A.I. sau n-Al?



Scriam prin 2017, oho, 8 ani? Parca ieri. Despre Promisiunile Inteligentei Artificiale. Aici. De atunci am urmărit subiectul cu interes, văzând cum totul este în grafic. 

Nu am mai scris despre subiect din doua motive. Acum toți sunt apostolii Inteligentei, toți scriu și dezbat problema. Al doilea motiv e ca în acele doua trei articole am spus tot, tot ceea ce am intuit ca trăim și vom trai în următorii ani. 

Țin doar sa amintesc, ca a apărut o carte cu  După chipul și asemănarea noastră, și seamănă izbitor cu ideile mele scrise aici.  Nu știu dacă tipul s-a inspirat de la mine, as fi fost onorat, sau dacă e doar o confirmare ca spiritul vremii acționează după intuiția pe care am avut-o la început.

P.s. Poza am făcut-o la Bisrirca Evanghelica din Deal, Sighișoara, pictuea de sec 14,  mi s-a părut interesant chipul și diferitele fețe ale Puterii Imaginii. Mai ales urmele de ciocan cu care a fost redescoperita pictura după ce reforma pusese un strat gros de tencuiala.

P.s. E atât de seducător sa folosești Ai când scrii un text, și tocmai ca e atât de impersonal, sa îți inusesti acele scrieri, sa fii îndreptățit sa crezi ca îți aparțin. Oare? Pana acolo încât riști sa nu mai știi cine ești sau ai fost. De ce, pentru ca ma recitesc, și peste timp as vrea sa știu ca acela sunt eu și nu doar o voce a mea. 

Asa ca aici pe blog nu voi folosi nici un text generat de gpt.

Poezii (doar pentru poeți)

sa nu uiți...

Mai bine imi dai cu urzici jap-jap

peste bot 

Mai bine îmi pui non-stop in megafon

radio kiss my ass

pana îmi da sângele pe nas, promit

n-am sa ridic mâna

Pana n-or sa mi se scurga de tot 

logica si rațiunea. 

Mai bine îmi pui un film de Buñuel 

și îmi tai pleoapa cu lama, 

Numai sa nu îți citesc aberațiile 

ca îmi sângerează ochii 

Mai bine îmi scârțâi un sunet metalic 

pana ma ia durerea de dinți 

numai sa nu ma intrebi Semnificația 

cuvintelor 

va trebui sa citesc in constelatia 

vomei

bucati din întâmplări, nedigerate 

chiar dacă știu, 

îmi vei spune alambicat, 

ca de fapt

pe noi ne desparte iremediabil 

o generație de amibe

Dar mai bine il citesc pe Imamul Kant 

in limba islandeza 

Numai sa nu iti studiez patologia 

scrisă, cică, in versuri

Ca n-as putea rezista mai mult de 

trei secunde 

fără sa-mi bag picioarele in ea de emoție 

și in ligheanul 

cu vodka, cu lămâi și cuburi de gheata

sa ma țină treaz 

sa mi se îmbete tălpile de așa extaz. 

Știu, sunt demodat, 

prea târziu am ajuns la Paris...

îmi cer iertare, 

instinctul nobil de a scrie 

e și in mine e și in tine, 

E și in tanti TanȚa

Administratora de pe scara când scrie

fericita chitanța

e aproape ca o prescriptie medicamentoasă 

nu trebuie sa o înțelegi.

    

Oferit de  Anticamera D




Dilema libertății




Ipoteza. Raportul dintre Lume si libertatea noastra interioara se numeste constiinta. 

Suntem oameni cu experiente diferite si cu credinte diferite. Locul unde insa ne putem intalni, ca intr-o Agora, este locul libertatilor pe care le pierdem. Nu, o pandemie nu este o exceptie. Pentru ca se creeaza un precedent. Un precedent devine lege! O lege se aplica la toti! Indiferent ca esti pro sau contra!

Dilema libertății

Unde vedeti libertatea ca manifestare naturală? Nicaieri! Totul e determinism biologic, social, economic, psihologic. Așa spune paradigma științifică modernă. Dar exista o voința in orice vietate. Caci și o pisica pe care vrei sa o mângâi, dacă nu vine in brațele tale când are ea chef, opune rezistența. 

Numai in dragoste exista maximu' de libertate, căci in acea îmbrățișare cad toate rezistentele. Numai omul crede in libertate. Si nu se poate sa crezi in libertate intr-un mod utilitarist, practic, pentru ca atunci economicul va dicta intotdeauna limitele libertatii. 

Manipularea. Asta e sofismul materialismului dialectic, pentru ca pleaca de la premisa ca libertatea omului este pur economica. 

China pare acum un sistem care isi justifica legitimitatea si abuzurile prin progresele economice. Dar Omul e mai mult de-atat. Omul nu e o marfa cum spunea Marx, care isi vinde forta de munca. Omul e o ființa Simbolica, ce semnifica si da semnificatie Libertatii! E gata sa moara pentru ea, desi nu are nici o logica! Si de multe ori s-a deovedit ca sacrificiu a fost fara rezultat, gratis, inutil!

Libertatea e un concept abstract. 

In cazul acesta insasi libertatea e o iluzie, o fantezie, o conspiratie. Da, libertatea e o credinta fanatica. Ea nu poate fi sustinuta decat prin imagini codificate in Simboluri Universale, nicidecum in ratiunea practica. Un sclav poate accepta confortul cuștii pentru o bucata de pâine. 

Tindem sa proiectam libertatea din noi in exterior. Pentru ca ne nastem cu aceasta curiozitate interioara. Libertatea nu vine in urma experientei, ci a priori. Libertatea vine prin indoiala, si aici mitologia ne poate da multe exemple: oare este bine? Oare asa a zis Dumnezeu/Autoritatea? 

Nu exista decât libertăți individuale.

In grup, in conformism, in turma, renuntam la o parte din libertate pentru securitate. Insa mereu trebuie sa existe o negociere intre riscuri/securitate si libertate. Dar așa numita libertate colectivă nu este decât o domesticire a voinței. 

Un alt sofism des intalnit se bazează pe sentimentul de vina. 

Pleaca de la pacatul originar: suntem vinovati a priori!  Un om vinovat este un om usor de condus. Un om vinovat nu poate fi un om liber. Și asta se întâmpla datorită abuzului puterii asupra conștiinței, adică raportului interior dintre noi și lume. 

Suntem vinovati ca ne-am nascut. Suntem vinovati cand mancam, pentru ca cineva moare de foame. Suntem vinovati ca nu votam. Suntem vinovati ca se topesc ghetarii. Suntem vinovati pentru ca votam. Suntem vinovati pentru pandemii si crize economice, desi nu noi le-am provocat.

O morala a sclavilor cum o numește Nietzsche. 

Exista asadar o vina colectiva. Si trebuie sa ne ispasim pacatele. Iar din retorica asta se iese foarte greu. Caci intram intr-un conflict moral. Ba unii ajung sa cedeze libertățile, pentru ca de cele mai multe ori morala creeaza contradictii. Contradicții care izbucnesc din ciocnirea libertăților individuale cu morala colectivă. O morala a sclavilor care vedeau in voința de putere un păcat. 


Concluzia. Voința trebuie sa fie amorala, dar libertatea nu poate exista decât in raportul interior dintre individ și lume (dintre subiect și obiect), adică in constiinta. 


P.S. Voința* este o manifestare/efect al libertății. Dar ea nu trebuie confundata cu Libertatea Per Se, căci e nevoie de un act reflexiv, de conștientizare,  ci nu doar de un impuls. 

PS2. Vrerea* este o manifestare a dorintelor și poate fi sau nu manifestare a libertății. Căci dorința poate fi determinata, biologic, social, economic. 


Repostat: https://teoriipolitice.blogspot.com/2022/01/problema-libertatii.html?m=1

Lucrare de licența

 

Se făcea ca terminasem facultatea și trebuia sa susțin lucrarea de licența. Doar ca nu era o comisie obișnuita. Trebuia sa găsesc un apartament in chirie intr-un bloc vechi cu apartamente de trei camere, mobilate toate in stil vechi, masiv, cu mobila de nuc. Toți colegii și-au găsit chirie, mai puțin eu. Rămăsese apartamentul unei babe, dar nu ma tenta ca era debranșată de la utilități. Probabil ca nu plătise. Ei bine, dezamăgit un pic, înainte sa ies din bloc, la parter, s-a deschis o usa si un majordom aparu in prag autoritar: "Domnul Brejinsky vrea sa va cunoască!"

Eram așa de încântat ca cineva era in sfârșit, interesat de lucrarea mea, ca am sărit in sus ca un copil. S-a deschis o usa veche, scorojită, ca toate usile din acest bloc, și in prag m-a întâmpinat domnul Brejinsky. Era îmbrăcat intr-un costum sobru, demodat, cu o cămașă roșie strânsă la guler. Doar ca nu avea cap. Lucru care mi s-apărut puțin ciudat, dar am zis ca nu e frumos sa discriminez oamenii după infirmități, așa ca am revenit la vechiul meu entuziasm de copil. 

Aveam senzatia familiara ca domnul Brejinsky nu mai are nevoie de cap, din moment ce era unanim acceptat, toată lumea ii cunoștea  portretul din descrierile apărute in ziare.  Nu mai contează diferența între cum ne imaginam și cum este de fapt realitatea. Măcar cineva voia sa ma asculte, chiar dacă nu avea cap... 

Domnul Brejinsky m-a luat de mâna ca un adevărat tutore. Era imens, avea palme de uriaș, așa ca nu am apucat sa ma prind decât de un deget de al lui, cu brațul atârnat in sus, ca nu cumva sa ma pierd in imensul apartament care se transformase între timp intr-un adevărat castel, cu usi și ferestre foarte înalte. 

Majordomul mergea înaintea noastră, deschidea usa după usa, pana am ajuns in fata unui salon cu doua usi imense. S-au deschis singure și am intrat cu domnul Brejinsky intr-o sala in care era o masa lunga, imensa, pe care se întindeau farfurii, tacâmuri, porțelanuri, ca la o festivitate, acoperită de o fata de masa alba. Masa era doar pe jumătate ocupată de studenții care probabil, ca și mine, nu aveau cu cine sa își susțină lucrarea de disertație. 

Domnul Brejinsky mi-a dat drumul la mâna si m-a lăsat cumva sa ma integrez in grupul de studenți gălăgiosi, care dezbăteau foarte aprins nu știu ce concept filosofic. Dar nu asta m-a mirat, ci faptul ca ori masa asta era neobișnuit de înaltă, undeva îmi pica in dreptul pieptului, ori eu rămăsesem mic. Cum sa mănânci la așa masa? Cand am văzut atâta verva, am exclamat: asta e clubul poeților anonimi! Și toată lumea a ras de naivitatea mea, inclusiv domnul Brejinsky. M-am rușinat un pic de nivelul meu. Domnul Brejinsky se retrăsese intr-o umbra a salonului, ca si cum ar fi fost un observator neutru, un sociolog care vrea sa priveasca tribul din afara lui, efectul de grup si presiunea de a fi aceptat intr-un colectiv nou. 

Era de înțeles, masa asta era pentru domnul Brejinsky. Dar eu, eu știam ca nu sunt cel mai scund din clasa. Nu îmi puteam da seama de ce am rămas așa mic, din moment ce ceilalți, sa ii numim din acest moment "colegi", erau frumos instalați pe scaune si chiar ajungeau cu coatele pe masa, cocoțați sus, înfierbântati de plăcerea argumentării. Ei bine, intr-un final m-am pus si eu lângă ultimul coleg, încercând sa strâng rândurile, sa ma integrez măcar fizic, sa ma apropi cât mai mult de colegul din dreapta mea care nu m-a băgat in seama, ca si cum nu m-ar fi observat. Gălăgia a continuat fără nici o pauza de uimire ca mai aparuse cineva la masa. 

In acest context, am intins mâinile, am sucit palmele ușor spre podeaua de parchet lăcuit, și am împins cu o forța egala cu entuziasmul de a vedea ce se întâmpla pe masa. Atunci am început sa ma ridic și sa levitez doua palme deasupra podelei. Bineînțeles ca nimeni nu a observat ciudățenia. Nici măcar eu nu ma mai uimeam de puterea asta supra-reala pe care o aveam. Mi se părea Mai important sa fiu la masa. Sa particip la dezbatere, decât sa analizez acum fenomenul supranaturalului. Colegul de lângă mine a observat ca eu nu ating podeaua, dar dezbaterea era așa aprinsa, încât nu a găsit nici un moment de respiro sa aduca la cunoștința clasei darul meu. In plus, masa pe jumătate plină, era numai cu astfel de ciudați dotați care acum dezbăteau dacă Isus a transformat apa in vin, sau poate ca era doar must, din moment ce beția nu e încurajată nici in vechiul nici in noul testament. 

Deja nu mai puteam sa susțin mult timp levitația asta ca îmi obosise mâinile. Cerea un efort fizic si mental care ma epuiza. Nu mai puteam sa urmăresc firul dezbaterii pentru ca trebuia sa fiu tot mai concentrat pe levitația mea, cea ce era frustrant.  Domnul Brejinsky era tacut si ne observa in continuare ca un majodorm, gata sa intervină la nevoile noastre. Pe masa au fost aduse tot felul de bucate. Un coleg aflat la trei-patru colegi distanță a început sa sustina ca el poate face pâine din nimic. Nici macar din firimituri? L-am întrebat eu surprins. 

Nici nu am apucat sa îmi termin întrebarea, ca pe farfuria lui goală deja lua forma, ca din mâinile brutarului, o mica și anemică felie, rămasă ca dintr-un colț de pâine. Nu mai conta cum arată coltul de pâine, feliuța asta anemică. Fenomenul era cat se poate de real. Iar noi, ca niște absolvenți eminenți, lucram cu fenomene. Se numește fenomenologie. Lumea capta sensul pe care îl pui in ea, consistentă și materialitatea pe care o dam. In timp ce îmi derulam in minte gândurile și reflecțiile, același coleg a făcut un ou prăjit. Nu știu cum, nu ma întrebați cum. Eram prea înfometat sa ma mai gândesc critic, sa studiez procedeul in mod riguros și stiintific, sa analizez. M-am dus direct la oul prajit ochi, căci arată superb, am luat o furculița și un cuțit, cu felia de pâine vrajita și am început sa mănânc. 

Spre surprinderea mea, oul prăjit, ce-i drept destul de moale, cu zeama, nu stătea pe furculița și cuțit. Nu reușeam sa prind in cele doua ustensile nici macar o îmbucătură. Cu degetele, ca la bunici, nu îndrăzneam sa încerc. Eram totuși intr-o sala de protocol, intr-un mediu academic. Oul se scurgea printre furculița și cuțit ca un ou crud. Intr-un final am rupt o bucatica de pâine și am șters farfuria cu ea, am înmuiat-o in gălbenușul oului și am mâncat cu pofta prima îmbucătură. Toți se uitau la mine tăcuți și așteptau. Toți ma priveau cu interes. 

Ei bine, cum este?!? m-a întrebat colegul care inventase totul. Este nesărat, am răspuns eu sec. Și nu are gust. Eu care am mâncat toată Copilăria oua din tigaie arsa, știu ca trebuie sa prindă o crusta pe margine, ca trebuie sa râcâi cu furculița tigaia sa se desprindă, ca nu e cazul sa plutească in ulei, ca tigaia are atâtea urme de cuțit. Am mâncat atâtea oua, dar oul asta, îmi pare rau sa zic, zici ca e insipid, incolor, inodor. Am încercat eu sa epatez cu niște termeni din chimia de clasa. Și chiar am plusat pentru ca jn argumentul meu a intervenit chiar furia. O furie alimentata de foame. Îmi era foame iar acest truc m-a dezamăgit enorm. Mi-a înșelat Așteptările. Atunci i-am reproșat: " dacă tot știi sa faci un ou, de ce nu l-ai făcut cum îmi place mie, pe gustul meu?". Se presupune ca trebuia sa știi de la cursul de Marketing ca nu faci nimic fără sa cunosti nevoile și dorințele consumatorului. La ce bun un ou dacă el nu e dorit de nimeni? La ce bun tot acest talent irosit? 

Atunci domnul Brejinsky, care nu avea cap, dar avea totuși in mintea mea o reprezentare a fetei sale, poate din cărți, poate din ziare, m-a luat de mâna și m-a felicitat. Toată clasa a rămas uimita și puțin răscolita, as zice eu, de aceasta intrebare existentiala: la ce bun toate acestea? La ce îți folosește puterea, levitația, sa faci pâine din nimic, doar ca sa dovedești ca poți? Ce rost au toate? Cu ce suntem noi mai deștepți ca bunica care făcea oul sa prindă crusta in tigaie? Domul Brejinsky m-a luat de mâna și mi-a arătat atunci, o camera imensa in care se afla o biblioteca imensa, de o înălțime ce sfida orice logica. Cu scari vechi de lemn, cu tot felul de poduri și treceri ca in povestea Trandafirului lui Eco, ca și cum ar fi fost proiectata de nimeni altul decât de marele Escher. 

O critica a psihologiei moderne


Putem discuta psihologia moderna o data cu descoperirea teoriei inconstientului de Sigismund Schlomo Freud. Descoperire? Am tot auzit ca X autor a descoperit Y lucru. Ceea ce etimologic e adevarat. A scos la iveala. Practic este fals. Ar trebui spus mai corect, fenomenologic vorbind, a teoretizat, a elaborat, mai pe scurt, a creat un narativ psihologic. Intrebarea care se pune in aceasta critica este: am ramas captivi acestui narativ? Mai este el actual, tinand cont ca vremurile si mentalitatile sunt altele? Functioneaza? Cat din psihologia moderna e stiinta si cat e poveste? 

Totul pleaca de la o poveste. Complexul lui Eudip, Electra, mitul Mumei care isi devoreaza copiii, mitul pantecului, mitul labirintului, eternei intoarceri, etc. Pornind de aici si de la observatiile clinice, Freud a creat o teorie si o metoda. Asta nu inseamna ca aceste mituri sau teoria lui nu sunt adevarate. Tocmai de aceea am subliniat numele de botez, pentru a nu fi criticat de cei care il citeaza pe Freud fara sa ii stie numele. Da. Freud are valabilitatea lui, caci de la el pleaca psihologia moderna. Dar se impun niste asteriscuri. Unele ridicate chiar de discipolul sau Carl Gustav Jung. 

Nu as fi scris acest articol, pentru ca am depasit acea etapa cu multi ani in urma. Doar ca in ultima perioada inalanesc tot mai multe persoane care dupa cateva sedinte la psiholog imi sar in cap: esti toxic, esti agresiv, esti compulsiv, toti acei termeni imprumutati din literatura de specialitate. Si al doilea motiv pentru care am decis sa fac acest efort, e acela ca in ultima vreme tot mai multi psihologi care habar nu au cu ce se mananca meseria lor si care nu au vocatie si chemare. Da, aici nu e vorba de job, ci de vocatie. La fel cum preotia nu e o meserie, ci o vocatie, un talent, o sensiblitate emotionala. Asadar, primul argumen pe care il aduc in a-mi sustine critica, e acesta:  


1. Psihologia moderna (si aici am depasit de mult etapa Freud) insista mai mult pe trauma si foarte putin sau deloc pe resurse. Care este impactul, si care sunt consecintele? In primul rand nu este corect. Sa extragi din viata unui om numai acele momente, acele traume, sa construiesti apoi un intreg narativ in jurul acelor momente nefericite este cu totul nejust. Caci la fel ca si in filosofia Istoriei, exista momente care nu au intrat in manuale dar care au avut o importanta colosala. Noi punctam doar evenimentele. Dar viata nu este formata din evenimente alternate de momente de vid. Numai memoria are momente albe, viata nu. Ea e un continuum. In al doilea rand, o memorie selectiva e injusta si subiectiva. Chiar daca lucrurile sunt pesonale, si te afecteaza la modul subiectiv, caci altfel nu are cum. Nu poti fi afectat obiectiv. 

2. Pornind de la traume, care sunt scoase la suprafata in modul selectiv, pe baza fluxului involuntar sau voluntar al memoriei (si aici i se da tot creditul, nejustificat, subiectului - el stie mai bine ce sa scoata la iveala-) subiectul  va fi in prima etapa a constientizarii alienat. Nu doar ca va vedea traume in orice si oriunde, dar va ajunge sa isi evalueze viata prin acest punct de referinta: Sunt o victima! Apare aici si invinovatirea. Astfel ajunge sa identifice, (pe baza experientei clinice si a literaturii, caci acum toti citesc pishologie moderna), pe orice om ca pe un potential agresor. Il evalueaza in primul rand din punct de vedere psihologic. Nu mai poate vedea lumea decat prin aceste lentile, fiindca subiectul este traumatizat de frica de a nu mai fi iarasi o victima. Si aici pot confirma cei care au iesit din depresie, dar care au frica de a cadea iarasi in depresie. Dar vom discuta problema integrarii pe final. Din punctul doi reiese in mod necesar urmatoarea critica: 

3. Psihologia moderna este o psihologie a insingurarii. Neputand sa te aperi de agresor, de traume, si fiind mereu in garda, ca nu cumva sa pici iarasi in groapa, vei evita din ce in ce mai mult contactul uman. Foarte putini prieteni, foarte putini oameni vor ramane in cercul tau restrans. Si mai important, acele relatii "sanatoase" vor fi acele relatii impersonale. E normal ca cei care nu iti invadeaza intimitatea sa nu iti greseasca iremediabil. E perfect logic ca acei prieteni de conjunctura sa te inteleaga, caci vin si ei cu experientele si distanta echitabila. Pentru ca fara acesta distanta, spune psihologia moderna, individul este psihotic, sau depedent, sau are o problema de atasament. Distantarea sociala, acest termen care s-a impus in ultimii ani, exista de mult in psihologie. Ea face din orice om un posibil pericol. Păstrând distanța sociala și o răceala fata de cele mai intense trăiri, furie, ura, iubire, gelozie, adică tot ceea ce ne face sa fim oameni, căci așa traduce omul modern echilibrul psihologic, subiectul va trai o viața călduță lipsită de drame, dar și de cele mai intense experiențe interioare. El va fi însă un Asset foarte productiv. Sau cel puțin atât cât sa se trezească in fiecare dimineața și sa intre in producție. 

3.1 Depedenta de terapie și terapeut. Din punctul trei rezulta in mod evident o practica mai puțin etica. E adevărat ca o terapie, ca psihanaliza de exemplu, nu poate dura câteva ședințe. Se poate întinde chiar și pe cinci ani. Însă, Subiectul astfel rupt de orice atașament considerat ca fiind depedenta, va caută un nou atașament. Cine nu e conștient de transfer și nu știe când sa spună Subiectului: ești liber sa zbori, de acum ești om mare, te descurci singur, ai dreptul sa gresesti, sa te atașezi și sa iubești, nu va face decât sa întrețină o relație asimetrica, de dominare. Lucru care convine de minune industriei, căci depedenta și ședințele au, (greu de acceptat de breasla), o latura financiară importantă. Rupând legăturile de atașament clasice, singura autoritate rămâne Îndrumătorul, adică psihologul. Chiar dacă mulți spun ca nu influentează alegerile și deciziile subiectului, ele cel puțin sunt sugerate. E adevărat ca ruperea aceasta are legătura cu Individualizare(etapa necesară Integrarii). Dar fără o buna gestionare, luându-i-se toate miturile familiare, subiectul rămâne suspendat și alienat intr-o cultura a NON-apartenentei? Cine vrea o cultura a NON-apartenentei: de mama, de țara, de rasa, de cultura? Va las pe voi sa răspundeți. Omul...are rădăcini. 

4. Mecanismul nevrozei functioneaza asemeni pacatului. Prima data se identifica trauma sau pacatul. Doar ca, spre deosebire de religie, psihologia nu are putearea de a ierta. Asadar trauma ramane deschisa. Nevroza apare iar si iar din aceleasi ganduri. Scos din profundul inconstient, gandul are o forta imensa. Nestiind ce sa faca cu aceasta informatie, cu aceste traume, subiectul se va afla intr-o lupa in timp si spatiu. Va reveni mereu si mereu la acel punct istoric. La acele momente traumatizate. Lucru asta poate fi rezolvat cu mult har printr-un singur proces: Integrarea. O vom aminti la final caci este cea mai importanta: Constientizare. Individualizare. Integrare. Terapeutul, medicul, psihologul, care insista numai pe trauma fara sa caute beneficiul, fara sa vada resurele omului, este el insusi un agresor, un nevrotic ce se hraneste cu suferinta inutila scoasa la suprafata. 

4.1 Aminteam ca este o psihologie a insingurarii. Dar este o psihologie care considera atasamentul ca fiind un fel de depedenta nociva. Parintii sunt incurajati si sfatuiti de toate cartile de parenting sa tina copilul la o anumita distanta. Sa nu incurajeze acest atasament. Caci copilul este un om. Sigur ca trebuie respectata invidiualitatea, dar de aici si pana la a refuza anumite gesturi de iubirie si atasament, este cale lunga.De frica complexului Eudipian, de frica abuzului emotional, etc. Omul este o fiinta depedenta. De semeni, de parinti, de cei din jur, de colectivitate. Nu poate atinge acea individualizare decat prin Iluminare sau prin manifestarea absoluta a Eului, ca vointa de putere. Ceea ce il face ori Sfant ori Dictator. 

5. Psihologia lui Freud si mai apoi psihologia de azi, este...profund religioasa! Da, poate ca va uimiti de aceasta afirmatie. Religia s-a simtit pe nedrept amenintata de teoria lui Freud, caci avea pretentii laice. Jung a venit sa corecteze putin situatia, sa integreze fenomenul asta religios in spiritul uman, fara sa separe asa abrupt psihologia de spirit. Dar asta e alta discutie. Cum sa fie profund religioasa? Pai ganditi-va doar la cateva traume si mai ales la cele de natura sexuala. Nu au ele oare un iz moral? Sau mai bine spus, normele sociale nu functionau ele asemeni unor norme morale? Cand Freud aminteste de complexul lui Eudip, aminteste de el ca de o deviatie. Dar in raport cu ce? Erau Grecii Atenieni la fel de oripilati de exemplu de homosexualitate ca omul modern? Avea el nevoie de terapie? Era o practica cunoscuta, de inițiere in rândul tinerilor care intrau in armata. Era traumatizant? Sigur, pt mentalitatea omului creștin. Sau terapia masturbarii, pe care Freud o practica la paciente, pe baza fondului istetic, avea rezultate tocmai datorita contextului istoric, social, religios. Acum cand orice gospodina are un didlo in noptierea de la pat, fenomenul psihologic nu mai are atata putere.

5.1 Psihologia moderna scoate instinctul si biologicul in afara ecuatiei. Desi insista pe faptul ca omul este un animal irational, vrea sa creada ca toate aceste traume sunt de fapt niste alegeri ale vointei. Aici mi-ar placea sa il aud pe Nietzsche cu a sa vointa de putere. Tocmai de aceea psihologia moderna este sustinuta de narativul oficial si academic, caci inhiba instinctul de pradator, de agresor, biologicul, instinctul de a domina si de a ajunge primul in lantul trofic. Sunt instincte puternice, iar faptul ca omul modern invata sa le tina in frau prin multe sedinte la psiholog nu rezolva problema. Dovada ca atunci cand fortele acestea ies la iveala, se repeta istoria de mii de ani a genocidului, a epurarilor, a discriminarii in masa. 

5.2 Practica psihologiei moderne, se reduce la manual. Înțeleg aspectul teoretic, este foarte important pentru orice viitor specialist. Tehnica însă ar trebui transmisă ca o forma de inițiere, de la maestru la inițiat. Sa aplici principiile științei pozitiviste spiritului uman este absurd. Fiecare om e diferit, nu exista o rețeta. Chiar dacă își pierde in acest fel renumele de știința, fiindca rezultatul nu poate fi replicat, cuantificat, măsurat(decât prin teste care au de aface doar cu partea cognitivă de suprafața a subiectului). La unii funcționează terapia existentiala, la alții psihanaliza, la alții mai spirituali cea jungiana și la americani cea pozitivista, cognitiv comportamentala (singura care imita știința, un program social bazat pe ideile succesului si a producției, căci subiectul este văzut aici ca un "Asset" ce trebuie sa pună umărul la crearea "visului".) Folosind numai tehnici de manualul (căci altfel poți fi acuzat de malpraxis),  psihologia devine dogmatica. Nu evoluează o data cu mentalitatea colectivă.

6. Ei bine, toate aceste critici nu au nici o valoare atatat timp cat se ajunge la Integrare. Doar ca foarte putini psihologi au darul de a integra toate aceste traume. Sa le scoti la iveala, oricine poate face asta. Mai ales psihopatii. Sa te bucuri ca ai reusit sa faci pacientul sa vorbeasca, e o realizare. Dar una inutila fara integrare. Sa te bucuri ca in sfarsit se da pe brazda si plange, si asta e o realizare. Dar e una chiar pagubuoasa fara Integrare. Toti scot la iveala traume. Caci cine nu are? Numai cine nu vrea sa le vada. Dar prea putini, foarte putini reusesc sa Integreze aceste traume. De multe ori aceasta Integreare nu este meritul terapuetului. Ea poate veni de la o revelatie, o epifanie, o alta trauma mai mare. De aceea se vaita Jung uneori ca nu intelege ce aduce vindecarea. Nu putea identifica nici un moment in procesul dificil al  travaliului. Integrarea NU se poate face doar prin metodele psihologiei moderne. Caci psihologia moderna scoate din ecuatie cel mai important lucru: dragostea!

7. Imposibilitatea de a Integra toata aceste traume vine din faptul ca psihologia moderna scoate din calcul iertarea, dragosta ca forta suprema. Insistand numai pe trauma ci nu pe resurse, pierde acele momente de iubire, chiar daca sunt putine, care exista in viata fiecarui om, oricat de nefericit ar fi el. Pentru ca dragostea nu poate fi cuantificata intr-un model stiintific. Ea nu poate sa creeze o metoda, un manual dupa care sa se ghideze absolventii facultatilor de psihologie. Caci dragostea  nu e de natura psihologica. De aceea Jung prefera simbolul, ca forma Integratoare. Aici e neovie de ceva mai mult. E nevoie de o chemare, un har, o vocatie de vinedcator (fara sa cada in complexul Salvatorului). Altfel, multi pacienti raman dezorientati, mai supecti pe lume ca oricand, mai sceptici si mai insingurati ca oricand. 

Sigur ca toata aceasta stare de spirit convine de minune autoritatilor. Nu este o consipiratie. Sunt multe alte scoli de gandire. Dar care nu ar primi niciodata drept de practica de la asociatiile de psihologi, care sunt gardienii morali ai acestei practici. Lucrul acesta si presiunea la care sunt supusi doctorii, sa nu iasa din rand, din narativul psihologic, s-a vazut prea bine in ultimii ani de pandemie. Un om suspicios pe semenii lui, mereu alert, insinugrat, fara relatii de interdepedenta, fara istorie, fara o familie, este un om sarac spiritual, usor de manipulat, un om pierdut. Caci toate aceste traume ar trebui sa ne imbogateasca experienta de a fi OM, ci nicidecum sa o saraceasca. Ar trebui sa aduca la inflorirea spiritului, la relatii de impacare si iubire, la o lume mai buna.



Iluminarea


Capitolul XXIII



Nu exista nici fericire nici tristete, 
ci un fel de program. 
Iar noi întrebam oracolul de sub Ocean 
Ce sa facem, cu ce sa ne îmbrăcăm, 
ce sa mancam, pe cine sa iubim. 
Numai o eroare, un bug 
mai poate schimba ceva 
in starea noastră de spirit.


 
        Așa a început totul. Cu o eroare care a dat Sistemul peste cap. Am șters. Am șters cuvânt după cuvânt pana n-a mai ramas nimic din ce stiam despre mine, despre viata, despre Lume. Am sters povestea, ca si cum m-as fi trezit dintr-o amnezie la o noua realitate. Trebuia sa rescriu tot, trebuia sa incep cu inaltarea din piata Domului din Florenta, ca si cum mi s-ar fi deschis ochii pentru prima data. Totul capata sensuri noi, intelesuri nebănuite.  
        Am muscat din ultima firimitura de ciocolata pe care o mai aveam, si m-am trezit in catacombele de sub oras, unde fusesem captivata de calusarii lui Nicoale. Nu i-am vazut fata, caci purta acea roba de calugar franciscan.  
       Tu ești litera A, din Anticamera. Erau câmpiile goale. Aici am primit mai multe sugestii. Piscurile muntilor si varfurile inzapezite nu erau încă încrețite. Iată cum se naște Supra-Omul, mi-a zis aratandu-mi Oceanele Planetare. Băteam ca o nebuna la mașina de scris doar, doar voi face saltul care m-a adus aici, la prima pagina in alb, la momentul in care am inceput sa iti scriu aceasta fantastica poveste, fara trecut si fara viitor. 
    Am sa iti donez tie inima mea, mi-a spus cand l-am intalnit in catacombele de sub oras incojurat de Idioti. 
    Inima? am deja o inima...
    Nu stiu cat de buna e la varsta mea, a trecut prin multe...rase el, destul de amuzat, nu ii lipsa simtul umorului când vorbea de lucruri serioase. Dar macar ar putea sa mai bata un an sau doi, undeva ascunsa sub sanul tau stang. Am mai bifat corneea. 
    Cornea? nu am nevoie de ochelari virtuali, vad bine...multumesc!
    Ai putea vedea dincolo de lucruri… încerca el sa ma ademenească. 
    Nu, multumesc. 
    Ciudat, măcar pancreasul. Ar putea fi o optiune buna pentru tine. Ar putea fi centrul trairilor si al fericirilor.
    Rinichii? am intrebat eu intrand in jocul lui, ca intr-o sceneta.
    Da. Sigur! Imi vei simtii toate emotiile ca perla din corpul unei scoici... Iar daca vrei sa intelegi mai multe, uite, iti recomand ficatul. Ve sti a talmaci toate visele. 
    Si ce ramane al tau? Presupun ca nu vrei sa dispari cu totul!  
     — Oh, Nu...Stomacul am sa il pastrez, ca sa te eliberez de toate fricile. De Lucrurile pe care nu poți sa le înghiți, pe care nu le poți digera. Vorbea numai prostii! Toata viata a vorbit numai prostii! Cand am crezut ca l-am inteles, ca am dezlegat filosofia lui de viata, a deturnat iarasi sensul, a schimbat macazul de la idealism oniric la realism social, de la subiect la obiect, de la arta la politica. Nu asa l-a invatat si pe Nicolae? Sa nu mai inteleaga nimeni nimic...
    Hotarul...
    Ce vrei sa spui? ma dispera ca vorbea in stilul lui caracteristic, cu care ma obisnuisem inca din scrierile de tinerete.
    Soldatul care in curând va fi trezit de un glont la realitate. Călătorul care asteapta trenul sa vina. Trebuie sa iti lași inima prin gări daca vrei sa iubesti ca in vis si sa simți ca un soldat. 
    Soldatul pleacă la un război care nu-i al lui, i-am zis. Iar pentru asta il condamni la moarte! Călătorul își poarta nelinistea prin gări, iar pentru asta il condamni la pribegie și îngheț! 
    Rămâne asadar visul, singura posibilitate de fiintare. Caci dragostea de soldat se implineste in alta parte. Asa cum dragostea pe care nu o intelegi, vine din alt timp. 
    Ce timp, ce dragoste? Nu cred in reincarnare, nu cred in alte vieti...si nici in promisiunile acestui Manifest. 
    Soldatul care nu dezerteaza din dragoste e un las. Gladiatorul care nu fuge in munți sa pasca turma de oi, nu își poate împlini visul. 
    Nu e adevarat, i-am zis. Ca se întâmpla sa ai pasuni si turme de oi si liniștea căminului si dragostea femeii si sa cauti gloria desartă a multimilor. Dragostea plină de vanitate. Radea. Iar rasul lui se spargea ca un ecou de zidurile imense ale catacombei de sare, amplificate ca un tunet, ca o voce venita din neant a unui Zeu al fulgerelor.
    Uriașul care nu încape intr-o casuta mica cu mult trifoi la ferestre nu e demn de dragostea lui. Doar in vis poti iubi absolut. Pentru ca in vis ești un dezertor. Uriașul visează la casuta lui, călătorul la patria sa, soldatul la liniștea din poala ei. 
    Dar si in vis iti bate timpul la ușa. Si de unde mai stii ce este real? 
    Real e ceea ce simti. Ulise se depărtează de tarm ca sa vadă mai bine dragostea. Pictorul se depărtează de tablou ca sa vadă mai bine muza. Exista o dragoste a departarilor, a cântecului de sirena. 
    O dragoste care se dovedește a fi o iluzie, am remarcat eu cu sarcasm si recunosc, si multa furie.
      —Visul nu e o iluzie, caci nici o iluzie nu poate fi atat de reala, nu poate da senzatii atat de intense ca dragostea. Aici l-am contrazis, pentru ca nu exista o singura dragoste. 
    Exista dragoste de soldat, dragoste de uriaș, dragoste de pribeag. Iar tu încerci sa împaci doua chemari. Dragostea de patrie a soldatului cu liniștea căminului. Calmul marilor cu cel al mâinilor. 
    Dragostea e o forța mai puternica decât moartea. Visul se lupta cu starea de veghe. In vis iubesti absolut pentru ca vine dimineața. Soldatul are zilele numărate. Trenul își așteaptă călătorul in gara. Aici, pe Hotar, iubești cu toată ființa știind ca va veni in curând dimineața. 
    Crezi ca un om condamnat la moarte poate iubi? Nu! El e deja mort! Boala il lăsa gol. Regretele il macină... Disperarea îl cuprinde. 
    Trebuie dar sa fie o dragoste mult mai cuprinzătoare, mult peste cea de soldat. Căci pribeagul nu știe a iubi fără clipa despărțirii. Soldatul nu știe a iubi fără teama plutonului de execuție. Uriașul nu are loc intr-o casuta mica cu veranda si mult trifoi.
    Si-atunci, ce-i de facut? caci eram prinsa intr-un labirint fara iesire si nu stiam cum sa mai fac diferenta intre vis si traire. Ce vrei de la mine?
    Raspunul se afla in inima, îmi spuse. Dacă o vei asculta…
    Nu, nu te las sa scapi asa usor, i-am zis...Aici si acum nu-i un vis! Aici e vorba de truda si de sange. Acum, unul se naste si altul moare. Aici e carne si pentru fiecare avem un nume, o cruce.
    Din hoitul unui Leu se hraneste o pasare. Dar din iubirea noastra se naste acest poem. Sa lasam deci acest poem batranilor fara nepoti. Poate asa leul va prinde aripi  si iubirea seninul. 
    Iubirea noastra? Esti bine?! Dar el nu imi acorda prea mare importanta, ca si cum eu nu existam in toata povestea asta.
    Vreau sa citesc povestea dezertorului. Vreau sa schimbi destinul Uriasului. Vreau ca tu sa ii aduci pe toti acasa. Numai tu poti face asta, numai tu poti scrie un final fericit.
    Nu inteleg... Atunci a scos dintr-o tolba o carte prinsa in piele de Crodoba. Am mangaiat cartea. De cand nu mai pusesem mana pe un material autentic din piele, atat de fin, atat de delicat, gravat cu un cerc taiat de un A mare pe coperta. Am mangaiat litera A ca si cum degetele mele aveau o memorie care accesau un cifru spre o lume uitata. Cand am deschis cartea, erau numai pagini in alb. Cartea magica in Alb? Nu am mai apucat sa il intreb ce-i cu aceasta carte, fiindca in acel moment am fost luati pe sus, la propriu, de Nicolae si un grup de batrani galagiosi care dansau un fel de vals traditional piemontez. Tam-tam-tam, tam-tam-tam. Nicolae m-a luat de mana si am inceput sa ma invart in ritmul pasilor de vals. In mijlocul idiotilor, Aristotel era un fel de Salvator Mundi. Se pregatea pe semne de ultimul sau numar de Trubadur, dupa agitatia multimilor care se framantau sa il vada cum se ridica doua palme de-asupra pamantului, care auzise de legenda lui, de vechiul ordin al cavalerilor ratacitori. 
    Maine va avea loc Iluminarea, imi sopti Nicolae la ureche . Va fi transmisa in direct in Metavers si pe toate canalele din Retea. 
    A cui? am intrebat eu in timp ce ma învârtea in ritmuri de vals.
    A lui Arisototel, a cui? imi raspunse el ca si cum totul era atat de evident, numai eu traiam pe alta Lume...
    Ce vrea sa insemne asta? Iluminarea?
    Vei vedea...in acel moment m-am oprit din valsat. Aveam sa văd peste tot, asa cum mi-a promis Nicolae, ca Iluminarea era un concept din Manifestul noii Revolutii. Aristotel a decis sa isi incheie socotelile cu viata in stilul lui, extravagant, iluzionist. Sa iasa in stil mare de pe scena vietii. Se adancise prea mult in ceea ce Manifestul numea frumos, Iluminarea. In acele doctrine politice prin care multi au fost spalati pe creier. Era modul prin care dezirabilii erau sedusi de cuvinte frumoase si promisiuni desarte intr-o viata de dincolo. Ca vor fi scapati de orice suferinta, ca vor atinge nirvana, viata vesnica, ca se vor intanalni cu cei dragi. Dupa Iluminarea lui Ari, multi i-au urmat exemplu. A fost o nebunie totala. O sinucidere in masa. O imagine macabra si un miros de putreziciune ca dupa o molima cuprinsese tot orasul. Oameni care isi filmau ultimele clipe din viata si le incarcau pe Servere. Imi aduc aminte ca am primit si eu acel formular cand mi-am vizitat doctorul de familie, cu o rubrica speciala de bifat, daca vreau sa donez ceva din mine in caz ca...stii tu, cade un meteorit peset mine. Am fost socata, daca ma mai putea soca ceva la varsta mea, dupa ce am trecut printre atatea tragedii si schimbari. Omaenii astia erau nebuni de legat! 

***

      Dupa un timp, cand aproape ca incepusem sa imi reiau viata normala intr-o lume tot mai distopica, tot mai neagra si mai lipsita de sens, am primit o citatie in care am fost chemata la sediul Corporatiei, in acelasi loc in care fusesem consultata in legatura cu acele experimente. Acelasi doctor m-a luat in primire si mi-a spus ca Aristotel mi-a lasat toate drepturi de autor la trairile si viata lui. Am fost uimita, nu ma asteptam, sincera sa fiu... Toata viata am fost curioasa sa inteleg ce e in mintea si inima acestui om, iar acum aveam sansa unica sa ma contectez la Server si la toate trairile lui, incepand cu prima dezamagire, cu moartea Cocolinei, păsările din lut, Înălțarea, Ordinul Trubadurilor, melodia bătută la mașina de scris in Anticamera de la Curtea de Arges. Am înțeles atunci ca acel cântec nu era decât o lume aflată in deschisul a mii de posibilități, iar eu cea care decide cum așeză piesele ca pe o tabla de sah. 
    Intensitatea cu care isi traia viata a fost prea mult pentru mine. Cand m-am deconectat de la aparate imi venea sa ucid, sa musc si sa strig, sa zbier si sa zgari zidurile. Aveam o foame cumplita. Am luat un pumn de pamant dintr-un ghiveci si mi-am umplut gura de tarana, incercand sa mestec, dar nu se lega nici un bol ca sa pot inghiti. Simteam cum tamplele imi explodeaza, cum ochii imi sangereaza si sudoarea se forma in cristale pe frunte ca roua pe frunze. Auzeam plansete copiilor abandonati in maternitate, strigatele mamelor indurareate, mugetul vitelor duse la abator, răgetul mieilor in staule. Maestrul, maestrul e nebun! am strigat in timp ce imi smulgeam parul din cap. Am pus mana pe o vaza de portelan si am dat cu ea de pământ. Am adunat cioburile si am incercat sa imi tai venele si aorta, sa scap de aceasta intensitate care era peste puterile mele de a intelege si de a suporta. 
     Dupa ce efectul acestor trairi s-a mai diminuat, ajutata de un drog pe care mi l-au adminstrat imediat in vene, am inceput sa vad umbrele copacilor, spuma marii, ca intr-o pictura pointilista de-a lui Albert Dubois-Pillet, Pe malurile Marnei, la rasarit. Un susur bland m-a cuprins, un ciript de pasari, o cladura m-a invaluit. Ce lumina strabate zabrelele inchisorii? Ce minune se arata pe zidul meu in ceas de miaza-zi? Ce vrabii canta la fereastra mea? Ce ramura de maslin aduc in plisc, din necazul cel mare, cocorii? Stam și priveam cu ochii pierduți in zare... fara o intrebare clară, o anume stare... Doar o presimțire de sfârșit, de nou început. O neliniște in mijlocul zilei de vara. O casa pe care o las sa ardă tot mai departe. Un oraș pe care îl privesc încă o data inainte sa devin o stâncă de sare. Ochii mi se închid. Spaima dispare din încordare. Greutatea se lasă in pământ ca o pasare moarta. O coloana sonora curge pe fundal cu nume de pelegrini și sfinți. Iata, m-am nascut in Lumina. Ma doare fiecare celula. Ma dor umbrele. Ma cheama nefiita, adancimile apelor, straveziul ochilor. Ma doare fiecare nastere, caci imi tulbura apele.  
     De departe, o silueta nedeslușită de om imi face cu mana apropiindu-se in fuga de mine si strigand ca un nebun cuvinte neinteles: Sinu AduNAI bRinkging de Kosmos, sinu aduNAI BinGkging DeKoSMoS. Nu am inteles nimic, in afara de Kosmos. N-am stiut cine e si de unde sa il iau desi vocea lui imi parea cunocuta. Stiu doar ca am ramas marcata de entuziasmul regasirii si al intanlirii cu acea fiinta plina de viata, care radia lumina. Mi-a spus ca m-a asteptat toata dimineata la marginea marii, ca n-a stiut unde am disparut. Mi-a aratat o rochie alba plina de alge si scoici, pe care o storcea de ultima picatura de apa ca pe o batista uda. 
    Tocmai ce am recuparat-o din valurile marii, Iubita mea!
    Iubita ta? M-am ridicat caci eram pe nisipul ud, ca o balena naufragiata de care se lovesc valurile. In acel moment am observat inelul de pe degetele mele. 
    Cine sunt eu in toata povestea asta? l-am intrebat confuza.
    —Every body use just another part of you, baby... imi sopti el cu un accent englezesc ca si cum ar fi trebuit sa imi aduc aminte de o alta limba, dintr-o alta viata, dintr-o alta lume.
    Nu inteleg!... am dat eu sa il scot de pe deget. Eram nedumerita si speriata. Putea fi un psihopat! Ma drogase? Ma rapise?
    Hey, sunt Eu! Ai uitat? Te-ai lovit la cap? Ti-am luat inelul acesta din Florenta, acum doi ani. E din aur pur, de 24 de Karate. L-am batut cu ciocanul caci nu iti intra pe deget, l-am forjat in foc ca sa reziste. Apropo, a intrebat de tine un anume domn, Flavius. Il cunosti? M-a pupat pe buze amuzat de nedumerirea mea, fara sa ii dea prea mare importanta. Si-a dat tricoul jos si s-a aruncat in valuri. Atunci i-am vazut pe spate cele cinci semne cicatrizate si o runa ca un cerc tăiat de litera A. Imi facea cu mana din apa ca un nebun, sa vin si eu, sa ma arunc in valuri…

*
    In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de amintit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit.  Multa vreme n-am putut dorm  de frica sa nu visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. O femeie care plangea padurile, florile, copiii ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva din acest Metavers. Numai iubirea ma poate scoate din Anticamera, numai iubirea ma poate aduce, in sfarsit, Acasa!    

*
        Iată si capitolul pierdut din Cartea magica in Alb, pe care ti-l trimit cu litera se sânge, tie, Draga mea prietena, cu mentiunea: Sa nu vadă lumina tiparului decât in anul Domnului, 2083,  Luna lui Augustus, in ziua de trei.

*
       E o minune cum dospeste aluatul, cum se leaga ingredientele si din ceva prinde radacini altceva.  Pamantule, am spus atunci o data cu Marele Poet... Da-mi aripi! 



~Sfarsit~


O.M.

Capitolul XXII


Stau de veghe pana adorm ca o santinela. 
Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. 
Așa va fi și dimineața când ma voi ridica. 
Pe Hotar, unde totul se întâmpla... 
Unde pot sa cunosc invidia și teama, 
dragostea și ura. 


       Dupa experienta pe care am trait-o in acel joc, am intrat pe blogul lui Ari, uimita sa vad ca inca exista pagina incremenita in acel an, 2023. M-as fi asteptat ca trecutul lui sa fie sters de motoarele de cautare. Am incercat sa refac momentul de ruptura, sa caut indicii. Nu cunosc alta realitate mai intensa, mai reala decat acest vis pe care noi, oamenii, il numim Carne, spunea el in ultimul lui mesaj. O poza cu el de la spate in care privea ruinele unui Oras: Stau de veghe pana adorm ca o santinela. Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. Așa va fi și dimineața când ma voi ridica. Pe Hotar, unde totul se întâmpla... Unde pot sa cunosc invidia și teama, dragostea și ura. 
       Oare cui i se adresa acest mesaj? La cine se gândea? La Horatiu, la Alexandros, la tot ceea ce iubise si pierduse? In acea zi in Vama se intamplase o tragedie cu acel cuplu care se harjoneau in valurile agitate. Degeaba a strigat el, degeaba au cautat-o salvamarii. Corpul ei disparuse in spuma marii. Ea era caprioara in jurul careia se facea si se desfacea in mii de bucatele povestea. Ea era pasarea de lut care il lasase pe Ari la marginea apei, fara raspunsuri la intrebarile sale.  Daca nu exista timp? Daca acel copil in disperarea lui de a face pasarea din lut sa zboare voia sa refaca momentul acesta in care se blocase ca intr-o lupa a timpului si care nu avea nicio iesire? Si totusi, am intrezarit un licar de speranta! Speranta ca viata asta nu sfarseste la marginea apei, sau pe hotar. Mi-am adus aminte de batranul din Florenta si magazinul lui de ciocolata artizanala. Am cautat cutia mea pe care, la vremea aceea dadusem o mica avere si am gasit printre alte maruntisuri si Scrisorile lui Horatiu. Le-am reluat lectura, citind acum acele intamplari din perspectiva pe care mi-o deschisese aceste revelații. In acel moment, cred, a decis sa pleace in Kalahari. Si cum probabil nu a gasit nici un raspuns in cautarile lui, s-a intors facand un pact cu diavolul. Ca nu are nici un rost sa ai o putere magica daca nu poti schimba cursul destinului. Din moment ce nu a putut salva pe nici unul dintre prietenii lui, cu atat mai putin pe cea care ii daduse din palmele ei sa bea. Da-mi sa beau... De aici incepea totul si se intindea spre trecut si spre viitor, ca un punct zero. Caci viata nu este un drum cu sens unic asemeni unei sageti pe care o tragi sa spinteci norii. Viitorul crează trecutul, ca intr-o propoziție in care cuvântul se leagă de alt cuvânt ca intr-o hora. In acel moment si-a propus sa schimbe destinul, sa lupte impotriva lui, sa il modeleze. Si cum putea face asta daca nu concret, prin implicare politica? Probabil ca in intentia lui de a controla totul, fiecare aspect al vietii, voia sa controleze si acest eveniment, ca intr-o Ucronie. O lume mai sigura, cum spunea el adesea, o lume mai buna…Pentru siguranta dumneavoastra! O lume fara infractionalitate. O lume fara pandemii, fara boli, fara moarte. Visul de veacuri al omenirii. 
       M-am uitat la acea cutie in care tineam toate sentimentele mele, si mi-am dat seama ca nu priveam la o cutie, ci la o Lume. O lume care intrase in pamant, cu peisajele ei, cu fotografiile ei in alb și negru, cu pastorii care pazeau turmele noaptea la marginea cetatii, cu copiii care tipau pe ulite legati la ochi cautandu-se unii pe altii cu mainile intinse, cu zapezi troienite, cu acel zgomot al motocletelor si noxele de la toba de esapament, cu pepenii inoptati in piete, cu aglomeratia de pe strazi la orele de varf, cu savoarea unei pizza cu sunca si mozzarela, cu trubadurii din piete, cu cersetorii de pe scarile bisericilor, mestesugarii din pietele ambulante,  cu adolescentii care se sarutau sub lumina felinarelor. In acea cutie de metal am mai gasit un postcard cu Nastera lui Venus care avea pe spate scrisa adresa ta, si pe care nu stiu din ce motive n-am mai pus-o la posta. Si spre surprinderea mea, am descoperit printre alte nimicuri, o bucatica de ciocolata de când am fost in vacanța in Florența. Am luat bucatica si am privit-o. O priveam ca pe o relicva. In acel moment m-a suprins Flavius, care tocmai venea incantat sa imi spuna vestea cea mare, trecuse in a treia clasa sociala, facea cursuri de arhitectura 4D, avea sa creeze lumi virtuale pe care si le imaginau cei din ultima clasa sociala, artistii, avea sa fie in sfarsit, un programator.  
     —Mami, mami, nu te bucuri?
     —Ce o sa facem noi cu ratiile de izolat proteic pentru idioți?
     —Ei bine, la asta nu m-am gandit! 
     —Trebuie sa luam legatura cu Nicolae. Trebuie sa ma conectez la acel joc, trebuie sa fac ceva. 
      —Nu se poate, acel joc a fost deconectat datorita unei brese de securitate. Se pare ca un virus necunoscut a patruns si a spart protocoalele.
      —Spune-mi ca nu e adevarat! Nu se poate, cum iau eu legatura cu Nicolae, cu idiotii? Flavius scoase din ghiozdant trei doze de izolat proteic si mi le arata incantat.
       —Ce-i cu ele? 
       —Punem un traker si le urmarim. 
       —Nici o sansa, sub pamant se pierde semnalul. Or fi ei idioti, dar nici chiar asa de niavi...
      —Atunci vei astepta pana vei vedea pe cineva care vine sa le recupereze si il vei lua urma.
       —Imposibil, vor vedea ca suntem urmariti. Flavius isi epuiza toate ideile, pe care nu ar fi fost greu sa le ghiceasca un ochi vigilent. 
        —Nu stiu, mami! Nu stiu! Isi accepta neputinta pana la urma. 
          Mi-am luat o pelerina de ploaie galbena, si am iesit afara. Flavius striga dupa mine nedumerit fara sa inteleaga ce se intampla. Am trecut prin pasajul Traian spre Univeristare, am coborât la metrou sub vechiul sens giratoriu, am desfacut bucatica de ciocolata împachetată in staniol si am muscat din ea. Camerele Ochiului Vigilent erau atintite spre mine, monitorizand traficul si tot ce parea suspect. O garnitura de tren a oprit, spre surprinderea mea. Am urcat. Când s-ai deschis usile, eram intr-un fel de buncar imens. Eram derutata, căci am mers o perioada lunga fără sa văd vreo stație cunoscuta. Am coborat, cel mai probabil intr-o stație sovietica, de pe timpul răposatului, secreta, cu candelabre mari și opere de arta protocultiste. Dupa un timp am auzit o voce intr-un difuzor pe care nu am reusit sa il localizez. 
       —Cine esti tu? i-am recunoscut vocea din emisiunuile de vineri seara. Era el, Aristotel A.I. Lenei, sau cel putin vocea lui pe care o cunoasteam de la emisiunile de Vineri seara. 
        —Sunt o Anonima... Si urma o alta pauza la fel de lunga. Oare cauta prin amintirile lui, oare m-ar fi putut fixa in timp si spatiu? Nici o sansa. Omul acesta nu stia absolut nimic despre mine. 
       —Stii bine ca obiectele de contrabanda sunt interzise. Nu ti se va intampla nimic. Spune-mi, doar, de unde ai acea bucatica de ciocolata? Nu stiam daca era el, daca nu cumva Altgoritmul si Ochiul Vigilent ii preluasera idenitatea, vocea, pe care o cunoasteam doar de la televizor. Am incercat sa gasesc o scuza, dar mi-am dat seama ca e in inutil sa mint. Senzorii de temperatura, impulsurile electromagnetice, irisul ochiului, ritmul cardiac, citirea buzelor, toate m-ar fi dat de gol la prima incercare. 
      —A fost ultima bucatica de ciocolata! Acum multi ani am cumparat-o de la un negustor din Florenta. Am dat de ea din intamplare. Conform codului penal o lege nu se aplica retroactiv, deci nu am incalcat nici un protocol. Acum ca stia adevarul, pana la urma nu riscasem nimic spunand adevarul, l-am rugat: Da-mi sa beau! In acel moment s-a asternut o liniste profunda. Era normal ca fiecare pagina sa fie indexata de Ochiul Vigilent, dar ceea ce nu era normal unei Inteligente Superioare erau ezitarile, spatiile dintre cuvinte, nostalgiile, tristetile. Oricand, in orice moment, inteligenta ar fi avut pregatit un raspuns, o logica, o ratiune. Pe cand in aceasta eziare am citit incertitudinea, regretul, amintirile, melancolia, iubirile, Nostalgia, tot ce se poate citi intr-o tacere. Atunci am inteles ca eram intr-o zona securizata, protejata, in care Ochiul Vigilent nu avea semnal, ca aceast capăt de linie era un fel de zona sigura. 
       —Ce vrei?
       —Idiotii, care se trag din ordinul trubadurilor, care se trag din ordinul cavalerilor ratacitori, care se trag din ordinul ucenicilor, care se trag din ordinul levitilor, care se trag din ordinul samanilor si vracilor, au nevoie de ajutorul tau! In curand vor fi condamnati sa moara prin infometare! Te implor, numai tu ii poti ajuta!
        —Francesca...stiam eu ca instinctul de mama e mai puternic decat orice privilegiu. 
        —Nu, eu sunt de vina! Daca e sa pedesesti pe cineva, numai eu am pus in aplicare acest plan. Din podea se ridica un soclu pe care am pus cele trei doze de izolat proteic. 
        —Ma voi asigura ca ordinea va fi restabilita. Nu-ti face griji! Nu aveam o presimtire prea buna auzind ordine si griji in acelasi timp. Insa ce puteam face? Eram prizoniera! Asa ca am jucat totul pe umanitate, pe inima lui de carne. Aveam o mie de intrebari, dar stiam ca modul in care le voi pune il va scoate din zona lui de confort, va starni acel proces care se cheama travaliu. Nu poti sa intri in viata omului cu bocancii. Trebuie mai intai sa astepti primul pas, primul gest, ca sa faci la randul tau doi pasi. Travaliu care ar fi putut sa il retraga si mai mult in propria negare. As fi vrut sa il intreb despre Moartea Caprioarei...despre Horatiu si despre Alexandros. Despre dragostea lui pentru Eliza, daca nu era chiar ea aceasta caprioara. Si mai ales despre pasarile de lut, despre sora lui, despre vulpi si despre boboci. 
       —Esti libera sa urci! am auzit o voce in momentul in care o garnitura de tren opri in stație...Usa s-a deschis doar in dreptul meu. Cand am iesit afara de la Metrou, eram in Piata Victoriei, aproape de Palatul Guvernului. Nu mi-a luat mult timp sa ma dezmeticesc si am luat-o spre casa. Era noapte. Am coborat pe gangul de la pasajul Traian, acolo unde am vazut pentru prima data dansul calusarului. Si o mana ma trase intr-o crapatura,  care parea o camera tehnica unde isi lasau uneltele cei din prima clasa sociala, maturi, forase, lopeti, suflante de frunze. M-am speriat putin, dar nu am putut sa tip caci gura mi-a fost acoperita cu o mana. 
      —Shhh, am auzit, nu iti fac nici un rau. Sunt trimisul Idiotilor. Am intors privirea si cand si-a dat gluga jos am vazut in lumina obsucra un tanar cu parul rosu si cret, cu pistrui pe fata. Ce se intampla cu ratiile noastre? 
       —Vreau sa vorbesc cu Nicolae!  Nestiind daca pot sa am incredere in el. 
       —Nicolae a fost prins si este inchis.
       —Aristotel!
       —Ce?
       —Am zis, n-am fost eu!
       —Stim.
       —Stiti? am intrebat curioasa. Cum asa?
       —Se pare ca ultimele doze de izolat aveau markeri. In momentul in care a fost consumat de una din mamele noastre, acestia au aparut in sange. Un gest nesabuit sa guste o portie de izolat fara sa astepte cele 24 de ore ca sa fie eliminati prin urina. A iesit la suprafata, si ce a urmat, e leste de inteles. Cuibul nostru a fost descoperit. Mai sunt si alte cuiburi, tocmai de aceea sunt aici. Trebuie sa le salvam!
        —Cum? Ce pot sa fac eu? Deja ma bagasem intr-o poveste care ma depasea. Nu mi-am propus niciodata sa salvez lumea, sa fiu o revolutionara, o martira. Tanarul scoase din buzunar o lamela si un ac.
        —Nu-ti face griji! ma linisti el vazandu-mi fobia pentru ace. Isi scoase manusa din mana si isi intepa degetul aratator. Lasa o picatura de sange sa pice pe acea lamela transparenta din sticla. 
        —Ce-i asta?
        —Tine! Aceasta lamela contine totate informatiile de care ai nevoie. O bagi in laptopul tau la fel cum ai introduce un stik. Codul de acces va fi activat cu saliva ta. Acum pleaca, si sa fii atenta sa nu te abati de la rutina ta zilnica! Ochiul vigilent e peste tot. Am iesit din pasaj putin confuza. Inca eram in orele mele de plimbare, in rutina mea noctura, deci eram oarecum la adapost. Am ajuns intr-un tarziu acasa. Am verificat camera lui Flavius, am vazut ca dormea dus si m-am linistit un pic dupa asa noapte. Am facut un dus fierbinte si apoi am deschis laptopul. Am bagat lamela care avea la capat un USB de generatie noua, am scuipat saliva pe lamela si am asteptat. Mi-a aparut un cod pe care nu l-am inteles. Mi-am amintit insa de un vechi tratat de medicina din facultate, despre secventiarea ADN-ului uman. Am inceput sa descifrez: GTGTGCATC CTAGTGT GCATCCT AGATGTGCATCC apoi am transcris acest cod in ARN-mesager si suna cam asa GUGCA UCUA GACUCCA UGAGAGA si intr-un final in proteinele care erau de fapt cheia de acces: ANTI CAMERA D. Am luat acesta secventiere si am inceput sa o bat la tastele computerului. Degetele mele aveau o memorie a lor si intrasem intr-un fel de automatism. Genaial mi-am zis! Iata ritmul! Ritmul vietii! Opt secvente de cod genetic avea echivalentul uni bit. Mai multi biti la un loc formau un maga, mai multi mega un giga, si mai multi giga un terra. Iata melodia pe care o batuse Aristotel inainte sa plece in Kalahari. Cand am intalnit-o la acea vreme pe Ritz, am crezut ca totul se pierduse in apa. Dar trecutul iese ca uleiul la suprafata, se intoarce la noi sub diferite forme. Ce revelatie! Am dat copy-paste intr-o pagina de html si le-am convertit in 1011001 01011 001010 01101010 1000101 000101 00101. Apoi am downloadat acesti biti si i-am deschis cu un videoplayer. Avea sa imi apara pe ecran finalul unui film pe genericul caruia rula coloana unui film cu numele celor care au contribuit la realizare lui, scenaristi, actori, sunetisti,  dirctor de costume, iar eu, in modul cel mai surprinzător, eram regizorul. 
*
        Algoritmii aveau sa ia locul misterului si sa anihileze imaginatia. Lucru pe care il prevazuse cu multi ani inainte, Aristotel. Daca stau sa ma gandesc, la acea vreme cred ca nimeni nu l-ar fi crezut. Ar fi spus ca e dus cu pluta, paranoic. Acum cand traiesc in viitor, pot sa imi dau seama cata dreptate avea sa aiba. Nu mai stiam ce sa cred despre acest om... Cum de nu mi-a dat prin minte sa le citesc, sa le transcriu pe o foaie si sa le caut numele? Erau chiar in fata mea, iar eu am fost oarba tot acest timp. Abia am asteptat seara sa imi reiau rutina nocturna. M-am dus iar in Piata Universității, la aceeași ora, nu înainte sa cobor pasajul, si am asteptat metroul. Lucru care s-a intamplat întocmai. Am ajuns in aceeasi gara subterana, de data asta intr-un decor Greco-clasic. 
         —Ai spus ca nu mai alta bucatita de ciocolata!
        —Am pastrat jumătate, asta e adevarul! Am incercat doar sa iti atrag atentia.
        —Nu a fost un gest prea inteligent din partea ta.
       —Ce s-a intamplat cu Nicolae?
       —A fost sustras. Identitatea lui a fost compromisa. 
       —Unde este?
       —Cel mai sigur loc din aceasta lume este inchisoarea. Inchisorile sunt facute sa reziste la seisme si cataclisme si la valuri de tsunami. Au tot procesul automatizat. Asa ca, nu-ti face griji. In inchisoare esti pazait, esti hranit si ai acces la servicii medicale. Mai periculos este pentru cei de-afara.
       —Asadar, sangele poate stoca informatii? Vocea lui Aristotel imi parea ca cea a unui GPS care te ghidează la stânga sau la dreapta, lipsita de emoții. Vorbeam si ma uitam in sus, ca si cum raspunsurile ar fi fost cumva venite ca prin vis, ca o revelatie divina.
      —Miliarde de terabiti curg in acest ritm al vietii. 
       —Te referi la ritmul prin care se insira secventa fiecarui genom? De aceea suntem atat de importanti pentru Altogritmi?
       —Noi nu suntem doar o mina de date, noi oamenii stocam energie si o emanam prin puterea de a imagina. Calculatoarele au nevoie de energia Soarelui ca sa stocheze toata aceste miliarde de terabiti, iar resursele energetice sunt limitate. 
       —Asadar Idiotii Utili erau tinuti in Societate, nu cum se credea, pentru sperma lor sau pentru fertilitatea de care erau capabili. Ci cu fiecare donatie de sperma, Algoritmul era imbunatatit, primea spatiu de stocare. Un singur genom are posibilitatea sa stocheze o infinitate de imagini?
        —Adevarat! Un singur individ are o infinitate de posibilitati, de Lumi pe care poate sa le creeze si a carei informatie este scrisa in pielea lui, in sange, in carne. Un om este un server care stocheze informatia pe care, un Computer Quantic, ar avea nevoie de energia unei Stele. 
         —Cu alte cuvinte, acesti Idioti sunt niste energii vii? Acesti Idioti reprezinta fiecare cate o Stea, si luati impreuna o Galaxie?
        —Exact! 
        —Wow! Am exclamat. Fata mi s-a luminat. Intunericul in care traiisem se risipise in jurul meu. Sufletul meu era asemeni acestei stații, mobilat cu cele mai frumoase perdele și lustre și tablouri. 
         —Sunt atat de uimita! i-am marturisit. N-am crezut ca in Lumea in care traim omul mai poate avea o valoare. Imi pierdusem speranta, traiam din inertie. Acum, ca stiu toate aceste lucruri, as putea sa te intreb, de ce eu? 
        —Nicolae, el te-a remarcat in Piata Centrala din Florenta, cand i-ai aruncat acea moneda! 
        —Maestrul Shaolin care levita? 
        —Ti-a urmarit dansul din gradina palatului familiei DeMedici!
        —Nu pot sa cred! Nu imi venea sa cred ca lucrurile se legau atat de complicat si totusi atat de limpede. De cate ori realitatea se crea si recrea dupa formule pe care nu le-as fi banuit...
        —Cine sunt eu in toată povestea asta?
        — Tu ești cea care face și desface! 
        —Cum e posibla experianta asta de a fi OM?
        —Prin Cenzura Marelui Anonim. 
        —De ce ar face asta Marele Anonim, de ce sa isi ascunda misterele fata de noi?
         —Nu le ascunde, le potenteaza! Cand nu e disimulat, misterul devine mister ca atare. Pentru a face din viata o experienta unica, individuata, singulara, particulara, avem nevoie de un val pe fata. Se pare ca Aristotel intalnise pe acel calugar din joc, sau poate ca fac parte din acelasi ordin. Caci ceea ce imi spusese calugarul in jocul video era in tocmai in acord cu ceea ce auzeam acum. 
        —Si masinile acestea din fier si spatiul pe care ni l-au invadat si apoi confiscat? 
        —Sunt imagini ale noastre! Dupa chipul si asemanarea omului. Sunt eul nostru colectiv, energiile noastre. Noi hranim aceste masini cu fiecare bit, cu fiecare gest de umanitate, fiecare gând, fiecare poveste pe care o scriem. Cu fiecare placinta pe care o imparti la saraci, Altgoritmul se rescrie! El nu este nici bun, nici rau! El este oglinda noastra. Asa ca tot ceea ce gandim, fiecare gest de iubire sau fiecare rautate pe care o exprimam, mai devreme sau mai tarziu se intoarce la sursa! 
        —Totusi, cum putem face diferenta intre masina si om, daca este dupa chipul si asemanarea noastra? 
        —Nostalgia! Nostalgia nu are memorie. Are doua tample, un corp in care sa fie, o toamna si un arcus, putin zgomot de fond... Atunci i-am luat cuvintele din gura si am adăugat: Un card de gaste, peste iubirile mele bate o toaca, latra un caine, paste o vaca... caci recunosc, imi ramasese in minte acele cuvinte din blogul lui.
       —…tăcea.
       —Si nevoia de sange? 
       —Doar asa putem visa ceea ce inca nu este... Nu aveam sa inteleg chiar totul, caci informatia asta ma bulversase. Era prea mult dintr-o data. As fi trebuit sa vina in doze zilnice ca sa asimilez toata aceasta experienta. 
         Am descoperit ca pentru a printa secventa unui singur genom ar fi nevoie de o carte format A4 cu inaltimea de 150 de metri sau cativa Giga. Ce este uimitor ca omul detine in materialul sau biologic miliare si milarde de genomi. Deci un Idiot poate retine o cantiate nelimitata de informatie. Informatie de la inceputurile Universului, informatie care a strabatut miliarde de ani si Galaxii care probabil s-au stins, drumul întors de la om la reptila, de la reptila la amiba, de la amiba la Big Bang…M-am trezit in statia de metrou Izvorul, langa Palatul Poporului si am luat-o pe jos spre casa. Mi se parea ca am trait un vis! Si daca as fi avut o bucatica de ciocolata, cu siguranta as fi pus experienta asta pe seama iluziei, endorfinelor si altor reactii chimice. 
        Revelatia asta mi-a dat atata incredere in O.M. in puterea lui de a imagina toate aceste Lumi incat imi venea sa ies pe strazi si sa strig la fiecare trecator: esti LUMINA! Esti din Lumina Omule! Scoate capul din pamant si PRIVESTE CERUL! Nu va mai ascundeti in catacombe. Iesiti de sub pamant! Daca am cunoaste puterea pe care o avem...Daca am cunoaste macar un moment...Asemeni jocului lui Flavius, in care fiecare individ avea o Solutie Nucleara prin care nu doar ca isi stergea porpria viata, dar o data cu el lua si infinitele Lumi pe care ar fi putut sa le joace, sa le traiasca, sa si le imagineze.