziuni. In viziune exista o stare de veghe, intre somn si trezire in care nu mai poti face diferenta intre realitate si vis. Este un tablou suprearealist in adevaratul sens al cuvantului. Formele sunt exagerate, iata-l pe Ioan in prim plan parca intentionat deformat vizual, chipul lui capata accente grotesti. Renascentistii, stilul baroc, mai apoi manieristii, tocmai forma si masura considerau ca e punctul central al unei opere desavarsite. El Greco e prea putin impreisonat de aceste forme canonice. El vrea ceea ce e dincolo de imagine. Icoana Bizantina nu trimite la imagine in sine, ci la imaginar, altfel n-ar fi altceva decat idolatrie. Este un stil antinaturalistic si mai mult iconografic.

Pe El Greco l-a invins moda. Insa nu pentru multa vreme, caci marea arta va supravietui modei. Nimic mai trecator decat moda. Iata de ce Arta trebuie sa iasa din context. Astazi contextul si fervoarea religioasa nu mai e acceeasi, insa arta lui continua sa transceda si sa depuna marturie ca omul e mai mult de-atat. Bineinteles ca acest tablou, inainte de toate, exprima geniul si nebunia lui El Greco, avand constiinta genialitatii sale pana la extravaganta, ca si Dali de altfel. Cel care nu-i cunoaste opera si posibilitatile lui El Greco, privind acest tablou ar putea spune ca e un pictor naiv. Nu intamplator aseaza culori brute intr-o cromatica de galben si verde cu rosu si albastru.  Acel verde pe care eu l-am numit Verde de El Greco, e inconfundabil in tabloul Sf. Andrei cu Sf Francisc. 

Another year

Another Year e un film bun. E genul de film pe care nu-l recomand oricui. E genul de film care nu e indicat sa fie vizionat in timp ce mananci floricele. Trebuie vizionat asa cum am facut noi, eu si Isabelle, cu pauze, cu lungi discutii din care a iesit acest post si cu marturisiri personale, caci nu poti sa vezi o drama care sa nu trimita la vechile rani personale. Filmul e de o subtilitate psihologica nemaipomenita. Cred ca actoria prin excelenta e o arta a prezentului. Te unesti cu momentul. Devii un instrument, lasi sa curga totul prin tine.Tragedia in Grecia Antica avea aceasta functie de Catharsis.

Another Year, iar viata omului nu e decat o supravietuire. Omul e facut sa traiasca sau sa supravietuiasca? Iata marea intrebare. Intr-o lume din ce in ce mai disperata NU facem altceva decat sa ne dam termene, sa ne multumim ca a mai trecut un an, ca de maine avem in fata o noua viata. Drama e ca omul nu vrea sa se schimbe, se lupta cu demonii din el fara sa-i recunoasca.. E greu sa vezi suferinta, mai ales sa te identifici cu ea. Caci oglinda ne sperie atat de mult, si tot oglinda ne atrage, asa cum noi atragem pe alti oameni care ne seamana. Astepti schimbarea care sa te relanseze in viata, dar iti dai seama ca a mai trecut un an, iar tu nu ai facut altceva decat sa 'rostogolesti' problemele ca pe o datorie cu dobanda.  

Intrebarea mea e, vrei sa traiesti sau vrei sa supravietuiesti? Vrei sa rostogolesti problemele cu alcool, cu un bilet la loto, cu mancare, cu nuttela, vrei sa mai treaca un an, sa astepti o minune in viata ta? Trebuie sa te dezamagesc, minunile nu vin niciodata la un om care nu e pregatit sa le primeasca in fiecare zi. Another Year se transforma in Another Day...si de azi pe maine te vei inneca mai mult in adictii. Poate in munca, poate in arta ta, e acelasi mod de a fugi de tine. Dar vai, intalnirea cu tine doare a naibii de tare. E ca moartea caprioarei, te desparti de o imagine, de o parte cu care te identifici. Another Year e un film care ta face sa te gandesti si sa vrei sa te rupi de acest cerc vicios, sa rupi ciclul anilor si sa nu te mai invarti in cerc. 

Te intrebi, de ce nostalgia intoarcerii, de ce dupa atata timp, de ce mereu imi iese in cale Sfanta Vinere, de ce traiesc acelasi an de mai multe ori, de ce  am ajuns acolo de unde am plecat? Pentru ca nu ai observat semnele, nu ai observat cum se schimba anotimpurile, nu ai citit in stele, nu ai tinut cont de Sfanta. Nu te-ai intrebat, Cine imi iese in cale? Ce vrea sa-mi spuna? Ce pot invata de la viata ca sa nu raman corigent? Ciclul anilor si al vremii e acolo atat pentru omul fericit, cat si pentru omul nefericit. Diferenta e ca omul fericit are voie sa fie trist, dar nu si nefericit. O alta diferenta e ca pentru omul fericit batranetea vine ca o implinire, cu anotimpul ei rece si reumatic. Pe cand, in omul care a trait mereu o alta viata, conflictul acesta il va dobora, caci apropierea mortii ne constrange, ne pune fata in fata cu noi insine fie ca vrem fie ca nu vrem.  

Bineinteles, cu tine vor imbatrani si altii. Cu tine vor muri si cei din generatia ta, dar asta inseamna sa 'rostogolesti' iar anii, sa rostogolesti iar problemele si sa te consolezi cu o viata calduta, cu o viata de portelan, cu o viata nici buna dar nici rea, cu iubiri nici mari dar nici mici, asteptand la nesfarsit confirmarea celor din jur. E o viata furata. Daca nu ti-ai trait viata, atunci nu vei fi impacat si nu vei accepta timpul tau. Fiecare anotimp are conflictele lui. Nu le rostogoli. Traieste-ti timpul, anotimpul, traieste-ti tristetile, nu le amana. Acesta este adevaratul Carpe Diem, care nu inseamna sa te distrezi, cu sensul de a fi distras de la viata. In acest film, femeia alcoolica, isterica, e in conflict cu timpul ei, rostogoleste pana si minutele, secundele. Barbatul obsesiv compulsiv mananca excesiv, bea si nu vrea sa se pensioneze. Caci varsta pensionarii e un alt semn, pe care omul nu il constientizeaza. Iata cum timpul trece, problemele raman aceleasi... Insa mai e acel cuplu fericit, care ar putea canta prea bine cu Franc Sinatra I did It My Way! 

* Am citit cateva comentarii despre film. E clar ca nu toti l-au put viziona pana la capat. Cand te pune fata in fata cu propria drama ori e 'plictisitor', ori e o prostie. Cele mai multe comentarii sunt nefavorabile, lucru care il face inca o data valabil, datorita rezistentelor celor mai multi oameni.  Iata ce spunea un comentator: This is quite possibly the worst excuse for a movie I've ever seen in my entire life, and believe me, I don't say things like that lightly. It almost made me physically ill as I felt it sucking the life force out of me. I don't see how this waste of space could get even one favorable rating, let alone the overwhelming majority that it has. I mean really, W T F ?? In the stupor that this 'film' put me in did I slip into some weird kind of parallel universe where up is down , good is bad, etc.?

** Despre finalul fericit, care in toti exista, dar care nu ne place sa recunoastem ca viata ar putea sa fie 'un final fericit rostogolit la infinit', un final fericit amanat, iata ce spune acest comentator:  I really was expecting another end but it definitely make you wonder and ponder about the problems we have in our lifes and how can we be better...

***Despre caracterul terapeutic, desi nu poate inlocui o terapie, iata ce am extras. Aici este vorba de oglinda, care te pune fata in fata cu tine, si cel mai important fiind travaliu. Multi au fost prinsi in acest travaliu, lucru care nu poate fi decat bun la acest film, britanicii fiind unul din popoarele cele mai depresive, dar si cu un potential si onestitate sufleteasca greu de egalat de altii. This movie is not only boring it is dreadfully long. I felt so depressed after watching this movie & it had nothing to do with sad Mary or Widowed Ronnie. This was the dreariest boring somber movie. I felt like I was in agony after watching this movie. The worst is that I will never get those two hours back. accesat 23/11/2012 http://www.youtube.com/watch?v=ilv0aVRJPps

despre Adevarul Artistic IV

sculptura de Salvador Furió

In ultimul an am citit foarte mult pentru ca am avut destul timp liber. Am citit in lanul de floarea soarelui, am citit in pat, orizonatal, am citit in tren si in metrou, in avion. Niciodata sub simtamantul urgentei. Profesorul de filozofie ne spunea ca omul de cultura are nervi de otel si oase de fier. 

Biblioteca mea are peste 500 de titluri. Printre altele vad Irvin Yalom, Plansul lui Nietzshe, Benoiste, Semne, simboluri si mituri, Dostoievsky, Aristotel, Kafka, Garcia, Ortega, Camus, Schopenhauer, Freud, Jung,  Eliade, Blaga, Cantemir, si altii.

Oricat ai citi, nu vei fi suficient de pregatit sa infrunti moartea,  daca nu traiesti tu personal experienta vietii. Trebuie sa vina o zi in care sa te hotarasti ca Don Quijote sa-ti traiesti povestea. Cultura nu e o cursa de inarmare, ci un mod de a fi in lume. Cand traiesc, eu literaturizez viata ca un Don Quijote, adica o imbogatesc. Cred ca lumea reala isi are umbra in lumea noastra imaginara. Asadar, concretul devine spiritualitate.

Ce fac de fapt cand citesc? Imi caut imaginarul. Ii aduc pe toti acasa, cum bine zice Anna. Nu doar ca viata poate avea tot atatea perspective, dar devii constient de trairile tale. In carti poti sa traiesti toate posibilitatile fiintari. Omul poate fi orice, dar ca sa fie deplin trebuie sa-si asume povestea, care nu poate fi decat una. Altfel nu va fi prezent in viata traind mereu in "posibile".. Nu vad de ce ar trebuie delimitata (daca nu devine patologic) realitatea de fantezie. Imaginarul, stim prea bine, nu poate fi desapartit de imaginea simbolica.

Pe noi nu realitatea trebuie sa ne preocupe, pentru ca am vazut prea bine unde ajungem: la scandal logic, la relativitate, la plus infinit, la atom, la oglinda, la existentialism. Iar oglinda nu contine nimic, in afara de propria noastra imagine. Dincolo de aceasta realitate, nu e nimic. Pe noi trebuie sa ne preocupe imaginarul, care nu mai proiecteaza in oglinda imaginea noastra goala. Imaginarul umple omul cu vise de veacuri si ii da un rost. Altfel merge Don Quijote pe Rocinante cand se stie Cavaler.

Pe baza imaginarului se conduc popoarele, ci nu prin ratiuni politice. Sa nu ne mire de ce discursurile politicienilor nu se bazeaza pe logos, ci mai mult pe pathos si eros. Pentru ca ele se adreseaza imaginarului colectiv. Cand te fixezi prea mult pe realitate, iti scapa prezentul, pentru ca realitatea nu are nici un viitor. Realitatea e cruda, ne spune ca Terra are un inceput, si ca orice inceput are un sfarsit. Realitatea ne spune ca moartea e ireversibila. Realitatea ne spune ca omul e lup pentru om. Pe cand a trai artistic inseamna sa te abandonezi clipei eterne. De aceea fericitii se recruteaza din nebuni, sfinti sau betivi.

Artistul vede o gradina in care noaptea e contemplata de statuile din bronz, vede umbrele imaginii, adica ceea ce e dincolo de forme. Este asta o nebunie? Pana la descoperirea inconstientului si a imaginarului, poate ca aceasta nebunie era rezervata doar schizofrenicilor. Astazi stim cu omul care nu isi accepta umbrele, in el apare un conflict psihologic puternic. Astfel el pierde contactul cu realitatea. Ciudat nu? Oamenii care neaga  umbrele pierd contactul cu realitatea. Iar cand spun umbre ma refer la tot ceea ce tine de imaginar, de spiritual, de pasiuni si pulsiuni.

Priviti imaginea. E geniala. Don Quijote cu o mana pe carte, privirea melancolica, si cu mana pe sabie. Asa  se imparte si viata noastra. O mana gata de actiune, care tine sabia si se lupta, si traieste, si o mana pe carte, care viseaza care spera si care are puterea de a imagina. Caci fara imaginar nu poti lupta. Noi, oamenii, ca sa fim oameni deplini, trebuie sa ne impartim viata intre sabie si carte, intre arta si politic, iar aici nu e nici o contradictie in termeni, cum nici realitatea nu se opune fanteziei, artistul nu se opune omului de stiinta.

sursa poza http://www.lladro.com/figurines/01001030-DON_QUIXOTE/

Ars poetica I

E modul meu de a trece prin lume. 

E balconul, e casa, e zidul, e rece, e spatiul,

e ochiul care priveste.

Izgnanie sau the Bansihment

Pentru ca rusii nu se dezmint. Cea ce face Andrei Zvyagintsev in acest film se numeste arta. De la primul minunt pana la ultimul tot filmul e o inlantuire de scene memorabile. Recenzia nu conteaza. Chiar daca fimul are un subiect tare, nu asta e punctul lui forte. Cred ca filmul e facut din imaginea artistica, ci nu din poveste. Mai cred ca toate meritele ii revin regizorului. As face insa un scurt inventar: scena din deschidere cu pomul. Locul: de la peisajul industrial (rece si gol) la intinsele stepe rusesti. Podul. Groparul. Biserica cu potecile. Prapastia si puntea care leaga casa. Copacii. Casa suspendata ca o lacustra. Copacii. Iar casa. Obloanele. Intunericul. Pozele. Praful. Personajul feminin. Pisicuta care se joaca. Puzzelul cu tabloul Fecioarei lui Filipo Lippi. Toate amintesc de scoala trarkovskiana.

Pacatul care aduce cu sine izgonirea din gradina. Ideea centrala a filmului e ca pentru a plati cu sange, trebuie sa te intorci acolo unde a avut loc ruptura. Nu te poti intoarce pe aceleasi cai. Orice intoarcere e o rupere de trecut, o instrainare, un exil. Aceasta nostalgie a eternei intoarceri...Raiul ramane un loc blestemat. Raiul e pe pamant, dar noi singuri ne-am instrainat. Pentru ca ni s-au deschis ochii, vedem si nu pricepem. Ramane o lume goala, lucida si opaca. Asa apare existentialismul ca salt al omului de la obiect la subiect. Asa apare constiinta. Izgonirea omului e mai intai de toate o izgonire spirituala. Avortul, care atrage in lant pacatele stramosesti pentru care generatii la rand vor patimi. Se va inchide usa casei cu cheia, se vor pune in final obloanele la ferestre, vei fi lasat sa petreci singur in intunercul casei un moment de reculegere.  

La un film bun nu astept finalul. Si asa este, finalul nu vine o data cu obloanele. El continua. Asta e farmecul la filmele artistice.. A fost o data o moda cand se "taia filmul" si ramaneai cu "ce a vrut sa zica asta"? Cred insa ca la lung metraje  un final prelungit ca intr-o piesa de Cheaikovsky e bine primit. 

Si asa e frumos, sa inchei povestea cand ai spus tot ce ai avut de spus.

Film, arta si sex..

Printscreen din filmul Sex and Lucia

Viata adevarata începe abia după happy end. O regula nescrisa a cinematografiei de tip fast-food este: nu te futi mai mult de doua ori intr-un film. Si din economie, fiecare scena se termina...precoce. Chiar e un paradox. Sex pentru ca vinde, si totusi, prea putin sex. E greu sa sesizezi diferenta dintre libertinaj si sex, sa nu faci greseala tipica anilor 60. Caci libertatea de a face sex nu te va transforma niciodata intr-un obiect sexual.

Stiu, imi veti spune ca e pornografie ceea ce vreau si astept de la un film bun. Pornografia e lipsita de context. De orice context. Nu poate fi nicodata film. Ea isi simuleaza unele decoruri, chiar incropeste un scenariu: baiatul cu pizza, secretara, politista sadica, etc. Pornografiei ii lipseste mult din erotismul unui act sexual in adevaratul sens al cuvantului. E adevarat ca se poate face un film cu subiect pornografic, se poate contextualiza ca in filmul Sex and Lucia, dar nu e pornografie. 

Cred ca arta cinematografica sufera foate mult din lipsa unei maturitati sexuale, sau din lipsa unei educatii sexuale. Sexul, e un subiect tabuu, stiu, e frumos sa ramana in mister aceasta alchimie, dar si mai frumos e sa cunosti mai mult despre arta de a trai in propriul tau corp, adica sa fii una cu tine, una cu celalat si una cu pamantul. 

Ei bine, surpriza vine chiar de acolo de unde te astepti. Adica de la filmele indepedente. Si ca sa fiu mai exact, de la filmele europene. Pentru filme erotice (inca o data, nu pornografice) va recomand filmele de productie spaniola si cele frantuzesti. Pentru filme cu subiecte sociale, est-europenii sunt cei mai buni (rusii, sarbii, romanii), pentru filme cu adevarat speciale (turcii). Intr-adevar, sexul trebuie sa fie mai intai de toate o arta. Iar daca nu e suficient exploatat in arta cinematografica, atunci unde? 

Prin sexualitate se poate atinge cel mai usor latura mistica a fiintei, chiar si pentru omul profan. Din punctul asta de vedere, artistii stiu sa traiasca amoral. Initierea in aceasta taina a iubirii carnale nu-i pentru toti.  Nu-i de mirare ca cele mai frumoase povesti de dragoste le intalnim la artisti (Frida, Diego, Dali, Gaala) si la nebuni (Vezi filmul Kosmos). Iubirile mari, sunt iubiri sexuale inainte de toate. Caci omul traieste carnal, iar spiritul numai in carne isi poate gasi implinirea.

Sex and Lucia, e un film genial. In primul rand se identifica aceasta legatura puternica cu pământul  (scena de la mare), apoi cu barbatul (nevoia de soare a  Luciei) apoi el viseaza copilul in apa, apa din care se naste, apa care e de fapt pantecul femeii, si el se intoarce in femeie. Inca o data scena in care ea se autosatisface imaginandu-si ca mama ei face dragoste cu un barbat. Caci de la mama trebuie sa vina cunoasterea corpului, cunoasterea de sine si implinirea unei vieti sexuale. Erotismul e de fapt constientizarea rivalitatii dintre mama si fiica, in modul cel mai freudian posibil. Da, raspunde Lucia intrebarii: ai fi vrut sa fii in locul mamei tale? 

Despre adevarul artistic III

foto: D.M. Hotarul 

Orice inceput se vrea fecund. Orice arta se  vrea a fi o realitate. vezi Don Quijote. Personajul se lupta sa prind viata, si a prins in constiinta noastra. Arta e suma posibilitatilor noastre. Dar ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovlulul nu e fecundat. Un fel de lume inca nerealizata, niciodata virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie cat timp nu-si propune o lume perfecta. Nici macar frumosul nu e obiectul artei. Exista o estetica a uratului. Asadar, arta se misca mereu in limita verosimilului.  Ce e de fapt arta daca nu, Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi?

Arta cu valoare terapeutica, reface istoria ca intr-o Ucronie. Reluarea trecutului din punctul in care s-a produs ruptura. Sunt lumi pe care le-am "pierdut". Trebuie sa le regasim. Arta reface universul interior si il impaca pe om cu Lumea. Omul aflandu-se mereu intr-o lume posibila, cu o infinitate de posibilitati, prin arta alege sa fie el insusi o lume. Arta se inscrie in sfera posibilului. Nu e o fantezie fara finalitate. Admit insa ca e pentru omul care a pierdut contactul cu Lumea. Nu vreau sa zic pentru omul bolnav. Sa nu confundam insa arta, care de multe ori e un mijloc, cu finalitatea ei.

Prin adevarul artistic tu spui clar: Domne', eu refuz sa traiesc intr-o singura dimensiune. Refuz sa traiesc intr-o singura lume. Sau, eu sunt "un lung sir de oameni" Eminescu. Eu sunt mai mult decat ceea ce mi se propune. Pentru mine lumea asta e mult mai bogata. Nu sunt nici paranoic, nici delirant si nu am nici nevroze obsesionale. Nebunia mea vine din faptul ca traiesc intr-o lume mult mai intensa, in care totul e mai profund, in care o simpla pasare nu mai e o simpla pasare. Gardul, umbra, marul, copacul, nu mai sunt simple umbre ale lucrurilor. 

Iata dar finalitatea artei...Si aceasta este absenta intrebarilor. 

Addnotari:

Utopia dupa cartea lui Thomas Morus (1515) este un loc ideal care nu exista.  Filmul "Bastarzii" e de fapt o ucronie, pentru ca incearca sa isi imagineze faptele istorice in alt mod. Ce s-ar fi intamplat daca Hitler ar fi fost asasinat? Ce s-ar fi intamplat daca trupele maresalului Antonescu in cel de-al II-lea razboi Mondial nu ar fi atacat Odessa? Romania ar fi ramas in afara influentei comuniste, ar fi ajuns un mic Regrat, o putere politica regionala. Ei bine, reluarea la infinit a gandului, a posibilitatilor si a obsesiilor se numeste de fapt ucronie. In ucronie traiesti ce ar fi putut fi si n-a fost. Incerci sa te impaci cu o realitatea prin negatia realitatii. Si, pe buna dreptate, nu e sanatos sa traiesti ceea ce n-a fost sa fie.

Simbolul in vis si in pictura suprarealista

Paul Devaux 

De ce?

Pentru ca, cel putin la suprarealisti, simbolul este punctul central al operei. Pentru ca picturile onirice sunt revelatorii. Pentru ca arta ca forma de cunoastere priveste tocmai acele simboluri universale. Pentru ca, spre deosebire de arta ca forma de comunicare si istoria artei, arta iese din context si tinde spre a lega, spre a uni, spre universalitate. 

Cum?

Actul interpretarii si al cunoasterii artistice se aseamana foarte mult cu actul si metodologia interpretarii viselor. Pentru ca suprarealismul ca tehnica se bazeaza pe acele elemente onirice inconstiente. Pe de alta parte "simbolurile sunt traduceri fixe" chiar daca semnele pot sa difere de la o cultura la alta. Prin metoda psihanalizei a hermeneuticii se pot descifra.

De unde?

De unde ar trebui sa cunoastem de fapt semnificatia acestor simboluri onirice, despre care visatorul/artistul insusi nu ne da nici o informatie sau ne da o cantitate insuficienta de informatii?  Freud spune ca din surse foarte diferite, din basme si mituri, glume si jocuri de cuvinte, din folclor, din studiul obiceiurilor, moravurilor, din proverbe si cantece ale popoarelor, din limbajul poetic si din cel comun. Peste tot aici se afla aceeasi simbolistica si de multe ori intelegem simbolurile fara nici o dificultate  (op cit, 2009:172) . 

Asadar,

Putem sa interpretam(intr-o anumita masura) o opera de arta, un vis, un tablou, o poezie, un film artistic, fara sa mai il chestionam pe cel in cauza si fara sa ne indoim ca este pura subiectivitate arta noastra de talmaci. Ca forma de cunoastere, arta interpretarii imprumutat din metodologia psihanalizei. Acelasi lucru vom face si noi, pe langa exercitiu de a  tasta din opere esentiale, vol. 1 Sigmund Freud (editura trei, 2009 pp.172-175)

Arta de cuprindere a lucrurilor care gasesc in vis reprezentare simbolica nu este foarte mare. Corpul uman ca intreg, parintii, copiii, fratii si surorile, nasterea, moartea, nuditatea- si alte cateva. Singura reprezentare tipica, adica regulata, a persoanei umane ca intreg este casa, asa cum a recunoscut Scherner (apud. Opere esentiale), care a dorit sa ii atribuie acestui simbol chiar o semnificatie preeminenta, care nu i se cuvine.  

• Casele prevazute cu balcoane de care ne putem agata sunt femei.
• Parintii apar in vis ca imparatul si imparateasa, regele si regina sau ca alte persoane carora li se datoreaza respect, visul este aici deci plin de pietate.
• Frati si surori, acestia sunt simbolizati ca animale mici si insecte.
• Nasterea gaseste aproape regulat o reprezentare printr-o relatie cu apa; fie ne prabusim in apa, fie iesim din apa, salvam pe cineva din apa sau suntem salvati de cineva din apa, adica avem o relatie materna cu aceasta.
• Moartea este inlocuita in vis prin plecare in calatorie, calatorie cu trenul, iar a fi mort este subsitut cu diferite aluzii obscure, ezitante, nuditatea este inlocuita cu haine si uniforme. 
  
  

Majoritatea covarsitoare a simbolurilor din vis sunt simboluri sexuale:

• Pentru organele sexuale masculine in ansamblul lor cifra sfanta trei are semnificatie simbolica.
• Penisul, afla substitute interesante in primul rand in lucrurile care se aseamana cu el ca forma, deci obiecte lungi si inalte, ca: bastoane, umbrele,  bete, copaci, obeliscuri, etc. (vezi Rene Magritte si Paul Delvaux). 
• Obiecte care au proprietatea de a se introduce in corp si de a produce rani, deci arme ascutite pumnale lancii, sabii, dar si arme de foc, pusti, pistoale, cu o forma atat de graitoare.
• Obiecte din care curge apa: robinete, carafe, fantani arteziene sau cu alte obiecte care se pot prelungi ca lustre, pixuri, palaria, tocul, paltonul, sarpele, reprezinta penisul. Tocurile, creioanele, pilele, ciocanele, si alte scule sunt indubitabil simboluri sexuale masculine tine tot despre o conceptie despre organ care nu este foarte departe de a fi vazut ca un instrument.  
• Erectia e simbolizata, mult mai plastic, prin faptul ca face acea persona sa zboare. Femeile au si ele aceste vise de zbor.
• Organele genitale feminine sunt reprezentate simbolic prin toate acele obiecte care au proprietatea de a cuprinde un spatiu gol, care poate primi ceva in el: mine, pesteri si gropi, vase si sticle, cutii, cufere, buzunare, sertare (vezi Enigma Dorintei, Salvador Dali). 
• Pantecul matern decat cu organul genital al femeii: dulapul, sobele si mai ales camera.
• Simbolismul camerei se loveste aici de simbolismul casei; usile, portile sunt si ele simboluri ale deschiderii.
• Materialele sunt simboluri ale femeii: lemnul, harita, masa si cartea.
• Dintre animale, cel putin melcul si scoica sunt simboluri feminine incontestabile.
• Gura devine reprezentant al deschiderii genitale, dintre cladiri este vorba de bisericca si capela.
• Sanii sunt simbolizati de mere, piersici, fructe in general dar si de balcoanele caselor.
• Topografia femeii e reprezentata prin peisaj cu dealuri, paduri si ape.  
• Dulciruile sunt o reprezentare frecventa a placerii sexuale.
• Satisfactia autoerotica este reprezentata prin toate felurile de jocuri, si prin cantatul la pian.
• Onania sunt alunecarea si coborarea brusca, ca si ruperea unei crengi.  Un simbol onoric remarcabil este caderea sau sumulgerea dintilor. Aceasta inseamna desigur mai intai castrarea ca pedeapsa pentru onanie. (vezi Marele masturbator, S.Dali) 
• Multe dintre aceste simboluri sunt insa bisexuale, exceptie facand armele, buzunarul, cufarul.  Pentru barbat exclusiv sunt palaria, paltonul, cravata (vezi opera lui Magritte) Nota personala: femeile care poarta palarie barbateasca isi descopera de fapt o latura a masculintatii. Nu-i de mirare, multe femei viseaza ca zboara si au vise cu o simbolistica masculina.
• Scarile, treptele, respectiv mersul pe ele, sunt simboluri sigure ale contactului sexual. La o examinare mai profunda, ritmul acestui mers ne va frapa ca un elemen comun al lor, poate si cresterea excitatiei. 
• Muntele si stancile sunt simboluri ale organului masculin,
• Gradina este pentru organele genitale feminine.
• Florile desemneaza organul genital al femeii, in mod special virginitatea.(vezi S. Dali, Trandafir sangerand )

Metodologia

Fiind o enumerare exhaustiva, vi se poate parea oarecum arbitrar alese aceste simboluri. Eu va recomand sa cititi integral operle esentiale  ale lui Freud. In limbajul comun, avem unele expresii care sunt folosite ca simboluri. Probabil ca simbolul a aparut de la acele obiecte tabuu. Cand spunem despre o femeie ca are "balcoane" ne referim la faptul ca e bine dotata, ca are sani de care te poti agata. Oamenii se mai exprima astfel in popor: are multe lemne in fata casei, adica are sanii mari. 

Apoi etimologia unor cuvinte duce la radacinile simbolurilor. De exemplul lemn, care e un simbol exclusiv feminin vine din substanta, din materie. Dupa cum stim, materia vine de la mater, de la mama, de la mama pamant. Asa cum cultura vine de la a cultiva. Simbolurile sunt deghizate in anumite ritualuri. In jocurile populare, mai ales cele de cununie sunt anumite practici simbolice. Nu in ultimul rand, simbolismul religios si cel mitologic (Vezi Mircea Eliade, CG Jung cu psihologia abisala, arhetip,inconstient colectiv,  Otto Rnak Imago 1912, Curs de Imagologie Bogdan Halic, G Durand; Jean & Alain,  pentru clasificarea simbolurilor )

Ridicam intrebarea intr-un post, cum e posibil ca arta sa depaseasca contextul cultural, istoric? Cum e posibil ca un agricultor budist din Japonia sa ramana impresionat de misticismul crestin din tabloul lui J.F.Millet? Si cum e posibil ca simboluri de acum 3000 de ani, ritualizate in practica religioasa, sa fie inca vii in mentalul colectiv? Putem spune numai ca visatorului ii este inconstienta cunoasterea simbolisticii, ca ea apartine vietii sale psihice inconstiente. 

Este foarte adevarat ca in analiza noastra trebuie sa tinem seama de artist, de persoana, de timp si spatiu, de istoriei, de cultura in care a creat, de biografie, de trecut, de copilarie, de societate, de materialul genetic, dar tot atat de adevarat este ca acest determinism se poate depasi prin integrarea operei de arta intr-un univers simbolic, ca un act creator in sine. Asadar, ambitia noastra de a crea o punte intre rational si irational, intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere a fost realizata in mare masura.

Iata ce spuneam intr-un post: Pentru a înţelege mai bine arta ca fascicol de semnificaţii, trebuie să clarificăm de la început faptul că simbolurile nu mai sunt utilizate doar cu funcţia lor de semn şi corespondent. Arta ca formă de cunoaştere priveşte simbolul mult mai larg, ca un mănunchi de semnificaţii, ci nu ca pe o simplă trimitere la obiect. Simbolul aici se refara la un concept mental care de cele mai multe ori poate fi recunoscut sau nu, dar el mereu va stârni reacţii în planul incoştient al interlocutorului. Nu mai vorbim de simboluri particulare, specifice unei anumite culturi, ci vom opera cu conceptul de Simbol Universal, ancestral, care este înscris în materialul genetic al omenirii. Vom opera cu simboluri general valabile şi universale.

creatie vs creativitate

The Small Dort about 1650-2, Aelbert Cuyp

In arta zilelor noastre, lipseste dezinteresul artistic. Primeaza pragmatismul. De aceea unii se vaita ca nu sunt intelesti. Ei vor sa traiasca din arta. Nu din arta, ci prin arta trebuie sa traiesti. Artistii vor sa fie recunoscuti peste noapte. In acest mod arta lor se transforma in entertainment. Bine-bine, ma veti contrazice, dar entertainment-ul nu-i tocmai ideea de arta dezinteresata? Cu alte cuvinte, arta lipsita de dogma, arta de dragul artei? Dezinteres nu inseamna ca arta ta e gratuita, fara valoare stilistica si artistica. Si cand spun valoare nu ma refer la "adaos comercial". 

Atunci, pentru cine facem arta? Daca nu pentru om, atunci pentru cine? Arta e facuta pentru om, sau omul pentru arta? Daca arta e facuta pentru om, atunci trebuie sa-l distreze si sa-l incante ca un joc de artificii. Pirotehnistii nu sunt si ei niste artisti? Asa e. Dar ce-ar fi daca omul chiar e facut  pentru arta, adica pentru ceva mai mult decat "atat"? Atunci trebuie sa isi puna marile intrebari si sa traiasca artistic. Eu inclin sa cred ca omul are un destin creator si ca el e facut sa traiasca intr-un univers simbolic. Creatia inseamna desavarsirea ta ca om.

Artistii plastici, scriitorii, regizorii sunt incurajati sa fie creativi. Intre creatie si creativitate se va impune mereu diferenta dintre om si animal, dintre mestesug si arta. Creatia ar fi produsul artistic, creativitatea ar fi procesul. Ca sa vezi marea greseala: prin creativitate niciodata nu o sa ajugi la filmele lui Tarkovsky. A fost el creativ? Poti sa desfaci frame cu frame filmul, ca nu vei gasi procesul. Da, vei putea gasi o anumita tehnica, strategii compozitionale, influente artistice, dar procesul (asemeni structurii dupa care se formeaza visul) acela e unic, e tarkovskyan. In fond, nici chiar artistul nu poate fi constient de tot procesul creatiei sale. E un proces inconstient, care se obiectiveaza ca un intreg numai in creatie.

In tabloul tau nu trebuie sa primeze creativitatea, ci atmosfera. Creativitatea e doar un truc, o scurtatura a mintii. Si animalele sunt atat de creative cand vor sa sparga oul de strut. Si un mecanic e un om foarte creativ, cand iti leaga toba de esapament cu o sarma, dar nu-i un artist. Creativitatea se inscrie in sfera imediatului, tine de improvizatie, pe cand creatia se afla mereu intru mister si pentru revelare(Blaga).  Vezi postul.

Arta de tip  fast-food e o arta care iti aduce intr-un timp scurt maximum de satisfactie.  Nu-i rau se te implici intr-un proiect care iti aduce satisfactie imediata. Dar daca vrei sa fii artist si te vaiti ca arta ta nu-i inteleasa, sau ca n-ai idei, atunci inseamna ca nu esti autentic. Intre autentic si original e o mare diferenta. Multi  artisti sunt originali si creativi, putini artisti sunt insa autentici. Nu te preocupa de lucrurile mici. Stilul vine, si creativitatea vine, si ideile vin, dar ele nu sunt decat niste mijloace spre a te desavarsi. Autenticitatea e un mod de a fi. Inseamna sa te cunosti mai intai pe tine insuti.

Priviti tabloul lui Albert Cuyp. E o atmosfera de liniste. Omul doarme la marginea deschiderii, departe de ceea ce propune citadinul. Norii sunt grei, ceea ce exprima materialitatea lumii. Pe atunci omul se afla inca in "natura" ci nu in peisaj(ca romanticii). Doarme langa aceste mici zeitati, vacile. E un sentiment mistic, si daca nu ai adormit ziua in amiaza mare pe camp, n-ai de unde sa stii. Nu-i nici o metafora la mijloc, nici un procedeu artistic. E sentimentul pur. Ti-l pune in fata. Odihna, ca un preludiu a mortii. Caci numai prin moarte capeti sentimentul eternitatii si al nemiscarii. Cainele doarme, iarba creste, iar omul isi ia locul firesc in natura.

Sa-ti intre bine in cap: Sentimentul e tot ce ramane, ca acele amintiri olfactive. Restul se uita. Sentimentul nu poate fi pastrat in epubreta, nici in cartile de istorie, nici in muzeele noastre. El e dovada a ceea ce suntem si am fost. Vor ramane ele arhitecutra, ele cladirile, ele cartile, ele filmele, dar daca nu vor capta in materialul lor sentimentul, nu vor putea da dovada de lumea noastra bogata, de lumea asta plina de iubire, sau de tristetile cele mai profunde. Un tablou e ceva din tine, e ceva din specificul omului. Numai prin arta mai putem avea acces la o gradina ce s-a retras dintre noi, la un spatiu deschis cunoasterii luciferice. Si nu vreau sentimente ieftine, caci arta nu inseamna sentimentalism. Vreau sentimentul pur. Sentimentul in care esti atat de impacat cu lumea incat te confunzi cu noroiul de pe camp, si cu broastele.

Sahul ca forma de cunoastere sau Metafizica jocului de sah.

Vorba unui politist care nu stia tabla inmultirii: Domne', melodia mi-o aduc prea bine aminte, dar versurile imi scapa. Asa invata romanul, asa scrie filozoful nostru, mai mult afectiv. Ca si jocul de sah. De la un anumit nivel nu mai intervine gandirea logica, sistematica, ci sentimentele. Cine crede ca printre matematicieni se gasesc cei mai mari sahisti, se inseala. Cand joci sah e ca si cum ai vedea Pamantul de pe Luna. Personal, cand joc sah ma simt de-asupra lucrurilor marunte. Totul porneste de la deschideri. Sahul se joaca metafizic. Intre Kasparov si Karpov nu e decat un sentiment. Am vazut poza de mai sus la cineva pe profil si mi-am adus aminte de cand jucam singur sah. Ca si cum as fi creat singur lumi. Bineintels, orice lume are nevoie de o regula. Regula din contra, face jocul mai frumos. 

 Sahul ramane un mic univers cu sori si stele, cu planete printre galaxii. Dovedeste limitele ratiunii pure in termenii cei mai kantieni. Sahul este o judecata a priori. Sahul este o arta, ci nu doar un sport al mintii.  In sah peisele se atrag ca intr-o lume cu planete si sori. Ele se atrag pentru ca se influenteaza. Jocul de sah nu cunoaste limite. Remiza e starea de repaus, e Unul lui Plotin. De la remiza porneste jocul. De la remiza, de la alb si negru piesele se aseaza pe tabla, ci nu invers asa cum am crezut. Noi jucam un joc absolut, un joc care a mai fost jucat. Dar infinitatea de posibilitati este de fapt lipsa arbitrului, a determinismului, desi exista reguli. Suntem liberi.  

Jocul de sah nu poate fi un labirint, un sport al mintii. Labirint poate fi ratiunea, dar nu jocul. Ratiunea functioneaza ca un labirint, oboseste pentru ca nu poate epuiza infinitatea posibilitatilor, pe cand gandirea (chiar gandirea matematica) e o forma de creatie. Jocul e o forma de creatie. Gandirea se prinde in structuri proprii. Jocul de sah e un joc politic prin strategia lui, prin rapoartele de fote si putere. La capatul drumului, pionul poate sa devina regina, se intoarce in lume pentru ca a lasat jocul neterminat. E un joc al legaturilor si al relatiilor interumane. Pentru ca jocul seamana atat de mult cu omul.

Ce provocare e sa joci singur, tu cu tine insuti. Sa vezi ca sinceritatea nu te poate duce nicaieri, decat la remiza. Care eu se lasa batut? Nu putem fi prea sinceri. Sa joci singur inseamna sa-ti anulezi singur ratiunea. Sa fii atat de sincer cu tine incat sa pierzi mereu. Sa te chinui ca un sfant intr-o forma de flagelare, sa-ti ezite sufletul ca dansatorii pe sarma, intre eul rational si eul afectiv...sa fii suspendat in alegeri, chinuit de joc. Si aceasta luciditate nu poate fi decat existentiala. Iata labirintul din care nu poti iesi, labirintul ratiunii. Lasa inima libera. Nu poti alege o mutare in defavoarea alteia.

Nu poti sa joci cu tine si sa castigi in acelasi timp. Acest joc al sinceritatii presupune renuntarea de sine. Nu-i opune unei religii o alta religie. Caci tu nu existi fara dversar. Important e ca ai creat o imagine care s-a impus. Iar imaginea ta are un sens. Conflictele se anuleaza de la sine. Stilul de joc e tot ce conteaza, ci nu dogma ta, stiinta ta, care poate fi superioara la un moment dat. Tu-l supi pe adversar la regulile tale, dar nu i le impune.. Tu nu existi fara contradictia asta. Chiar daca tot jocul urmaresti abolirea contradictiei, la final, si cel ce castiga si cel ce pierde vor inchide piesele in intunericul tablei. Placerea e jocul, iar fara adversar, fara sa-l integrezi, fara sa-ti accepti partea neagra a pieselor, nu exista joc. 

Abordarea riguroasa vs Abordarea neriguroasa.

Escher

Cand am deschis acest blog, ambitia mea era sa fac o legatura intre ratiunea inimii si ratiunea mintii. Am vrut, cel putin,  sa sterg granita  arbirtara ce sta intre matematici si arte, intre stiintific si artistic. Poate ca si dintr-un complex al artistilor, al  umanistilor am vrut sa spulber mitul cunoasterii pozitiviste. Pentru un artist in devenire este important sa cunoasca trendul cultural, paradigma filozofica în care se încadrează arta din trei motive: sa nu fie descurajat daca nu e in trend, sa isi cunoasca valoarea chiar daca nu raspunde contextului social si nu in ultimul rand, sa fie realist. De exemplu, arta in noua paradigma a limbajului actiune, atat in publicitate, cat si in pictura, in romane (experimentul verbal dupa tehnica lui James Royce) a renuntat la pretentia unei revelatii ca in arta baroca. Arta devine delectare a ochilui, forma de comunicare, are un target, un public tinta, trebuie sa placa, arta e de fapt entertaiment. Nu mai isi propune sa cunoasca un sens ultim si absolut. 

Am sa fac o scurta sinteza intre cunoasterea riguroasa si cea neriguroasa pentru cei interesati, asa cum se desprinde din analiza lui Adrian-Paul Iliescu(op cit in curs de Semiotica, D. Bortun p.78).

Abordarile riguroase:

• limbajul nu este decât o oglindă a lumii:
• lucrurile sunt reflectate de substantive,
• proprietăţile sunt reflectate de adjective,
• schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe.
• limbajul este o “hartă” a lumii
• erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului. limbajul deci poate fi perfectionat
• Traductibilitatea universală:
• eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric, iar nu naturii limbajului
• Universalitatea limbajului
• Posibilitatea obiectivităţii depline
• limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate.
• “Tot ce poate fi gândit în genere, poate fi gândit clar”

Wittgenstein avea sa treaca de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului activitate (Philosophical Investigations).op cit.

Abordarile neriguroase:

• “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime, ci în suprapunerea multor fibre” Wittgenstein. Cu alte cuvinte, nu exista un sens ultim si absolut, o esenta ascunsa, un miez comun al lucrurilor. 
• sensul nu este o entitate (psihologică sau logică), ci o activitate;
• nu este invizibil şi nici ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele
• în acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea (Vezi manifestul dadaist, cuvintele se formeaza in gura)
• limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic. op. cit.
• limbajul este condiţionat social-istoric,

"Opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere, nici la nivelul metodei, ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general, dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica, a explica şi, în ultimă instanţă, a cunoaşte". op cit. pp 85 D, Bortun.  Pentru ce interesati, le-as putea pune la dispozitie toata bibliografia.

Nu prea am ce aduce nou in aceasta sinteza. Era necesara inserarea ei in istoricul blogului pentru a intelege mai bine diferenta intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere, pentru a ajunge la izvor, la suportul teoretic si la miscarea ideilor filozofice din secolul nostru. Inca o data era necesara pentru postul care va urma, Jocul de sah ca forma de cunoastere.

Nostalghia lui Tarkovsky 1983

Nostalgia lui Tarkovsky imi pare a spune ceva esential: nu te lasa trait de viata, traieste-o tu pe ea. Sunt doua nostalgii. Nostalgia zborului, specifica pasarilor de curte, si nostalgia celor migratoare. Daca traiesti viata, nu vei fi scutit de nostalgie. Daca viata te va trai pe tine, nostalgia va fi un amestec de regret, suferinta si neimplinire. Totul e sa iti traiesti viata, destinul, sa nu fie unul de imprumut. Fie ca ai ramas loial casei parintesti, fie ca ai parasit-o, intr-un final vei realiza ca indiferent de alegerile tale, peretii se coscovesc, povarnisul se lasa, apa curge printre tigle, ferestrele sunt sparte. Nostalgia e de fapt o problema a persistentei si a timpului.

Se spune ca experientele limita, intra viata si moarte, te fac sa traiesti viata mai din plin. Nu-i adevarat. Traiesti ca in nostalgie, ca si cum ai pluti. Dormi ca in nostalgie, parca pe scanduri, si te trezesti transpirat. Da, altel iti pare latratul unui caine, ciripitul unei pasari. Dar asta e dovada ca tu ai iesit din lume, ca ai renuntat sa o traiesti. Te lasi trait si toate au ecou in tine, in sufletul gol. Nu, nu vei gasi la oamenii bolnavi de cancer acel raspuns. Nu vei gasi la muribunzi esenta vietii, bucuria de a trai. Vei gasi insa nostalgia asta, ca totul se petrece in affara lor, ca sunt undeva la granita intre lumea obiectelor si lumea lor interioara, intre forfota de afara cu clancsoanele masinilor si linistea liftului , racoarea din scara de bloc. Nostalgia e pentru cei lipsiti de vointa, de vointa de putere.

Si atunci ce ramane din nostalgie? Nu ramane decat bataia abstracta a luminii in balta alba. Ramane acel Sunt, deindividualizat, suspendat in timp. Ramai in mijlocul sufletului ca intr-o catedrala. In nostalgie sufletul devine neincapator, iar omul se face mic si dispare. Omul si cainele. Bocetul. Zgomot de fond rupe materialitatea, deschide cerul. Casa omului se afla in aceasta catedrala cu deschidere spre cer. 

Scena incepe cu acea stare de persplexitate. Pentru ca asa se naste nostalgia, printr-o cadere. Caderea in Existenta cand realizezi ca Tu, tu esti Universul, tu esti Citadela aflata la marginea apelor, batuta de valuri dinspre Est, cu zidurile afundate in nisipurile miscatoare ale desertului. Nostalgia se naste ca un vis pe scanduri umede. Nostalgia e o amintire a unei lumi, un paradis in destramare. E atunci cand ai iubit mult si ai dat vietii tot. Caci nostalgia nu se naste dintr-un gol, ci dintr-un prea plin. Un om care nu si-a trait destinul, nu o sa fie nostalgic, ci doar disperat. El nu se intoarce sa moara ca elefantii, intr-un loc inchis de vechile epifanii, printre ruine. Nu moare langa caine. Nu isi accepta ruinele.

Omul si casa. Casa omului inchisa de zidurile unei catedrale. Si balta in care eul se priveste, aproape narcisic. Pentru ca balta e singura noastra realitate. Noi nu putem vedea zidurile dincolo de balta, nu putem vedea dincolo de aceasta raelitate intoarsa pe dos. Balta e oglinda sufletului nostru, Doar asa putem vedea ca eul nostru face parte din ceva mai mare. Putem vedea prin noi insine dincolo. Omul si cainele. Omul moare ca un caine. Asta-i nostalgia, dar moare inconjurat de zidurile unei vechi catedrale. Moare in Lume, si asta-i orgoliu lui cel mai mare. Moare pe fundalul bocetelor si al doinelor. Sunt ultimile si cele mai pline momente de sine. Iata ca omul se afla pe un pamant Sfant. Casa lui e in mijlocul sufletului, inconjurata de ziduri si inchisa de un clopot de sticla. Materialitatea e cu atat mai grea pe cat sufletul. Scena e de o simbolistica si o metafizica ce depaseste comprehesiunea.

Cainele, ca si balta, e o alta proiectie a sinelui.  O singuratate in doi. Caci, nu doar dragostea ne uneste, dar si singuratatea, care e mai tare ca moartea. Sa fii de doua ori singur e cu atat mai plin de inteles. Si apoi latratul ca zgomot de fond, nu face altceva decat sa aduca linistea serii. Stiu asta, de cand ma intorceam seara de pe camp, cand terminam de strans fanul. Becul aprins in fata caselor, ca la un priveghi, licuricii, greierii si mirosul de fum. In amurg, omul se retrage din viata in existenta. Asa incepe sa-si cante dorurile. Altfel se aud zgomotele cand spiritul e in stare de veghe. In amurg totul se amplifica, iar zgomotele se aud mereu in departare. Tu esti absent din viata, din lume, si totusi undeva a ramas sufletul tau, acolo te latra cainii pentru ca bati la portile raiului ca un fugar.

Nostalgia e ca traiesti intr-o lume locuita de care ai fost instrainat. Cunosti casea, cunosti vita-de-vie, usa crapata de ploi, totul e familiar si totusi atat de strain de tine. Acel latrat de caine, pentru ca de ficare data zgomotul ca si mirosul trezesc in noi amintirile. Zgomotul trece neobservat, si totusi el e acolo, in inconstientul nostru. In nostalgie latratul unui caine iese din masa nedefinita a zgomotelor de fond, se amplifica. Mirosul beciurilor te duce inapoi in copilarie, mucegaiul si ierburile care cresc din ziduri. Nostalgia e de fapt noroiul de pe copitele cailor, e mohorul aplecat de atatea ploi de pe marginea drumurilor, e copilul care s-a nascut pe camp, ca in tablourile lui Millet.  In aceasta scenea e un amestec din Seara pe deal a lui Eminescu si Descantecul lui Arghezi.

Simboluri si Semne

Dali. Ispitirea Sf. Anton

Rolul celui initiat in astrologie, psihoterapie, filozofie, religie, arta si alte stiinte umaniste, e acela de a vedea si a descifra in lume, Semnele. Intr-o diversitate de forme si o infinitate de lucururi haotice, sentimente nedefinite, aflate intr-o stare amorfa, e greu sa distingi semnele. Daca tuna si fulgera, este semn ca ploaia de vara se apropie. Cand cerul la apus e rosiatic, iata ca maine va fi o zi frumoasa si insorita. Semnele sunt urmate de o interpretare si de un fenomen. Sunt niste semne pe care mi-ar placea sa le zic semne-fenomene. Cu alte cuvinte, semne si indecsi care se traduc, ca fumul pentru foc, prin fenomenul care le urmeaza. Sunt pur si simplu semne, pentru ca nu se pot substitui ca simbol. Au ceva material, cum litera A mereu va tine locul literei A. Numai in cuvant ea devine altceva.

In analiza mea din posturile de dinainte, am insistat pe diferenta intre semn, simbol, index. Sensul simbolului are diferite intelesuri in functie de cele doua perspective din care am anlizat arta: perspectiva semiotica (forma de comunicare) si perspectiva imagologica(forma de cunoastere). Simbolul depaseste interpretarea semnului-fenomen, adica fulger = ploaie. Simbolul nu trimite (ca in cazul semnului) la obiect, ci se refera la un concept. Ca forma de cunoastere, simbolul e mai mult decat e fulgerul pentru ploaie. De exemplu, in tabloul lui Dali, Ispita Sfantului Anton, eu vad in cruce mai mult decat un "aparat al torturii".

Crucea se interpune intre profan si sacru, intre ispita si piosenie. Iata, crucea (ca semn), aparat al torturii devine  simbol al suferintelor interioare si al polaritatii. A fi bun, a fi rau nu isi gaseste solutia decat prin cruce. Din punct de vedere teologic, pe cruce se absolva pacatul omenirii, pacatul stramosesc, transgenerational. Cu alte cuvinte sunt absorbite conflictele interioare.  Ele isi gasesc solutia prin cruce, prin sufereinta, prin travaliu si agonie, semn ca omul s-a desavarsit.

Intrebarea pe care o pun scepticii in fata unor stiinte atat de flexibile ca cele umaniste: cum e posibil ca o lume aflata in "pestera" sa nu traduca fenomenele ca fulgere si tunete in ceva mai mult decat un semn ce prevesteste furtuna? Pe de alta parte, cum e posibil ca intr-o lume secularizata sa te mai poti orienta dupa semne fara sa pierzi simtul realitatii, fara sa devii paranoic? Iata doua frici. Frica de a banaliza lumea prin a o simplifica, prin a o saraci de semne, si alta de a cadea in capcanele superstitiilor si a simtului comun in a  vedea semne in orice, in fricile noastre- sfarsitul lumii, in criza financiara-apocalipsa, etc.

Marii psihoterapeuti, ca si marii profeti, mistici, magi, shamani, au avut darul de a descifra semnele, de a citit in stele, de a citi omul, de a citi natura, si mai ales de a interpreta visele. Orice interpretare este de fapt o initiere in descifrarea semnelor. A citi semnele inseamna a te orienta atat la nivelul universului interior cat si la nivelul universului exterior. Omul nu poate trai fara semne, el are nevoie de orientare, de a-si fixa un centru, o cruce, un stalp, un totem de unde sa porneasca. Omul care are darul de a se orienta dupa semne, traieste intr-un univers imbogatit, intr-o constelatie de minuni. Pentru el Lumea are o semnificatie.  

Cand citesti semnele, nu trebuie sa existe ne-aparat "sincronicitatea", adica fenomenul subiectiv din  tine sa aibe echivalent in lumea obiectiva, concreta. Fulgerul din vis nu trebuie sa se traduca prin ploaie. Mama care iti apare in vis, nu face referire in mod explicit la mama biologica.(CG Jung.)  Asadar, nu orice fenomen e un semn si nu orice superstitie. In romanul lui Marin Preda, Morometii, taierea salcamului devine semnul declinului familiei. Nu toti salcamii taiati semnifica declinul. Si totusi, acea scena ramane memorabila. Ceva s-a schimbat in om, asadar natura se schimba. De exemplu, cantecul cocosului. E  un semn? Sa zicem ca prevesteste dimineata. Dar daca acea dimineata nu are nici o insemnatate pentru tine? Atunci cantecul cocosului intra in masa nediferentiata a zgomotelor de fond, nu e decat un index: prevestitorul diminetii.

Sa ne imaginam ca acel cantec de cocos va trezi in tine amintiri grele. Si ca va canta de trei ori, intr-o noapte insomniaca. Si daca vei mai fi si Sf. Petru, nu va fi oare un semn? Semnul ca viata ta e la cotitura, ca trebuie sa te gandesti pe cine ai tradat, ca ceva se va schimba pentru totdeauna. Atunci cantecul cocosului te poate bulversa fara sa stii de ce, pentru ca ai lasat candva o relatie neterminata, ceva nemarturisit. Simti asta, si nu stii ca in acea dimineata cand ai plecat de-acasa fara sa intorci capul, cu multi ani in urma, fara sa-ti dai seama, a cantat cocosul. Iata ca cocosul a cantat de trei ori. Vei fi capabil sa citesti semnele? Te vei intoarce la copilul pe care l-ai uitat in targ, pe ulita cea mare? Tuna si fulgera, ci nu orice tunet si fulger aduce ploaia.

Semnul, cand nu ne referim la partea materiala, e undeva la granita intre index si simbol. Daca vreti, e mai mult un sentiment. Nu se ridica ne-aparat la o valoare simbolica universala. Semnele au insemnatate in primul rand pentru tine. Crucea insa depaseste interpretarea individuala si devine simbol universal. Crucea poate fi un semn, poate fi chiar si un icon (ex. farmacie, crucea rosie) dar depaseste semnul ca interpretare. Semnul uneste fenomenul cu sentimentul pentru a scoate din asta un sens nou, o interpretare. Unind fulgerul cu frica, nu mai rezulta o simpla ploaie de vara, ci sfarsitul, sfarsit care s-ar putea traduce prin frica de moarte sau anxietate, anxietate care isi are poate originea printr-un abandon. Te vei intoarce iar pe ulita din sat, acolo unde te-a prins ploaia, sau vei ignora semnele?

Negand la infinit semnele din viata ta, nu poti trai prezentul. E ca si cum te-ai impotrivi destinului. A tine cont de semne inseamna a iubi. A trai conform cu natura interioara/exterioara. Sa nu-i mai opui rezistenta, fie ea intelectuala, stiintifica, logica, etc. Nu e un destin fatalist daca la asta te gandesti. Sa tii cont de semne nu e explicatia stiintifica a formarii fulegerului, dar nici Ilie cu carul de foc pe Cer. Din contra, cunoscand semnele poti sa te orientezi mai bine in lumea ta. Devii autentic. Pentru ca semnul e ceva subiectiv, dar care capata o valoare generala in jurul careia graviteaza existenta ta. Imagineaza-ti doi indragostiti. Pentri ei orice fapt e un semn. Isi atrag atentia cu privire la pasarea de pe gard, la cladirile cu aer boem si vechi, pentru ca ar putea fi casa lor. Si daca mai au si sentimentul ca toata natura a contribuit la regasirea lor, atunci asta-i dragoste, nu superstitie, nici ignoranta, nici naivitate. Artistul trebuie sa fie un indragostit prin excelenta, pentru a vedea in lume semne si minuni.

.