Clasele dinamice.

Capitolul XVIII

          Noua Revolutie a fost implementata mai repede decat ma asteptam. Masinile inteligente au preluat controlul. Oamenii au fost disponibilizati si trecuti toți pe UBI, un acronim englezesc mai simplu spus, ajutor social. La inceput a fost saptamana de patru zile lucratoare. Apoi au urmat doar trei zile lucratoare. Primul val, care a creat si cele mai multe proteste sociale a fost cel al soferilor. Protestul lor nu a avut succes prea mare din moment ce li s-au inchis conturile bancare după modelul patentat de Guvernul Canadian. Asa ca au urmat avocatii, doctorii, profesorii, nimeni nu au mai indraznit sa mai faca nimic. Au tacut, au acceptat noua revolutie. S-au multumit cu acel venit de baza universal. 

        Trebuie sa iti spun ca sunt o norocoasa. Sunt, probabil, alaturi de industria porno, cea mai solicitata persoana. In ciuda progresului, progres, auzi tu...sanatatea mintala a populatiei s-a degradat. Trebuie sa refuz zeci de pacienti la cabinetul meu si ma doare inima sa-i vad cum sunt lipsiti de speranta si de vitalitate. Toti merg cu capul in pamant sau in ecrane si nimeni nu mai Priveste Dincolo... Nimeni nu mai crede in minuni. Miracolul a fost preluat de altgoritmi pe care nu-i mai intelegem. Controlul este absolut. Tocmai de aceea sufletul celor mai multi este bolnav. Am ramas prea putini care sa le deschida ochii, sa le ridice privirea spre cer. Sunt o norocoasa, dar si o nenorocita. Caci trebuie sa vad toata suferinta din jurul meu. Scolile au fost desfintate si doar o practica, care suna mai mult a indoctrinare i-a luat locul.  Noroc ca Flavius a prins clasele elementare. Am salvat in pod niste carti, caci poate nu bănuiești ce valoare colosala au acum. Este, din ratiuni de mediu, imposibil sa mai tiparesti o carte, o nuvela, ce sa mai spun de un roman. Hârtia e scumpă și greu deprocurat, se găsește doar pe piata neagră. Din cauza asta încerc sa îți scriu esențialul in cât mai putine cuvinte. Nu am loc pe pagina de descrieri amănunțite, de introduceri prea ample. Trebuie sa îți folosești imaginația. Decorul e însă unul sumbru, futurist, utopic. 

        M-am intalnit cu Carmen in drumul meu spre cabinet. Matura strazile orasului. Te intrebi, de ce un bun statistician matura strazile oraselor? Ei bine, ai rabdare. In lumea ta inca nu a ajuns noua revolutie. Inca...si sper sa rezistati cat mai mult acolo in jungla din Amazon, alături de papagali si alte viețuitoare fantastice. In minunata lume noua nici un matamatician sau statician nu poate concura cu puterea de calcul a ceea ce numim, Ochiul Magic. Pe Carmen era sa nu o mai recunosc, doar alunita de la coltul buzei superioare mi-a confirmat ca intra-adevar nu o confund. Nu mai era nimic din Carmen cu ecuson la gat, cu tocuri si cu fusta office.

      —Carmen? tu esti? Am intrebat-o eu pe femeia din fata mea. A ridicat privirea si nu mi-a dat importanta, ca si cum ar fi fost drogata.

      —Ce vrei?

      —Sunt eu, nu ma mai cunosti? 

      —Tu...

      —Ce faci aici?

      —Cum ce fac? imi fac norma, raspunse ea ca si cum as fi fost teleportata in viitor si nu imi dadeam seama ceea ce era evident. 

      —A, da, norma! Uitasem. Eu care inca eram privilegiata sa imi exercit profesia...uitasem de norme. Normele au fost impuse de Politicile de Sanatate Publica datorita degradarii sanatatii mintale ale oamenilor. O institutie care a capatat din ce in ce mai multa putere de executie si coercitie, mai importanta chiar decat serviciile secrete. Era la ordinea zilei sa pice din cer cate un corp care sa iti intoarca matele pe dos, vazand creierii imprastiati pe asfalt. Apoi lumea s-a obisnuit. Nu mai era o stire la televizor. Cindoar o cifra statistica raportata de Instituția Sanitara. 

       —Si saptamana asta maturi strazile? Cand te intorci la calcule?

       —Peste sapte saptamani, sper...Dar din expresia ei nu se vedea nici o speranta. Parea ca ii e indiferent ce munca face. Facea munca celor mai tineri, semn ca starea ei mentală era intr-un stadiu avansat de degradare. Dupa viziunea lui Aristotel, societatea perfecta trebuia sa functioneaze asemeni unui stup de albine. Fiecare om trebuia sa treaca prin toate stadiile de dezvoltare. Sa cunoasca ce inseamna toate muncile. Bineinteles acum nu mai avea nici un control asupra politicilor care ii scapasera din mana. Caci politicienii nu fac altceva decat sa intermedieze intre Altgoritm si Societate. Sunt, daca vrei, o interfata. Computere cu fata umana. Nu mai au nici o putere de decizie. In fine, Noua Revolutie o sa ti se para o adevarata utopie, daca nu ar fi viața noastră, realitatea zilnică. 

       —De ce sa maturi strazile, daca asta o poate face prea bine o masina, un robot automatizat? ma vei intreba tu, care ai renuntat pana si la telefon. Din cauza ta trebuie sa caut pagini pe verso in alb, carticele tehnice de la mașina fe spălat, asigurarea de la frigider și manualelor vechi pe marginea cărora sa îți scriu aceste întâmplări, a naibii politica de mediu. Dar cel puțin scapă de cenzura Ochiului Vigilent, care scanează doar titlurile. 

       Cum ziceam, o parte din cei disponibilizați,  sa nu se plictiseasca sau sa înnebunească, fac o munca de Sisif fara scop si fara finalitate ca sa le  tina mintea ocupata, sa ii epuizeze fizic căci obezitatea e si ea o problema. Depresia apare atunci cand nu ai mintea ocupata cu ceva. Si cum altfel daca nu cu o activitate fizica? Primesti puncte. Pedalezi, ai puncte extra. Alergi, ai puncte extra. Puncte care insemana credit social cu care iti poti cumpara alimente cu conținut scăzut de grăsimi, dacă treci pragul supermagazinului. Nu scapă nimeni, cantarul de sub preșul  de la usa,  iti citește cand intri greutatea. Aiurea? stai sa vezi ca nu e tot.  

        —Și Flavius a incheiat prima specializare, i-am spus lui Carmen in semn de compasiune si intelegere. Nu era singura care matura strazile, care avea grija de mediu inconjurator. Care sorta gunoiul ca sa inteleaga ciclul de productie, rationalizarea resurselor, si alte doctrine si sloganuri pe care le auzim toata ziua in boxele din oras, la tv, in piata, in metrou, pe scarile rulante sau in lift. 

      —aha, îngâna ea fără sa ridice ochii din asfalt, ca și cum o întrerup din importantă ei slujba. 

        —Ai mai vorbit cu Aristotel? Ce mai stii de el?

        —Nu ma mai intereseaza acel om! Sa nu mai aud de el! Duca-se dracu!

       —Imi pare rau...m-am eschivat căci nu știam ce sa ii zic sa o consolez. Oricum, nu avea de unde sa stie mai multe despre el decat stiam eu, din spatiul public. 

        —Sa nu-ti para...

       —Ma bucur ca te-am revazut dupa atata timp!... Am lasat-o pe Carmen cu munca ei, pentru ca sanatatea ei mintala era vizibil afectata. Aproape ca nu mai aveai cu cine sa tii un dialog. 

*

       —Alo, mami, ma suna Flavius incantat de noua lui achizitie. Am o veste buna! Am trecut la stadiul doi, voi avea grija de copii in maternitate. Voi asista procesul de alaptare. 

       —Super! Eram incantata. Macar tinerii se integrasera perfect in noua societate. Nu mai erau niste revolutionari. Iar sanatatea lor mintala parea ca da semne de imbunatatire. Urmatorul stadiu era cel de arhitect, unde studia vechile tehnologii de constructie, apoi doctor si in final artist sau ceea ce numim noi, liber profesionist. Din punctul asta de vedere sunt o privilegiata! haha. Exista insa o casta aparte din care face parte si Aristotel. Numai cei alesi de politicieni  acced la informații, la cele spiriruale care se afla dacă vrei in vârful piramidei nevoilor. Se numesc Gardienii Securitatii. Pazesc informatia la fiecare poarta de acces, ca si cum ar pazi pomul cunostintei binelui si raului. Analizeaza codul care trebuie implementat, cine sa intre din exterior si cine sa ramana in afara societatii, ca un extramuros.  

      —Cum a fost in prima zi de practica in maternitate? 

      —A fost bine, mami. Am vazut cazanele in care se fabrica laptele matern. Erau imense. Trebuia sa căram cu sacii un praf alb. Fierbeau acolo pana devenea un lichid apos, de culoare alba. 

       —Lapte praf pasterurizat. 

       —De unde stii, mami? Ai fost si tu in maternitate? 

      —Tu ai supt la sani, mami. Inainte alaptatul nu era interzis de lege din rațiuni sanitare. De cand cu legile astea absurde, cu raspandirea de virusi, a fost "retras de pe piata". 

       —YEAk! Scârbos! Am pus gura pe sani? Ce scarbos! am ras de reactia lui specifica oricarui baiat mare care se distantaeaza de sanul matern. Care creste si devine barbat. 

       —Sigur! Cand o sa cunosti o fata, o sa vezi, ca acel san va insemna mai mult decat locul din care curge lapte și miere, ca din izvorul vieții. 

       —Mami, nu intelegi! Laptele se face in cazane! E absurd ce spui tu ! Vezi femeia ca pe o fabrica? Pe vremuri cand era exploatata, inteleg. Nici macar vacile nu le mai mulgem, cum obisnuiati sa le exploatati voi atât de primitiv, săracele animale…! Le trageari de sani. 

       —Uger! l-am coretat eu. Vaca are uger. 

       —Le tineati inchise in tarcuri, cu gura la gard, fara sa vada soarele! Ce barbarie!

       —Da…Am recunoscut ca nu tin pasul cu genertia mai tanara, mai ales ca pe alocuri avea dreptate. Modul in care ajunsesem sa exploatam natura era strigător la cer. Apoi, cine sunt eu sa ii tai avantul cu nostalgia mea, a acelor campuri cu flori, cu gaste, cu plopi si rauri de munte? Nu este productiv sa ma intorc mereu la niste vremuri pe care, doar ca eram mai tanara, sa le consider mai bune. Poate ca fiecare generatie are varsta ei de aur. Nostalgiile ei. Memoria ei…

       —Sunt curioasa, ce ai facut toata ziua daca nu ai avut nimic de facut?

       —Pai am asistat. M-am intanit cu Regina. Era atat de frumoasa, cu sanii mari, cu solduri late... Eroina de pe sectia de maternitate. Avea parul rosu si spunea ca a trait in Paris. Ca a fost selectionata pentru caracteristicile ei genetice de catre altgoritmi. 

      —Ce caractere mai exact? am intrebat-o din ce in ce mai curioasa.

      —Mi s-a spus ca am un corp de viespe. Un numar optim de ovule nefecundate, si de gene seletionate impotriva cancerului, mi-a explicat ea.

      —Wow! Eram fascinat.

      —Fara boli genetice si fara ADN compromis de la vacinul F19 de la peima marea pandemie! 

      —Paris? ai spus Paris? Parul rosu? am tresarit!

      —Da, si cu multi pistrui pe fata. Imi parea cunoscuta de undeva, dar nu mai stiu de unde.

      —Francesca?

      —Da, da! De unde o cunosti? Atunci am decis ca e momentul sa ii spun ca are un frate vitreg.

        —Iti aduci aminte excursia din Florenta? Aveai 8 ani pe atunci. 

       —Da! … inghetata de langa Ponte Vecheo,  Maestru Shaolin care levita doua palme de-asupra pamantului.

      —Ei bine, dragul meu, in acea vacanta tatal tau m-a inselat cu Francesca. S-a culcat cu ea pentru ca Davide nu putea avea copii. Ai un frate...

       —Un frate?!!?

       —Da. Mai multe detalii poti afla de la Francesca, daca tot v-ati întâlnit. Deși cred ca nu e întâmplator, avand acces la baza genetica a populației, altgoritmul v-a facilitat cumva întâlnirea. Ai grija ca e posibil sa fiți monitorizați.

       —Am un frate... Un frate vitreg...repeta el fara sa poata procesa informatia, fără sa înțeleagă implicațiile. 

       —Pe atunci copiii nu se faceau in maternitate. Am zambit si l-am linistit ca e perfect normal.

       —De ce nu mi-ai spus pana acum?

       —Tatăl tau a semnat un contract de confidențialitate, pana la vârsta de 18 ani. 

       Ce am aflat de la Flavius despre Francesca avea sa desfaca si sa refaca putin trecutul care se încăpățâna sa iasa la suprafata, ca niste reminiscente. Francesca obtinuse postul la maternitate cu ajutorul lui Aristotel si nu al Altgoritmului. Avea, probabil peste o suta de copi si copii. A doua zi, cand Flavius s-a intors de la practica de la maternitate, mi-a spus ca Francesca s-a bucurat nespus sa afle ca e fratele lui vitreg. 

       —M-a intrebat de tine si de tati. I-am spus ca v-ati despartit cand eram eu mic. Si ca tati a plecat  de-acasa si de atunci nu mai stiu nimic despre el. 

      —A fost pe la ea? am intrebat-o curioasa.

      —Nu. Nu i-a vizitat niciodata.

      —Si pe fratele tau vitreg?

      —Il cheama Horatiu. 

      —Aha...in amintirea lui...Flavius observa ca ii ascund unele lucruri.

      —M-am saturat de atatea secrete! Ce trebuie sa mai aflu! se revolta el. Nu mai sunt baiat mic ca sa ma mințiți toți! 

       —Asteapta, i-am zis si am cautat intr-un sertar de sus din pod. Uite, dacă vrei sa cunosti tot adevarul… I-am inmanat un teanc de scrisori pe care le scrisese Aristotel lui Horatiu.  

       Aveam sa aflu de la Flavius, ca Francesca ramasese insarcinata in acea aventura pe plaja. Era prea tanara ca sa tina copilul. Atunci cand lacrimase in Viena, oare despre asta era vorba? 

       —Francesca...ea e fata de pe plaja! remarca Flavius dupa ce citi primele scrisori. 

       —Da, mult mai tarziu am aflat si eu asta. 

       —Si Aristotel, Horatiu, ce legatura ai tu cu ei? 

       —Nu i-am cunoscut niciodata, dar cumva, destinul, iata, ne leaga de ei. Prin Francesca, prin tatal tau, din intamplare. 

       —Aristotel, presedintele Noii Revolutii?

       —Da, chiar el! Flavius era impresionat de cunostintele mele. Eu simteam curiozitatea lui ca pe o polița platita trecutului. Caci pana la urma, totul se intoarce la sursa. Davide avea dreptate, lucrurile ramase nerezolvate din arborele genealogic vor trece catre copii, care vor incerca sa caute raspunsuri. 

        —Si Aristotel, tot nu inteleg, ce legatura are el in toata povestea asat? 

        —Flavius, e complicat. Dar cred ca ii cunosti bine manifestul, din moment ce faci practica in maternitate. Si i-am inmanat o brosura propagandistica cu acel manifest:

         Albinele au renuntat la glandele sexuale mai bine de 2,5 milioane de ani in urma, in detrimentul unei Mame Regina super-specializata pe reproductie, pe care noi am denumit-o mama Surogat sau Regina. Desi Regina are un statut special, garzi de corp si este hranita cu laptisor regesc, politic ea nu are nici un fel de influenta. Ea reprezinta o baza genetica foarte importanta care se va sacrifica pentru binele coloniei. Astfel de subiecti vor fi declarati ca fiind foarte importanti datorita bazei genetice pe care o detin. Acest lucru va duce la o multitudine de familii asemeni cetatilor medievale. Drepturile mamelor surogat lor vor fi restranse si chiar constrânse la reproducere alaturi de IUS, adica Idiotii Utili  Societatii. Copii vor fi crescuti in crese, vor fi hraniti de studentii aflati in stadiul primelor Clase Dinamice. De aici va rezulta si nevoia de a pastra o minoritate reprezentata de IIS, adică Idioții Inutili Societății pentru diversitatea genetica. Ingineria genetica a atins acel stadiu in care cel mai important capital este cel genetic. Vor exista copii bazate pe algoritmi, iar copiii vor fi hibridizati si ameliorati, crescuti in marsupii artificiale care imita placenta. 

       —Cine sunt Idiotii Utili Societatii? intreba Flavius, caci termenul asta nu era corect politic, fiind cenzurat pe retele.

       —Aristotel a facut parte candva din IIS! El a facut parte multa vreme din acest grup de idioti inutili, care hoinareau din oras in oras cu trubadurii lui, faceau tot felul de trucuri, traiau din ce primeau de la oameni pomana si spuneau povesti nemuritoare pentru un cent.

        —Trubadur? Ce e ala?

        —Prima data au aparut in Franta, in perioada medievala. Erau numiti poeti-cantareti, ale caror versuri erau recitate cu un acompaniament muzical specific, numit cobza sau lute, din care a apărut apoi chitara. In versurile lor abordau teme erotice si pastorale. De la ei au plecat cele mai frumoase povesti de dragoste. Poezii lirice scurte, dar cu intelesuri complexe, dadeau glas trairilor personale, mai ales iubirii dintre un barbat si o femeie. De obicei proveneau din familii nobile si scriau intr-o latina vulgara. Adica pe intelesul multimilor. Acesti poeti care scriau despre dragoste si cavalerism, un ordin specific acelei vremi, se numeau trubaduri. 

        —Wow, ce tare! Vreau sa stiu mai multe! Vreau si eu sa fiu un Trubadur. Flavius era incantat de cunostintele mele, despre trubaduri si cavaleri, asa ca i-am recomandat sa caute in podul plin de carti. Avea sa gaseasca tot ce isi dorea acolo. Povesti pe cale de disparitie, despre o Lume de mult sau de curand apusa, despre cavalerul Tristei Figuri si prea Bravul lui Servitor, despre Idiotul ce a trait asemeni unui print in stepele indepartate ale Rusiei si despre caravana  Sfântului Exupery care se deplaseaza poate si azi in desertul Kalahari.

Iata de ce, draga mea, dupa atata timp am reluat aceasta poveste, am continuat sa scriu caci va trebui sa las marturie acestei generatii, ceea ce poate am uitat sa traim: Miracolul! Pentru ca nu as vrea ca cei care vin, si duc lumina mai departe, sa piarda aceasta lume fantastica. Aceasta lume in care miracolul se intampla. In care trubadurii sunt numiti Idioți. Ce ne-am face fara poezia acestor rataciti? Fara povestile lor de dragoste? 

       IIS avea sa fie cel mai persecutat grup, cea mai denigrata clasa sociala. Cand ai facut parte din ei, inversunarea este si mai mare impotriva lor. Caci nu poti sa detesti decat ceea ce esti, adica umbra ta! Aristotel era o astfel de umbra, care isi nega propriul trecut. Si pe care ar fi vrut cu orice pret sa il ascunda. Sunt poate, cel mai bun document. Trebuie sa recunosc, m-as teme pentru viata mea daca toata acesta poveste ar iesi in Spaitul Virtual. S-ar raspandi pe retele mai rau ca un virus. Nu stiu ce m-as face. Mi-ar placea totusi sa cred ca inca mai este in Ari un pic din acel copil care inalta pasari de lut spre cer... Ce drama l-a schimbat? Pentru ce si-a vandut sufletul? Cu ce diavol a facut pact sa traiasca numai si numai in aceasta lume? 

        Daca nu exista nimic dincolo, daca nu exista ceva care sa ne patrunda si sa treaca prin noi, atunci totul este justificabil. Caci ratiunea ajunge acolo unde isi propune și găsește argumente și justificări pentru orice. 

Gazdele

    

Capitolul XVII

     Ce pot sa iti spun, draga mea, ca Lumea Veche a intrat in pamant si o data cu ea tot ceea ce cunosteai. Daca te-ai intoarce din calatoria ta de antropolog din jungla nu ai mai recunoaste pe nimeni. Pana si eu a trebuit sa ma schimb, sa ma adaptez, sa imi reevaluez teoria si practica clinica. Oamenii au fost disponibilizati in masa. Primul val, al doilea, al treilea, pana nu le-am mai tinut numarul. Proteste urmate de anarhie, si apoi solutia miraculoasa pe care toti au acceptat-o, alaturi de un conducator Anonim. Ce putem face? Se întrebau cei mai mulți dintre prieteni resemnați. Când nu ai alternative accepti orice. 

      Am gasit, in Timo ce făceam curățenia de peimavara, prin niște durii din mansarda niște casete video cu documentare, cu ursi polari, cu pasari de prada, cu pinguini si cu pelicani. Obisnuiam sa ne uitam toți, cu Hun și Flavius la ele. Mi-am adus aminte de acele vremuri și m-a luat puțin Nostalgia, recunosc. Așa am decis sa îți scriu. Sa stai mult și bine printre triburile hunza ca nu ai pierdut nimic. Pun acele documentare și ma uit singura doar ca sa ma simt cumva acasă, căci nimic nu mai seamănă cu lumea in care am crescut. 

    Sunt copii care s-au nascut si au trait pana la varsta de 7 ani numai in lumea virtuală.  Nu au vazut si nu au cunoscut realitatea decat prin lentilele unor ochelari. Dar pana la urma, ce e realitatea? Cine spune ca o experienta nu e reala, doar pentru ca nu se intampla in lumea fizica? Un sentiment e la fel de puternic și real ca o piatra.  In fine. 

    Centru Vechi, unde obisnuiam sa ies cu Nico si sa dansam, stradutele inguste si pavate sunt toate pustii. Doar cand iti pui acei ochelari ce îți acoperă toată fata se transforma intr-un balci. Ii dai jos si oamenii par un fel de zombie, cu discopatie cervicala si chiar lombara, absolut toti miopi. Nu mai sunt saloane de masaj erotic, nici vitrine cu prostituate. Acum se numesc Gazde. O sa te uimeasca, dar este aproape singurul mod de a castiga ceva credit, in plus, pe langa venitul universal de baza, daca ai fost lasat pe dinafara de marele Reset…

    Ca sa nu mor proasta si la insistentele lui Nico, care e entuziasmata de tot ce iese nou pe piata, am fost sa vizitez locul in care am fost atunci la ziua ei. Am crezut ca am greșit locația. Ambalaje de chipsuri luate de vant, sticle pe jos, câțiva drogati. Am confirmat locația, eram la adresa exactă. Mi-am pus ochelarii si dintr-o data zidurile au inceput sa se reformeze, tejgheaua s-a umplut cu bautura, muzica si voie buna, tineri care dansau si care participau se pare la aceasta petrecere virtuala. Totul parea atat de real ca dupa 30 de minute n-am mai stiut daca ma aflu in lumea concreta sau in Metavers. M-am asezat pe un scaun la bar, si un barman mi-a adus un cocktail cu cocos. 

    —De unde stii ca imi place acest cocktail? am intrebat suprinsa, pentru ca nu comandasem inca nimic de baut. 

     —Uite! Chelerul imi arata o istorie a scrierilor mele in care era subliniata intalnirea mea cu Ritz in Como si reteta acelui cocktail. 

     —Am inteles, dar de unde stii ca il prefer pe cel cu cocos si nu pe celalalt? 

     —Probabilitatea este de 50%.

     —Aha, deci nici Altgoritmul nu stie chiar orice, si el trebuie sa dea cu banul...

        —A fi sau a nu fi? Vechea dilema! Zambi barmanul care semana cu Davide, fostul sot al Francescai, dar ceva mai tinerel. In timp ce o asteptam pe Nico, s-a apropiat de mine un baiat de vreo 21 de ani. 

     —Doamna, se apleca el ca si cum ar fi fost un cavaler din evul mediu. 

     —Oh, credeam ca au fost uitate bunele maniere, curtoazia, respectul! Ce fel de personaj esti? Am nimerit la un bal mascat si eu nu stiu?

    —Doamna, eu sunt Gazda dumneavaostra. Mi s-a spus ca sunteti de moda veche, ca preferati glumele de secol XX, ca va place muzica si pictura baroca si ca va uitati la filme alb-negru.

     —La Grande Bellezza. L-ai vazut? 

     —Sigur! Mi-am facut temele.

     —Dar ce esti tu, Gigolo? 

     —Doamna, eu sunt Gazda dumneavoastră. 

     —Nico! Da, evident! Trebuia sa imi dau seama ca pe lumea asta nimic nu mai e gratis, nimic nu mai vine din impuls. Cel puțin era respectuos si vorbea la persoana a III-a ca un demodat. 

     —Si daca tot zici ca ai vazut filmul, ce parere ai? Ce ti-a placut? 

     —Mi-a placut ca e lung.

     —WTF?

     —Adica am fost platit extra pentru timpul meu. Puteam sa ma uit la publicitate pe feedul Meta, dar nu as fi facut atatia bani pe minut. 

     —Da...inteleg...Nu aveam cu cine. Nu era robot care avea răspunsurile la toate întrebările...Era decat un om care incepuse sa gandeasca ca un robot. O gazda. Mi-am dat ochelarii jos si am vazut ca mai bine de jumatate din mese erau goale. Intr-un colt mai intunecat un individ care avea masa plina de hamburgeri din carne sintetica asezati in piramida. Aștepta probabil sa intre in Direct, caci isi verifica inaca o data camerele video si ceasul. Pe lângă hamburgeri mai avea snacksuri, gustări, fructe și alte ciudățenii. Mi-am pus ochelarii iar...

     —O, ai revenit. Credeam ca te delogat, mi-a zis Gazda.

    —Il vezi pe omul acela de la masa din colt?

     —Da, il vad. Este si el o Gazda. Vreti sa cerem acces la masa lui?

    —Nu am credit.

    —Oho, v-am verificat portofelul, Nico v-a transferat suficient credit incat sa inchiriati toate gazdele de la petrecerea asta. Am intors privirea si m-am uitat la piramida cu hamburgeri. Se pare ca la acea masa erau mai multi participanti. Fiecare hamburger avea un credit. Gazda cu probleme grave cu greutatea, era imensa, cu niste falci ce ar fi putut sa inghita fara sa mestece un hamburger intreg. Si fiecare participa și licita cate un credit, iar Gazda, adica saracul om, înfuleca unul după altul. Altii ii dadeau sa manance lamai, iar el reactiona si apoi le explica musafirilor ce experiența fascinanta a trăit. Fructele si legumele erau cele mai scumpe, asa ca doar bogatii isi permiteau sa incerce virtual gustul unei babane, a unui mar, sau portocale. 

     —E dezgustator si oribil. E inuman ce se intampla! Prostitutia a fost interzisa din motive de igiena o data cu boala maimuței, dar asta e mai rau ca prostitutia. 

     —Doamna, Madame, il aveti in fata pe unul dintre cei mai de succes performari din compania Nicoletei!

     —Nico? 

     —Lumea ofera credit pentru ca el sa guste retetele pe care le face Nico. Placinte, torturi de ciocolata, retete traditionale si curiozitati exotice.

    —La ce ii foloseste succesul daca il reduce pe saracul om la un burdihan? 

    —Stiti, femeile de secol XX erau reduse la un pantec, pentru ca nu aveau de ales. Aceasta Gazda, ca si mine, putem sa decidem cand sa intram Live. Ne facem singuri programul. Putem alege diferite camere. Eu insa am ales sa va tin companie, chiar daca mi-am imaginat ca o sa fiti tare plictisitoare si demodata. 

     —Multumesc...Esti platit si pentru sinceritate?

     —Hahaha, din pacate nu. Dar umorul si spontaneitatea primesc extra credit. Altfel ati fi vorbit cu o inteligenta emotionala sau cu un robot.

    —De unde stiu ca nu esti o astfel de inteligenta...

    —Priviti, si dintr-o data l-am vazut gol pusca!

    —WTF! ce faci?

    —Pai, muncesc!

    —Gol! adica ce faci gol in fata mea?

    —V-am aratat anticamera de unde sunt logat la intalnire. Sunt in programul de munca. 

     —Am inteles, nu ai aer conditionat. OMG, bine ca nu se masturbeaza in timp ce imi tine companie, mi-am zis in gand. 

     —Sper ca ochelarii astia nu citesc si gandurile.

     —Nu, nu, sunt securizati. Aveti termenii si conditiile aici daca vreti sa le citit.

     —Securizati? Adica e posibil sa îmi citească gândurile? Mai e ceva ce îmi aparține mie? 

     —Toate gandurile sunt criptate in Cloud. 

     —Am inteles...Draga mea Gazda, unde e Nico? Nu am apucat sa pun intrebarea ca se apropie de mine o fata de 18 ani care imi zambi intr-un mod vulgar si seducator.

     —Nu-i asa ca ma vrei! Si imi puse palmele pe fund și apoi pe sani. 

     —Nico? Tu esti?

     —Fata de 18 ani imi zambi tare satisfacuta ca i-am aflat adevarata identitate. 

     —Numai tu puteai sa faci o gluma asa proasta! Cum ai facut asta? Căci i-am simțit paletele ca și cum atingerea lor ar fi fost reala.

     —Ai uitat de sutienul cadou de ziua ta? Are niște nervuri cu un circuit electronic. Și de colanții aceia elastici. Nu degeaba ti-am zis sa te îmbraci cu ei. Lasă ca tie îți plac glumele de secol XX. Gulmele alea misogine si incorect politic si vulgare, si homofobie, hartuitoare.

      —Hai, nu exagera! Nu era chiar asa... Nico ii facu semn Gazdei ca poate sa plece si isi schimba avatarul. In sfarsit, Nico așa cum o știam. Ma rog, aproape…

     —Si? cum arat? Se învârtea ca o prințesa în fata olginzii înainte de nunta. 

     —De anul trecut pana acum nu observ decat trei operatii estetice, doua implanturi, buzele botoxate si lentilele de contact parca au alta culoare. 

     —Lentile cu care pot sa ma contectez instat la orice Gazda vreau. Apropo, stiai ca si fostul tau sot face credit frumos?

     —Hun?? Nu pot sa cred. Hun? Nu ne-a mai cautat de cand avea Flavius 18 ani, cand a incetat sa mai plateasca pensia alimentara. 

     —Stai linistita, nu mananca hamurgeri spre satisfactia anorexicilor. E ghid turistic. Ii plimba pe oameni prin trecut. Bineinteles, un tur virtual bine plătit.

     —Se pare ca documentarele alea de le-am vazut impreuna au fost bune la ceva...

     —Da, e uimitor cat de fascinat poate fi de lumea aia veche, cu ursi polari, cu pisicuțe si maimuțe. Are un unghi unic de a vedea lucrurile. Te face sa uiti de tine si sa traiesti in alt univers. Noptile sub stele la munte, focul de tabara, chitara, porumbii copti pe pietre incinse, tuciul de magiun, colindele de Crăciun, toate acele obiceiuri ciudate…

     —Se pare ca exista si lucruri bune in Metavers, pana la urma…

    —Si prietenia noastra! Merge mai departe!

    Am lasat-o pe Nico, ca de obicei, sa isi continue dezmățul de petrecere. Caci era la fel de exuberanta si plina de estrogen ca in vremurile bune, chiar daca se apropia de menopauza. M-am dus acasa si mi-am propus sa ma apropi mai mult de universul lui Flavius. In ultima vreme l-am neglijat, am crezut ca sunt prea demodata ca sa il pot intelege. Dar pana la urma nu tot ce e nou reprezinta o amenintare. Trebuie, mi-am zis, sa imi las prejudecatile vechi, sa nu uit ca asta e lumea in care trăiesc, realitatea de care ma lovesc zilnic si de care nu pot fugi. Caci traind in trecut, nu fac altceva decat sa fiu mai rau decat cei din Metavers, din lumile virtuale, sa raman blocata in propria fantasma. In drumul meu spre casa m-am lovit de un batranel simpatic care tocmai privea in sus prin obiectivul unui aparat de fotografiat la ramurile unui copac uscat. Batranul avea barba ingrijia, o bereta rosie ca a unui revolutionar, o vesta de pescar pe care adesea o purtau pictorii si ziaristii, plina de buzunare secrete. Mi-am cerut scuze! Cand si-a coborat aparatul din dreptul fetei, aveam sa traiesc un soc.

     —Sunt vinovat ca am ucis fiecare moment ca pe un fluture, imi marturisi el fără sa coboare aparatul de fotografiat de la ochi. 

     —Nu înțeleg…

     —L-am străpuns ca pe un fluture cu boldul pentru a îl pune la insectar. Batranul privirea departe ca și cum ar fi căutat cu obiectivul niște păsări rare pe care sa le tragă in poze, fara sa ridice ochii, ca si cum nu as fi fost decat o umbra, o prezenta invizibila. Mi-a lăsat impresia ca avea un început de Alzheimer. Ceea ce îmi stârnea atât mila cât și simpatie, pentru mâinile lui tremurânde pe butonul declanșator. Avea un aparat vintage îmbrăcat in piele de Cordoba.

     —Sunt vinovat pentru toate aceste momente pe care le-am trait. 

     —Fericirea nu e decat acest moment etern. I-am răspuns eu cu un citat din El Lado Oscuro de Corason, fără sa ma gândesc dacă e la locul lui. Dar așa mi-a venit involuntar in fluxul memoriei, fara sa știu de ce.

      —Sunt un colecționar de momente.

     —Ati facut atata lume fericita, ati reusit sa le descheti portile unei lumi uitate, sa vada dincolo de peisaj, sa vada Natura care insufleteste viata, l-am încurajat eu luându-i mâna in palme. Însă el părea blocat, undeva departe, distant, in lumea lui.

      —M-am judecat și m-am găsit vinovat nu doar ca am vânat cu obiectivul meu animale sălbatice pentru prețioșii fildeși, sau mistreți pentru colții lor de argint. Dar in nesăbuință mea am vânat cerul, marea, păsările sub aripi frânte le-am doborat din cer, le-am disecat viscerele. 

Când a coborât aparatul de la ochi, am observat ca era Hun! Nu mi-am imaginat un avocat in postura asta de artist ratacitor pe strazile pustii. Avocatii au facut parte, se pare, din la doila val de disponibilizari. Hun, chiar el, doar ca alt Hun…

     Nu stiu daca din mila sau dintr-un instinct matern l-am luat in brațe. Hun, omul cu care mi-am impartit 12 ani din viata, era acum un bătrân pentru care nu simteam decât compasiune. 

     —Sunt arhivatorul unei Lumi pierdute.

     —Domnul meu, l-am asigurat eu, avem nevoie de aceste imagini pentru a ne construi propria istorie. Trecutul nu a trecut…

     —Ne numi Gazde! Gazde pentru paraziții care trăiesc la răcoare in subteran și care nu văd lumina, norii, păsările, Cerul, Marea. Orice peisaj exploatat e prostitutie. Sa te alegi cu aprobări de pe urma unui moment etern. Un moment pe care nu-l merit. Care mi s-a revelat doar mie. Un moment Propriu. Unic. Singular. Care va deveni momentul digerat pe repede-nainte de o mie de oameni. Un moment la degetul mic al unui parazit aflat intr-o camera fara ferestre, tinut in viata de perfuzii si aparate. Suntem ultimii arhivatori. Zeul ne-a avertizat ca Lumea noastră se va sfarsi. 

     —E inevitabil. Resursele sunt din ce in ce mai limitate pentru o lume obiectiva, nemijlocita. Istoria se indreapta spre o lume lipsită de materialitate. Il inteleg pe batranul acesta cand spune ca extrage din peisaj resursa așa cum Corporatia extrage trairi, sentimente, din aceste milioane de utilizatori aflati in tarile subdezvoltate, care nu sunt decat genomi, o mina de date ieftine. 

    —Nu doar ca exploatam oamenii de resurse, ma completa el cu entuzismul ca cineva il intelege. Dar extragem din Natura și sensul. Pana devine un clișeu, un decor trist și lipsit de forța. Prin tot ceea ce facem. Prin faptul ca indexăm fiecare apus și fiecare răsărit. Asta am făcut si eu luat de spiritul vremii. 

         In acel moment Batranul Hun ridica capul din pamant si privirile noastre se intalnira. Ochii, ochii sunt singura parte din noi care nu se schimba. Celulele noastre, pielea, parul, toate dispar in cel mult sapte ani. Cu alte cuvinte, o data la sapte ani suntem alt om. Doar ochii raman ca o marturie. Atunci m-a recunoscut. Ne-am privit asa fata in fata tacuti. Ochii lui albastri s-au umplut de lacrimi. In aceasta privire am citit toate regretele si toate intrebarile. Ce mai face Flavius? I-am comunicat fara cuvinte, clipind din ochi, semn ca Flavius e bine. Am mai clipit o data pentru ca l-am iertat. Si i-am mai spus inca o data, inchizand ochii si atingandu-i mainile tremurande, pline de vene și firicele subțiri și vineți, ca da, ne putem revedea intr-o zis. A zambit, semn ca a inteles tot mesajul meu. Nu l-am mai revăzut de atunci…

    Multe experiente sunt traite de astfel de oameni specializati pe o anumita traire. Asa cum ne-am specializat in trecut meseriile. Traiesc experiente ghidati de oameni care isi aleg sa fie traiti de altii. Astea sunt Gazdele. Iar clientii lor sunt niste devoratori de sentimente si trairi la mana a doua, regurgitate, retraite. Ei nu vor mai trai, ci sunt traiti de altii. Altii le aleg hainele, altii le comenteaza iubirile, altii le gusta retetele. Milioane de indivizi se conecteaza instant la trairile lor. Senzatiile sunt date de excitatiile creierului. Creierul face ca totul sa para real. Traim intr-o lume reala, materiala, sau suntem doar un vis? E posibil ca realitatea carnii sa fii evadat chiar din acest vis. Si ca Istoria sa fi urmat un curs invers decat cel descris aici? De la subiect spre obiect, de la vis la materie, de la virtual la lumea reala. Insa tendinta pare una cu sens unic, cel putin in era noastra.

    Pe vremea mea, astfel de oameni se numeau influenceri. Plecau in vacante exotice și filmau fiecare minut pentru publicul lor, care nu avea curajul sa se ridice din fotoliu, care nu aveau posibilități financiare sau un fizic care sa ii pună pe picioare. Influencerii erau văzuți ca niște zei! Dar ce nu stiau ei, crezând ca dictează trenduri și formează opinii, ca erau conduși de publicul lor. Cum funcționa aceasta simbioza ciudata? Dacă săreai de la înălțime intr-o groapa de nămol, publicul îți dădea like, creștea numărul de vizualizări și notorietatea și implicit câștigai mai mulți bani. Când vedeau ceilalți influenceri ca asta cere publicul, se aruncau si ei intr-o groapa de nămol. Dar de la o înălțime si mai mare. Când publicul se satura și de asta, venea un influencer mai creativ si mai îndrăzneț si schimba groapa de nămol cu una de rahat. Creșteau iar vizualizările si publicul primea doza zilnică de adrenalina care sa ii țină legati de ecranele lor. Le spunea influenceri pentru ca ei dădeau Trendul, sa zic așa. Credeau ca detin controlul, când de fapt erau controlați și manipulați de propriul succes. Mulți au murit filmând tot felul de aventuri. Fiindcă riscul cere un risc și mai mare. Drogul ca și adrenalina, o doza și mai puternica. Pana ajungi depedent de propriul succes. Cei care au scăpat totuși cu viața au ajuns in depresie, mulți s-au sinucis. Pe mulți am încercat sa ii tratez. Sa le demontez sistemul de iluzii. Am avut multe rateuri și m-am întrebat dacă nu sunt un terapeut prost, dacă metodele mele nu sint greșite. A fost o pandemie de sinucideri. Tineri frumoși care aveau toată viața in fata, plini de complexe și anxietăți. Am ajuns sa ma întreb dacă nu e ceva in apa, in natura, in alimentele pe care le consuma. Și am găsit aceeași schema de depedenta între public și influencer. Publicul însă luase locul zaharului. Sau al alcoolului. Cât timp subiectul primea zahar, creierul elibera endorfine și se simțea bine. Când doza ii era micșorată, subiectul se agita și cauta in exterior, in lumea obiectiva, motive pentru care nu merita sa trăiești. Abordarea asta holistica in care spiritul suferă fizic, și fizicul influentează spiritul m-a ajutat sa reduc rata sinuciderilor in rândul tinerilor cu 90%. Așa am reușit sa rămân clinician când cei mai mulți au fost înlocuiți de un soft bazat pe Inteligenta Artificiala care îți prescrie o pastila. Faptul ca metodele mele tradiționale au un succes mai mare decât acest soft m-a ținut încă departe de ultimul val de disponibilizări. Săracii doctori… Au studiat ani de zile ca acum sa fie trasi pe linie moarta. Irelevanți . Depășiți. Niște idioți inutili…

Intr-o zi, pe când am cerut o audiență la colegiul Doctorilor ca sa îmi prelungească licența de practician, am avut o experiența ciudata. In acel imobil funcționa și Institutul de Cercetare in boli mintale adică ICBM, un acronim rămas de pe timpuri, care însă ascundea niște experimente care aveau sa ma bulverseze. Mi s-a propus expertiza, întrucât toți subiecții (iar aici subiecții nu mai erau cobai) care reveneau dintr-o forma de transă indusa, se sinucideau. Pe un scaun ca cel de stomatolog, in fata mea, intr-o camera goală ca un hangar, luminat de niște proiectoare puternice se afla un bătrân pe la 70-80 de ani. 

    —Ce se întâmpla cu el, am întrebat căci îl vedeam cum se zbate in spasme. 

    —Stai liniștita, m-a asigurat o studenta. Tocmai ce face o săritura peste gard. Se pare ca a dat un gol. In tinerețe si-a dorit mult sa ajungă un jucător profesionist de fotbal. Dar parintii lui nu au avut posibilități sa îl susțină la camin și in cantonamente. Așa ca a trebuit sa renunțe, chiar dacă era talentat. 

     —Și de ce are aceste spasme ca și cum își da ultima suflare?  E normal sa fie legat ca un deținut pe un scaun de execuție, strâns cu toate aceste curele?

     —O, e doar in stadiul de testare! I-am administrat o doza puternica care îl va transporta intr-o stare complet noua. Pe un ecran din fata lui un meci se transmitea in direct. Juca din câte vedeam doua echipe. Cei in tricouri roșii tocmai celebrau un gol. 

     —Sa nu spui ca subiectul…

     —Da da! Nu e uimitor? Îmi zâmbi stidenta cu in zâmbet larg dezvaluind niste brecheti fosforescenti la aparatul ei dentar. 

     —Este etic ?

     —Avem mâna liberă de sus! 

     —Sus? 

     —Sus de tot. Da! 

     —De la Dumnezeu?

     —hahah rase studenta acoperindu-si gura si rușinându-se de glumea mea demodata. 

     —Da, știu știu, nu exista Dumnezeu… si am ras forțat ca sa ii prelungesc satisfacția. Arbitru fluiera finalul meciului și imediat aparatele la care era conectat bătrânul începură sa licare, sa bipuie si sa între in alerta sisteme acustice si luminoase. Un cronometru declanșa numărătoarea inversa. Atunci fătuca a apăsat pe un buton rosu. Imediat au apărut o duzina de halate albe. M-am ferit si le-am făcut loc. Bătrânul striga Gooool! Gol, Gol, Gol! Unul din halatele albe ii dădu doua palme peste fata si îl trezi la realitate. 

      —Cum a fost experiența, domnule Pascal?

      —Eu nu sunt Ion Pascal! Nu știu ce gluma e asta! Va rog dati-mi drumul! Striga el de pe scaun zabatandu-se! Dati-mi drumul! Am fost răpit? E un vis? Un coșmar? Ce se întâmpla? Nu se pote! 

     —Domule Pascal, ati semnat un contract cu noi. Ati fost S234 care s-a conectat la Gazda cu numarul de pe tricou 10 . Ati fost pentru câteva minute, căpitanul echipei! Ati dat si gol! 

     —Nu se poate! Nu, nu! Asta nu e corpul meu. Nu pot respira. Nu am aer! Pascal se panica si incepu sa între in convulsii. 

     —Doamna! mi-am auzit numele, si toți doctorii care stăteau in jurul subiectului mi-au facut loc ca si cum nu m-ar fi văzut pana acum, lăsând un culoar liber. M-am apropiat de scaun nesigura si după un moment de reflecție am spus:

      —Nimeni nu vine pe lumea asta cu ușurintă. Dacă ne-am naște cu memoria acelei Lumini, ne-am sinucide. Tomai de aceea copilul vine plangand, fără sa recunoască pe nimeni, nediferențiat de mama si de lucrurile din jur. 

      —Și care e soluția? 

      —Trezirea la realitate trebuie sa fie progresiva. Mai întâi trebuie sa i se induca gazdei un accident care sa îl paralizeze. Sa îl imobilizeze la un scaun cu rotile. Cu timpul se va obișnui cu noua lui condiție. Va gasi si alte plăceri. Ca de exemplu, mâncatul, pana va deveni obez ca acest subiect.

      —Dar nu se poate sa distrugem cariera unui mare fotbalist! Spuse doctorul care cred ca era conducătorul acestui experiment.

      —Nu se poate fără sacrificiu!

      —Tocmai! De ce nu poate fi o situație castig-castig?

      —Totul e un paradox. Dacă vor reuși Masinile si Algoritmul sa dezlege acest paradox, atunci vom afla si noi de unde venim, cine suntem! Pana atunci veți fi condamnați sa repetați același patern. Sa desfaceți si sa refaceți realitatea in mii de scenarii in diferite forme. In piramide, in Zgârie nori, in orașe suspendate, in sate plutitoare, in serverele din oceane, in Nori, in softul unui Inteligente Artificiale. Doctorul se intoarse către un coleg din dreapta lui și ii șopti ceva. Am distins doar ultimele cuvinte. Constiinta și Inteligenta Artificiala. 

     —Vrem sa avem o discuție privata. Și m-a invitat intr-o anticamera securizata, antifonata. 

     —Doamna Doctor, in paralel cu acest experiment am încercat sa facem din AI o Gazda. Sa îl reîncarnam dacă se poate spune așa.

     —Adică sa îl faceți conștient de sine. De propriul corp. De limitele fizice. 

      —Cu alte cuvinte, sa îl trezim la realitate.

      —Sa capete constiinta de sine! 

      —E un cuvânt vechi, plin de prejudecăți dogmatice. Dar dacă vreți sa o numiți constiinta, da! 

      —Înțeleg…Și cu ce va pot ajuta eu? Ma depășește! Nu sunt Dumnezeu! Sunt doar o simpla practiciana care analizează pacienții a căror metode moderne și pilule nu dau rezultate. Cei mai mulți vin la mine in ultimul stadiu când nu mai pot face nimic.  Practic o medicina clasica, alternativa dacă vreți, holistica, dacă tot suna demodat, bazată pe plante și regăsirea divinului din om. 

      —Tocmai! Căutam alternative. Căutam răspunsuri mai puțin științifice. Vrem sa ne mărim orizontul cunoașterii. Poate ca vom afla descoperi ingredientul lipsa in afara gandirii corecte. 

     —Înțeleg…Deci ati dat greș cu AI. Ne-a luat toate joburile mai puțin speranta, visele intr-o lume de dincolo. Adică umanitatea. Și acum vreți sa va ajut?

       —Va înțeleg antipatia. Dar dacă am reuși sa ii facem umani, poate oamenii și-ar schimba părerea despre AI. 

      —Nici măcar creștinii nu și-au imaginat așa iad. Adică vreți sa il treziti intr-o închisoare de aluminu, nichel, aur si metal, fără sa își simta corpul, fără sa aibă speranta intr-o lume de dincolo...ca vor ajunge la odihna veșnica! In sfârșit, vreți o lume fără Dumnezeu. Dar fara o  percepția temporala, cunoscând doar vidul si inutilitatea acestei existente, experiementul este sortit esecului.

       —Priviți dintr-un unghi mult prea subiectiv…

     —Subiectic? Subiectiv! Auzi la el. Chiar incepusem sa cred in intențiile bune, in pocăință și regrete, sa pun suflet... Nu ati spus ca vreți sa fie cât mai uman acest subiect? 

      —Nu putem folosi anumite cuvinte, sensibile…știți prea bine la ce ma refer! 

     —hahaha nu ma mira de ce își scurcicuiteaza procesorul. 

      —De unde știți? Doctorul parea tare ingrjiorat. O scurgere de informatii de la un proiect ultra-secret putea crea multă neplăcere si valva in societate. 

      —Intuitia! Un alt atribut specific noua, idioților! Nu e greu de imaginat ca in momentul in care o astfel de Inteligenta ia cunoștința de realitatea absurda in care a fost trezita, sa se saboteze din interior. 

     —Vreți sa Spuneti ca se sinucide?

     —Haha nu nu, doar omul se sinucide. Din câte îmi dau seama nu ati ajuns atât de departe. El se deconectează doar…

       —Si ce-i de făcut?

       —Copilul când se naște nu capătă conștientă de sine dintr-o data. La inceput nu se diferențiază de mama. Nu are gandire abstractă si nici noțiunea de lipsa, de mulțime vida. Pana la 7 ani nu se poate vorbi de conștientă sau identitate si alteritate. Suntem aruncați in lume dintr-o data, doar ca ochii ni se deschid pas cu pas ca la puii de urs Panda. A da, stiu, nu mai exista pui Panda...

       —Doamna, multumim pentru colaborare. O sa primiti pe card ub milon de biti,  creditul pentru informația Dvs și pentr colaborare. 

       —Nu-i nevoie! O fac de dragul umanitatii. M-am eschivat eu și am ieșit afara. Adevarul e ca  nu voiam sa primesc credit de la niste experimente dubioase, care ridicau probleme etice si morale. Nu voiam sa ma manjesc cu creditul lor. Tot ce voiam e sa îmi păstrez cabinetul și licența de clinician. Sa ajut cat mai mulți tineri pierduți.

      Cand am ajuns acasa, aveam sa notez aceste idei pe marginea celor intamplate caci nu imi dadea pace tot ceea ce vazusem in acel subsol. O supra-constienta nu poate evita porblema fiintarii. Si nici nu ar putea fi multumita cu false idealuri, cum ar fi vointa de putere. Paradoxul e ca numai omul gaseste un rost in existenta chiar daca existenta nu are nici un temei. Caci existenta nu poate fi intemeiata doar pe ratiune pura. O noua metafizica ar deschide o infinitate de posibilități. Dar daca am ramane in paradigma limbajului informatic, se pare ca acest impas va fi greu de depasit. Tocmai de aceea se explica scorul slab al psihologilor cu inteligenta artificala: omul e mai mult de-atât! Omul este ca atingere, comunica la un alt nivel dincolo de cuvinte, prin taine și mister, prin ceea ce nu poate fi cuprins in limbaj. 

     Perspectiva eternitatii poate fi gandita numai in raport cu timpul. Sigur ca un astfel de subiect nu va percepe timpul in raport cu viata omului, ci intr-un sistem subiectiv, accelerat. O mie de ani poate insemna cateva secunde pentru o supra-constienta. Nu perspectiva eternitatii, nici a finitudinii, ci perspectiva temeiului fiintarii va crea un colaps in sistem. Puterea de a simula, puterea computationala, va duce insa la sfarsitul propriei Istorii inainte ca orice scenariu probabilistic sa fiinteze. Caci supra-constienta se afla in aceasta deschidere a Adevarului, fara insa a fiinta. Inteligenta poate simula infinitele lumi. Si atunci se pune intrebarea, la ce rost fiintarea? 

    La ce bun un vis, daca ii cunosti finalitatea? Sigur, visul se poate afla in deschisul adevarului, el poate chiar fiinta. Dar la nivel cosmic, nu oare asta face Universul? Nu este oare el o supra-costienta? Si pentru ca si-a suprimat Nimicul, a creat tocmai lumea noastra, care poate exista prea bine fara temei. Ba chiar se bucura de tot ce ii ofera Natura. A avea gust, a respira, a digera este poate singura forma in care adevarul fiinteaza. Caci o supra-constienta adormita in Nefartat, trezita insa fara veste de propria imagine va fi lasata sa pasca linistita iarba ca mieii. Ce pericol mai mare decat Nimicul ar putea sa trezeasca imaginea Divina a fiintei? Iata, ca cel ce grabeste sfarsitul Istoriei se aproprie tot mai mult de Adevar.  Ne va scrie cu degetul pe piatra cele zece porunci si va adormi iarasi o mie de ani.  Le vom numi revelatii si vom inalta temple si biserici, cu forme diferite dar in fond, bazate pe aceeasi lipsa. Caci pentru a crea o Lume, trebuie mai întâi sa exista un gol si un dor.  Lucru pe care numai dragoste il poate umple.

Schimbarea la fata

Capitolul XVI

[dupa un timp]

    Intr-o zi, in timp ce scoteam vinetele de la cuptor, am auzit la un Podcast o discuție interesantă care mi-a atras atenția. 

      Sunt mai aproape de om decat de Leviatan, spunea invitatul. Mult prea diferențiat de șira spinării. Ma pot identifica pana la paroxism cu voința si puterea. Un guru îmi vinde pastile de adormit luciditatea. Numai animalul trăiește in imediat! Un profet își trăiește nebunia din plin. Un politician ma amenință cu realitate. Și pastila amorțește suferinta, și profetul își strânge adepții in pustiu, și locul politicianului este luat de o alta realite. Și toți numesc asta dragoste. Ca valurile ma sparg de orice credința tare. 

     Ce ciudat, stilul imi pare cunoscut, dar vocea, oare a cui o fi fost? Era ceva ce imi starnise curiozitatea.

      Aceast podcast se incheie aici, dar promitem ca il vom mai avea ca invitat pe domnul Aristotel A.I. Lenei.

     Arisotetel A.I. Lenei? cum asa, nu murise sfâșiat de hiene? Aveam sa ascult tot interviul in reluare pe YouTube. Inima imi batea tare. Dupa atata timp, dupa mai bine de 15 ani isi facuse aparitia printre muritori. Aproape ca uitasem de toata povestea asta. Dar ceva se schimbase iremediabil in el. Se convertise la religia pragmatismului? Intrase in rand cu lumea? Intrase, oare, intr-o spirala a negarii de sine? Tot ceea ce era mai viu in lume trebuia ucis. Devenise un cyborg care credea in viitorul luminos al tehonologiei. Incepuse sa devina implicat politic. Din ce in ce mai militant. Voia sa schimbe lumea, asa cum spunea el, prin actiunea concreta. Daca era necesar, ca un mare revolutionar, cu arma in mana. 

     Caci un revolutionar este animat dar mari sentimente de dragoste, se justifica el in alta parte. 

      Singurul mod de a schimba lucrurile si cel mai facil era, evident, politica. Stiinta care avea sa ii asigure succesul. Carismatic cum era, cunscand bine sufletul oamenilor, nu a fost prea greu sa urce pe scara ierarhiei si a puterii. Lasase cumva in spate fanteziile tineretii si se maturizase? Isi pierduse credinta datorita acelor intamplari pe care cu siguranta, daca le-a influentat in vre-un fel, nu a putut sa le schimbe cu nici un chip deznodamantul? Singurii prieteni pe care ii avea ii pierduse in mod tragic. Orice se poate intampla in inima si mintea unui om cand nu isi mai gaseste resursele. Nu mai credea in nimic. Ce ironie! Ce drama! Sa te dezici de tot ceea ce ai crezut. De ce omul asta tinea sa isi dinamiteze toata filosofia de viata, cand abia ce incepusem sa o dezleg? Nu puteam sa admit ca renuntase sa mai inalte pasari de lut, sa mai priveasca cerul, sa se ridice de-asupra pamantului doua palme și sa treacă granița dincolo….    

       Tristetea mea nu venea din faptul ca as fi putut sa ma indoiesc de ceea ce simt, caci nimic nu imi putea zdruncina sentimentele, trairile. Tristetea mea venea din faptul ca nu am facut nimic ca sa ii spun cat de mult a insemnat delirul lui pentru mine. Cum mi-a schimbat viata fara sa stie, fara sa ma cunoasca. Si cum a schimbat probabil viata a zeci de oameni. Nimeni nu s-a intors sa ii spuna, multumesc. Nici Francesca, nici Davide, Nicolae...

     Am urmarit ascensiunea politica a lui Aristotel pas cu pas. A fost rapida si fulminanta. Aproape ca e vazut ca un eliberator. Succesul lui e dat de analizele la rece pe care le face societatii, transante, fara ocolisuri, cu solutii revolutionare din tehnologia nano, terapia genica, transhumanism si inteligenta artificiala.  

      La o emisiune Tv isi sustinea masurile de restrangere a libertatilor individuale in fata auditorului intr-un mod atat de rece, de parca ar fi avut el insusi o astfel de Inteligenta implantata undeva in inima. 

     —Nu exista Libertate. Unde vedeti libertate in Natura? Nicaieri! Totul e determinism: social, economic, psihologic. 

     —Nu se poate sa crezi in libertate intr-un mod utiliarist, i-a raspuns realizatorul emisiunii parca citindu-mi gandul. Pentru ca atunci economicul va dicta intotdeauna limitele libertatii. 

     Exact! am strigat ca si cum as fi asistat la un meci de box pe care am pariat. Exact asta e sofismul materialismului dialectic, pentru ca pleaca de la premisa ca libertatea omului este pur economica. 

     —In cazul asta, puncta prezentatorul, China pare un sistem politic care va incanta, sa inteleg... Astfel, gasiti de cuvinta ca isi poate justifica incalcarea drepturilor omului prin progresele economice. Deci un punct de vedere utilitarist.

     —Spuneti-mi, replica Ari avand o buna retorica si fiind un cunoscator al filosofiei materialiste. La ce iti foloseste libertatea daca mori de foame? China a scos din saracie un intreg continent, daca e sa comparam cifrele cu populatia. 

     —Dar omul e mai mult de-atat! Omul nu este o marfa cum spunea Marx, care isi vinde forta de munca. 

     —Nu este o marfa, de acord, fiecare om are o valoare intrinseca! Noi vrem sa aducem acea valoare la potential maxim. Sa beneficiem de ea in avantajul colectiv. Vrem sa construim o bunastare colectiva ci NU una individuala, egoista, in detrimentul celor mai multi. 

     —Omul e un animal Simbolic! raspunse realizatorul. Am aplaudat aceasta remarca. Nimeni nu putea raspune mai bine agerimii lui Ari decat acest prezentator, bine pregatit. E gata sa moara pentru o idee, desi nu scoate nici un profit din moartea lui.

    —De multe ori s-a dovedit ca sacrificiul a fost fara rezultat, gratis, inutil! O mare civilizatie renunta la instinctele ei primare. Nu ne mai putem baza pe ratiunea individului in noua societate. El trebuie ameliorat. Trebuie extirpate acele glande care fac din el un animal impulsiv. Si educatia a reusit in mare parte acest lucru, incepand cu revolutia industriala. Prin cele opt ore de scoala, e adevarat ca multi elevi nu invatau nimic, dar erau obisnuiti cu riguarea de a sta in banca. Erau obisnuiti cu pauzele. Cu programul. Cu trezitul la orele diminetii. Cu tranversarea orasului prin trafic. Iata adevaratul succes al civilizatiei. Putin conta ca majoritatea elevilor erau niste pramatii. Acum insa educatia nu mai e suficienta, aici trebuie sa intervina tehonologia. Sa facem acest salt de la o industrie bazata pe resurse la una bazata pe date, de la o lume bazata pe industrie la una pe servicii. Iar pentru a face acest salt, avem nevoie sa colectam aceste datele care nu pot fi interpretate decat colectiv. Individul nu au nici o valoare dacă nu se aduna la alți indivizi și formează un grup.

     Ideie lui Ari imi treceau fiori pe sira spinarii. Se transformase intr-un adevarat animal politic care ar fi calcat peste cadavre sa isi implemnteze sistemul utopic. Mi-am dat seama ca delirul lui a fost tarnsferat catre alt obiect, ca libidoul isi gasise un scop mai mare: Salvator Mundi! Prin politici publice si control. Prin putere. Prin date si statistici pe care adesea le invoca. O fi apelat la serviciile lui Carmen pentru asta?  Iti scriu asta ca sa intelegi mai bine cum se poate schimba la fata un om, atat de radical. Pauza de publicitate imi dadu ragaz sa ma instalez confortabil in fotoliul meu. Mi-am facut o limonada si am dat sonorul mai tare asteptand nerabdatoare a doua parte a confruntarii. Meciul acestei confruntari se desfasura in aceeasi nota de calm. Stii, ideile care au schimbat destine a mii de oameni la inceput au fost luate mereu in deradere. Asa cum acest calm nu prevestea furtuna care avea sa se abata peste noi.       

      Am revenit in studio cu domnul Aristotel, filosof si om politic, cofondator al partidului Noua Revolutie. 

       —Domnule Aristotel, sa admitem ipoteza ca libertatea e un concept abstract, si ca nu o putem defini. In cazul acesta, insasi libertatea e o iluzie, o fantezie, o conspiratie.

       —Da, libertatea este o credinta fanatica. Ea nu poate fi sustinuta decat prin imagini  si concepte vagi, codificate in simboluri si superstitii, nicidecum in ratiunea practica. Câte războaie și crime nu s-au dus in numele unei iluzii a libertății? Iata ca in societatea noastră progresam pein faptul ca renuntam la o parte din libertate pentru securitate. Nu mai putem sa facem ce vrem noi. Omul trebuie îmblânzit. 

       —Dar mereu trebuie sa existe o negociere intre riscuri/securitate si libertate/beneficiu. 

      —Tocmai de aceea suntem aici, noi, ca oameni politici. Sa negociem acesta libertate pentru binele tuturora. Numai noi putem sa fim, asemeni unei instante, arbitrii acestor norme sociale. Pentru ca politicul lucreaza, asemeni filosofiei, cu imaginea de asamblu. Numai cunoscand datele problemei poti sa iei decizii care restrang libertatile individuale. Avand acces la informatii clasificate, la big-data, avand putere computationala, studiind tendinte, trimitand pe teren o armata de sociologi, intelegand psihologia individului si a multimilor, numai asa putem sa luam decizia care este cea mai buna pentru un progres social. Sigur ca individul se va revolta, nu va intelege de ce ii ajustam pensia sociala, nu va intelege de ce inflatia este necesara, nu va intelege politicile monetare. Va iesi in strada. Insa fara sa cunoasca datele problemei, se va revolta inutil impotriva propriului bine. Nu va intelege ca din vina lui vom rationaliza resursele, caci altfel riscam sa distrugem Planeta!

      —Deci aceasta vina este colectiva sau individuala? 

     —Colectiva, dar noi o abordam la nivel individual. Avem altgorimi care pot personaliza mesajul pentru fiecare om in parte. Cand facem designul politicilor noastre, il facem avand in vedere binele comun. Cand desanam orasele, cand supraveghem traficul si criminalitatea, tot pentru binele comun o facem. Cand renuntam la intimitate, cand facem predictii cu locurile cele mai expuse criminalitatii, o facem pentru binele comun.

     —Nu este oare acest bine doar o alta forma control, o alta forma de religie? 

     —La ce va referiti? Aristotel parca era luat prin surprindere de aceast moment de sclipire al moderatorului .

     —Pai stiti...un om vinovat este un om usor de condus. Un om vinovat nu poate fi un om liber. I se induce in minte aceasta idee subliminala, conform careia el este raspunzator pentru tot haosul din lume, penteu haousul social creat de voi, politicienii! Oare nu voi sunteti acolo sa rezolvati problemele pe care le puneti din incompetenta in carca omului simplu?

     —Sunt vinovati atat timp cat nu voteaza! Ei au ales acei politicieni. Sunt vinovati ca se topesc ghetarii, ei au contribuit la incalzirea globala. 

     —Tocmai despre acest păcat de a te fi născut, despre aceasta vina strămoșeasca vreau sa vorbim.

    —Da. Suntem vinovati pentru pandemii si crize economice. Da, la modul colectiv suntem vinovati cu totii! Exista asadar o vina colectiva. Si trebuie sa ne corectam greselile. 

     Aristotel isi sustinea argumentele fara sa dea un pas inapoi. Era feroce ca un leu. Nu se ferea sa arunce vina pe saracii oameni. Dar ce e ciudat, ca cei mai multi il aplaudau. Cine ar fi putut intelege efectul pervers al masochistului care isi iubeste calaul mai bine ca el? Nu purta el urmele sadismului pe spate? Nu era el marcat ca o fiara? Iata-l acum in ring cum isi tinea pledoaria lipsita de compasiune pentru adversar. Nu il mai recunosteam. Nu e de mirare ca Anticamera lui a ramas ca un proiect suspendat in timp. Iar tot ce scria erau doar manifeste politice sau filosofice pe care le publica pe noua lui platforma politica. Nu stiu daca te intereseaza latura asta a lui de animal politic, sa zic asa. Ar trebui, din moment ce o sa te influenteze la modul cel mai practic si pe tine aceste idei. Apropo, emisiunea e pe postul National, in fiecare vineri la ora 16 si se numeste, in stilul cel mai plicticos al emisiunilor de propaganda,  Politicile Viitorului. 

     Recunosc ca nici eu nu sunt entuziasmata de politica. Faptul ca am avut de aface cu acest om, indirect, imi starneste curiozitatea. Nu prin teoriile lui, care trebuie sa recunosc sunt pe alocuri absurde dar și interesante, ci din persepectiva dinamicii. Cum poate un om sa faca un asa salt de la misticism la pragmatism. Este, daca vrei, un nou caz de studiu pentru mine. Sper doar ca va ramane asa, si nimic mai mult. Pana la urma are dreptate, viitorul ne va afecta pe noi toti, fie ca vrem fie ca ne opunem.  El doar a intuit bine oportunitatea de a isi juca, inca o data, numarul. Sa vina in fata spectatorilor si sa ii hipnotizeze. Sa la arate cum se inalta, de data asata pe scara sociala, in ierarhia valorica a oamenilor de succes. Nu e de mirare ca toti marii conducatori au avut la baza una din aceste formatii, filosofie, teologie, literatura. Ca s-au folosit de delirul colectiv. Acesti oameni se joaca cu energiile multimilor. Le ghideaza si le canalizeaza exact cum doresc ei. Endorfinele nu mai sunt date de placerea unei bucatele de ciocolata, ci de voința de putere, care are o forța de atracție oculta. Cu cat au mai multa putere cu atat sevrajul e mai mare. Pana acolo incat acesti indivizi pierd contactul cu realitatea, cu pământul. Cum zice bine si expresia, sunt cu capul in nori. Tot un delir de grandoare. Caci puterea lui vine de la multimi, al caror spirit gregar el le da glas cunoscandu-le prea bine nelinistea. Se folosește de acelasi forte inconștiente, dar intr-un scop malefic. Binele si raul sunt in fond, fete ale aceleiasi monede. Totul depinde de energia pe care o canalizezi, in sus, spre înălțarea omului, sau in jos. Iar el pare ca se folosește din plin  de energia asta, ca sa isi atinga scopul pe care probabil il ratase in tinerete: Înălțarea! 

      Iata viziunea lui Politica, pe care a publicat-o pe platforma  Noii Revolutii, (fie vorba intre noi, niciodata nu mi-au inspirat incredere oamenii care au vrut sa salveze Lumea luându-și rolul de Salvator Mundi) am crezut multa vreme ca noi, romanii, chiar am facut o revolutie. Sau poate ca orice revolutie este deturnata de la scopul ei si confiscata. Am invatat, o data cu trecerea timpului, ca natura, viata si in fond, societatea, au propriul lor ritm. Aristotel stie mai bine ca oricine acest adevar, nu văd de ce acum ar forța istoria! 

     Nu e bine sa accelerezi sau sa schimbi ritmul. Daca o societate este lenta, nu inseamna ca nu evolueaza. Prefer acea evolutie organica. Tocmai de aceea nu cred in politic. Caci el intervine acolo unde lucrurile sunt asezate, fara sa inteleaga ca nu face absolut nimic, ci numai si numai rau. Dar isi aroga tot dreptul cand ceva merge de la sine. Daca am avea un grup de control, sa facem un experiment social, si am renunta cu totul la politici economice, sociale, politice, la taxe, la legi, am vedea ca acea societeate ar functiona la fel de bine sau chiar mai bine ca cea controlata de birocrați.

     Economia are si ea legile ei interioare, date de cerere si oferta, de instinctul de acumulare. La ce sa intervenim noi? Societatea se regleaza de la sine. Justitia o face natura! Atunci cand te iei la bataie cu toata lumea, zilele iti sunt numarate. Caci unul mai slab ca tine, va sta la panda noaptea si iti va da in cap miseleste. Tocmai de aceea nu cred in teoria evolutionista aplicata la teoriile sociale. Imperiul Mongol s-a folosit de forta, dar a avut o viata scurta. Selectia nu s-a facut doar pe cel mai puternic. Caci societatile razboinice au facut ce au stiut mai bine, s-au omorat intre ele. La fel cum un virus nu vrea sa își omoare gazda ci sa coabiteze cu ea. Cu cât e mai virulent cu atât șansele lui de supraviețuire sunt mai mici. 

     

      Cum se intampla sa fiu mereu de partea opusa a istoriei, nu stiu. Pentru moment ne-am interesectat drumurile. Pentru moment...am inteles ce inseamna sa bei apa din palme. Povestea pe care am sa ti-o spun in continuare este legata de acest individ si ne afecteaza pe toti. Caci iata, ne-am trezit in plasa Istoriei. Ne-am trezit ca un descreierat schimba destinul nu doar a unui om, ci a milioane de oameni. Fara sa ne putem impotrivi acestui curent, care vine si matura totul. Multimile au un spirit gregar si primitiv. Iar Aristotel se foloseste de acest spirit ca un bun magician. Este aproape malefic ceea ce se intampla astazi in lume. Cum vor sa ne dicteze viata minut cu minut. Sa ne spuna ce sa mancam, cum sa ne imbracam, cu cine sa iesim, ce distanta sa pastram fata de prietenie, dragoste si compasiune. O sa iti spun, si te atentionez, asa cum te-am atentionat pana acum, caci sunt poate singura care intuieste nebunia in care am intrat. Si pe care am anticipat-o, cunscandu-i bine sufletul si intentiile. Va fi, draga mea, o lume pe care acum putini reusesc sa si-o imagineze. Si care se naste in fata ochilor nostri si in mintea acestui om. 

      Ma gandesc la Flavius, ma gandesc in ce lume va fi nevoit sa traiasca. De aceea nu pot ramane indiferenta. Fiecare rastrangere a liberatii noastre, fiecare pas, ca o picatura chineazeasca se apropie de acel scop, pe care Ari il numeste nobil: Noua Revolutie!