Istoria Cerului. Ierarhia lumii de jos.

Delacroix Dante Aligheri

Cand au aparut calculatoarele, alea putin mai performante pe care se puteau pune jocuri, eram in clasa a 4-a. La scoala il cunoasteam pe paznic si ma lasa sa intru cu cativa prieteni. Nici nu stiu cum am reusit sa scriu C:/ ca sa intru in partitia cu jocuri. Insa am nimerit. Si stateam toata noaptea pe un joc care se chema Wolff. Era un labirint, si se deschideau diverse usi in spatele carora erau niste indivizi generici pe care ii impuscam. Si apoi treceam la alt nivel. La nivelul urmator se urca numai cu liftul. Acolo alt decor, aceeasi indivizi printre care mai aparea cate unu diferit. 

Se facea ca eram in cartier. Se inserase de-abinelea. Trebuia sa scot niste bani din bancomat, numai ca nu stiam codul. Asteptam dupa cum mi se zise un individ pe care nu il cunoasteam, dar aveam sa-l recunosc eu. Si chiar asa a fost. Mi-a dat un bilet pe ascuns, ca in filmele cu spioni. Am luat biletu si in loc de bancomat mi s-a deschis o usa. Pe usa era o scara in spirala care urca mai multe etaje pana se pierdea in sus. Si pe scara mame cu copii care plangeau, smecheri de toate tipurile, si oameni care munceau din greu sa ajunga undeva. 

Cel din urma il ameninta mereu pe cel din fata cu un pistol. Mi s-a parut putin comic spectacolul. Ce divina comedie si am ras. Intr-o nu stiu care tara intr-o nu stiu care scara intr-un nu stiu care bloc si tot asa sta ascuns un soricel. Ce Lume mi-am zis, si m-am dat laturisi ca sa urce un smecher. Ca in trafic. Unde vrei ba sa ajungi? Nu vezi ca la 50 de metri e semafor? Pe scara erau si vedete, nu din astea de talie internationala, mai mult din astea locale. Unu semna ce-i drept cu Jonny. E pe naiba, astia vor sa te faca. Bine ca am trecut neobservat si am ajuns pe acoperisul blocului.

Se mai intampla uneori sa iau metroul la Republica si sa fie un soare superb. Asa, dupa o ploaie de Mai. Si cand sa ajung, pentru ca nu mai schimb la Dristor sa urc iar scarile cu valiza, am trezesc in Gara de Nord ca e noapte. Ciudat sentiment. Si Jules Verne visa o astfel de calatorie prin centrul Pamantului. Sa intru la metrou la Republica de exemplu, si sa ies la New York Station. Cam asa m-am trezit pe acoperis. Am intrat noaptea pe usa din spatele bancomatului si m-am trezit ziua. Lumea petrecea, Jonny semana idenic cu acel Jonny, faceau poze impreuna. Unii trageau pe nas, distractie mare, si in spatele un fel de Anticamera unde stateau elitele. Ce sa zic, am avut un succes teribil in viata.

Da si Tezeu a avut un succes teribil in viata, cand inchis in labirintul Minotaurului, a gasit iesirea. Da si Iona a avut un succes teribil, cand prea invidios pe bunurile celor din Ninive, si cu un gust de hippiot pea acru pentru un peste atat de mic, a fost scuipat pe uscat. Si apoi ce-a zis. Eu nu am nevoie de cetate, eu nu am nevoie de ierarhia lor. Eu vreau sa mor aici sub un pom, la umbra. Si cand sa gaseasca in sfarsit odihna, pomul s-a uscat, si umbra a disparut. Hai Iona, ridica-te, lasa fitele de intelectual, de profet damnat, de geniu  neinteles. Hai, ia si mananca, ia si bea si mai invioreaza-te putin. Poate o sa-ti scoata apa din fantana o curva. Si o sa o iei de nevasta. Si o sa iti faca copii.

Un avocat vorbeste ca un avocat si un zidar vorbeste ca un zidar. Ciobanii vorbesc de oi, si tu daca esti arhitect nu ai sa faci difernta intre un cioban si un alt cioban. Dar ei cand stau noaptea si numara oile, cum poate avocatul numar cazurile pe are le-a rezolvat, ei fac bine diferenta. Unul e baci, altul e oier, si altul face urda dulce. Nu, n-ai cum sa-i incurci. Si militenii cand se intorc in cazarma, ce se mai lauda. Ba ce i-am tras-o aluia cu bulanu pe spinare. Isi dezbraca hainele, le pun frumos in vestiare, isi iau hainele de civili si se intorc la femeie acasa. Dar a doua zi, diferenta iar apare, caci pe umerii lor atarna greu gradele. Si o sa vorbeasca de nesiguranta din trafic, de violatori si de hoti, si de talhari. Chiar au multe de zis. Trebuie luati in seama. Uneori au si haz: organul competent...

Da sus in ceruri troneaza Elefantul, cu trompa lui in marea somnului. El sta pe un glob de circ prea mic. Cu spinarea cocosata, incordat si ghemuit ca intr-o sala de asteptare. Sta de parca asteapta sa iasa doctorul pe usa si sa ii zica: da, tu mai poti astepta. da, tu esti liber sa pleci. Un elefant intr-o camera prea mica. Si daca in camera mai e loc de un soricel? Da si o albina poate sa ia un elefant la fuga. Lumea asta-i cu susul in jos. Nici o autoritate. Nici o ordine. Nu domne, tara asta nu mai are nici o sansa. Nu vedeti ca toate merg prost? Politicienii fura, amantele inseala, hotii se imbogatesc si lenesii se satura. Unde-i oridinea si disciplina? Unde sfarseste pamantul si unde incepe cerul? Unde e Vlad-Tepes? Stefan cel Mare? Sa vina, sa puna ordine in tara...

Dar vai, ai vazut vreodata un copil suferind? Cum stau toti in jurul lui sa il inveselesc cu tot felul de jucarii? Te intreb eu, daca tot esti revoltat, unde e aici ierarhia? Un singur spin de trandafir il poate goli de viata. Ce fragila e carnea lui. Dar tot acel copil poate sa nasca imperii, daca prin minune boala nu-l rapune si sa-i trimita pe altii la munca de canal. Si apoi, nu te mai revolta pe cele sase milioane de victime. Asta e statistica. Cand spui sase milioane nu poti compara cu durerea unui singur copil. Nu, aici nu exista ierarhie. Aici totul se petrece individual ca o durere de masea. E o iesire pe care nu toti o gasesc, caci ea da inauntru. 

dragul meu Teofil

N-am cautat si nici nu caut  artisti, tablouri, sa descopar lucruri noi. A, nu, nu dintr-o sete de cunoastere. Ce-i aia, sete de cunoastere? Sa iti zic, Velasquez mi s-a descoperit prin Corelli si Iisus rastignit. La El Greco a fost verdele, dar ce verde... Klimt, am primit un album de la fratele meu. Botticelli imi aduc aminte ca a venit cu primavara. Erau multe papadii pe camp si o coperta in iarba cu cele trei Gratii. Dali, la Dali am ajuns mai mult obligat si oarecum legat de suprarealisti, de vis, de simbol, de semne si tot ce insemna comunicare. Frida si Diego, probabil la fel ca Dali si Gala, mai mult povestea . Am intrat oarecum in viata lor, astfel, nu aveam cum sa nu apreciez ceea ce este omul. Daca stau sa il ascult pe om, sfarsesc prin a-l iubi.

Mai mult decat o regina batrana intr-un palat ros de molii. Mai mult decat un tur cu casca la ureche prin nu stiu ce Muzeu. Arta poate fi tare plictisitoare. Apoi, nu caut raspunsuri. De ce sa fiu dezamagit inainte de vreme? Scriu despre arta pentru ca e un pretext. E alibilul meu. Asa pot sa filosofez, adica pot sa fiu eu. Cu tasta sau cu pensula, cu dalta sau cu mana, viata prinde forma si incepe sa fie. Incep sa iau fiinta si forma. Cand savurez o portocala, mi se descopera aceasta portocala, cu toate ca mai sunt si alte portocale. Nici existenta damnata, nici nevoia de exprimare, nici chiar singuratatea, ci fiintarea, adica minunea de a fi viu. Molustele exprima viata. Ramele exprima viata prin urma pe care o lasa in pamant. Pana si moartea se exprima pe sine prin viata.

Da, poti sa fii dezamagit de arta, sau de filosofie, sau de politicieni.  Eu nu am cum sa fiu dezamagit pentru ca nu caut raspunsul nici in arta, nici in filozofie si cu atat mai putin in politica. Acum pot sa ii citesc pe clasici! Ce ar mai fi sa iau barosul si sa sfaram ingerul din piatra? Ce dezamagire, poate chiar uimire, sa constat ca in piatra nu se afla nimic. Cum la fel as putea sa fac cu oglinda, crezand ca dincolo se afla raspunsul. Si nici in viata (ca biografie, istorie) nu se afla raspunsul pentru ca viata trebuie traita, iar ea se inchide cu formele ei o data pentru totdeauna. Cine ar putea sa-si faca istoria propriei vieti? Trecutul ramane in necunoscut ca si viitorul. Este adevarata aceasta deschidere, in care fiinteaza atat tehnologia, prin forme, cat si arta prin reprezentari.

Sa repet ca poate nu ai inteles. Fiintarea nu e modul in care fiinta ia cunostinta de sine, prin facultatea de a gandi, sau reflexiv. Atunci arta ar incepe si ar sfarseste o data cu istoria. In modul asta am face arta de dragul artei. Si filosofie de dragul filosofiei. Si matematici de dragul porblemelor. Arta o vad heideggerian nu hegelian. In aceasta deschidere, care este una artistica, s-au aflat culturi asa-zis primitive, non-istorice, care au lasat urme in pamant, ca ramele...Aceste culturi nu au facut arta pentru arta (ex. femeia sezand si ganditorul), caci se poate arta fara constiinta artei. Insa au exprimat ceva ce era adevarat,  au exprimat propria lor deschidere, care acum s-a inchis, s-a retras din lume. Iata, arta a fost in real, iar acum s-a retras in posibil, caci nimeni nu poate spune daca timpul exista si nu-i reversibil.

Asadar, nu ma intereseaza arta de dragul Artei. Nu asta inseamna dezinteresul artistic cu care se lauda artistii, pentru ca se cred cumva speciali si neintelesi. Ma preocupa arta la fel de mult ca ce voi avea maine la pranz pe masa. Caci exista si o arta culinara, si fara sa imi dau seama, ea exprima insasi esenta a ceea ce sunt, gandesc, respir si mananc. Abia cu sentimentul religios al papilelor gustative incep sa fiintez. Iata, mananc, si nu oricum, cu miros si cu gust. Iata, vad, si nu oricum, in culori si in sentimente, in trairi. Iata, lumea fiinteza in mine. Deci sunt viu, chiar daca nu-i un proces de constientizare. Caci as putea atunci sa reflectez doar la a fi viu, si sa nu ma misc din pat toata viata, ceea ce nu-i tot una cu a fi viu. Una e sa fii in real, alta e in posibil si virtual.

Ideal ar fi ca artistul sa se afle cu arta sa in real (nu insa si in realitate, atunci devine poza). Cand nu se poate afla in real, artistul rataceste in posibil printre miliarde de stele. Insa se pune intrebarea prin ce minune posibilul trece in real? Iar aici nu stiu cum sa raspund. Probabil ca asta e misterul existentei. Cum e posibila viata? Nu pot sa stiu. De ce lumea arata asa si nu altfel? De ce realul capata forma asta si nu alta? De ce exist? De ce noi doi ne iubim? Si intebarile pot continua. Arta insa nu isi pune false probleme. Ea exista indiferent de intrebari. Si daca spera spre o noua forma, ea devine adevar in momentul in care fiinteaza. Asadar, tot cea ce nu vine spre mine ca o deschidere, fie sub numele de Arta, nu ma intereseaza. Nu caut artisti, nu caut tablouri, nu caut Arta...Cand mi se deschide mie o Lume si nu altuia, atunci asta e harul meu, singurul adevar care conteaza.

Psihanaliza si Arta

Leonardo Da Vinci, Mona Lisa

Psihanaliza lui Freud nu putea sa nu fie aplicata in domeniul artelor, cel putin ca interpretare, daca nu ca metoda terapeutica.  In arta, datorita caracterului liber si de multe ori nemijlocit, inconstientul se dezvaluie fara sa fie cenzurat de constient in forme plastice. E de datoria psihanalistului sa descopere acele forme ascunse, care pot sa duca la o interpretare si la o intelegere atat a artistului cat si a operei.

In multe din teoriile sale, Freud a cercetat operele artistice (pictura, poeme, sculptua) pentru a isi sustine presupozitiile. De exemplu, complexul lui Eudip este revelat de panza lui Bronzino,  din 1545 in care apare Cupidon, Venus si Timpul. Cu toate astea, o opera nu poate vorbi singura despre sine daca nu este luat in calcul si autorul ei. In Psihanaliza si Arta, Freud aduce argumente pentru a revela personalitatea  lui Lonardo Da Vinci si opera sa.

Freud pleaca de la autor spre opera, ci nu invers. Copilaria, visele, dezvaluirile, insemnarile din jurnal, biografiile sunt materiale foarte importante pentru intelegerea operei de arta. Prima amintire pe care Leonardo o are inca de cand era copil, il face pe Freud sa faca noi descoperiri si sa elucideze misterul lui Leonardo si al operei lui. Despre viata lui intima nu se stie prea multe. Insa din diferite insemnari se poate contura un profil.

In prima perioada a varstei, Leonardo a fost crescut de mama sa pana pe la 5 ani. Apoi, a fost adoptat de tatal sau, si crescut de mama vitrega.  Insa prima perioada din viata pare ca si-a pus amprenta pe tanarul Leonardo. Mama si-a revarsat toata iubirea ei asupra copilului. Datorita acestei iubiri excesive, Freud considera ca personalitatea si viata lui Lonardo au fost puternic dominate de imaginea mamei.  Ipoteza este sustinuta de un vis sau o amintire din copilaria timpurie a lui Lenoardo. Un vultur vine la gura acestuia si ii atinge buzele cu coada. Acest simbol, coada, organul sexual barbatesc, cat si dorinta autoerotica de a fi obiectul adorat pare a duce la ipoteza ca Leonardo era un posibil homosexual pasiv.

In privinta asta Freud aduce mai multe argumente. Simbolul vulturului ca pasare de sex feminin, dar care se reproduce singura vine din Egipt si era larg raspandit in evul mediu. Astfel, lipsta tatalui pana pe la 5 ani este inlocuita cu acest simbol, in imaginarul colectiv vulturul fiind o pasare care se poate reproduce singura. Freud se intreaba cum e posibil ca acest simbol feminin sa capete valente masculine cum ar fi coada. Si aici raspunsul pare a veni de la placera suptului, de la sanul care alapteaza, de la sarut, dar si din miturile zeitatilor androgine care atribuie femeilor penis. 

Este putin probabil ca Lonardo sa fi imbratisat o femeie patimas, cu dorinta. Din insemnarile lui se stie doar ca privea actul sexual ca pe ceva dezgustator. Pe vreme cand lucra in atelierul lui Verrocchio a fost acuzat impreuna cu alti tineri de practice homosexuale. Ca maestru, Leonardo s-a inconjurat de tineri frumosi pe care i-a luat in atelierul sau ca modele sau ca studenti. Nu conta prea mult talentul lor, dovada ca nu a format o scoala de pictori de prima mana. Cu toate astea, Freud nu sustine ca Leonardo avea o viata homosexuala, ci doar ca e posibil ca aceste tendinte sa fi fost sublimate pana la autosuficienta.

Freud admite ca Lonardo a avut candva un libidou activ, in copilarie. Insa cu timpul si-a gasit o forma de sublimare in alte activitati. Astfel energiile care puteau fi distructive s-au dovedit a fi creatoare, atat in arta cat si in dorinta lui de cunoastere. Deci, o investire a libidoului in actul cunoasterii  a pus in plan secund dorintele si activitatea sexuala a lui Leonardo. Poate ca forta psihica poate fi convertita fara nici o pierdere in diferite forme de activitate intelectuala si asta fara a deveni nevrotic, admite Freud. 

Relatia cu prima mama, cat si cu a doua este evidentiata, in opinia lui Freud, in tabloul Fecioarei cu copilul si mielul si Sfanta Ana. Cele doua mame din viata artistului, privirea lor blanda si induiosatoare, Sfanta Ana priveste cu simpatie la chipul Fecioarei, ca si cum l-ar incredinta pe micul Iisus acesteia. In acest tablou Freud vede cele doua mame din viata artistului cat si relatia lor cu el. Chiar daca inclinatia speciala a lui Leonardo pentru refularea instinctelor si capacitatea lui de sublimare a instinctelor primare este uitmitoare, in a doua parte a vietii sale, aceste pulsiuni aveau sa apara intr-o noua forma plina de inovatie in opera sa.

Aceasta dorinta infantila avea sa fie redescoperita mai tarziu in chipul Mona Lisei.  Zambetul misterios care apare in mai toate operele lui Da Vinci nu-I decat zambetul mamei, care cu atata iubire il proteja si il iubea.  El va ramane fidel acestei iubiri o data ce a redescoperit-o si o va picta atat in chipul Mona Lisei cat si sub chipurile Fecioarei. Aceasta sete pentu cunoastere care a pornit din copilarie, din dorinta de a cunoaste actul procrearii, pare sa faca din Leonardo mai mult un asexuat decat un homosexual pasiv. 

In Psihanaliza si Arta(ed. Trei,1989), Freud aplica teoria psihanalitica formelor si creatiei artistice. Este o abordare care pleaca de la artist spre opera.  Mai  bine zis, este o incercare de a face din teoria psihanalitica o metoda aplicabila in diferite domenii. Astfel toata interpretarea trebuie sa duca spre aceeasi concluzie. Insa, daca cititorul admite o data cu Freud ca nimic nu-I intamplator in psihanaliza, atunci e o metoda ce se poate aplica diferitelor opere, intregind imaginea de asamblu prin intuitie cu noi sensuri si noi descoperiri.

Daca autoritatea paterna a regasit-o intr-un Lodovico Sforza la Milano si mai apoi pe Francisc  I in Franta, de ce nu a gasit o autoritate si sub forma materna? Sau probabil ca a ramas sub chipul enigmatic al Mona Lisei... Sa fie tocmai aceasta frica de a picta, fuga spre stiinte si spre cunoasterea naturii, o forma de refulare? E posibil tinand cont de celebra lene cu care picta. La Mona Lisa a lucrat patru ani, ca si cum ar fi tras de timp. 

despre adevarul artistic

D.M. Ulmu 2013

In Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir judeca moravurile poporului nostru uneori aspru, alte ori ingaduitor. Cand judeca in orizontul balcanic, toate acele vicii devin virtuti. Cantemir Printul Modaviei spune, "romanul se arunca cu vitejie in lupta si incepe cu mult entuziasm" pe cand Cantemir Academicianul observa ca " nu prea e consecvent, o ia la fuga cand da de greu". Alte ori e omenos, dar prea mandru si laudaros. Batatura e simpla si maturata, insa face baie doar la botez cand senaste si cand moare. Scrisa pentru un european, n-ar sti ce sa creada. A cui sa fie bipolaritatea, si care-i adevarul?  

Dimitrie Cantemir ar lauda neamul, dar nu poate pentru ca dragostea de adevar nu-l lasa. De ce nu poate? Pentru ca are alta masura de a judeca. Are si o gandire occidentala are si dragoste de tara. El vrea ca si noi sa participam la Istorie. Sa nu mai lasam lucrurile sa curga de la sine. Cand il lauda pe moldovean, il lauda pentru aceleasi lucruri pentru care il blameaza. Cum e posibil asta? E posibil pentru ca judeca din alta perspectiva in dragostea de tara. Adevarul statisticilor sau adevarul artistic? Sa facem topuri cu cea mai fericita tara din lume? 

Adevarul din strada ne spune ca tiganii trebuie sa fie integrati, insa dragostea pentru tara ne spune ca un tigan imblanzit e un tigan mort. Ce ar mai insemna atunci hazul de necaz, bascalia si mistoul, pisica neagra pisica alba? Unii sunt civilizati si bine educati, insa noi avem naiul si pizda, adica intoarcerea la origini, adica nimicul. Dragostea de adevar face din om un jandarm, pentru ca el iubeste sincer disciplina, insa adevarul artistic sfideaza temnitele si lagarele de concentrare, sfideaza cele sase milioane trei sute patruzeci si trei de victime si rade de tine. 

Intre dragostea de tara si dragostea de adevar. Exista un adevar dublu aflat in raport de si/si, niciodata de sau/sau. Caci ultimul e ori cu noi ori impotriva noastra. Ori la bar ori la spital. Omoara spiritul. Tu ce muzica asculti? Adevarul asta este numai al unora. Adevarul care nu vede culorile dintr-un tablou. Este un adevar masurabil si eficient. Un adevar al majoritatii si unul al legitimitatii. Un adevar al bisericii. Numai adevarul artistic se afla intr-o lume reala. 

Aici, in adevarul artistic, pot sa te intreb: cine esti tu? Si de-aici, dar si de-aici, si din tarana dar si din lumina. Si din roua diminetilor dar si din sudoarea fruntii. Si din tata si din mama. Si din evreu si din tigan. Si cate putin din parfumul fructele,din mustul pamantului. Iata, din carnea frageda de caprioara uscisa pe inserat, cresc pulpele si sanii, ochii si buzele. Pentru ca esti carne si ai nevoie de soare. Pentru ca esti tate si fund, cum prea bine poti sa fii ceva mai mult. In adevarul artistic nu-i loc de regrete. Ai fost si/si.

Mitul omului diferit din antichitate si pana astazi

Lucian Boia, in cartea sa publicata in 2004 si reeditata in 2011, Intre Inger si Fiara, trece in revista formele pe care imaginarul colectiv le-a luat de-alungul timpului si influenta in perceperea celuilalt ca fiind diferit. Mitul omului diferit din antichitate si pana astazi este o calatorie cronologica in mentalul si imaginarul omului de-alungul a mai multor veacuri. 

Este o calatorie lejera, usoara, ca intr-un basm cu zane, pitici, cefalopode, centauri, semizei, zmei si alte infatisari,  aflata cand aproape de idealul unei lumi perfecte cand la polul opus al barbariei si dezordinii.  Lucian Boia in cartea sa are mai multe criterii dupa care omul diferit este perceput de catre celalalt. Pimul criteriu de la care porneste este centrul. Cu cat ne indepartam de centrul (in antichitate cetatea), cu atat granitele dintre om si natura dispar, devin flexibile.  In centru este omul dotat cu ratiune si intelegere. Cu cat se departeaza de acest centru, spre periferia lumii, cu atat celalalt este mai diferit de lumea cunoscuta.

Astfel sunt reiterate de-alungul timpului mituri care se repeta, atat prin latimotiv cat si prin imaginarul asemanator diferitelor popoare si epoci. De la mitul oamenilor uriasi pana la mitul oamenilor pitici. De la mitul unei longevitati care atinge mii de ani pana la cele al carui ciclu de viata nu depaseste sase ani.  Nici toposul geografic nu scapa imaginatiei. Asadar cu cat periferia devine mai incerta, cu atat ea e invaluita in ceata, in paduri luxuriante, cu pomi uriasi sau munti de aur, intr-o lume a inghetului sau a toridului, deci aflata la antipozi, la extreme. Lucian Boia mai observa mitul varstei de aur care se impleteste cu utopia unei societati perfecte, asadar mitul Paradisului Pierdut.

Ca si occidentalii,  celelalte popoare din extremul orient, arabii, chinezii au o “parere” (se poate numi mitologie?) nu foarte diferita si la fel de bogata in imaginatie cu privire la omul diferit.  Si acestia il vad ca traind mult sau putin, urat sau frumos, mic sau inalt in functie de departare sau apropiere. Toate privesc spre un taram al fagaduintei, unde hrana este din abudenta si unde nu se duce lipsa de nimic.

Imaginarul trece dincolo de timp. Asadar Boia observa in filmele SF si in goana dupa OZN si extraterestrii aceeasi teama si curiozitate a omului modern fata de necunoscut. Si astazi existand un mit al unui El Dorado, al unei noi planete pierduta in galaxie. Aici apare imaginarul, dar fara o functie anume, ci doar ca un joc ludic, ca o imaginatie a mintii care nu poate intelege ceea ce pare a fi diferit.  Ii lipseste dimensiunea transcedentala, caci mitul la Boia nu-I decat o plasmuire si o inventie care a fost necesara sa umple un gol informational si teama de necunoscutul. Astfel,  aceasta carte am putea sa o intitulam foarte usor, Vanatorul de Mituri.

Autorul insa nu aminteste deloc de determinatiile psihologice sau de motoarele inconstiente care au alimentat acest imaginar de secole. Ci se rezuma sa le enumere ca si cum ar fi niste superstitii de care omul nu vreau sau nu poate sa scape. Astfel face mai mult o suma a miturilor decat o explicatie ontologica, cum ar fi de exemplu la Eliade sau Jung, o abordare calitativa ci nu doar cantitativa cu privire la mit. Pentu Boia mitul este doar mit, iar functia lui nu poate fi decat una imagologica, pornind dintr-un imaginar al caror umbre isi au originea in fantezii, in infantilismul unei varste, sau al unei epoci. Asa apar povesti cu privire la canibalism, exploatarea barbatilor de catre femei, la practici sexuale si orgii si alte mituri care, exhaustiv si cantitativ, ne par la fel de ciudate astazi.

Lucian Boia trece insa prea repede peste Sfantul Augustin, care il vedea pe celalalt, desi diferit, totusi cu caracteristici umane. Nu face insa si o istorie a omului putin diferit, nu-i aminteste pe cei care sustin ca celalalt este asemenea lui. Crestinismul avea sa schimbe putin cursul imaginarului si sa priveasca pe toti ca fiinte descendente din Adam. Diferenta fata de celalalt continua sa existe impreuna cu crestinismul in Evul Mediu, evreii, vrajitoarele si ereticii erau considerati ca fiind diferiti.

Cred insa ca acestei abordari ii lipseste un lucru foarte important si anume, functia simbolica a mitului. Chiar daca cele mai multe mituri au fost intelese adliteram, nu putem sa nu acceptam si o interpretarea a lor simbolica, chiar la omul primitiv. Istoria religiilor a aratat ca omul facea o diferenta intre lumea reala si lumea interioara si ca granitele chiar daca nu par a fi bine delimitate, ele exista. Caci, cei oare aceasta abordare istorica si exhaustiva daca nu o alt fel de mitologie, si anume, mitul omului primitiv ca om diferit de omul stiintific?

Se ridica intrebarea, are imaginatia puterea de a crea un Mit, sau este doar o simpla inchipuire pornita dintr-o imagine hiperbolizata? Caci un mit are o functie de integrare si una sacra, ci nu este doar o imaginatie prea bogata, care se revarsa dintr-o simpla fantasma.  O abordare psihanalitca ar privi aceste mituri nu doar ca pe o realitatae fizica, ci ca pe una sufleteasca. Cu alte cuvinte, cand Herodot vorbeste in Istoria sa despre Geti, nu se stie daca acesta poate fi numit Mit, cat o imaginatie individuala.  Caci mitul inainte de toate trebuie sa fie colectiv si universal, el poate sa devina chiar ritual. In acest caz ar trebui sa facem o diferentiere clara si sa nu mai numim o data cu Boia mit tot ceea ce pare a fi doar imaginatie.   

Sentimentul lasat de lectura cartii este acela ca lumea e irationala, si ca tot ce e irational trebuie devalorizat. Boia ii priveste pe cei cu un imaginar bogat la fel de diferiti fata de un cercetator obiectiv, lipsit de orice prejudecata. Omul stiintific nu difera de omul primitiv care crede in zane si zei. Poate ca mitul inseamna mai mult decat imaginar. Poate ca mitul a fost deghizat in imagini care nu au ne-aparat o functie de referentialitate. Adica, mitul Biblic cu privire la Ingeri sau spirite, nu trebuie sa corespunda lumii materiale. El are o realitate interioara, pur psihologica. Si cine poate nega astazi faptul ca pulsiunile libidoului nu se pot tranforma in adevarati demoni ?

Imaginea Paradisului Pierdut nu trebuie sa aiba ne-aparat echivalent intr-un paradis terestru, desi e adevarat ca multi l-au cautat. Dupa schema lui Boia, ar trebui sa traducem tot ceea ce pare a fi simbolic din miturile universale in imagine corespondenta.  Ceea ce lipseste acestei carti, in opinia mea ca cititor, este poeticul. Mitul este vazut prea instrumentalist, prea imediat si prea facut sa raspunda unor nevoi urgente.  Cel putin, Mitul lui Boia Lucian… Pe cand poeticul integreaza miturile si nu ii dau ne-parat un caracter de realitate fizica, cum este perceput de autorul cartii. Mitul nu e doar o simpla superstitie. Cred insa ca oricine poate reinventa lectura, asadar se pot  gasi si alte abordari ale textului.

Evenimentul ca argument istoric in constructia sistemica

Photo. D.M. Remember the 5th of November

De la spiritul științific de azi și până la mituri, omul a încercat de-a lungul timpului să caute o legătură între fapte, evenimente și lucuri. Prin fiecare poveste mitologică, omul dă sens existenței sale și face din haos, sau din spațiul amorf, eterogen al Lumii, un logos. Numai în preajma acestui Logos el poate să trăiască și să acționeze. Stelele, oracolele, semnele din natură, toate sunt indici ai faptului de a acționă sau de a nu acționa. Marinarii invocă divinitatea mării, preotii consultă oracolele, iar conducatorul puterea Zeului.

Deși filosofia este diferită de mituri și marile religii, sau cel puțin se caută o diferențiere, o autonomie, un lucru e însă cert: la origini, filosofia și ea căuta un Logos, un Topos al Lumii date. Nu în ultimul rând, istoria caută un Logos în masa nedefinită a evenimentelor istorice. Această căutare a unei substanțe care leagă faptele și lucrurile, care dă un sens omului prin faptul că sortează și clasifică, unifică și pune ordine în Univers am putea-o numi o data cu Hegel, Spiritul Universal. Sau, în temrenii filosofiei idealiste sau chiar ai teologiei, Adevărul. 

 

Pentru Hegel (1963), Lumea nu poate fi concepută fără acest Adevăr. El nu se confundă cu adevărurile. Adevărurile pot fi ale unei epoci sau ale unui spațiu izolat geografic. Pentru Hegel, Adevărul e o esență care este cuprinsă în Spiritul Universal (Hegel, 1963: 15). Istoria apare ca o serie de evenimente care se succed în mod accidental, ca fapte izolate.(Hegel, 1963:18) Însă, la Hegel trebuie să existe o legătură care nu poate fi dată decât de timp. Iar această legătură în filosofie se numește Istoria Filosofiei. 

Bănuim şi recunoaştem în ea o legătură necesară, legătură în care diversele evenimente îşi au poziţia şi relaţia lor particulară faţă de un scop şi de scopuri, cîştigînd a stfel o anume semnificatie. (Hegel, 1963:18)

Faptele istorice, sau în filosofie filosoful, sunt puse în umbră. Ele nu sunt atât de importante în comparație cu sensul pe care îl au. Un filosof este mare cu cât exprimă mai mult lucruri general valabile. Un artist este un artist mare cu cât se desubiectivizeaza, pentru a lăsa astfel să lucreze în el Spiritul Universal, adică Adevărul absolut. Același lucru se întâmplă și cu poetul sau scriitorul. Asadar, spune Hegel(1963:14), “in istoria filosofiei produsele sunt cu atât mai excelente cu cât ele pot fi socotite mai puțin merit al individului particular și cu cât aparțin mai mult gândirii libere.”  

Hegel nu sugerează întoarcerea la cultura orală și la eroul colectiv sau la creațiile anonime. Însă, un adevăr este mai aproape de Spiritul Universal cu cât el exprimă un sens general. Dispariția autorului nu înseamnă desubiectivizarea eului, pentru că un artist poate fi subiectiv și să exprime un adevăr general. Cu cât caută mai mult în el acele adevăruri generale, cu atât el e mai obiectiv.

Ceea ce aparține substanței, artistul a dat-o cu totul operei lui, lui însăși însă că o individualitate determinantă, nu și-a dat în opera sa nici o realitatea. Artistul face deci în opera lui experiența că el nu a produs o esență identica lui. (Hegel 1979:18).

Hegel admite că omul nu poate învăța nimic din istorie. Faptele istorice sunt atât de diferite și diferă de la o epocă la alta, de la un stat la altul, sau de la o cultură la alta. Dar ceea ce este semnificativ în istorie, spune Hegel, este relația, legătura faptului cu ceea ce e general. A avea înainte noastră acest general înseamnă a prinde semnificația lucrului. (Hegel, 1963:18) Viitorul este imprevizibil. El nu poate fi prezis tocmai datorită faptului că istoria poate să evolueze în mai multe direcții. Dar trecutul rămâne acolo, și este de datoria noastră să găsim acea legătură între fapte. 

Astfel, Hegel încearcă să găsească o logică a tuturor marilor evenimente, a sistemelor și doctrinelor filosofice, a nașterii marilor culturi. (Jacques, 1988). Istoria nu mai e o colecție de evenimente fără logică atunci când este redobândită viziunea de asamblu asupra istoriei. Faptele nu mai apar doar juxtapose sau successive, ci se observă continuitatea și discontinuitatea lor, leagatura sau ruptura. (Jacques, 1988 :104) ȘI această discontinuitate pentru Hegel înseamnă sensul istoriei. Discontinuitatea sau continuitatea între sisteme are un sens. Pentru Hegel, mulțimea de fapte obiective, în fiecare epocă, este guvernată de un Determinat Absolut, care le conferă unitate, acesta este Spiritul (Hegel 1963:103).

Ceea ce stă la originea tutuor operelor și tutror acțiunilor eroice ale acestui popor este Spiritul său, spiritul unui popor, spiritul Național: Volksgeist. (Hegel 86-78)

Pentru a vedea cum este posibilă această legătură între fapte și evenimente total diferite, separate de timp, este necesar să aflăm de unde se formeaza presupozitiile filosofice ale lui Hegel. Într-o scriere din tinerețe, Viața lui Iisus, Hegel (1995) spune că rațiunea pură, nespususa îngrădirii este Divinitatea. “Planul lumii în genere a fost astfel ordonat după Rațiune, căci numai rațiunea este aceea care il invata pe om să-și cunoască menirea și țelul absolut al vieții sale.” (Hegel, 1995:11) Cu alte cuvinte, dacă există o rațiune care guvernează natura, trebuie să existe și o rațiune care guvernează mersul omului și devenirea ființei. Iar această rațiune se poate numi mai simplu, Dumnezeu.

Dacă nu se poate învăța nimic din istorie, așa cum spune Hegel, deoarece fiecare epocă are împrejurările ei specifice, constitue o situație unică, atunci la ce mai e necear să găsim un lucru care să lege faptele istoriei sau să lege sistemele între ele? La Hegel, dacă l-am înțeles eu bine, istoria filosfiei se transformă în istoria gândirii. Așa cum o Istorie a Religiilor poate să însemne și o Istorie a lui Dumnezeu. În această istorie a lui Dumnezeu se poate observa ideea de Dumnezeu și cum s-a transformat ea de-alungul timpului. Acest process de transformări successive Hegel îl denumește Devenire. Omul devine, și cu cât devine el este mai aproape de Spiritul Universal. Această devenire se poate observa în artă. Este o devenire spirituală prin emanciparea formelor. Mai puțină materie în formă înseamnă mai mult spirit. Și Hegel dă exemplul artei și filosofia elenă spre deosebire de formele pline de materialitate ale egiptului (Hegel, 1997).

 

Omul devine conștient de sine. Iar această idee nu se regăsește la Hegel neapărat sub numele de progres așa cum este cunoscut astăzi, ci mai degrabă de superioritate a unei culturi asupra alteia în toate privințele (Hegel, 1997:53).  Pentru că unele culturi sunt mai evoluate decât altele în opinia lui Hegel op.cît. Istoria filozofiei, spune el, €"nu ne  infatiseaza deci devenirea unor lucruri straine, ci aceeasta devenire a noastraƒ, devenirea științei noastre." (Hegel, 1997:16) Astfel, filozofia este sistem in dezvoltare , tot astfel este și istoria filozofiei. ( Hegel, 1997:38)

Așadar, evoluția în viziunea lui Hegel inseaman îndepărtarea subiectului de obiect. Cu cât o idee contine mai puțin din lumea materială, cu atât ea e mai aproape de Adevar. Omul iese din natură și devine conștient de sine. Existențialiștii aveau să vadă în această ieșire tocmai decadera omului. Ieșirea lui din Paradis. O cădere în existența (Camius, 2002), ci nu o intrare de bună voie sau o cucerire a spiritului cum o vede Hegel. Această cădere în existent îi aduce omului îndepărtarea de spiritualitate, ceea ce poate fi chiar o degradare a lui. Omul pierde contactul nemijlocit cu natura și obiectele. Această îndepărtare de obiect, pe care Hegel o vede ca o emancipare a spiritului, la Mircea Eliade (1994) înseamnă tocmai desacralizarea lumii. Însă, în ambele cazuri drumul pare a fi ireversibil.

Devenirea este o transformare, însă una calitativ diferită. Întruchiparea acestor trepte constitue spiritul popoarelor ce aparțin istoriei universale (Hegel, 1997:53). “Istoria universală arată numai cum spiritual ajunge treptat la conștiință și la vrerea adevărului, conștiința mijește în el, iar el găsește puncte nodale, ajungând în cele din urmă aconstiinta deplină (Hegel,1997:53)”. Numai schimbările din domenuil spiritului se naște noul.  O adevărată capacitate de schimbare, și anume una spre mai bine, o înclinație spre perfectibilitate. 

Așa cum observă și, Jacques Da €Hondt, in Hegel și Hegelianismul, (Iași, 1988), O perioadă isotrica se distinge prin supremația unui popor. Acest popor se situează deasupra altora, în toate prinviele: o epocă greacă se distinge de o epocă română sau de un secol al lui Ludovic al XIV-lea. Toate  acestea aparțin adolescenței Spiritului Lumii.

Procesul devenirii cuprinde însă toate etapele devenirii “asa cum planta nu se pierde într-o simplă schimbare nemasurata” (Hegel, 1997: 32). Este o evoluție a spiritului, dar care depinde de toate celelalte etape. Iată de ce sistemul poate fi integrat într-o Istorie a filosofiei. Pentru Hegel un sistem derivă din alt sistem. În termeni plastici folosiți și de Hegel, fructul nu poate fi mai puțin adevărat decât floarea care a fost. Seva ar fi Spiritul care leagă aceste sisteme. În esență, toate au aici de-aface cu Spiritul Universal (Hegel, 1997:15)

Astfel filozofia este sistem în dezvoltare , tot astfel este şi istoria filozofiei ; şi acesta este punctul principal, conceptual fundamental pe care-l va înfăţişa prezenta expunere a acestei istorii. (Hegl 1997:38)

Istoria reconstrucţiilor noastre, aşadar, este istoria fiinţei noastre. Rezultînd istoric, sîntem sinteză a istoriei ca un sistem de sisteme sau ca Întreg care reproduce în sine şi pe orizontală (cartografic, parcă) totalitatea structurată. (Vladutescu, 1990:9)

Pentru Hegel, fiecare filosofie a fost și este necesară. Fiecare filosofie decurge din cele precendete, deci nici una nu a pierit, ci le cuprinde ca un întreg.( Hegel 1997:44) Și fiecare filozofie trebuie să fie negată de cealaltă după formula tezei și antitezei. Ideea de devenire la Hegel este esențiala pentru a înțelege faptele istorice și sistemele filosofice. Însă această devenire nu este văzută doar ca o simplă transformare. Ci mai degrabă ca o evoluție a spiritului. Folosind exemplul lui Hegel, după același model, floarea este doar o etapă în evoluția fructului. Numai fructul este cel care înțelege floarea, pentru că în timp el este situat mai departe.

  

Deși nu se spune în mod explicit, elemenul cheie pentru a lega faptele între ele este cronologia. O istorie nu poate fi decât cronologică. Ideea de povestire, de ilo tempore specific miturilor aici dispare. Timpul trebuie să fie bine definit și încadrat. Anul în care un eveniment are loc este essential, chiar dacă în lume, pe alte meridiane ale globului există un alt mers al timpului, timpul istoric pare a fi general și universal. Cum se împacă secolul I din China Antică cu secolul I al Romei Antice, nu contează, atât timp cât ambele pot fi puse pe aceeași axă a timpului. Ba este chiar dovada că una este la un timp mai evoluată decât alta, ca și cum timpul este același pentru toți, o constantă. Dar și această cronologie pare a fi o simplă convenție, un sistem de referință.

 

Astfel încadrate în timp faptele și evenimentele trebuie să se îndrepte spre ceva. Iar aceast sens este sensul devenirii. O devenire care la Hegel(1979) este una a existenței. Omul intră în existența, printr-un salt ontologic, și ia cunoștință de specificul lui prin gândire ca facultate specifică acestuia. Aici apare filosofia, spune Hegel (op.cit) care se deosebește de mituri prin conștientizarea gândului, se deosebește chiar de religiile orientale, care nu au un sistem filosofic . Așa apare ideea că faptul istoric și sistemul nu mai pot fi izolate, ci intră într-o concepție mai largă asupra Lumii. Bineînțeles că această dorință a fost specifică filosofiei, de a lega totul într-un sistem complex. Și orice construcție filosfica riguroasă are propriul ei sistem. 

 

Idea lui Hegel asupra istoriei și actului creator insipra o oarecare fatalitate. Omul nu face istoria, ci istoria îl face pe om. Filosoful exprimă o idee generală a spiritului în care trăiește și crează (Volksgeist). Artistul este produs al Spiritului Universal și exprimă o etapă în devenire, spre adevărul absolut Așadar, ce rol mai are aici faptul și evenimentul istoric? Dar voința omului și individualitatea insului? Dacă omul nu face istoria, atunci el este un simplu instrument prin care se manifestă Spiritul Universal.  Din acest motiv, la Hegel, chiar dacă există discontinuitate, aceasta nu poate fi irațională. Dacă nu exista un Alexandru Macedon, acesta trebuie să se nască cu necesitate. Spiritul acelei vremi pregătea veniea unui Macedon.

Spiritul poporului reprezintă el însuși decât o individualitate în mersul Istoriei Universale. (Hegel, 1997:53) 

Care este semnificația faptului și a evenimentului istoric? Cum se poate găsi o legătură, și cum am putea să justificăm această legătură între fapte istorice diferite, între epoci diferite și mai ales să legăm lacunele și golurile istoriei? Care mai este rolul individului/autorului în acest sistem? La această întrebare vom răspunde în a doua parte a eseului. Căci, de această întrebare depinde însăși ideea de Spirit Universal sau de Istorie a Filosofiei. Dacă sunt ele necesare, dacă nu cumva istoria filosofiei nu-I decât o altă filosofie. Poate oare omul cunoaște ceva din faptele istoriei, din trecut? Ce importantă mai are evenimentul istoric și autorul?

Philippe Aries în lucrarea, Timpul Istoriei, (1997:224.) constată că “Anticii s-au alăturat Modernilor în jurul noțiunii de progress, așa cum a apărut ea în Voltaire in Eseu asupra obiceiurilor și spiritului națiunilor. Simțul continuității străbate sub formă infantile și tenace a prgresului. De la Voltaire și continuând cu Hegel a luat naștere o contiinta a continuității și evoluției societății de la simplu la complex. Dar din punctul de vedere al lui Aries, acestei evoluții îi lipsește un elemen important și anume: “simtul deosebrii dintre epoci”(Aries 1997:225). În opinia autorului, civilizația noastră nu este comparabilă cu cele mai vechi civilizații, nici măcar cu cea care a precedat-o. Istoria este legată în primul rând de conștiința prezentului.

La fel ca Hegel, explorarea trecutului l-a condus pe Marx (apud. Aries:1997) la reducerea istoriei la legi esențiale. Numai că la Marx istoria se repeat în mod riguros în timpul duratei evoluției. Pentru istoricul marxist, trecutul repetă prezentul, dar în condițiile economico-tehnice diferite. El ajunge să studieze istoria doar pentru a sublinia  aceste repetiții” (Aries,1997:5). Pentu Aries, trectul este alteceva decât prezentul. Anumiți filozofi, spune el, precupati de istoricitatea epocilor noastre, consideră că prezentul însuși aparține trectului și este conceput că atare (Aries. 1997:55).

Așa cum observă Aries(1997:225), veacul al XVIII-lea este  caracterizat de simțul continuității, pe cand secolul al XIX-lea a descoperit diferențele de mentalitatea de-alungul diferitelor epoci.  Dacă Hegel vede în istoria filosofiei o continuitate a spiritului, și mai ales o evoluție, Levi-Strauss consideră că Istoria este un asamblu discontinuu, alcătuit din domenii ce se deosbecesc (apud. Aries, 1997). În completarea acestei idei PaulVeyne (Veyne:1999) consideră că orice fapt este istoric, prin urmare istoria nu există. Istoria în opinia acestuia poate fi incoerentă, are lacune și goluri, faptele nu au o mărime absolută, apare noțiunea de nonevenimential. Astfel, istoria este lipsită de metodă, ea nu explică nimic.

Si Constantin Noica(1991), in jurnalul sau de idei observa cat de mult inseamna ideea de organism pentu filosofia trecuta la Schelling si Hegel. Asadar, pentru acestia, totul e altceva decat partile. Pentru Noica, aceasta gandire nu a fost decat o treapta, deoarece organismul nu se distribuie fara sa se imparta (doar viata). Devenirea de la embrion la ghinda nu e logica. Deci “fiecare celula a organismului contine toate genele prin care s-ar putea recrea organismul intreg” (Noica:1991:295)

Această teorie are propria ei legitimitate atunci când se decide arbitrar care fapt este istoric și care fapt nu este istoric. Din această masă nedefinită a istoriei, se alege un eveniment. Acest eveniment conduce la alt eveniment care pare semnificativ. Se poate spune că istoricul filosofiei este precedat de o filosofie latentă atunci când încearcă să cuprindă într-un sistem toată evoluția gândirii. Aceasta se poate confunda cu însăși filosofia, cum bine observă Hegel (1963) că nu se poate istoria filosofiei fără a face filosofie. Filosofia latenta a filosofului pare a fi sistemul integrator. De ce nu, se poate vorbi chiar de o nostalgie care tinde să unifice contrariile, care tinde să pună ordine în univers și să dea un sens. Astfel, istoria filosofiei nu se deosebește de rolul miturilor care are rol unificator.

De-alungul timpului s-au impus doar acele evenimente care au alimentat imaginarul colectiv (Le Goff, 1991). Restul au fost uitate sau șterse de ploi. Atunci, poate fi istoria o dovadă a trecutului nostru? Dacă nu istoria prin fapte, poate că arta va vorbi mai mult generațiilor viitoare despre omul de azi. Așadar, Istoria se transformă în Imagologie. Istoria propriei vieți, ca și cealaltă istorie, intră într-un fel de imaginar și mit. Ea se amestecă cu trăirile prezente. De aceea o Ucronie poate fi la fel de reală ca Istoria, căci prezentul crează continuu trecutul. Istoricul se introarce în trecut ca să resolve anumite probleme. Psihologul se întoarce la memorie ca să se împace cu propria istorie, și asta e amintirea.

Neagu Djuvara (2010) crede că la reconstrucția istoriei se află tehnici înrudite cu mecanismul amintirii. Cine nu a căutat în sine anumite fragmente pentru a motiva ratiuniule unui act recent? De ce am procedat așa și nu alfel? De ce am gândit așa la acel moment? Caut să mă justific sau caut adevărul? Se poate Adevăr fără justificare? Nu intră el în context? Procesul de reconstituire a istoriei este foarte dificil. Fapt cu atât mai complicat când vine vorba de o poveste de dragoste.

De multe ori Revoluția Franceză ia ca punct de cotitură în Istorie Căderea Bastiliei. Dar din punct de vedere strategic și militar, Bastilia era o închisoare fără prea mare importanță. 5 Noiembrie, ziua in care s-a incercat incendierea parlamentului, putea sa fie in Istoria Marii Britanii ceea ce e astazi Bastilia pentru Franta. De ce acest eveniment nu a facut istorie, cu toate ca a ramas in memoria colectiva? A fost totusi un eveniment la fel de insemnat ca Partida Ceaiului pentru America. Istoria poate fi plină de însemnătate, dar și lipsită de însemnătate (Noica:1993).  Dacă istoria nu poate da socoteala de specificul omului în Lume, atunci poate da arta. Arta din stradă, prin caracterul ei efemer se adresează lucrurilor actuale. Ea nu vrea să reziste peste ani. Ea critică sistemul și prezentul. 

Reconstituind să zicem zidul Berlinului vom vedea pe el desene Graffitti. Vom reface după acele piese toate ideile anti-consumeriste, căci deja a fost depășită societata egoistă și avară care se bazează pe consum. Cei mai mulți își vor face o imagine "aproape reală" despre ce înseamnă viața secolului XXI. Nu doar că vor aduce un plus de interpretare fenomenului artistic, dar vor accepta că remanierea gândirii de azi se datorează tocmai acelui spirit al vremii anticonsumerist. Și, pe bună dreptate, arta stradală va fi mărturia istoriei viitoare și mai mult de  atât mărturia gândirii noastre, acelui spirit universal de care amintește Hegel. Dar ceea ce va scăpa istoricului și filosofului, căci vor fi totuși oameni ai istoriei, e că în timp ce o minoritate manifesta artistic sau milita politic, o mamă cumpără zarzavaturi din piață, doi tineri se iubeau cu foc, și cei mai mulți elevi studiau arta secolului XX și importanta dadaismul si criza existentiala  existentiale in preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial.

Este omul cel care scrie istorie sau Istoria il scrie pe om? Consider ca raspunsul tine de temperamentul fiecarui filosof. Sunt unii oameni care nu traiesc faptele si evenimentele cu atata intensitate, nu citesc ziarele si nici macar stirile. Astazi ca niciodata, fiecare om este chemat sa participe la istorie, sa voteze, sa protesteze. In timp se afla numai omul care isi asuma un rol Intemeietor. Asadar, omul politic se afla numai si numai in timp, pe cand agricultorul sta sub vremi.  

film, arta si sex

La Grande Belezza, Italia, 2013. Petrecerile, viata de noapte. Exista oare in toate Adevar? Poti gasi frumosul in ceea ce trece si-i efemer, in arta, in viata, in lux? Cauta frumosul si vei gasi placerea. Insa esenta, esenta a tot ceea ce este, unde este? Se pare ca ii scapa omului. Caci fiecare Adevar inchide in urma lui ca o usa. Saracia si luxul, foametea si opulenta, toate par sa fie adevarate in aceasta deschidere. Viata e deplina si in umbra si-n lumina! Totul e esential si totul e lipsit de esenta. Intre frumusetea unei femei si mizeria umana. Ce-i etern si ce-i efemer? O, da... viata chiar e Grande Belezza, fir-ar a naibii de viata! Maica Teresa...Dar ceea ce nu poate omul sa inteleaga trebuie sa ramana ascuns,  intru mister... Aici, in ascundere, omul nu poate patrunde. Sacrificiul ca treapta a unei intelegeri de alta natura de cat umana. 

Merele lui Adam. Danemarca, 2003. Poate o placinta de mere sa il faca pe un neonazist sa descopere adevarata fata a omului? Adica, bunatatea, prezenta, iubirea, fara sa disocieze ura, mania, razbunarea, instinctele primare? Poate fi omul Sfant si in aceeasi masura viu? Cum ar arata adevarata schimbare daca n-ar trebui sa schimbe nimic? Sa fie negare sau orbire, sa fie relitate sau fantezie, sa fie orice, numai sa fie. Nu, nimic din toate astea nu conteaza. Nu, nu iti taia mana daca ea te face sa pacatuiesti. Nu, nu iti scoate ochiul daca el priveste cu ura.  Daca il mai dai si naibii, cu atat mai bine. Pomul vietii sta acolo, pentru a cunoaste binele si raul. Ca esti bun sau ca esti rau, totul e sa fii fost iubit neconditionat de cineva. Apoi, poti sa ti-o iei in figura, ce mai conteaza? E un Don Quijote in fiecare om.

Joven y Alocada, Chile, 2013. Daniela este o fata cuminte. Ea provine dintr-o familie "respectabila" de evanghelisti. Daniela are un blog. Si pe blog scrie intr-un mod comic despre cum e viata ei sexuala intr-o familie de evanghelisti. Inceputul. Pierdera virginitatii. Mama care spioneza. Unchiul ei Pastorul Bisericii. Pula de care nu se poate atinge. Privirea Virginei Maria. Pasarica ei care e mereu fierbinte. Adolescenta si blogul. Fanii de pe blog. In fund. Erectia, miracolul lui Iisus. Pedeapsa. Matusa intelegatoare. Canceul matusei intelegatoare. Biblia, Biblia si iar Biblia. Sex, Sex si iar Sex. Iadul nu este o metafora. Canalul evanghelic TV Station. Omul lui Dumnezeu. Fata draguta. 6 luni de evangelizare. Sex, sex, mai mult sex. Santiago de Chile. Pisicuta ei. Botezul, o sa se boteze? Joven y Alocada.

Istoria Cerului. Lumea nevazuta

Însăși ideea de cupolă este o metaforă a Cerului. 

Materialitatea grea a cupolei parca pluteste in aer in zilele insorite.

Sfanta Sofia, Constantinopol. sec. IV

Această modă de a scrie istorii... Poate că de la Hegel ni se trage, dorința de a găsi acel Spirit care leagă o epocă de alta, o civilizație de precedenta ei sau o idee de alta. Astfel, Istoria Cerului trebuie să o gândim ca o devenire. Însă, o devenire diferită de cea a lui Hegel (1963). Pentru ca Istoria Cerului să fie posibilă, trebuie sa admitem ideea de devenire, dar nu ca o săgeată trasă din arc, de la simplu la complex, orientată în sus, ci cu sensul de Altceva.

Idea de Istorie a Cerului am preluat-o de la Noica (1993), în de Caelo.  Noica sugera că o istorie a cerului ar trebui să înceapă cu vederile egiptenilor asupra Cosmosului. Conform mitologiei egiptene, la început era o masă lichidă primordială pe care pluteau germenii tuturor lucrurilor. Când Sorele incepus să strălucească, pământul se turti și apele se despărțiră în două. O parte dădea mările, fluviul și pământul, iar cealaltă parte atârnând în Cer, și în ea pluteau astrele cerului împreună cu Zeii purtați de o curgere veșnică.

Pentru Thales lumea era o emisferă. Pitagora concepe pământul sferic, totuși, nemișcat și stând în centrul Universului, în timp ce Stelele stau fixe în sfera cea albastră. Omul lui Pitagora este învelit în cele șapte cercuri sferice. Euxodus se va strădui să ridice numărul sferelor la douăzeci și șapte pentru ca Aristotel să sfârșească la cincizeci și șase. Aristarc, autorul unui sistem heliocentric despre care se spune că era asemănător cu cel al lui Copernic, nici el nu neaga materialitatea cerului. Ptolemeu va da forma definitivă a cerului, care va continua să existe în imaginarul colectiv până în zilele Renașterii. Observăm așadar că lumea greaca este închisă, finită, caracterizată prin ordine și măsură (Pop, 2011:10).

Această lume este concepută ca un Cosmos, fiecare lucru își are locul său în lume. Acest cosmos pentru a exista are  nevoie de un centru și de o ierarhie în toate domeniile. Ierarhie care copieaza în Lumea văzută modelul Lumii nevăzute. Iată că această lume intermediară dintre cele văzute și cele nevăzute este cerul. El face legătură între o lume materială dar nevăzută și o lume materială dar vizibilă. La Platon găsim numeroase pasaje privind lumile și ființele intermediare:..tot ce este daimonic se află între zeu și muritor. E ceea ce dă tălmăci și de a împărtăși zeilor cele omenești și oamenilor cele ale zeilor: rugile și jertfele aduse de unii, prouncile date de ceilalți precum și răsplățile jertfelor ( Platon, 1976:202).

În Cartea Facerii, Dumnezeu desparte apele de sus de apele de jos. Astfel se formează Cerului și Pământul. Profeții Vechilui Testament spuneau că Dumnezeu tronează în cel de-al 9-lea Cer. Patriarhul Iov avea o viziune heliocentrică asupra Pământului întrebându-se retoric cine a pus cercul Pământului și cine a stabilit greutatea norilor? Cartea lui Iov fiind scrisă după ieșirea din robia Babiloniană, este posibil ca această viziune să fie împrumutată de catre iudei chiar de la vechii intelepti Akkadieni (Karen, 2009).

Caracterul finit al universului, materialitatea bolții cerului, ideea că aștrii plutesc, nu sunt suspendați, fac ca acest spațiu intermediar să fie locuit de o Lume nevăzută (Noica, 1993). Această Lume este locuită de stihiile cerului, de îngeri, de Zei, de duhuri și daimonuri, de spiritele strămoșilor. Saul din Tars, care mai târziu avea să se cheme Pavel fiind creștinat, spune că a fost răpit până în al 3-lea cer (2 Corinteni 12:2). Iată că și în concepția rabinilor din sec I, existau mai multe ceruri. Existau îngeri care erau mesagei și care aveau o natură nevăzută. Singurul mod de a se face cunoscuți era sub chip omenesc.

Care este impotanta materialității cerului? Raspnsul la această întrebare privește însăși modul omului de a fi în Lume. Căci, în funcție de cum percepem cerul, percepem o lume a lucrurilor vizibile sau o lume a celor invizibile. Poate fi o lume iluzorie sau o lume plină de epifanii, de locuri sfinte. Poate fi o lume mecanică sau o lume însuflețita. Poate fi o  lume transparenta sau o lume plina de materialitate. Poate sa il integreze pe om de natura lucrurilor sau sa il instraineze.

Cerul capătă cu adevărat important, nu doar din punct de vedere astrologic, o dată cu apariția creștinismului. Prin definiție, creștinismul se bazează pe o lume a celor nevăzute, conform definiției credinței. Tot apostolul Pavel spune că prin credință vedem Împărăția Cerurilor. Credința este o puternică încredere în lucrurile care nu se văd, conform lui Pavel din epistola către Evrei. Și Toma necredinciosu este un exemplu bun a celui care nu crede până nu vede. Iată, raportul dintre lumea vizibilă și lumea invizila se inversează puțin. Ceea ce este adevărat este nevăzutul. Astfel, lucrurile par să se spiritualizeze.

Prin secolul V, când creștinismul începea să se legitimeze și să pună bazele dogmelor, Dionisie pseudo-Aeropagitul (Iași, 1993) face o ierarhia cerească. Puternic influențat de filosofii neoplatonicieni ca Proclus (filosof care are comentarii la opera lui Platon), Dionisie încearcă să facă o sinteză între idei mai vechi platonice și lumea nevăzută a creștinismului. Chiar așa se intitulează una din cărțile sale: Ierarhia Cerească si Ierarhia Bisericeasca. Așadar, pentru Dionisie pseudo-Aeropagitul, lumea duhurilor este împărțită în trei triade:

În prima triadă se află Serafimii care pot sta pe lângă Dumnezeu. Apoi vin Heruvimii așa cum sunt descriși în vedeniile lui Isaia și Apocalipsa, cu mai multe perechi de ochi și aripi. Vin apoi Tronurile. În a doua triadă se află Domniile, Puterile și Stăpânirile. Toate au un rol bine definit și sarcini specifice. Ultima din triade este populată de Începătoriile, Arhanghelii care sunt mesageri și Îngerii. Fiecare este mai mare ca celălalt în grad, și îl călăuzește pe cel de sub el. Dacă ar fi să numărăm toate aceste ierarhii, ar ieși în total nouă. În pictura bisericească începe să se ierarhizeze atât cerul cât și ierarhia bisericească în frunte cu Împăratul ca uns al lui Dumnezeu pe pământ. Această concepție ierarhică avea să fie acceptată unanim până prin secolul XV. 

În Paradisul lui Dante din Divina Comedie, această ierarhie cerească este pusă sub o formă plastică. Este privită atât ca o ascensiune spre purificare asufletului cât și ca una fizică "în sferele de foc". Divina Comedie este cu atât mai importantă cu cât se împletește cu imaginarul colectiv. Ierarhia lui Dante este organizată în funcție de apropiere și depărtare. Cu cât cerul este mai aproape de pământ, cu atât el este mai material, mai uman, mai vremelnic și mai puțin spiritual. Cu cât ierarhia crește, cu atât spiritele care locuiesc sunt non-materiale, mai înțelepte, mai drepte și triumfătoare. Așadar, spiritualitatea este strict conectată la materialitatea cerului. În comparație cu Infernul care este o lume pur mateiala, o lume care miroase, strigă, îngheață sau arde.

Așadar, în Paradisul lui Dante (Pitesti, 2005) primul cer este cel mai apropiat de Pământ, și este reprezentat de cei care și-au încălcat jurămintele. În acest cer se află Luna, ca dovadă a materialității, cu umbre și cu părți luminate.  Cel de al doilea Cer este cel al lui Mercur, și aici stăpânesc spiritele active. Urmează al treilea cer al Venerei, unde sunt spiritele îndrăgostite. Al patrulea cer este cel al Soarelui și al spiritelor înțelepte. Urmează cerul lui Marte și spiritele războinice. Al șaselea cer unde sunt drepții este cerul lui Jupiter. În al 7-lea cer se află spiritele contemplative ca în al optulea cer al stelelor fixe să domnească spirtele triumfătoare. Îngerii, fiind prin definiție lipsiți de materialitate, dar și superiori oamenilor se află în cerul mobil, al 9-lea cer. Această ierarhie sfârșește cu Dumnezeu aflat în Empireu, înconjurat de heruvimi și drept fericiți.

Observăm că lumea Evului Mediu, cu apogeul în Divină Comedie, nu diferă prea mult de lumea antică în ceea ce privește Cerul. Acesta lume continuă să fie închisă, iararhica, caracterizată prin ordine impusă de sus în jos și locuită de ființe nonmateriale. Chiar dacă materialitatea se substanțializează și devine spirituală, cerul cel mai aproape de om rămâne în continuare "greu" asemeni cupolei Sfântă Sofia din vechiul Constantinopol. Însăși ideea de cupolă este o metaforă a Cerului care este suspendat deasupra omului. Materialitatea grea a cupolei parca pluteste in aer in zilele insorite. Există în pictura din vechile biserici ortodoxe ca și în iconografie o perspectivă inversă. Cu cât cupola este mai sus, cu atât personajul este pictat mai mare, așadar este mai important  ierarhic. 

Adevărata revoluție se produce însă o data cu Copernic urmată în filozofie de Descartes care reușește să elibereze omul de naturalismul Aristotelic, ca abia cu Pascal cugetul să aibă simțământul nostru modern al Infinitului. Ce importantă are descoperirea infinitului? Acceptând materialitatea Cerului, omul se trezește viețuind într-un clopot de sticlă. Greutatea norilor pentru Iov. Mai înalt sau mai aproape de pământ, acest clopot nu a încetat să învăluiască lumea veacuri întregi. Cât timp s-a păstrat concepția unui cosmos finit, omul încă trăia în Lume. Trăind în mijlocul naturii, totul era însuflețit de un spirit. Omul finit simțea prezența zeilor în fiecare dumbrava, în fiecare colț obscur și întunecat al bisericii sau al templului, respira zeitatea. 

Așa cum observă Heidegger (1998:24), se desacralizează imaginea asupra lumii, în măsura în care temeiul lumii a fost instituit drept infinitul. În pictură, consecința ridicării cerului este dată atât de o răsturnarea a perspectivei cât și de Istoria Piesajelor. Omul în perspectivă devine mic sau mare în funcție de cât de aproape sau depate este de ochiul care privește dintr-un anumit unghi.

Pavel Florenski (1994:92) observă această schimbare de paradigmă în pictura lui Giotto care îl înfățișează pe Francisc de Assisi: o nouă concepție despre lume a fost marcată în sec al xiv, în Occident, de o nouă atitudine față de perspectivă. Sub aspect ontologic, omul se simte dintr-o data abandonat. Așadar, Istoria Cerului nu-i decât îndepărtarea omului de obiect. Ceea ce ar fi trebuit să fie lipsit de materialitate, adică spiritual, se dovedește a fi tocmai contrariul ei, angoasă, plictisul și absurdul pe care Pascal le intuia în scrierile sale. Este o lume eliberată de frica față de pedeapsa Zeilor, însă cade într-o alt fel de frică, cea existențială.

Lumea pascaliană și cea modernă va  fi una în care omul nu mai poate primi siguanta de altă dată, deoarce armonia și ierarhia cerului dispar, au fost înlăturate prin infinitizarea acesteia. Pentru Pascal, lumea continuă să fie creație deivina. Abia cu Laplace divinității i se anulează valențele creatoare. Însă cel care asuam infinitatea universului folosind argumente pur științifice este Newton. Doar într-un univers infinit efectele gravitației rămân posibille. Pornind de la această schimbare de perspectivă cosmologică, statutul omului trebuie redefinit, deoarece se modifica perspectiva și orizontul ontologic (Pop, 2011:11).

Se trece de la o lume a invizibilului, la o lume a vizibilului. De la o lume opacă la o lume tansparenta. Și, pentru că cerul a devenit transparent, această lume a celor nevăzute trebuie înlocuită cu o lume a iluziei. O lume a imaginației care abundă astăzi în toate domeniile a luat locul imaginarului de altă dată plin de stihiile cerului, înlocuind o frică cu altă frică, ontologic diferită. Transparența cerului este dată de cerul Californian.

Albastrul cerului nu este decât reflecția undelor de lumină în atmosferă. Dispar norii, cerul se limpezește, natura devine peisaj. Romanticii urcă în vârful muntelui doar pentru priveliștea care li se deschide în vale. Totul se desfășoară în spațiu și în timp. Icoana și perspectiva ei răsturnată este înlocuită de ceea ce numim azi tridimensional sau 3D. De la o lume a nevăzutului la o lume a vizualului. In adevar, astazi este greu sa ne imaginam sentimental pe care il aveau oamenii inainte de rasturnarea copernicana. Insa, toti am fost copii, asa ca ne putem aminti putin din entuziasmul pe care il aveam atunci cand norii erau grei si cerul era mai aproape de noi.