Informativ.

Premizele cercetarii

Am plecat de la premiza ca arta poate fi o punte de legatura intre rational si irational. Atat stiinta cat si arta sunt doua metode de cunoastere a Lumii inconjuratoare la fel de legitime, chiar daca paradigma lor difera. Ba in ultimul timp, descoperindu-se importanta imaginarului si a imaginii,  faptul ca omul nu e "animal rational" ci un animal afectiv, artisticul  si-a recapatat prestigiul pe care il avea odinioara. Mai mult de-atat, trecand de la era scrisa la cea vizuala, prin perfectionarea canalelor de comunicare in masa, imaginea a devenit tot mai importanta din punct de vedere al comunicarii. Putem astazi vorbi despre imagini ale puterii, imaginea de sine, managmentul imaginii, crize de imagine, etc. Iata cat de importanta este aceasta lume invizibila si mai putin "stiintifica." Cat de important este sa cunoastem ca omul traieste intr-un univers artistic, iar utopia si fictiunea se intalnesc in spatiul cotidian fara a avea limite bine conturate.

Sfaturi pentru Teofil

Bunica citeste, pisica doarme, vara trece. Photo D.M.

Nu ti-as scrie poate nici acum, daca acel clopot de biserica nu ar fi spart in mine dorurile.  Prea iubitul meu Teofil, sa nu-ti fie frica de tristetile care te imbogatesc. Fugind de tristete, nu poti fi fericit, si nu poti fugi la infinit...Cu toate astea, fericirea e de o alta natura si ramane ascunsa marilor tristeti. Numai acei exaltati isi gasesc sursa de beatitudine in tristetile fara nume. Nu vreau sa fii un exaltat. Sa te rusinezi in fiecare dimineata de ce-ai pictat in seara. Respecta suferinta!

Nu poti iubi fara sa lasi omul sa moara si nu poti iubi fara sa mananci carne. Iata de ce trebuie sa iubesti ca un om politic si sa lupti ca un artist. Iar omul politic, prin excenta iubeste cele trecatoare. Nu ca acei profeti plini de ravna, dar cu regrete, nostalgici si pesimisti ca omul e totusi mic in fata lui Dumnezeu. Putini artisti au aflat in acesta pata de culoare, in acest rosu aprins, adevarul care e mai presus de toate, adevarul carnii. 

De oamenii astia sa te feresti: de oamenii care iubesc omul cu o dragoste de moarte, ca pe o lipsa, fie  ei profeti, parinti sau intelepti. Din dragostea lor imperialista nu o sa te slabeasca. Ii vedeam pe acei entuziasmati, pierduti intr-o iubire universala si nedefinita, proiectandu-si tristetile in natura. Ei numeau asta pace, dreptul lor la liniste, lumina sau energie. Saracii...imi spuneam. Sunt mistici...Sa-i lasam in pace! caci si iubirea de tara poate fi o boala si sa ne rugam la Doctor F. sa ii vindece de o spiritualitate fara trup... Tu cand pictezi, sa nu dai cu pensula in stanga si in dreapta ca si cum ai da cu biciul, ca acei ierbivori, pana la autoflagelare, dintr-o dorinta nobila, de a pune ordine in lume.  

Lasa-ti inima sa se desfete cu vinuri si mancaruri alese in zilele in care pacea domneste peste tara. Nu-ti inchide ochiul de la nici o frumusete. Tu sa iubesti tot ce e trecator si moare, retras in racoarea diminetii, in livezile cu piersici, cand ceata se ridica si lasa natura nuda, lucida, trezit din somnul constiintei.

E bine sa te feresti de profeti, dar mai bine e sa te feresti de omul curios. Acela care te tine aproape din dorinta de a te desfinta ca si cum ar trai si viata ta. Are nevoie de o confirmare, se uita la tine curios, caci nu intelege ce te face fericit si te declara intr-un final, prost. -Bai, tu cu doua facultati... si rade, iti rupi spatele carand cutii. Bai poetule, sau pictore, tu mori de foame si umbli descult. Cuvintele nu-ti tin de foame? Te lasa asa putin si nu se baga, sa te murdaresti de vaselina, sa inveti meserie. Dar e putin relevant sa-i amintesc pe acesti oameni pentru ca pana si pomenirea li se uita. Caci sunt unii oameni limbuti ca Nea' Gheorghe, daca iti aduci aminte, cu care ne plimbam in racoarea serii ca primii Oameni in gradinile diminetii. Fara intrebari, caci noi priveam bujorii. Pedalam pana la fantana sa ne potolim setea. Iar cand greierii cantau sa implineasca seara, noi inca mai stateam pe scari, afara, cu becul aprins si cu vin rosu in pahare.  

Asculta la mine si nu te arata prea-prea fericit. E riscant sa te arati prea fericit. Oamenii iti iarta orice, mai putin faptul de a fi fericit. De ce vrei sa pieri inainte de vreme? Cand nu mai vezi limanul, rugaciunea ta sa fie asa" Da-mi, Doamne, bucuria muta si jocul apei din caldare! Leaga-ma de catarg si lasa-ma sa te injur cand nu vad in jurul meu decat intinsul de necuprins."  As fi vrut sa nu-ti vorbesc. As fi vrut sa-ti tac, penibil sa-ti tac in fata ca un model dezbracat si sa te simti usor stanjenit de drgostea asta intima. As fi vrut sa ne lege plimbarile prin livezile cu piersici. Sa-ti arat pamantul pe care l-am mostenit de la tata. Toate astea, ti-as fi spus eu atunci, intr-o zi iti vor ramane tie. Viile de la miaza-zi si merii salbatici de la miaza-noapte.  

M-am imaginat in cel mai opresiv regim, sistem politic, conspiratie si nu am gasit nimic care sa i se opuna, nimeni care sa-i reziste, in afara omului fericit. Si ce e fericirea? O vei recunoaste...Te va musca de fata. Iti va iesi in cale. Te va astepta la poarta in zilele ploioase si lungi de toamna, sa te intorci acasa...Pentru ca si eu am pus capul pe acel pantec, care ar fi putut sa-mi fie moramant, si parca m-am odihnit o vesnicie. Tremurul ei. Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. Si m-a luat de mana ca sa trec cele 7 poduri. Ea venea de undeva ca sa impace Cerul cu Marea. Acolo unde cerul se uneste cu marea, acolo, intr-o dimineata vei striga si tu ca mine " Sinu Adunai, brining de Kosmos. Sinu Adunai!" Si vei fi liber. Vei dansa in fata lui Dumnezeu ca un Nebun asa cum si eu am dansat.

Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de sus de apele de jos. In care marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant deasupra valurilor, in strigate asurzitoare de catarge. Ooo, tu, fata frumoasa, am plans atunci amintirea ei o data cu marele poet...vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis... M-am ridicat din tarana si din spuma marii, izbit de un val, cand pescarii isi intindeau mrejele pe uscat. Atunci m-am umilit si asa ziceam: "Doamne, eu nu sunt decat un tamplar, si fara sa stiu, bat cuie in Corabia Ta! Dau cu rindeaua pe scanduri, acolo unde marinarii vor ridica in zori panzele! Iata dar acest copil trezit din somn cum isi urmeaza tatal ca un orb. Aceste masini indreptate spre un scop si nu spre altul, caci viata are un sens. Aceasta tiganca ce-si alapteaza pruncul din mers, pentru ca mereu e pe drumuri. Am vazut Lumea, si omul cum trece, pentru ca in iubirea mea il lasam sa treaca.  

Ca sa nu ma insel, in stari de exaltare si bucurie iti scriu despre tristete. Sa nu-ti fie frica de nostalgie, de acel dor care da savoare vietii si farmec vioarei lui Corelli. Nu confunda insa tristetea cu suferinta, caci cea din urma nu-i decat un vierme al inimii, valea plangerii, maladia sufletului, te macina pe dinauntru si te lasa gol. Tristetea nu trebuie sa doara ca tamplele! Cum nici dragostea...Nu confunda nostalgia profetului, cu nostalgia care da peste dintr-un prea plin, cum dragostea niciodata dintr-un gol. Ai vazut acei batrani intorcandu-se cu lumnarile in palme ca si cum si-ar tine sufletele? Ai vazut cum oftau in acea noapte a mortii, cand intunericul musca din lumina, cand sperantele erau innecate sub overtura lui Ceaikovsky? Ei ofta pentru ca aveau amintiri. Dar iata ca la sunetul unei trambite, se simteau inviorati si plini de viata, parca treziti dintr-un vis negru.  

Voi, cei care suferiti ca florile mor, plecati de la mine caci nu va cunosc, asa sa le spui celor care au impresia ca te-au inteles. Cu cat o sa le dai peste bot, cu atat o sa-ti fie mai loiali, o sa te urmeze ca pasii profetului venit din desert. Le vorbesti despre dragoste si ei isi storc puroiul si infirmitatile, isi ling ranile in fata ta. Si cum ar fi putut iubi altfel, daca n-au fost iubiti altfel? Isi cara fratii infirmi si mamele in brate, dintr-o dragoste imperialista ei nu elibereaza omul, se imbratiseaza pe ei insisi cu disperare. 

M-am rugat, caci n-aveam taria sa-i iubesc asa cum sunt, adica cu infirmitatile lor. Si voiam sa salvez Omul prin mine. Se purtau aspru cu trupul lor. Se biciuiau in fiecare dimineata ca acei profeti. Era ravna lor de a face lucrurile bine, de a fi copii ascultatori, copiii Domnului. Si iata ca rafuiala lor nu inceta, si durerile lor se scurgeau ca o boala rusinoasa sub gurile de canal ale orasului in care-si duceau in tanguiri de chimval noptile. Mi-era mila de om, si n-as fi vrut sa-i dau drumul din brate, din mizeria in care zacea. Mi-am adus atunci aminte de cruciada copiilor, si de moartea caprioarei. Mi-era mila chiar si de flori. Eram neinteles de flori. Eram neinteles de piersicii infloriti. Iti spun toate astea ca sa iubesti, caci omul nu trebuie inteles.

M-am ridicat cu greu si ca sa prind putere, pentru ca aveam un drum lung de parcurs, am mancat iarasi carne. Am iesit dintre acei oameni care isi fluturau cioturile in vant si se laudau ca bubele au dat in copt, storceau secretiile vascoase si galbene pentru a ma sensibiliza, pentru a-mi fi mila de durerile lor si de flori, care nu mai erau durerile mele. Durerile nasterii sunt altele, iar omul trebuie sa se nasca din nou. M-am intors dupa ani si i-am gasit prinsi in aceleasi intrigi marunte, de servitori. Si am inteles ca asta-i consistenta lor, si bucuriile lor mici. Caci, daca fericirii ai sentimentul ca nu-i apartii, pentru ca vine din alta parte, tristetea-i toata a omului.  

Cand te imbeti iar de cuvinte, prost obicei protestant, du-te  in mijlocul cirezii de vite: Ooo... vacutelor, preafrumoase zeitati, daca tot insistati am sa va tin o predica pe cinste, --asa sa le spui si sa stai pe un piedestal in picioare, sa ridici glasul elogios-- Voi, nevinovatelor, voi pasteti si nu stiti ce pasteti ca si Omul traieste si nu stie ce minune traieste. O, voi, vacutelor, icoana a umilintei, voi nu stiti pentru cine traiti si va hraniti caci bucuria asta de-a trai ramane ascunsa vointei voastre. Uitati-va la oameni si la casele din mahala, dar ele, stiu, proastele, nedumeritele, nu-si vor intoarce capul. Uitati-va cum alearga Omul, si el crede ca pentru familie munceste, sau ca pentru cei dragi mananca. Pentru ca nici voi, vacutelor, nici voi nu stiti ca spre lauda Omului mancati, beti si va odihniti.  

Arta ca forma de cunoastere. Complexul lui Eudip.

Bronzino 1545, Cupidon, Venus si Timpul

Din toate tabloruile din camera 8, privirea mi-a fost strafulgerata de aceasta pictura a lui Bronzino, de parca as fi cautat-o... "stiam eu ca trebuie sa existe". Probabil ca incostientul meu a reactionat. Nu stiam pe atunci ca marele Freud a avut revelatia complexului lui Eudip/Electra tocmai datorita acestei picturi. Si cu atat mai bine. Pentru ca nestiind "teoria" inainte sa vad tabloul, am putut confirma prin propriile trairi. E cel mai frumos mod de a percepe arta, fara un cadru teoretic. Prima impresie e cea adevarata. Apoi te poti ajuta si de istoria artei si alte introduceri. Arta e facuta sa impresioneze la nivel senzorial, caci nu e act hermeneutic. In urma revelatiei devine act hermeneutic, caci esti in fata unei evidente. Arta e ca inima omului, cand iubesti reactioneaza, iar artistul stie mai bine de ce avem nevoie. Arta nu inhiba pornirile interioare prin faptul ca le obiectiveaza. Chiar daca nu suntem constienti de ceea ce vedem, caci adevarul se obiectiveaza ca intr-o hipnoza. Iata dar ca prin intuitie, arta este o forma de cunoastere la fel de legitima ca stiintele exacte.

Bronzino (detaliu) National Gallery

Am stat si m-am intrebat cum a fost posibil un asa tablou in 1545? Stiu, Francisc I, familia de Medici. Dar asta nu-mi spune mare lucru. Ce bine ca n-am stiut de Freud si am putut trai purul sentiment al revelatiei. Ca acel fierar plin de funingine ajuns din intamplare sub bolta Capelei Sixtine, pentru ca afara a inceput sa tune si sa fulgere. In camera 8 te trezesti dintr-o data in fata tabloului ca in fata Adevarului. Restul se pierde in fond. Stai si privesti si nu stii ce patimi distructive te anima. Atractia asta incestuasa. Tanarul Cupidon o saruta pe Venus, mama, cea care i-a dat viata. In dreapta sus apare Timpul, transfigurat intr-un batran furios. N-am stiut ca e timpul, deacee eu l-am vazut pe Zeus, tatal si sotul. El ii surprinde dupa perdeaua albastra, ca si cum totul se petrece pe ascuns. Apoi in acea femeie batrana (vezi detaliu) am vazut regretele, ca proces de constiinta. Fata schimonosita si urletele simbolizeaza o relatie incestuasa si adultera. O alta explicatie, caci o dragoste interzisa ar putea avea consecinte nefaste, ar fi aceea ca femeia batrana simbolizeaza sifilisul. In centru mai apare gelozia, iar in stanga jos doua masti.  Sa fie oare acele masti  femeile/barabtii in care cautam chipul mamei/tatalui? Nu stiu...

E mult adevar in teoria freudiana. Arta se naste si dintr-un libidou nesatisfacut, din dorinta de a refula. Dar daca ar fi sa privesc arta doar din acest punct de vedere, mi-ar parea toate tablourile niste acte sexuale esuate. Ascult overtura 1812 a lui Ceaikovsky si intra-devar, se poate intrezari patima sexuala. Dramatismul din bucuria invingatorului. Un adevarat artist/compozitor isi iubeste adversarii. Cu alte cuvinte absoarbe conflictele. Ele exista, dar sunt fete ale aceluiasi tablou/piesa. Nu refulari. Ca sa explic acest punct culminant din overtura 1812 m-as folosi numai de metafora actului sexual, dar nu ca ratari repetate, ci ca implinire spre eros.

Freud are dreptate pentru acei artisti care nu s-au regasit si a caror blocaje si reveniri alterneaza. Drama lor e o drama fara finalitate, departe de Overtura lui Ceaikovsky. Invisul (Napoleon) sau invingator (Tarul), sunt doua ipostaze ale aceleiasi piese. Important e sa asimilezi contrariile, sa le aduci in avantajul tau spre un final apoteotic, un final in care cerul se va umple in spasme de lumina artificiilor. Caci, actul sexual, ca si actul creator, da nastere unei Lumi. 

Adevarul artistic II

Siempre Sancho, siempre...

Ce inseamna beletristica si arta daca nu impacarea cu realitatea? Dar care realitate cand cei mai multi au impresia ca actul creator e o evadare din Lume? S-au inselat si nu si-au dat seama pana nu au fost pusi in fata paginii albe. Caci in fata paginii albe nu poti scoate forme din nimic. Sau in fata tabloului, acolo unde trebuie sa cauti printre mii de lucruri realitatea cea mai adecvata  la trairile tale. Prin creatie te impaci cu o realitate pe care ai negat-o.  Realitatea ascunsa a lucrurilor interioare. O realitate abisala ce tine de inconstient. Si aici ma gandesc la pictura suprarealista. Arta ca mimetis nu are nimic de-aface cu realitatea interioara a omului. Tot ce e realist e constient, lucid, asadar relativ. Oamenii se inseala la nivelul simturilor. Din cauza asta nu se pot decide asupra frumosului. Nu acelasi lucru se intampla cu Adevarul artistic. Acolo lucrurile sunt absolute. Ele devin legi, daca nu universale, cel putin interioare. In creatia artistica nu-i tot una daca ai pus predicatul in fata subiectului. Lumea artistica are dreptul sa se prinda singura in forme. Ca orice pictura, stilul este desavarsit. Nu mai exista o infinitate de posiblitati. Ai ales forma cea mai potrivita/singura pentru a te exprima. Astfel, arta nu mai e fictiune, pentru ca ti s-a revelat, ti s-a obiectivat o alta dimensiune ce tine de Adevrul artistic. Un adevar pur si absolut in sensul categoriilor kantiene. 

Ce e foarte  important de retinut, in arta impacarea cu realitatea vine printr-un proces de obiectivare. Multi s-au inselat cand au crezut ca tot ce e artistic tine de fictiune. Ba din contra, e o realitate, numai ca e o realitate cu minus in fata. Negarea negatiei e de fapt adevarul artistic. Prin adevarul artistic esti pregatit sa accepti lucruri dureroase pe care, daca ar fi fost obiectivate in planul constient, poate ca te-ar fi dus la nebunie. (Bineinteles, aici e suprins mai mult caracterul psihologic, strict terapeutic al artei. Nu trebuie sa ne socheze adevarul artistic. Dali a pictat-o pe sora sa sodomizata de coarnele castitatii sale). De asemenea, poti trai extazul fericirii fara sa te dezintegrezi, fara "sa te sinucizi din entuziasm" cum ar spune Emil Cioran.

Arta, ca si tragedia si mitologia greaca, au rolul de a reda omului echilibrul psihic si libertatile interioare. Prin luptele deghizate in eroi mitologici, prin basme, lumea este distrusa si recreata. Fat-Frumos trece prin tainele initierii, taine incifrate in formule magice si in descantece. Noile descantece sunt deghizate acum in filme. Nu dintr-o nevoie de evadare din cotidian industira cinematografica a prosperat. Ci din nevoia de a-ti trai propriul destin. Prin filme, prin romane, esti liber sa indraznesti, sa accepti anumite lucruri in viata eroilor cu care te identifici. Exista asadar o dedublare. In drame te purifici ca si cum ai retrai karma acelor oameni. Bineinteles, exista si un proces de socializare, unul moralizator, altul educativ. Dar cel mai important lucru cu privire la Adevarul artistic e acela ca iti da sansa sa traiesti o realitate obiectiva. O realitate pe care nu indraznesti sa o afirmi in viata de zi cu zi. O realitate orgistica. O realitate sexuala. Sau poate o dimensiune religioasa.

"Canonicul" il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept "reale" faptele din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic "Adevar" nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" Citeste mai mult despre Adevarul Artistic in opera lui Cervantes aici. Prin Adevarul artistic oricine isi poate afirma nobletea sufletului, sau nimicnicia. Depinde cu ce fel de eroi simpatizezi.

[In arta] "parca si cerul e mai limpede si soarele luceste cu o lumina mai proaspata" op. cit.. A trai conform cu adevarul artistic(exemplu sta Don Quijote) inseamna sa iesi din aceasta lume plina de posibilitati, inseamna sa ai curajul sa-ti traiesti destinul. Sa fii un exhibitionist ca Salvador Dali. Un nebun cu mintea intreaga. Ca acei matematicienii care traiesc intr-o lume pura si a priori, o lume a formulelor matematice. Arta presupune o intalnire cu sine si o regasire. Omul isi asuma acet destin creator. El nu mai poate fi oricine. Don Quijote stia dinainte ce suflet nobil are. Nu avea nevoie de o confirmare. El a plecat la drum ca sa depuna marturia ca se poate trai altfel, ca intalnirea cu tine insuti e posibila chiar intr-o lume ce te distrage prin zgomotul de fond de la lucrurile cu adevarat importante. De fapt, arta e singura utopie in care ne putem realiza. Don Quijote era un artist care nu se plangea ca pietrele paine nu se fac si nici de acel act de o imensa gratitudine, ce s-a intors impotriva-i, eliberand niste talhari.

Un alt exemplu ar fi venirea lui Iisus ca simbolul al intruparii omului Spiritual. Caci Iisus a trait atat Adevarul Artistic, adica in spirit, cat si adevarul Intrupat, fizic. Mai mult decat don Quijote, Iisus a fost o sinteza a Omului complet. De la inceput Iisus a fost atat un personaj (personaj pentru ca si-a acceptat destinul creator, ca Mesia ce era asteptat si a carui legenda exista cu mult timp inainte prin scrierile profetice) dar si ca persoana, Iisus din Nazaret, fiul tamplarului. Iisus a fost un Sarman Cavaler, el si-a trait propria poveste. Iata dar ca pe langa caracterul psihologic, de revelare a ideolectului, arta are si o dimensiune religioasa. Noi oamenii simpli, nu indraznim sa traim decat realitatea faptelor, formele goale ale existentei. Nu putem sa traim o realitate sensibila decat prin arta si prin creatie si asta in momente scurte de revelatie. Prin creatie ne aflam intru mister si pentru revelare cum spune Blaga. Numele artistului poate fi un nume de personaj. Din cauza asta artistul isi va cauta prin arta mereu Sinele, daca e un sine ratacit (dimensiunea psihologica). Arta intru mister incepe abia de la regasirea sinelui si depaseste patologicul apropiinduse mai mult de dimensiunea religioasa.

Ah, tu nu sti nimic...

Iti place?

Imi place.

De ce iti place?

Nu stiu.

*nu stiu, ca si cum ar fi o taina care numai soptit, pe intuneric...

Nu stiu...

Dar ce stii tu?

...

Ah, tu nu sti nimic...

Nud. Tonita. Photo D.M. 

De unde sa stii tu cata lumina pastreaza pielea unei femei? Tu esti femeie. De unde sa stii ce cutremur si ce culoare au sanii tai? Te duci seara la scaldat si inainte sa pui capul pe lespezi iti cantaresti sanii cu mana, dar greutatea lor nu o stii. Tu nu stii prin ce minune alaptezi pruncul Omenirii. Tu nu stii din ce izovor tasneste viata. Tu stii sa cosi, dar nu stii ca din panzele tale s-au inaltat corabii pe mare, sa cucereasca Lumea. Ca o papadie, samanta sa faci pe pamant e tot ce-ti doresti. Esti pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate... Stii tu ca noaptea sub stele parul tau se prinde-n spic de grau? Ce stii tu de intinsele sesuri? Si de vaile ascunse, de oazele din desert, acolo unde umbra devine camin? Palma ta ascunde ochiul amarnic sub care nomadul isi gaseste odihna. Tu nu stii nimic. Nu stii ca in mana pictorului esti o icoana facatoare de minuni, in mana pietrarului esti piatra slefuita de veacuri, iar in palmele mele o pasare prin care imi cant tristetile. Raurile, raurile cele mari isi gasesc in tine odihna...In tineretile tale s-au pierdut multe ape, in caderi zgomotoase, in urletele lupilor. Dar iata ca rodul tau a dat in fruct. Spre pamant te-ai leganat ca o frunza, spre soare te-ai inaltat, din lumina ti-ai tras seva. Te zbati ca o aripa. In gradinile tale cu bujori, tu imi uzi diminetile. Adorm cu nasul intre petalele tale. Esti odihna mea. Mireasma purtata de vant. Tristetile tale sunt tristeti nevinovate de boboci si de prunci. Tu nu ai ganduri. Tu ai doar absente. Tresari cand se-aude un pas care vine si parca dormi pe scanduri ude. Sub bratele tale reci imi petrec eu verile. Cu capul pe pantecul tau ascult cum creste vesnicia, o vesnicie moale, din carne. Tu nu stii. Tu traiesti. Tu respiri greu si te ridici dintre noi o data cu ceata. In tine dospeste iubirea ca painea. Da-mi sa beau! Da-mi tu sa beau...

Arta ca forma de cunoastere.

Recolta Paul Gauguin 1890

"Este iarba frumoasa?

Ea e verde, ea e verde.

Este vulturul inalt?

El zboara, el zboara"

Am citit din volumul de poezii Noduri si Semne si cu toate ca stilul e inconfundabil, Nichita Stanescu, volumul imi parea strain de poeziile care l-au consacrat. In "Noduri" Nichita se substrage oricarei tentative de a rationaliza prin poezie un concept. Efectul unei astfel de poezii cu referentialitate scazuta ar putea fi asemanat cu poeziile dadaiste. Ca si in "Noaptea de Sanziene" a lui Mircea Eliade, prin semne omul traieste intr-un univers mult mai bogat care isi arata la tot pasul misterele. Stefan, personajul principal din romanul lui Eliade vede un semn intr-o masina sau intr-un tablou pe care inca nu l-a pictat. In acel tablou el vede toate tablourile pe care le-ar fi putut picta si nu le-a pictat. Un alt personaj vede un semn in ziua de 19 octombrie, ziua in care presimte ca va muri. 

In adevar, aceste semne care sunt mai mult superstitii, il apropie pe om de nivelul simtului comun, dar cu siguranta nu il face ignorant, caci nu e lipsit de simtul realitatii. Sa vezi intr-o masina un semn inseamna sa traiesti si sa crezi ca viata ta e un destin pe care ti-l asumi. Nu mai ratacesti intr-o infinitate de posibilitati. Marile religii sunt pline de semne. Ele vrajesc lumea in sensul cel mai sacru.  Iisus vine intr-o cultura iudaica saracita de toate semnele. Ridicati-va ochii spre cer, cand veti vedea...atunci va veni fiul Omului, le spunea el uceincilor. Uitati-va la crinii de pe camp si la pasarile cerurilor. Revelatia lui Ioan (Apocalipsa) e plina de semne care in sine poate nu au o valoare istorica. Dar pot avea una simbolica foarte importanta. Valoarea de a absorbi fricile colective, imagini arhetipale, de a revela o lume in sensul cel mai mistic.

Estetica voia sa dezvolte o teorie generala a frumosului. Dar noi nu stim ce e frumosul. Noi doar il recunoastem. Noi nu stim de ce iarba e frumoasa, noi stim ca e verde...Nu stim cat de inalt zboara vulturul. Noi stim ca zboara. De la teoria cunoasterii nu putem afla decat limitele ratiunii. Limitele cunosterii. Ni s-a dat frumosul. Il recunoastem. Cine nu-l recunoaste intr-o femeie? Dar mai mult de-atat nu stim sa spunem despre frumos decat ca e o femeie. Daca e simetrie. Daca e verde. Daca e vultur. Daca e statuie din piatra, caci e muta si nu vorbeste, are ochi si nu vede.


Hume spunea: „Frumosul nu este o calitate a lucrurilor însele: el există doar în spiritul care le contemplă." (cit. Eseu despre Om. Cassirer) Conform lui Hume, lucrurile devin frumose numai atunci cand le contempli. Cu siguranta ca frumosul nu e doar o calitate a perceptorului, ceva pur subiectiv. Nu e doar pentru artist si nici pentru estetician. Frumosul e in substanta verde. Toate lucrurile sunt purtatoarea de frumos, as spune eu. Caci dincolo de coaja copacului nu poate bate o inima abstracta, ci o lume reala si obiectiva. Suntem inconjurati de un frumos care nu ni s-a revelat. Un frumos apocaliptic pe care oricine il poate vedea. Insa numai artistul il obiectiveaza, cu toate ca sensul ii ramane ascuns. Marii artisti sunt asemeni marilor profeti. Pasii lor aduc ploaia peste pamant. Ei nu "transfigureaza realitatea", ci ne transifigureaza pe noi sa vedem realitatea. Abia atunci putem pasi pe un taram nou. Acum nu mai trăiesc în realitatea imediată a lucrurilor, ci în ritmul formelor spaţiale, în armonia şi contrastul culorilor, în echilibrul luminii şi al umbrei. In asemenea absorbire în aspectul dinamic al formei constă experienţa estetică.(Op.cit.) Traiesc intr-un timp cosmic, un timp marcat de semne si minuni.

Asadar, frumosul e o experienta inainte de a fi un concept. Viata e traire inainte de a fi o abstractie. Iar viata nu poate fi cunoscuta. Ea poate fi traita. Atunci cand traiesti cunosti. A te substrage oricarei ratiuni nu inseamna ca refuzi un sens dat Lumii. Nu ca acei agnostici care neputand sa-l cunoasca pe Dumnezeu, au renuntat sa-l mai caute. Revenind la Noduri si Semne, pe alocuri am avut senzatia ca Nichita refuza in mod intentionat sensul poeziei. Ceea ce la un moment dat mi se pare o insiruire de vorbe fara duh. Faptul ca lumea se substrage rationalizarii nu insemana ca noi nu avem datoria sa cautam sensuri noi, sa cunoastem. Nu la desertaciunea eclesiastica si nici la absurdul existentialist nu trebuie sa ne duca o lumea care se ascunde mintii, caci ea se deschide sufletului. Asta se intampla pentru ca nimeni sa nu aibe scuze ca n-a stiut. Nici cel care da cu bidineaua, nici cel care da cu sapa, nici filozoful de la marginea hotarului, nici savantul, nici baba care se inchina la o troita. Din punct de vedere al trairilor omul cunoaste mai mult sau mai putin, simte mai mult sau mai putin, vede mai mult sau mai putin in frumosul, caci toate lucururile sunt bune. A intelge fara a trai inseamna o decadere si o mare tristete. Decaderea intru constiinta. Lasati pasarea singura, nu-i faceti ramuri din tristetile voastre. Lasati cantecul liber. Dati-le poezii fara comentarii, elevilor.

Nu trebuie înţelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea,
lăsaţi-o pe ea singură ;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă...

Nu trebuie mai ales să înţelegem,
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

Pean. Nichita Stanescu