Seraphine LOUIS

 Individul se retrage din creatia si ramane artistul. Ceea ce inseamna individual devine colectiv. Numim talent, adica un proces subiectiv, datat in timp si creat de o persoana anume, ceea ce alta data se numea pe buna dreptate "inspiratie". Am fost inspirat spun unii artisti. Adica, nu am fost eu. Ceva din afara mea. Un spirit. Sigur, termenul e destul de dogmatic, religios. Caci arta era privita ca ceva venit din exterior spre a fi revelat.

Imi place termenul de inspiratie. Pentru ca individul in procesul creatiei se retrage cumva. Aceasta retragere este una de tip mistic. De aceea nebunii au facut pereche buna cu artistii. Ei sunt atat de universali si atat de individuali. Asadar, te singularizezi in procesul creatiei, ca mai apoi el sa te depersonalizeze. Prin depersonalizare ajunge sa fie un bun colectiv.

O sa iau din viata pictoritei Seraphine Louis *1864-1942 doar ceea ce e simbolic. Nu ma intereseaza conditia ei umila. Nu ma intereseaza biografia ei. Ma intereseaza doar ceea ce este traire. In procesul creatiei nu ma intereseaza indiscretiile, certurile, barfele de salon. Ma intereseaza nebunia. Ma intereseaza ceea ce o face pe aceasta femeie sa fie dincolo de propria ei istorie. Ca si in cazul Fridei Kahlo, ma intereseaza suferinta, ceea ce duce la depersonalizarea individului. Ceea ce credeam a fi atat de subiectiv, este de fapt atat de unviersal.

Serahpine, o femeie religioasa. As fi putut spune singura. Dar asta tine de biografia ei. Cand spun religioasa tine de un anumit proces al creatiei. Caci religia inseamna o cale spre universal. A fi singur insa nu. Lui Serahpine ii apare in biserica un inger care ii spune sa se apuce de pictura. Toate economiile ei de menajera se vor duce pe ingredientele cu care isi face culorile. Din sange poate face nuante de rosu, din argila galbenul si din carbune albastrul. Adauga anumite plante si le macereaza le piseaza. Nu o face dintr-o convingere anume. Ci doar pentru a economisi bani. Culorile sintetice sunt atat de scumpe pentru o menajera din franta sec XIX.

Din acel moment isi dedica viata cu totul picturii. Se inchide in camera ei de la etaj, si in timp ce lucreaza zi si noapte intoneaza cantece bisericesti in limba latina. Intra intr-un fel de transa, pe care o numesc inspiratie. De aceea ea, Serahpine Louis, devine Serahpine, Ingerul care i-a pus pensula in mana. Devine de fapt vocea interioara a unui eu depersonalizat. A unui eu care nu mai este Louis, ci eul Ingerului Serahpine. Pentru ca in aceasta betie mistica, inconstientul trece necennzurat in panza tabloului.

Motivele lui Seraphine sunt motive din natura. Ea imbratiseaza copacii, este ceea ce o vindeca. Vorbeste cu frunzele, si cand este trista se duce in natura. Legatura ei cu natura se vede atat de bine in pictura ei. Picteaza un copac cu radacini, ca intr-o reflectie. Natura ei este plina de viata. Parca te sperie. Parca te agata. Ca niste scaieti, nu te lasa sa pleci. Privind tabloruile ei, florile, frunzele sunt intr-o continua miscare. Privitorul este invitata sa vada cum creste iarba, cum isi trage seva din pamant. Sa imbratiseaze scoarta copacului, sa puna urechea pe pamant.

Frunzele si mugurii lui Seraphin se prind intr-un dans dupa anumite regului. Este ca intr-o ameteala. E ca intr-o fuga a lui Bach. Este de fapt o fuga. Fuga are teme care se repeta dupa un anumit model. Asa e si pictura lui Seraphine. Are un pattern. Mugurii cazuti si frunzele acopera pamantul ca niste viermi care isi invaluie prada pana o devoreaza. Pana la pamant. Pana ramane ritmul pur. Adica Fuga. Privind picturile lui Seraphin ma cuprinde teama. Aceasta natura isi trage vitalitatea din propria descompunere. Tablourile lui Serahpine se compun si se descompun dupa acelasi ritm.

Noaptea, poate doar noaptea as putea surprinde acel moment. Poate doar cu ochii inchisi as putea sa simt cum creste iarba sub picioare. Poate doar asa as auzi fosnetul frunzelor de la amiaza. Si ciulinii baraganului. Si florile cele mai neinsemnate. Semintele lor. Ca lanurile lui Van Gogh. Nebunia Seraphinei este una de geniu. Sa canti Ave Maria si sa pictezi e un gest cat se poate de autentic. Ceea ce ma face sa cred ca Arta nu este un proces istoric, un moment in evolutia omenirii, o emancipare. Arta este asemeni religiei. Caci nu Seraphine a ales sa picteze, ci Ingerul. Nu degeaba numele ei de Inger, Seraphine, care poate inconstient i-a condus viata.

Arta, nu este un moft. Nu este o alegere. Nu este nici macar cultura.  Arta este o chemare careia nu te poti impotrivi. Seraphine e posedata de ingeri. Isi cumpara rochie de matase pentru a se intalni cu ingerii la expozitia sa. Se imbraca in mireasa, pentru ca aceasta expozitie este de fapt o nunta mistica. Si pentru ca expozitia este amananta si nu va avea loc, sfarseste intr-un ospiciu de nebuni. Dar asta nu e relevant decat pentru bibiografia ei. Cand a spus tot ce a avut de spus, atunci ingerii au parasit-o. Si au lasat-o sa moara ca pe orice om. Este dovada procesului artistic, care vine si se retrage. Este transperonsala si transcendenta. Este arta mare.

As numi acest tablou "Rugul Aprins". Orice maces este un rug aprins. Dar nu orice om il poate vedea asa. Caci trebuie sa il vezi de la departare la amiaza, cand caldura e mai puternica si orizontul ia foc. Ar putea fi denumit la fel de bine Copacul Vietii, caci are radacini. Ar putea fi copacul primordial, care ajunge pana la stele, si care e poarta spre lumea de dincolo. Ar putea fi prea bine o mandala. Dar nu sensul trebuie cautat in acest tablou. Ci sentimentul. Este un sentiment plin de viata rotunda, ciclica, eterna caci are in sine moartea. Tabloul asta e viu. Asemeni unor plante carnivore. Si imi place sa-l privesc.