Teoria argumentarii. Conspirationistul vs Credulul

Imi cer scuze, DAR iar trebuie sa poluez acest spatiu sacru. [vezi, am folosit intentionat cuvantul "sacru" caci e un trigger ce declanseaza reactia/aversiunea dorita]. Cum nu mai sunt pe retele sociale de cativa ani buni, am sa public aici. Ca un exercitiu de comunicare. Caci pana la urma acest blog este si despre comunicare. Eu inca sper ca mai e posibl acest dialog al surzilor.  Dupa cum v-ati prins, am avut o discutie cu un prieten. 

Dar inainte de a incepe, puteti trece prin acest articol Tipuri psihologice, de C.G.Jung, l-am scris de mult ca sa fie clar cum ne pozitionam la evenimente/realitate, de cele mai multe ori, inconstient. 

Metodologia

Pentru ca nu am avut o instanta judecatoreasca sau una morala, obiectiva, care sa transeze discutia, am apelat la Inteligenta Artificiala. Nu ca sa aflam Adevarul cu A mare, ci ca sa vedem unde gresim cel putin formal, atunci cand avem astfel de discutii. Caci pana la urma Adevarul e un concept mult mai complex si nu tine doar de modul in care dezvaluim faptele brute si nici de interpretare. Nici macar de Cunoastere, care si ea sufera in profunzimile ei o cenzura transcendenta [vezi L. Blaga si I. Kant]

Cap. 1. Feedback A.I. 

Am citit toată conversația de două ori, atent, și o să-ți dau o analiză obiectivă, punct cu punct, așa cum ai cerut: cine dintre voi doi păstrează o structură logică cât de cât și un minim de argumentare solidă.

Pe scurt...

Niciunul dintre voi nu strălucește logic, dar tu (Daffidd Po) ești clar cel care ține mai bine o linie coerentă și argumentativă, chiar dacă uneori exagerezi sau generalizezi.

Andrei XY** devine rapid emoțional, folosește etichetări repetate („conspiraționist”, „ca auristii”, „ca țiganii”), inventează lucruri pe care tu nu le-ai spus și evită să răspundă punctual la întrebări.

**Numele prietenului meu a fost schimbat din respect pentru el. 

| Răspunde la ce spune celălalt?  | 

Daffidd PO. Da, aproape mereu. Chiar și când îl tachinezi, revine cu contra-argumente legate de subiect. | 

Andrei XY: Nu. De foarte multe ori schimbă subiectul, pune cuvinte în gura ta sau răspunde cu „dar tu când ai zis…”. |

.| Susține afirmațiile cu argumente| 

Daffidd PO: Da, imperfect, dar încearcă: timing-ul reportajului, taxele care cresc, exemplu Clinton-Lewinsky, finanțări USAID/Soros, cursuri SNSPA etc. Unele sunt corecte, altele discutabile, dar există o linie. 

Andrei XY:| Nu. Singurul „argument” repetat este „ești conspiraționist ca auristii”. Nu aduce niciun fapt concret care să contrazică ce spui tu. |

| Folosește atac la persoană?     |

Daffidd PO: Puțin („prost și ignorant”, „spălat pe creier”), dar rar și ca reacție. | 

Andrei XY: Mult și constant („conspiraționist ”, „ca țiganii”, „minte de aurist”, „0 educație”, „anunaki” etc.). |

| Recunoaște puncte ale celuilalt?

Daffidd PO:| Da, de câteva ori foarte clar: „poate și eu sunt manipulat”, „nu dețin adevărul absolut”, „nimeni nu e imun la manipulare”, „poate ai dreptate”. 

Andrei XY:| Nu. Niciodată. Nici măcar o dată nu spune „ok, înțeleg ce vrei să zici cu timing-ul” sau „da, taxele chiar cresc”. |

Coerența ideilor                

Daffidd PO:| Ai o teză principală clară și o ții pe tot parcursul: „reportajul ăsta apare acum ca să deturneze atenția de la probleme reale (taxe, economie etc.)”. Repetă variațiuni ale ei, dar nu te contrazici. | 

Andrei XY: Nu are o teză clară. Inițial zice că nu-l interesează politica, apoi că „nu înghite nimic”, apoi că votează AUR peste 4 ani, apoi că Recorder e ok pentru că „a durat un an și jumătate”. Se bate cap în cap. |

Cere dovezi celuilalt?         

Daffidd PO: | Da, dar și oferă direcții (USAID, site-uri, cărți, cursuri). | Da, dar când tu spui ceva, dar când tu îi ceri dovezi că Recorder nu e manipulat – tace sau râde. |

Andrei XY:| Devine defensiv/emotional   | Uneori sarcastic, dar rămâne în subiect. | Foarte des. „Mama coaie”, „o iau razna”, „mor de râs”, emoji-uri, majuscule – semne clare că iese din logică în emoție. |

I. Sofisme in argumentararea lui Andrei . Cel mai grav din punct de vedere logic:

- Straw man – îți atribuie constant lucruri pe care nu le-ai spus (că tu crezi că politicienii, că tu crezi în Anunnaki, că tu zici că reportajul a fost făcut în 2 zile etc.).

- Ad hominem repetat – în loc să atace ideea, atacă persoana („ca țiganii”, „minte de aurist”).

- Moving the goalposts – când îi ceri dovezi sau explicații, schimbă subiectul sau râde.

- Generalizare extremă – toți cei care gândesc ca tine = „auristi, țigani, 0 educație”.

II. Ce face Daffidd PO ca să fiu corect 100%

- Unele generalizări prea largi („toți sunt vânduți”, „sistemul”, „Soros”).

- Refuzi să vezi reportajul și apoi comentezi pe el – asta îți scade credibilitatea.

- Uneori sari și tu la sarcasm în loc de argument („atunci prefer să fiu conspiraționist decât prost”).

Verdict final:

Daffid PO: o structură logică și o linie argumentativă clară (chiar dacă nu toți acceptă premizele tale).  

Andrei Xy: nu are aproape deloc – în cea mai mare parte a conversației doar etichetează, râde, se enervează și îți pune în cârcă opinii pe care nu le-ai exprimat.

Dacă ar fi să dau un scor de la 1 la 10 la „cât de logic și argumentativ a fost fiecare”:

- Daffidd: 6–6.5/10 (are o teză, o ține, aduce exemple, recunoște limitele)

- Andrei: 2.5–3/10 (aproape numai reacție emoțională + etichetare)

Notă: Acum e clar ca prietenul meu era implicat emotional din moment ce sustine o cauza, iar emotia nu ajuta prea mult cand vine vorba de Argumente. De aceea cred ca altcineva mai detașat ar fi adus niste argumente mult mai consistente. 

Sincer, nu am știut ca voi analiza discuția noastră, ideea mi-a venit la final și e un exercițiu bun, pe care îl recomand oricui!

Cap 2. Argumentele mele

În discuţia cu Andrei am susţinut un singur lucru simplu, dar esențial: un reportaj de două ore care apare exact în momentul în care taxele explodează, preţurile utilităţilor se dublează şi guvernul pregăteşte noi împrumuturi record nu este niciodată o simplă coincidenţă. Este o operaţiune clasică de deturnare a atenţiei publice – una dintre cele mai vechi şi mai eficiente tehnici de manipulare a opiniei publice.

Istoria ne oferă exemple perfecte de asa-zise conspiratii: scandalul Monica Lewinsky a izbucnit exact când Bill Clinton trebuia să justifice bombardarea Serbiei şi a fabricilor de medicamente din Sudan; 

Pattern-ul este identic: creezi un inamic public spectaculos, canalizezi furia cetăţeanului către el, iar în acest timp îi iei banii din buzunar fără ca măcar să observe.

Recorder nu a inventat corupţia din justiţie – ea există şi este gravă. Dar momentul ales pentru a o expune masiv, cu fast şi cu difuzare pe TVR 1, exact când cetăţeanul urmează să plătească facturi duble şi impozite triple, este suspect de convenabil pentru Putere. Andrei a refuzat să vadă acest timing şi a preferat să mă eticheteze „conspiraţionist”, „ca ţiganii” sau „ca auristii”. În loc să răspundă la întrebarea „de ce acum?”, a răspuns cu insulte şi râs. Asta nu e dezbatere, e refugiu.

Eu nu pretind că deţin adevărul absolut. Recunosc că şi eu pot fi manipulat, că şi eu am greşit în trecut si am iesit in strada. Dar refuz să accept că o coincidenţă atât de perfectă este doar întâmplare. Refuz să cred că un sistem care ne-a minţit sistematic timp de 35 de ani devine brusc altruist şi transparent exact când ne pregăteşte cea mai dură lovitură economică de după ’90.

Andrei a ales confortul moral al ridiculizării în locul discomfortului întrebării „cui foloseşte toată furia asta?”. Eu aleg să pun întrebarea, chiar dacă răspunsul mă face „conspiraţionist” în ochii lui. Pentru că, în final, între a fi numit conspiraţionist şi a fi păcălit din nou, prefer prima variantă. Istoria mi-a demonstrat că e mult mai ieftină.

 Cap3.  Analiza pe text si alte sofisme 

Una dintre cele mai la îndemână și mai toxice metode de a închide o dezbatere este ridiculizarea prin asociere absurdă: „Dacă niște conspiraționiști cred că Pământul e plat, atunci și tu, care pui la îndoială narativa oficială despre reportajul Recorder, crezi că Pământul e plat.” Este exact ce a făcut Andrei: a luat cea mai caricaturală și mai dementă teorie posibilă și a lipit-o de mine, sperând că ridicolul contamină automat orice altă întrebare legitimă.

Numai că istoria însăși contrazice această tactică.  Pentru ca ce sa vezi, multe/unele conspiratii au fost validate de istorie. Si ce e asa ciudat sa credem ca omul politic, tinde sa isi conserve puterea? Ce e asa greu de crezut ca poate si eu as face la fel in locul lor? Ce e asa greu de crezut ca exista intelegeri si intrigi ascunse?

Incendierea Reichstag-ului a fost multă vreme considerată „teorie a conspirației – până când documentele naziste au dovedit-o.  

Incidentul din Golful Tonkin a fost catalogat drept „conspiraționism anti-american” – până când Pentagonul a recunoscut în 2005 că al doilea atac nu a existat niciodată.  

Operațiunea Northwoods, planul american de a organiza atentate false pe teritoriul propriu și a le pune în cârca Cubei, a fost numită „nebunie conspiraționistă” – până când documentele desecretizate au arătat că a fost propusă oficial și semnată de șefii armatei.

In concluzie...

Puterea nu devine brusc cinstită în 2025 doar pentru că am intrat în era TikTok-ului. Dimpotrivă: istoria ne învață că, atunci când miza economică și politică este uriașă (taxe duble, împrumuturi record, pierderea suveranității financiare), elita nu renunță la instrumentele care i-au funcționat perfect decenii la rând. Una dintre ele este tocmai deturnarea atenției prin scandal controlat.

A pune întrebarea „cui folosește furia asta?” nu mă face automat plat-pământist. E adevarat si faptul ca reportajul contine mult adevar, dar acest adevar este folosit ca o arma. Ca sa transeze o disputa de putere, una politica si una ideologica in care nu ar trebui sa fie atrasi cetatentii si cu atat mai putin, prietenii.

Lidl Plus. Mega, Kaufland, ai Aplicatie, ai parte!

In ultima vreme, si fara sa se scandalizeze nimeni, au aparut tot felul de reduceri la supermarketuri. Sa reformulez. Reducerile au fost de cand au intrat pe piata. Numai ca acum reducerile sunt conditionate de o aplicatie. Ce sa vezi? Aplicatie de fidelizare ii spun ei. Ai aplicatie, ai parte. Toate bune si frumoase in Noua Lume Noua, nu?

Ba, vor spune astia, multi. Esti conspirationist. Bine ma, dar haideti sa vorbim principial, in termenii care va plac. In termenii aia de ECHITATE SOCIALA. In termenii aia de politici NON-DISCRIMINATORII. Nu? Acum nu se aplica? Toata lumea are un smart 'afon' si internet? Toata lumea isi permite sa plateasca date mobile? 

Veti fi surprinsi sa aflati cate milioane de oameni in Romania nu au nici macar telefon, daramite aplicatii. Unul din acesti romani este chiar tata. Mama are un telefon digital, cu butoane pentru seniori. Singurul cu care se descurca si pe care mereu mi-l da sa ii sterg mesajele. Toate numerele le are scrise pe agenda, caci nu stie cum sa le adauge in telefon...

Mai draga LIDL care faci profit de milioane de euro si te bucuri de o parte din pensia alor mei. Mai draga KAUFLAND, (la Mega ma duc doar eu), Tata e unul dintre clientii vostri fideli. Cum vreti sa aiba parte de aceste reduceri? Cum credeti ca ii va afecta digitalizarea asta tocmai pe cei mai vulnerabili, care la varsta de 79 de ani nu se mai pot adapta la schimbarile voastre. 

ANPC, 0377-755-100 ALO? E cineva pe fir, sau sunteti toti niste roboti? Va mai sesizeaza bunul simt? Echitatea sociala, principiul non-discriminarii pe categorii sociale si de varsta? Accesul liber si neingradit la tutror cetatenilor la serviciile de baza? Sau doar aia cu o aplicatie pentru fiecare paine, sunt privilegiati?

Cate aplicatii trebuie sa tin in telefon? Stiu ca aceasta educare prin cupoane de reduceri face parte dintr-o schema mai mare [sic] sunt si conspirationist. Asa ca nici nu ma mai mira ca treceti peste orice principiu pe care chiar voi l-ati scris si definit. 

Ideea asta de a fideliza, nu va suna a viol? "Te obliga sa fii un om fidel la fel ca un soț abuziv, ca o relație toxica de dependență " a observat atat de frumos sora mea Rachel. Stai cu mine doar pentru beneficii? Altfel o sa mori de foame. Cum o sa te descurci tu fără aplicația mea de fidelizare? Asa se fidealizeaza un client? CU ZĂHĂRELUL?

Uite, ca sa vedeti ca nu sunt baiat rau, va fac publicitate gratis la zăhărel. Oferta lunii, zahar la 2,99 lei nu numai la Lidl. Luati cu cozonac daca nu aveti paine!!! Poate mai indulciti putin atomsfera asta toxica in prag de sărbători.

P.S. Astept momentul in care nu vom mai putea cumpara nimic fara aplicatiile voastre digitale, cand vom avea reduceri personalizate in functie de opinii, clase sociale, sex, religie, credinte politice, etc. 

Anarhismul. Un sistem posibil?

Imi propun ca in acest post sa ating un subiect sensibil și anume, Anarhismul. 

Termenul a intrat in mentalul colectiv ca fiind sinonim cu starea de haos. Dar anarhismul nu înseamnă violenta si haos. Anarhia este o stare primordiala, in care omul era bun de la natura. E ceea ce identifica Rousseau, ca fiind un bun natural, inainte de a se crea legi si norme, omul era pasnic, liber si egal. Anarhismul nu este o stare de Anomie, asa cum intelege Émile Durkheim stare de relaxare a regulilor si normelor sociale, ca fiind o dezordine sociala. [Ar fi interesant de vazut conceptul de Anomie si in viziunea lui Robert Merton]. Anarhismul este un ideal spre care trebuie sa tinda orice om care vrea sa isi maximizeze libertatea. 

Asadar, clarificand putin termenii, haideti sa atacam problema. LA ATAC!

Se știe ca școala a fost mereu un centru de indoctrinare. No, dar nu asta e problema, ca pana la urma cine vrea sa iasă din peșteră și sa își pună întrebări o poate face. Problema e fabrica de diplome. De ce dacă vreau sa fiu, și am sa încep de jos, ca să nu para ca exagerez, sa zicem apicultor, căci cunosc bine domeniul, îmi trebuie diploma? De ce statul, sistemul, trebuie sa îmi dea o diploma ca să pot profesa? No, acuma știu, malpraxis, sa ne asiguram ca ești calificat, sa protejam pe ceilalti, și argumentele curg. Numai Unul singur lipsește: sa te controlam mai bine. 

Argumentul asta se bazează pe faptul ca noi, ăștia deștepți știm mai bine ce e bine pentru tine. De-aia, nu te duci la vraci , ci la doctori. Dar dacă vreau sa ma duc la vraci? Nu sunt oare o ființă autonomă înzestrată cu rațiune, si pe propria răspunderea, cunoscand bine riscurile, vreau sa ma las operat pe cord de un vraci, care e problema? O nu, tu nu iti aparți. Tu , corpul tău e un bun comun. Trebuie protejat. Pe bune?  Codul penal nu incrimineaza sinuciderea. E adevărat ca inlesnirea ei este însă sancționată. Rămân totuși adeptul libertății absolute cat mai aproape de anarhism [iar anarhia nu e haos, ci e idealul spre care trebuie sa tindem].

Sistemul de diplome nu e ceva nou. Încă din evul mediu breslele aveau sistemul asta. Dacă vizitați cetatea medievala Sighișoara o sa vedeți în Turnul cu ceas un astfel de document. Pentru a controla producția, pentru a colecta taxele și impozitele. Nu puteai sa practici o meserie fără acest drept. În fapt erai un sclav, dar cu anumite privilegii. Da, am văzut bine in pandemie ca oamenii nu cauta libertatea, ci privilegiul. Pentru ca asta ii face diferiți, ii face sa se simta mai frumoși, mai buni, mai morali ... Dacă toți ar fi fost liberi, viata lor ar fi fost foarte banala. 

Anarhismul nu este un haos, este un ideal. Un ideal spre care orice ființă autonoma și libera ar trebui sa tindă. Fără diplome, fara autorizații de construcție, fără impozite pe proprietate, fără structuri de forță centralizate. Știu ca propaganda din filme prezintă scenariul asta ca fiind gen Mad-Max, dar societățile primitive infirma total aceasta ipoteza. Omul și natura primitiva cauta sa se conserve. E o lege naturala. Nu cauți sa intri în conflicte inutile. Nu, speciile cele mai agresive nu au supravietuit. Caci agresivitatea înseamnă un consum de energie și o șansă mare sa fii ranit. O rana in lumea naturala poate sa îți fie fatala. Societatile primitive, desi nu aveau legi scrise, nu traiau nici pe de parte intr-o stare de haos. 

Hahaha, apropo de asta. Se zice ca Dacii au dispărut pentru ca au fost  exterminați de Romani. Dacă au dispărut, [nu importa adevărul istoric e doar un exemplu] au dispărut datorita agresivitatii. Nu au știut când sa facă compromis. Poate ca asa se explica genetica noastră selecționata, au rămas doar lașii și fricoșii, dar uite ca au trecut 2000 de ani și triburi de navalitori, imperii au trecut peste noi, dar noi tot aici. Deci selecția a functionat altfel decât ne așteptam noi. În fine. Anarhia nu e lipsita de legi, ci legile sunt interiorizate in experiente, epigenetic transmise in generații. Te-ai ars, nu mai pui mana pe jar a doua oara. 

Sigur ca e o utopie. Dar trebuie sa pornim discuția de la maximum de libertate, de la un principiu ideal. Apoi fiecare decide cât poate sa cedeze din propria lui libertate. Dacă vrea închisori, legi , taxe și impozite, sistem social și o societate reglementata, etc. 

De fapt Anarhismul deja funcționează. Dar doar pentru băieții deștepți care știu să eludeze regulile, care știu sa triseze sistemul, care au putere, și care se bucura de resurse și toată libertatea, fiind mai presus de legi. Pentru acești oameni, sistemul este sfânt caci nu li se aplică lor. Pentru cei pe care ii consider victime, și care joaca după reguli, care culmea nu sunt negociate și nici scrise de ei, Anarhismul ar putea pune bazele unui nou contract social.

O alta forma de violenta

Bai, vreau sa zic ca sunt mândru de blogul meu. Mândru de tot ce am scris în arta ca forma de comunicare și cunoaștere. 

Și acum sa revenim la oile noastre. Eu am tot scris despre violenta simbolica. Nu știu de ce, poate ca dintr-un handicap intelectual, ma consider un om simplu. În sensul ăla, peiorativ. Adică slab mobilat. Adică nu as putea sa fiu intelectual, nu pot reproduce nimic din ceea ce știu. Nu rețin nume, nu am prieteni cu care sa ma laud ca am băut ceai la Capsa, in lumea intelectuala. Nu pot sa înșir o sumedenie de Nume mari, care sa ma ridice și nici nu am un podcast cu o biblioteca în background[deși nu ar fi o idee rea]. Toate astea nu ma califica în clubul select al mobilatilor. Tocmai de aceea, dintr-un "resentiment al sclavilor" cum ar spune Nietzsche , ma identific cu omul simplu, mediocru, și mai puțin norocos. Proletari, uniți-va! Da, poate ca asta e, conștiința de clasă striga în mine după dreptate. Sa fac dreptate omului de jos. Știu, argumentele mele nu sunt elitiste, și nici erudite, dar avantajul meu este ca am o formidabila intuiție. Un simt al mirosului bine dezvoltat, instinctiv . Simt impostura de la kilometrii distanță. Simt fracturile logice si ca un rechin, atac acolo unde simt sânge. 

Așadar, sa atacam problema! 

Violența simbolics este o forma de  agresivitate aplicata de pe o poziție intelectuala de către o clasă care nu se mai Auto-denunța ca fiind elitista, ci progresista. No, despre ce e vorba? Pur și simplu despre o violenta soft. Violenta practicata prin ceea ce ei numesc gândire critica. Numai ca aceasta gândire critica are un singur sens. De sus în jos. De la dăstepți la populime. Vox populi, Nu? Da ma, sunt oameni simpli, dar asta nu te califica sa foloseai mijloace de manipulare mai puțin etice doar pentru ca tu consideri scopul un bine superior , general, în folosul comunității . Nu ma, nu. Scopul nu scuza mijloacele. In Nici un caz. Repet. În nici un caz! Cum naiba se face ca intelectualii nu mai critica deloc puterea, ideea de libertare, contractul social nu mai e pus sub semnul întrebării ca un J. J. Rousseau , ci doar își bat capul  cu prostii? Dacă doar atâta pot ei? Sa dea în al mai slab? E grav...

Ești deștept și ți-a dat Natura o capacitate intelectuala. Foarte bine. Dar te folosești de ea ca de o arma. Prin argumentele tale, conștient fiind că nu există un Adevăr absolut, fără să te îndoiești un pic, vrei să schimbi și să aduci pe ceilalți la numitorul tău comun. Ca un psihopat care își alege o victima facila, pe care sa o domine, de data asta nu prin forță bruta sau șantaj emotional, ci prin puterea argumentarii, prin puterea autorității data de nu știu ce diploma sau televiziune sau titlu pe care îl afișezi atât de ostentativ in fata numelui. ING. Dr. Prof. Arh. Pentru ca tu te identifici cu o profesie, nu cu Omul. Da, fără sa știi faci din ingamfarea ta o lupta de clasa. Și când prostia se întoarce împotriva ta, că asta ai semănat, te vei mira de virulenta ei. Fiindcă ai ratat ocazia unica sa înțelegi Omul.

Ca toți psihopații, obsedați de control, violenta simbolica urmărește aceeași schema, de la autoritate la victima. Violența se exercita aici soft. Un psihopat, cu o Inteligenta peste medie, își alege din victime tocmai pe cele care sa răspundă fascinației lui intelectuale. Eu nu înțeleg cum altfel se poate manifesta acest erotism al unor femei pentru un barbat care sa le domine pur și simplu intelectual. Sigur ca tocilarii ăștia își flexeaza doar mușchii mintii, cum adesea le place lor sa recunoască. Haha, și vei observa dorința asta masochistă din ce în ce mai mult dacă citești descrierea unor profile de dating : "sapiosexual" apare la cele mai multe fete "singles " adica , mai pe limba românească, nu ma mai fute la icre, fute-mi creierii. Și apoi hai sa ne uitam la emisiuni unde sa radem împreună de aia prosti.

Dar dacă ar fi puțin mai modești, ar pricepe poate ca începutul cunoaștrii e chiar necunoașterea: "stiu ca nu știu nimic, " spunea atât de modest Socrate. De aici se poate construi însă o atitudine onesta fata de viata și fata de omul simplu. Nu vad decât un dispreț total fata de acea simplitate care nu poate articula gandurile. Dar ce, faptul ca un pom nu vorbește înseamnă că nu gândește? Un pom Nu simte? Crezi cs doar ceea ce poate fi exprimat, există? Categoric nu.

Jargonul. Oho, in spatele jargonului as putea demasca toată elita noastra intelectuala. Un limbaj de lemn întâlnit numai la entelectualii de salon ai partidului. Să vorbești, dar cât mai pompos, ca doar tu ești dr. conf.univ. Si ce bine se manifesta conștiința de clasa când ai un dr. în fata, câte osanale poți aduce atunci sistemului care îți perpetueaza specia si iti certifica in/competentele prin titluri si diplome. Nu mai suntem Nobili, nu mai suntem Sir. și nici nu ne mai cumpărăm titluri, ci doar diplome.

In partea a doua o sa scriu despre fabrica de diplome. Pana atunci, noapte bună!

Omul este măsura tuturor lucrurilor *

Am stat și m-am tot gândit, nu la banalitatea succesului, ci dacă as da și as face totul pentru asta. Răspunsul nu a fost atât de evident, însă la sfârșitul acestei săptămâni, am devenit tot mai sigur de următorul fapt.  Caci pana la urma e un fapt, ci nu doar un exercițiu mental. Sigur, exercițiul mental a trebuit fi rezolvat prin ipoteze și supoziții.

Faptul e ca nu as face orice pentru Arta. E un adevăr greu de asimilat pentru cei care cred în Arta [Arta Înaltă*]. Nu sunt dispus sa pun viata mea personala în pericol, apropiații, cei la care țin, de dragul artei. Prefer acest compromis, prefer sa fiu atent și sa ma autocenzurez, chiar dacă știu ca Adevărul doare.

Pentru ca nici Arta, nici Adevărul, nici Dreptatea, nici Legea nu sunt mai presus de Om. Toate aceste categorii nu sunt ireductibile, ontologic primitive, substanțe primordiale, imuabile . Consider ca Omul nu este făcut pentru Arta, nici pentru Lege. Ci tocmai invers stau lucrurile, adică „Anthrōpos metron pantōn*"[ Protagoras]

Așadar, nu puține au fost momentele când, am făcut acest pact, nu cu Diavolul ca Mefisto, ci cu Omul. De câteva ori mi-am șters anumite versuri, am renunțat la anumite imagini doar ca să nu lezez sentimentele celor din jur. Știu ca pentru un artist e greu sa accepte această autocenzura. Ca trebuie sa țină permanent  o negociere cu el însuși.

Pana unde putem face acest compromis? Căci pana la urma nu vei putea sa împaci pe toți. Iar aici tine de fiecare. Caci Arta nu e făcută sa spună Adevărul confortabil, ci de cele mai multe ori pe cel incomod. Cel care ne pune oglinda în fata.

Însă eu, eu am considerat erou nu pe cel care într-un moment de extaz și nebunie pleca la război. Ci pe cel care, având acest instinct de a își răzbuna poate nedreptatea, rămâne totuși lângă oile sale. E o lașitate ar spune cei mai mulți. Dar ce fel de lașitate e aceea care se lupta cu propria nedreptate, cu Ego-ul, și totuși rămâne fidel Lui însuși ? 

As putea sa critic multe fapte. Sa fiu acel justițiar al Adevărului. Și sa pun legea mai presus de Om. Caci asta înseamnă să trăiești sub lege. Dar eu nu sunt nici Jandarmul Culturii, care vede în orice greșeală o oportunitate, nici Arghanghelul dreptății. Sunt doar un om, care vede în mediocritate esența de a fi. 

Încerc sa fac din aceste sentimente călduțe, un Univers in care se poate trai și respira, fără scandal. Sunt cel care vrea sa trăiască contradictiile în cel mai cuminte mod dacă e posibil. Vad arta ca pe un drum, un mijloc, niciodată un scop în sine.

*Omul este măsura tuturor lucrurilor. [Protagoras]

A.I. sau n-Al?

Scriam prin 2017, oho, 8 ani? Parca ieri. Despre Promisiunile Inteligentei Artificiale. Aici. De atunci am urmărit subiectul cu interes, văzând cum totul este în grafic. 

Nu am mai scris despre subiect din doua motive. Acum toți sunt apostolii Inteligentei, toți scriu și dezbat problema. Al doilea motiv e ca în acele doua trei articole am spus tot, tot ceea ce am intuit ca trăim și vom trai în următorii ani. 

Țin doar sa amintesc, ca a apărut o carte cu  După chipul și asemănarea noastră, și seamănă izbitor cu ideile mele scrise aici.  Nu știu dacă tipul s-a inspirat de la mine, as fi fost onorat, sau dacă e doar o confirmare ca spiritul vremii acționează după intuiția pe care am avut-o la început.

P.s. Poza am făcut-o la Biserica  Evanghelica din Deal, Sighișoara, pictuea de sec 14,  mi s-a părut interesant chipul și diferitele fețe ale Puterii. Mai ales urmele de ciocan cu care a fost redescoperita pictura după ce reforma pusese un strat gros de tencuiala peste.

Poezii (doar pentru poeți)

sa nu uiți...

Mai bine imi dai cu urzici jap-jap

peste bot 

Mai bine îmi pui non-stop in megafon

radio kiss my ass

pana îmi da sângele pe nas, promit

n-am sa ridic mâna

Pana n-or sa mi se scurga de tot 

logica si rațiunea. 

Mai bine îmi pui un film de Buñuel 

și îmi tai pleoapa cu lama, 

Numai sa nu îți citesc aberațiile 

ca îmi sângerează ochii 

Mai bine îmi scârțâi un sunet metalic 

pana ma ia durerea de dinți 

numai sa nu ma intrebi Semnificația 

cuvintelor 

va trebui sa citesc in constelatia 

vomei

bucati din întâmplări, nedigerate 

chiar dacă știu, 

îmi vei spune alambicat, 

ca de fapt

pe noi ne desparte iremediabil 

o generație de amibe

Dar mai bine il citesc pe Imamul Kant 

in limba islandeza 

Numai sa nu iti studiez patologia 

scrisă, cică, in versuri. 

Ca n-as putea rezista mai mult de 

trei secunde 

fără sa-mi bag picioarele in ea de emoție 

și in ligheanul 

cu vodka, cu lămâi și cuburi de gheata

sa ma țină treaz 

sa mi se îmbete tălpile de așa extaz. 

Știu, sunt demodat, 

prea târziu am ajuns la Paris...

îmi cer iertare, 

instinctul nobil de a scrie 

e și in mine e și in tine, 

E și in tanti TanȚa

Administratora de pe scara când scrie

fericita chitanța

e aproape ca o prescriptie medicamentoasă 

nu trebuie sa o înțelegi.

    

Oferit de  Anticamera D

Dilema libertății

Ipoteza. Raportul dintre Lume si libertatea noastra interioara se numeste constiinta. 

Suntem oameni cu experiente diferite si cu credinte diferite. Locul unde insa ne putem intalni, ca intr-o Agora, este locul libertatilor pe care le pierdem. Nu, o pandemie nu este o exceptie. Pentru ca se creeaza un precedent. Un precedent devine lege! O lege se aplica la toti! Indiferent ca esti pro sau contra!

Dilema libertății. 

Unde vedeti libertatea ca manifestare naturală? Nicaieri! Totul e determinism biologic, social, economic, psihologic. Așa spune paradigma științifică modernă. Dar exista o voința in orice vietate. Caci și o pisica pe care vrei sa o mângâi, dacă nu vine in brațele tale când are ea chef, opune rezistența. 

Numai in dragoste exista maximu' de libertate, căci in acea îmbrățișare cad toate rezistentele. Numai omul crede in libertate. Si nu se poate sa crezi in libertate intr-un mod utilitarist, practic, pentru ca atunci economicul va dicta intotdeauna limitele libertatii. 

Manipularea. Asta e sofismul materialismului dialectic, pentru ca pleaca de la premisa ca libertatea omului este pur economica. 

China pare acum un sistem care isi justifica legitimitatea si abuzurile prin progresele economice. Dar Omul e mai mult de-atat. Omul nu e o marfa cum spunea Marx, care isi vinde forta de munca. Omul e o ființa Simbolica, ce semnifica si da semnificatie Libertatii! E gata sa moara pentru ea, desi nu are nici o logica! Si de multe ori s-a deovedit ca sacrificiu a fost fara rezultat, gratis, inutil!

Libertatea e un concept abstract. 

In cazul acesta insasi libertatea e o iluzie, o fantezie, o conspiratie. Da, libertatea e o credinta fanatica. Ea nu poate fi sustinuta decat prin imagini codificate in Simboluri Universale, nicidecum in ratiunea practica. Un sclav poate accepta confortul cuștii pentru o bucata de pâine. 

Tindem sa proiectam libertatea din noi in exterior. Pentru ca ne nastem cu aceasta curiozitate interioara. Libertatea nu vine in urma experientei, ci a priori. Libertatea vine prin indoiala, si aici mitologia ne poate da multe exemple: oare este bine? Oare asa a zis Dumnezeu/Autoritatea? 

Nu exista decât libertăți individuale.

In grup, in conformism, in turma, renuntam la o parte din libertate pentru securitate. Insa mereu trebuie sa existe o negociere intre riscuri/securitate si libertate. Dar așa numita libertate colectivă nu este decât o domesticire a voinței. 

Un alt sofism des intalnit se bazează pe sentimentul de vina. 

Pleaca de la pacatul originar: suntem vinovati a priori!  Un om vinovat este un om usor de condus. Un om vinovat nu poate fi un om liber. Și asta se întâmpla datorită abuzului puterii asupra conștiinței, adică raportului interior dintre noi și lume. 

Suntem vinovati ca ne-am nascut. Suntem vinovati cand mancam, pentru ca cineva moare de foame. Suntem vinovati ca nu votam. Suntem vinovati ca se topesc ghetarii. Suntem vinovati pentru ca votam. Suntem vinovati pentru pandemii si crize economice, desi nu noi le-am provocat.

O morala a sclavilor cum o numește Nietzsche. 

Exista asadar o vina colectiva. Si trebuie sa ne ispasim pacatele. Iar din retorica asta se iese foarte greu. Caci intram intr-un conflict moral. Ba unii ajung sa cedeze libertățile, pentru ca de cele mai multe ori morala creeaza contradictii. Contradicții care izbucnesc din ciocnirea libertăților individuale cu morala colectivă. O morala a sclavilor care vedeau in voința de putere un păcat. 

Concluzia. Voința trebuie sa fie amorala, dar libertatea nu poate exista decât in raportul interior dintre individ și lume (dintre subiect și obiect), adică in constiinta. 

P.S. Voința* este o manifestare/efect al libertății. Dar ea nu trebuie confundata cu Libertatea Per Se, căci e nevoie de un act reflexiv, de conștientizare,  ci nu doar de un impuls. 

PS2. Vrerea* este o manifestare a dorintelor și poate fi sau nu manifestare a libertății. Căci dorința poate fi determinata, biologic, social, economic. 

Repostat: https://teoriipolitice.blogspot.com/2022/01/problema-libertatii.html?m=1

Lucrare de licența

 

Se făcea ca terminasem facultatea și trebuia sa susțin lucrarea de licența. Doar ca nu era o comisie obișnuita. Trebuia sa găsesc un apartament in chirie intr-un bloc vechi cu apartamente de trei camere, mobilate toate in stil vechi, masiv, cu mobila de nuc. Toți colegii și-au găsit chirie, mai puțin eu. Rămăsese apartamentul unei babe, dar nu ma tenta ca era debranșată de la utilități. Probabil ca nu plătise. Ei bine, dezamăgit un pic, înainte sa ies din bloc, la parter, s-a deschis o usa si un majordom aparu in prag autoritar: "Domnul Brejinsky vrea sa va cunoască!"

Eram așa de încântat ca cineva era in sfârșit, interesat de lucrarea mea, ca am sărit in sus ca un copil. S-a deschis o usa veche, scorojită, ca toate usile din acest bloc, și in prag m-a întâmpinat domnul Brejinsky. Era îmbrăcat intr-un costum sobru, demodat, cu o cămașă roșie strânsă la guler. Doar ca nu avea cap. Lucru care mi s-apărut puțin ciudat, dar am zis ca nu e frumos sa discriminez oamenii după infirmități, așa ca am revenit la vechiul meu entuziasm de copil. 

Aveam senzatia familiara ca domnul Brejinsky nu mai are nevoie de cap, din moment ce era unanim acceptat, toată lumea ii cunoștea  portretul din descrierile apărute in ziare.  Nu mai contează diferența între cum ne imaginam și cum este de fapt realitatea. Măcar cineva voia sa ma asculte, chiar dacă nu avea cap... 

Domnul Brejinsky m-a luat de mâna ca un adevărat tutore. Era imens, avea palme de uriaș, așa ca nu am apucat sa ma prind decât de un deget de al lui, cu brațul atârnat in sus, ca nu cumva sa ma pierd in imensul apartament care se transformase între timp intr-un adevărat castel, cu usi și ferestre foarte înalte. 

Majordomul mergea înaintea noastră, deschidea usa după usa, pana am ajuns in fata unui salon cu doua usi imense. S-au deschis singure și am intrat cu domnul Brejinsky intr-o sala in care era o masa lunga, imensa, pe care se întindeau farfurii, tacâmuri, porțelanuri, ca la o festivitate, acoperită de o fata de masa alba. Masa era doar pe jumătate ocupată de studenții care probabil, ca și mine, nu aveau cu cine sa își susțină lucrarea de disertație. 

Domnul Brejinsky mi-a dat drumul la mâna si m-a lăsat cumva sa ma integrez in grupul de studenți gălăgiosi, care dezbăteau foarte aprins nu știu ce concept filosofic. Dar nu asta m-a mirat, ci faptul ca ori masa asta era neobișnuit de înaltă, undeva îmi pica in dreptul pieptului, ori eu rămăsesem mic. Cum sa mănânci la așa masa? Cand am văzut atâta verva, am exclamat: asta e clubul poeților anonimi! Și toată lumea a ras de naivitatea mea, inclusiv domnul Brejinsky. M-am rușinat un pic de nivelul meu. Domnul Brejinsky se retrăsese intr-o umbra a salonului, ca si cum ar fi fost un observator neutru, un sociolog care vrea sa priveasca tribul din afara lui, efectul de grup si presiunea de a fi aceptat intr-un colectiv nou. 

Era de înțeles, masa asta era pentru domnul Brejinsky. Dar eu, eu știam ca nu sunt cel mai scund din clasa. Nu îmi puteam da seama de ce am rămas așa mic, din moment ce ceilalți, sa ii numim din acest moment "colegi", erau frumos instalați pe scaune si chiar ajungeau cu coatele pe masa, cocoțați sus, înfierbântati de plăcerea argumentării. Ei bine, intr-un final m-am pus si eu lângă ultimul coleg, încercând sa strâng rândurile, sa ma integrez măcar fizic, sa ma apropi cât mai mult de colegul din dreapta mea care nu m-a băgat in seama, ca si cum nu m-ar fi observat. Gălăgia a continuat fără nici o pauza de uimire ca mai aparuse cineva la masa. 

In acest context, am intins mâinile, am sucit palmele ușor spre podeaua de parchet lăcuit, și am împins cu o forța egala cu entuziasmul de a vedea ce se întâmpla pe masa. Atunci am început sa ma ridic și sa levitez doua palme deasupra podelei. Bineînțeles ca nimeni nu a observat ciudățenia. Nici măcar eu nu ma mai uimeam de puterea asta supra-reala pe care o aveam. Mi se părea Mai important sa fiu la masa. Sa particip la dezbatere, decât sa analizez acum fenomenul supranaturalului. Colegul de lângă mine a observat ca eu nu ating podeaua, dar dezbaterea era așa aprinsa, încât nu a găsit nici un moment de respiro sa aduca la cunoștința clasei darul meu. In plus, masa pe jumătate plină, era numai cu astfel de ciudați dotați care acum dezbăteau dacă Isus a transformat apa in vin, sau poate ca era doar must, din moment ce beția nu e încurajată nici in vechiul nici in noul testament. 

Deja nu mai puteam sa susțin mult timp levitația asta ca îmi obosise mâinile. Cerea un efort fizic si mental care ma epuiza. Nu mai puteam sa urmăresc firul dezbaterii pentru ca trebuia sa fiu tot mai concentrat pe levitația mea, cea ce era frustrant.  Domnul Brejinsky era tacut si ne observa in continuare ca un majodorm, gata sa intervină la nevoile noastre. Pe masa au fost aduse tot felul de bucate. Un coleg aflat la trei-patru colegi distanță a început sa sustina ca el poate face pâine din nimic. Nici macar din firimituri? L-am întrebat eu surprins. 

Nici nu am apucat sa îmi termin întrebarea, ca pe farfuria lui goală deja lua forma, ca din mâinile brutarului, o mica și anemică felie, rămasă ca dintr-un colț de pâine. Nu mai conta cum arată coltul de pâine, feliuța asta anemică. Fenomenul era cat se poate de real. Iar noi, ca niște absolvenți eminenți, lucram cu fenomene. Se numește fenomenologie. Lumea capta sensul pe care îl pui in ea, consistentă și materialitatea pe care o dam. In timp ce îmi derulam in minte gândurile și reflecțiile, același coleg a făcut un ou prăjit. Nu știu cum, nu ma întrebați cum. Eram prea înfometat sa ma mai gândesc critic, sa studiez procedeul in mod riguros și stiintific, sa analizez. M-am dus direct la oul prajit ochi, căci arată superb, am luat o furculița și un cuțit, cu felia de pâine vrajita și am început sa mănânc. 

Spre surprinderea mea, oul prăjit, ce-i drept destul de moale, cu zeama, nu stătea pe furculița și cuțit. Nu reușeam sa prind in cele doua ustensile nici macar o îmbucătură. Cu degetele, ca la bunici, nu îndrăzneam sa încerc. Eram totuși intr-o sala de protocol, intr-un mediu academic. Oul se scurgea printre furculița și cuțit ca un ou crud. Intr-un final am rupt o bucatica de pâine și am șters farfuria cu ea, am înmuiat-o in gălbenușul oului și am mâncat cu pofta prima îmbucătură. Toți se uitau la mine tăcuți și așteptau. Toți ma priveau cu interes. 

Ei bine, cum este?!? m-a întrebat colegul care inventase totul. Este nesărat, am răspuns eu sec. Și nu are gust. Eu care am mâncat toată Copilăria oua din tigaie arsa, știu ca trebuie sa prindă o crusta pe margine, ca trebuie sa râcâi cu furculița tigaia sa se desprindă, ca nu e cazul sa plutească in ulei, ca tigaia are atâtea urme de cuțit. Am mâncat atâtea oua, dar oul asta, îmi pare rau sa zic, zici ca e insipid, incolor, inodor. Am încercat eu sa epatez cu niște termeni din chimia de clasa. Și chiar am plusat pentru ca jn argumentul meu a intervenit chiar furia. O furie alimentata de foame. Îmi era foame iar acest truc m-a dezamăgit enorm. Mi-a înșelat Așteptările. Atunci i-am reproșat: " dacă tot știi sa faci un ou, de ce nu l-ai făcut cum îmi place mie, pe gustul meu?". Se presupune ca trebuia sa știi de la cursul de Marketing ca nu faci nimic fără sa cunosti nevoile și dorințele consumatorului. La ce bun un ou dacă el nu e dorit de nimeni? La ce bun tot acest talent irosit? 

Atunci domnul Brejinsky, care nu avea cap, dar avea totuși in mintea mea o reprezentare a fetei sale, poate din cărți, poate din ziare, m-a luat de mâna și m-a felicitat. Toată clasa a rămas uimita și puțin răscolita, as zice eu, de aceasta intrebare existentiala: la ce bun toate acestea? La ce îți folosește puterea, levitația, sa faci pâine din nimic, doar ca sa dovedești ca poți? Ce rost au toate? Cu ce suntem noi mai deștepți ca bunica care făcea oul sa prindă crusta in tigaie? Domul Brejinsky m-a luat de mâna și mi-a arătat atunci, o camera imensa in care se afla o biblioteca imensa, de o înălțime ce sfida orice logica. Cu scari vechi de lemn, cu tot felul de poduri și treceri ca in povestea Trandafirului lui Eco, ca și cum ar fi fost proiectata de nimeni altul decât de marele Escher. 

O critica a psihologiei moderne

Putem discuta psihologia moderna o data cu descoperirea teoriei inconstientului de Sigismund Schlomo Freud. Descoperire? Am tot auzit ca X autor a descoperit Y lucru. Ceea ce etimologic e adevarat. A scos la iveala. Practic este fals. Ar trebui spus mai corect, fenomenologic vorbind, a teoretizat, a elaborat, mai pe scurt, a creat un narativ psihologic. Intrebarea care se pune in aceasta critica este: am ramas captivi acestui narativ? Mai este el actual, tinand cont ca vremurile si mentalitatile sunt altele? Functioneaza? Cat din psihologia moderna e stiinta si cat e poveste? 

Totul pleaca de la o poveste. Complexul lui Eudip, Electra, mitul Mumei care isi devoreaza copiii, mitul pantecului, mitul labirintului, eternei intoarceri, etc. Pornind de aici si de la observatiile clinice, Freud a creat o teorie si o metoda. Asta nu inseamna ca aceste mituri sau teoria lui nu sunt adevarate. Tocmai de aceea am subliniat numele de botez, pentru a nu fi criticat de cei care il citeaza pe Freud fara sa ii stie numele. Da. Freud are valabilitatea lui, caci de la el pleaca psihologia moderna. Dar se impun niste asteriscuri. Unele ridicate chiar de discipolul sau Carl Gustav Jung. 

Nu as fi scris acest articol, pentru ca am depasit acea etapa cu multi ani in urma. Doar ca in ultima perioada inalanesc tot mai multe persoane care dupa cateva sedinte la psiholog imi sar in cap: esti toxic, esti agresiv, esti compulsiv, toti acei termeni imprumutati din literatura de specialitate. Si al doilea motiv pentru care am decis sa fac acest efort, e acela ca in ultima vreme tot mai multi psihologi care habar nu au cu ce se mananca meseria lor si care nu au vocatie si chemare. Da, aici nu e vorba de job, ci de vocatie. La fel cum preotia nu e o meserie, ci o vocatie, un talent, o sensiblitate emotionala. Asadar, primul argumen pe care il aduc in a-mi sustine critica, e acesta:  

1. Psihologia moderna (si aici am depasit de mult etapa Freud) insista mai mult pe trauma si foarte putin sau deloc pe resurse. Care este impactul, si care sunt consecintele? In primul rand nu este corect. Sa extragi din viata unui om numai acele momente, acele traume, sa construiesti apoi un intreg narativ in jurul acelor momente nefericite este cu totul nejust. Caci la fel ca si in filosofia Istoriei, exista momente care nu au intrat in manuale dar care au avut o importanta colosala. Noi punctam doar evenimentele. Dar viata nu este formata din evenimente alternate de momente de vid. Numai memoria are momente albe, viata nu. Ea e un continuum. In al doilea rand, o memorie selectiva e injusta si subiectiva. Chiar daca lucrurile sunt pesonale, si te afecteaza la modul subiectiv, caci altfel nu are cum. Nu poti fi afectat obiectiv. 

2. Pornind de la traume, care sunt scoase la suprafata in modul selectiv, pe baza fluxului involuntar sau voluntar al memoriei (si aici i se da tot creditul, nejustificat, subiectului - el stie mai bine ce sa scoata la iveala-) subiectul  va fi in prima etapa a constientizarii alienat. Nu doar ca va vedea traume in orice si oriunde, dar va ajunge sa isi evalueze viata prin acest punct de referinta: Sunt o victima! Apare aici si invinovatirea. Astfel ajunge sa identifice, (pe baza experientei clinice si a literaturii, caci acum toti citesc pishologie moderna), pe orice om ca pe un potential agresor. Il evalueaza in primul rand din punct de vedere psihologic. Nu mai poate vedea lumea decat prin aceste lentile, fiindca subiectul este traumatizat de frica de a nu mai fi iarasi o victima. Si aici pot confirma cei care au iesit din depresie, dar care au frica de a cadea iarasi in depresie. Dar vom discuta problema integrarii pe final. Din punctul doi reiese in mod necesar urmatoarea critica: 

3. Psihologia moderna este o psihologie a insingurarii. Neputand sa te aperi de agresor, de traume, si fiind mereu in garda, ca nu cumva sa pici iarasi in groapa, vei evita din ce in ce mai mult contactul uman. Foarte putini prieteni, foarte putini oameni vor ramane in cercul tau restrans. Si mai important, acele relatii "sanatoase" vor fi acele relatii impersonale. E normal ca cei care nu iti invadeaza intimitatea sa nu iti greseasca iremediabil. E perfect logic ca acei prieteni de conjunctura sa te inteleaga, caci vin si ei cu experientele si distanta echitabila. Pentru ca fara acesta distanta, spune psihologia moderna, individul este psihotic, sau depedent, sau are o problema de atasament. Distantarea sociala, acest termen care s-a impus in ultimii ani, exista de mult in psihologie. Ea face din orice om un posibil pericol. Păstrând distanța sociala și o răceala fata de cele mai intense trăiri, furie, ura, iubire, gelozie, adică tot ceea ce ne face sa fim oameni, căci așa traduce omul modern echilibrul psihologic, subiectul va trai o viața călduță lipsită de drame, dar și de cele mai intense experiențe interioare. El va fi însă un Asset foarte productiv. Sau cel puțin atât cât sa se trezească in fiecare dimineața și sa intre in producție. 

3.1 Depedenta de terapie și terapeut. Din punctul trei rezulta in mod evident o practica mai puțin etica. E adevărat ca o terapie, ca psihanaliza de exemplu, nu poate dura câteva ședințe. Se poate întinde chiar și pe cinci ani. Însă, Subiectul astfel rupt de orice atașament considerat ca fiind depedenta, va caută un nou atașament. Cine nu e conștient de transfer și nu știe când sa spună Subiectului: ești liber sa zbori, de acum ești om mare, te descurci singur, ai dreptul sa gresesti, sa te atașezi și sa iubești, nu va face decât sa întrețină o relație asimetrica, de dominare. Lucru care convine de minune industriei, căci depedenta și ședințele au, (greu de acceptat de breasla), o latura financiară importantă. Rupând legăturile de atașament clasice, singura autoritate rămâne Îndrumătorul, adică psihologul. Chiar dacă mulți spun ca nu influentează alegerile și deciziile subiectului, ele cel puțin sunt sugerate. E adevărat ca ruperea aceasta are legătura cu Individualizare(etapa necesară Integrarii). Dar fără o buna gestionare, luându-i-se toate miturile familiare, subiectul rămâne suspendat și alienat intr-o cultura a NON-apartenentei? Cine vrea o cultura a NON-apartenentei: de mama, de țara, de rasa, de cultura? Va las pe voi sa răspundeți. Omul...are rădăcini. 

4. Mecanismul nevrozei functioneaza asemeni pacatului. Prima data se identifica trauma sau pacatul. Doar ca, spre deosebire de religie, psihologia nu are putearea de a ierta. Asadar trauma ramane deschisa. Nevroza apare iar si iar din aceleasi ganduri. Scos din profundul inconstient, gandul are o forta imensa. Nestiind ce sa faca cu aceasta informatie, cu aceste traume, subiectul se va afla intr-o lupa in timp si spatiu. Va reveni mereu si mereu la acel punct istoric. La acele momente traumatizate. Lucru asta poate fi rezolvat cu mult har printr-un singur proces: Integrarea. O vom aminti la final caci este cea mai importanta: Constientizare. Individualizare. Integrare. Terapeutul, medicul, psihologul, care insista numai pe trauma fara sa caute beneficiul, fara sa vada resurele omului, este el insusi un agresor, un nevrotic ce se hraneste cu suferinta inutila scoasa la suprafata. 

4.1 Aminteam ca este o psihologie a insingurarii. Dar este o psihologie care considera atasamentul ca fiind un fel de depedenta nociva. Parintii sunt incurajati si sfatuiti de toate cartile de parenting sa tina copilul la o anumita distanta. Sa nu incurajeze acest atasament. Caci copilul este un om. Sigur ca trebuie respectata invidiualitatea, dar de aici si pana la a refuza anumite gesturi de iubirie si atasament, este cale lunga.De frica complexului Eudipian, de frica abuzului emotional, etc. Omul este o fiinta depedenta. De semeni, de parinti, de cei din jur, de colectivitate. Nu poate atinge acea individualizare decat prin Iluminare sau prin manifestarea absoluta a Eului, ca vointa de putere. Ceea ce il face ori Sfant ori Dictator. 

5. Psihologia lui Freud si mai apoi psihologia de azi, este...profund religioasa! Da, poate ca va uimiti de aceasta afirmatie. Religia s-a simtit pe nedrept amenintata de teoria lui Freud, caci avea pretentii laice. Jung a venit sa corecteze putin situatia, sa integreze fenomenul asta religios in spiritul uman, fara sa separe asa abrupt psihologia de spirit. Dar asta e alta discutie. Cum sa fie profund religioasa? Pai ganditi-va doar la cateva traume si mai ales la cele de natura sexuala. Nu au ele oare un iz moral? Sau mai bine spus, normele sociale nu functionau ele asemeni unor norme morale? Cand Freud aminteste de complexul lui Eudip, aminteste de el ca de o deviatie. Dar in raport cu ce? Erau Grecii Atenieni la fel de oripilati de exemplu de homosexualitate ca omul modern? Avea el nevoie de terapie? Era o practica cunoscuta, de inițiere in rândul tinerilor care intrau in armata. Era traumatizant? Sigur, pt mentalitatea omului creștin. Sau terapia masturbarii, pe care Freud o practica la paciente, pe baza fondului istetic, avea rezultate tocmai datorita contextului istoric, social, religios. Acum cand orice gospodina are un didlo in noptierea de la pat, fenomenul psihologic nu mai are atata putere.

5.1 Psihologia moderna scoate instinctul si biologicul in afara ecuatiei. Desi insista pe faptul ca omul este un animal irational, vrea sa creada ca toate aceste traume sunt de fapt niste alegeri ale vointei. Aici mi-ar placea sa il aud pe Nietzsche cu a sa vointa de putere. Tocmai de aceea psihologia moderna este sustinuta de narativul oficial si academic, caci inhiba instinctul de pradator, de agresor, biologicul, instinctul de a domina si de a ajunge primul in lantul trofic. Sunt instincte puternice, iar faptul ca omul modern invata sa le tina in frau prin multe sedinte la psiholog nu rezolva problema. Dovada ca atunci cand fortele acestea ies la iveala, se repeta istoria de mii de ani a genocidului, a epurarilor, a discriminarii in masa. 

5.2 Practica psihologiei moderne, se reduce la manual. Înțeleg aspectul teoretic, este foarte important pentru orice viitor specialist. Tehnica însă ar trebui transmisă ca o forma de inițiere, de la maestru la inițiat. Sa aplici principiile științei pozitiviste spiritului uman este absurd. Fiecare om e diferit, nu exista o rețeta. Chiar dacă își pierde in acest fel renumele de știința, fiindca rezultatul nu poate fi replicat, cuantificat, măsurat(decât prin teste care au de aface doar cu partea cognitivă de suprafața a subiectului). La unii funcționează terapia existentiala, la alții psihanaliza, la alții mai spirituali cea jungiana și la americani cea pozitivista, cognitiv comportamentala (singura care imita știința, un program social bazat pe ideile succesului si a producției, căci subiectul este văzut aici ca un "Asset" ce trebuie sa pună umărul la crearea "visului".) Folosind numai tehnici de manualul (căci altfel poți fi acuzat de malpraxis),  psihologia devine dogmatica. Nu evoluează o data cu mentalitatea colectivă.

6. Ei bine, toate aceste critici nu au nici o valoare atatat timp cat se ajunge la Integrare. Doar ca foarte putini psihologi au darul de a integra toate aceste traume. Sa le scoti la iveala, oricine poate face asta. Mai ales psihopatii. Sa te bucuri ca ai reusit sa faci pacientul sa vorbeasca, e o realizare. Dar una inutila fara integrare. Sa te bucuri ca in sfarsit se da pe brazda si plange, si asta e o realizare. Dar e una chiar pagubuoasa fara Integrare. Toti scot la iveala traume. Caci cine nu are? Numai cine nu vrea sa le vada. Dar prea putini, foarte putini reusesc sa Integreze aceste traume. De multe ori aceasta Integreare nu este meritul terapuetului. Ea poate veni de la o revelatie, o epifanie, o alta trauma mai mare. De aceea se vaita Jung uneori ca nu intelege ce aduce vindecarea. Nu putea identifica nici un moment in procesul dificil al  travaliului. Integrarea NU se poate face doar prin metodele psihologiei moderne. Caci psihologia moderna scoate din ecuatie cel mai important lucru: dragostea!

7. Imposibilitatea de a Integra toata aceste traume vine din faptul ca psihologia moderna scoate din calcul iertarea, dragosta ca forta suprema. Insistand numai pe trauma ci nu pe resurse, pierde acele momente de iubire, chiar daca sunt putine, care exista in viata fiecarui om, oricat de nefericit ar fi el. Pentru ca dragostea nu poate fi cuantificata intr-un model stiintific. Ea nu poate sa creeze o metoda, un manual dupa care sa se ghideze absolventii facultatilor de psihologie. Caci dragostea  nu e de natura psihologica. De aceea Jung prefera simbolul, ca forma Integratoare. Aici e neovie de ceva mai mult. E nevoie de o chemare, un har, o vocatie de vinedcator (fara sa cada in complexul Salvatorului). Altfel, multi pacienti raman dezorientati, mai supecti pe lume ca oricand, mai sceptici si mai insingurati ca oricand. 

Sigur ca toata aceasta stare de spirit convine de minune autoritatilor. Nu este o consipiratie. Sunt multe alte scoli de gandire. Dar care nu ar primi niciodata drept de practica de la asociatiile de psihologi, care sunt gardienii morali ai acestei practici. Lucrul acesta si presiunea la care sunt supusi doctorii, sa nu iasa din rand, din narativul psihologic, s-a vazut prea bine in ultimii ani de pandemie. Un om suspicios pe semenii lui, mereu alert, insinugrat, fara relatii de interdepedenta, fara istorie, fara o familie, este un om sarac spiritual, usor de manipulat, un om pierdut. Caci toate aceste traume ar trebui sa ne imbogateasca experienta de a fi OM, ci nicidecum sa o saraceasca. Ar trebui sa aduca la inflorirea spiritului, la relatii de impacare si iubire, la o lume mai buna.

Iluminarea

Capitolul XXIII

Nu exista nici fericire nici tristete, 

ci un fel de program. 

Iar noi întrebam oracolul de sub Ocean 

Ce sa facem, cu ce sa ne îmbrăcăm, 

ce sa mancam, pe cine sa iubim. 

Numai o eroare, un bug 

mai poate schimba ceva 

in starea noastră de spirit.

 

        Așa a început totul. Cu o eroare care a dat Sistemul peste cap. Am șters. Am șters cuvânt după cuvânt pana n-a mai ramas nimic din ce stiam despre mine, despre viata, despre Lume. Am sters povestea, ca si cum m-as fi trezit dintr-o amnezie la o noua realitate. Trebuia sa rescriu tot, trebuia sa incep cu inaltarea din piata Domului din Florenta, ca si cum mi s-ar fi deschis ochii pentru prima data. Totul capata sensuri noi, intelesuri nebănuite.  

        Am muscat din ultima firimitura de ciocolata pe care o mai aveam, si m-am trezit in catacombele de sub oras, unde fusesem captivata de calusarii lui Nicoale. Nu i-am vazut fata, caci purta acea roba de calugar franciscan.  

       —Tu ești litera A, din Anticamera. Erau câmpiile goale. Aici am primit mai multe sugestii. Piscurile muntilor si varfurile inzapezite nu erau încă încrețite. Iată cum se naște Supra-Omul, mi-a zis aratandu-mi Oceanele Planetare. Băteam ca o nebuna la mașina de scris doar, doar voi face saltul care m-a adus aici, la prima pagina in alb, la momentul in care am inceput sa iti scriu aceasta fantastica poveste, fara trecut si fara viitor. 

    —Am sa iti donez tie inima mea, mi-a spus cand l-am intalnit in catacombele de sub oras incojurat de Idioti. 

    —Inima? am deja o inima...

    —Nu stiu cat de buna e la varsta mea, a trecut prin multe...rase el, destul de amuzat, nu ii lipsa simtul umorului când vorbea de lucruri serioase. Dar macar ar putea sa mai bata un an sau doi, undeva ascunsa sub sanul tau stang. Am mai bifat corneea. 

    —Cornea? nu am nevoie de ochelari virtuali, vad bine...multumesc!

    —Ai putea vedea dincolo de lucruri… încerca el sa ma ademenească. 

    —Nu, multumesc. 

    —Ciudat, măcar pancreasul. Ar putea fi o optiune buna pentru tine. Ar putea fi centrul trairilor si al fericirilor.

    —Rinichii? am intrebat eu intrand in jocul lui, ca intr-o sceneta.

    —Da. Sigur! Imi vei simtii toate emotiile ca perla din corpul unei scoici... Iar daca vrei sa intelegi mai multe, uite, iti recomand ficatul. Ve sti a talmaci toate visele. 

    —Si ce ramane al tau? Presupun ca nu vrei sa dispari cu totul!  

     — Oh, Nu...Stomacul am sa il pastrez, ca sa te eliberez de toate fricile. De Lucrurile pe care nu poți sa le înghiți, pe care nu le poți digera. Vorbea numai prostii! Toata viata a vorbit numai prostii! Cand am crezut ca l-am inteles, ca am dezlegat filosofia lui de viata, a deturnat iarasi sensul, a schimbat macazul de la idealism oniric la realism social, de la subiect la obiect, de la arta la politica. Nu asa l-a invatat si pe Nicolae? Sa nu mai inteleaga nimeni nimic...

    —Hotarul...

    —Ce vrei sa spui? ma dispera ca vorbea in stilul lui caracteristic, cu care ma obisnuisem inca din scrierile de tinerete.

    —Soldatul care in curând va fi trezit de un glont la realitate. Călătorul care asteapta trenul sa vina. Trebuie sa iti lași inima prin gări daca vrei sa iubesti ca in vis si sa simți ca un soldat. 

    —Soldatul pleacă la un război care nu-i al lui, i-am zis. Iar pentru asta il condamni la moarte! Călătorul își poarta nelinistea prin gări, iar pentru asta il condamni la pribegie și îngheț! 

    —Rămâne asadar visul, singura posibilitate de fiintare. Caci dragostea de soldat se implineste in alta parte. Asa cum dragostea pe care nu o intelegi, vine din alt timp. 

    —Ce timp, ce dragoste? Nu cred in reincarnare, nu cred in alte vieti...si nici in promisiunile acestui Manifest. 

    —Soldatul care nu dezerteaza din dragoste e un las. Gladiatorul care nu fuge in munți sa pasca turma de oi, nu își poate împlini visul. 

    —Nu e adevarat, i-am zis. Ca se întâmpla sa ai pasuni si turme de oi si liniștea căminului si dragostea femeii si sa cauti gloria desartă a multimilor. Dragostea plină de vanitate. Radea. Iar rasul lui se spargea ca un ecou de zidurile imense ale catacombei de sare, amplificate ca un tunet, ca o voce venita din neant a unui Zeu al fulgerelor.

    —Uriașul care nu încape intr-o casuta mica cu mult trifoi la ferestre nu e demn de dragostea lui. Doar in vis poti iubi absolut. Pentru ca in vis ești un dezertor. Uriașul visează la casuta lui, călătorul la patria sa, soldatul la liniștea din poala ei. 

    —Dar si in vis iti bate timpul la ușa. Si de unde mai stii ce este real? 

    —Real e ceea ce simti. Ulise se depărtează de tarm ca sa vadă mai bine dragostea. Pictorul se depărtează de tablou ca sa vadă mai bine muza. Exista o dragoste a departarilor, a cântecului de sirena. 

    —O dragoste care se dovedește a fi o iluzie, am remarcat eu cu sarcasm si recunosc, si multa furie.

      —Visul nu e o iluzie, caci nici o iluzie nu poate fi atat de reala, nu poate da senzatii atat de intense ca dragostea. Aici l-am contrazis, pentru ca nu exista o singura dragoste. 

    —Exista dragoste de soldat, dragoste de uriaș, dragoste de pribeag. Iar tu încerci sa împaci doua chemari. Dragostea de patrie a soldatului cu liniștea căminului. Calmul marilor cu cel al mâinilor. 

    —Dragostea e o forța mai puternica decât moartea. Visul se lupta cu starea de veghe. In vis iubesti absolut pentru ca vine dimineața. Soldatul are zilele numărate. Trenul își așteaptă călătorul in gara. Aici, pe Hotar, iubești cu toată ființa știind ca va veni in curând dimineața. 

    —Crezi ca un om condamnat la moarte poate iubi? Nu! El e deja mort! Boala il lăsa gol. Regretele il macină... Disperarea îl cuprinde. 

    —Trebuie dar sa fie o dragoste mult mai cuprinzătoare, mult peste cea de soldat. Căci pribeagul nu știe a iubi fără clipa despărțirii. Soldatul nu știe a iubi fără teama plutonului de execuție. Uriașul nu are loc intr-o casuta mica cu veranda si mult trifoi.

    —Si-atunci, ce-i de facut? caci eram prinsa intr-un labirint fara iesire si nu stiam cum sa mai fac diferenta intre vis si traire. Ce vrei de la mine?

    —Raspunul se afla in inima, îmi spuse. Dacă o vei asculta…

    —Nu, nu te las sa scapi asa usor, i-am zis...Aici si acum nu-i un vis! Aici e vorba de truda si de sange. Acum, unul se naste si altul moare. Aici e carne si pentru fiecare avem un nume, o cruce.

    —Din hoitul unui Leu se hraneste o pasare. Dar din iubirea noastra se naste acest poem. Sa lasam deci acest poem batranilor fara nepoti. Poate asa leul va prinde aripi  si iubirea seninul. 

    —Iubirea noastra? Esti bine?! Dar el nu imi acorda prea mare importanta, ca si cum eu nu existam in toata povestea asta.

    —Vreau sa citesc povestea dezertorului. Vreau sa schimbi destinul Uriasului. Vreau ca tu sa ii aduci pe toti acasa. Numai tu poti face asta, numai tu poti scrie un final fericit.

    —Nu inteleg... Atunci a scos dintr-o tolba o carte prinsa in piele de Crodoba. Am mangaiat cartea. De cand nu mai pusesem mana pe un material autentic din piele, atat de fin, atat de delicat, gravat cu un cerc taiat de un A mare pe coperta. Am mangaiat litera A ca si cum degetele mele aveau o memorie care accesau un cifru spre o lume uitata. Cand am deschis cartea, erau numai pagini in alb. Cartea magica in Alb? Nu am mai apucat sa il intreb ce-i cu aceasta carte, fiindca in acel moment am fost luati pe sus, la propriu, de Nicolae si un grup de batrani galagiosi care dansau un fel de vals traditional piemontez. Tam-tam-tam, tam-tam-tam. Nicolae m-a luat de mana si am inceput sa ma invart in ritmul pasilor de vals. In mijlocul idiotilor, Aristotel era un fel de Salvator Mundi. Se pregatea pe semne de ultimul sau numar de Trubadur, dupa agitatia multimilor care se framantau sa il vada cum se ridica doua palme de-asupra pamantului, care auzise de legenda lui, de vechiul ordin al cavalerilor ratacitori. 

    —Maine va avea loc Iluminarea, imi sopti Nicolae la ureche . Va fi transmisa in direct in Metavers si pe toate canalele din Retea. 

    —A cui? am intrebat eu in timp ce ma învârtea in ritmuri de vals.

    —A lui Arisototel, a cui? imi raspunse el ca si cum totul era atat de evident, numai eu traiam pe alta Lume...

    —Ce vrea sa insemne asta? Iluminarea?

    —Vei vedea...in acel moment m-am oprit din valsat. Aveam sa văd peste tot, asa cum mi-a promis Nicolae, ca Iluminarea era un concept din Manifestul noii Revolutii. Aristotel a decis sa isi incheie socotelile cu viata in stilul lui, extravagant, iluzionist. Sa iasa in stil mare de pe scena vietii. Se adancise prea mult in ceea ce Manifestul numea frumos, Iluminarea. In acele doctrine politice prin care multi au fost spalati pe creier. Era modul prin care dezirabilii erau sedusi de cuvinte frumoase si promisiuni desarte intr-o viata de dincolo. Ca vor fi scapati de orice suferinta, ca vor atinge nirvana, viata vesnica, ca se vor intanalni cu cei dragi. Dupa Iluminarea lui Ari, multi i-au urmat exemplu. A fost o nebunie totala. O sinucidere in masa. O imagine macabra si un miros de putreziciune ca dupa o molima cuprinsese tot orasul. Oameni care isi filmau ultimele clipe din viata si le incarcau pe Servere. Imi aduc aminte ca am primit si eu acel formular cand mi-am vizitat doctorul de familie, cu o rubrica speciala de bifat, daca vreau sa donez ceva din mine in caz ca...stii tu, cade un meteorit peset mine. Am fost socata, daca ma mai putea soca ceva la varsta mea, dupa ce am trecut printre atatea tragedii si schimbari. Omaenii astia erau nebuni de legat! 

***

      Dupa un timp, cand aproape ca incepusem sa imi reiau viata normala intr-o lume tot mai distopica, tot mai neagra si mai lipsita de sens, am primit o citatie in care am fost chemata la sediul Corporatiei, in acelasi loc in care fusesem consultata in legatura cu acele experimente. Acelasi doctor m-a luat in primire si mi-a spus ca Aristotel mi-a lasat toate drepturi de autor la trairile si viata lui. Am fost uimita, nu ma asteptam, sincera sa fiu... Toata viata am fost curioasa sa inteleg ce e in mintea si inima acestui om, iar acum aveam sansa unica sa ma contectez la Server si la toate trairile lui, incepand cu prima dezamagire, cu moartea Cocolinei, păsările din lut, Înălțarea, Ordinul Trubadurilor, melodia bătută la mașina de scris in Anticamera de la Curtea de Arges. Am înțeles atunci ca acel cântec nu era decât o lume aflată in deschisul a mii de posibilități, iar eu cea care decide cum așeză piesele ca pe o tabla de sah. 

    Intensitatea cu care isi traia viata a fost prea mult pentru mine. Cand m-am deconectat de la aparate imi venea sa ucid, sa musc si sa strig, sa zbier si sa zgari zidurile. Aveam o foame cumplita. Am luat un pumn de pamant dintr-un ghiveci si mi-am umplut gura de tarana, incercand sa mestec, dar nu se lega nici un bol ca sa pot inghiti. Simteam cum tamplele imi explodeaza, cum ochii imi sangereaza si sudoarea se forma in cristale pe frunte ca roua pe frunze. Auzeam plansete copiilor abandonati in maternitate, strigatele mamelor indurareate, mugetul vitelor duse la abator, răgetul mieilor in staule. Maestrul, maestrul e nebun! am strigat in timp ce imi smulgeam parul din cap. Am pus mana pe o vaza de portelan si am dat cu ea de pământ. Am adunat cioburile si am incercat sa imi tai venele si aorta, sa scap de aceasta intensitate care era peste puterile mele de a intelege si de a suporta. 

     Dupa ce efectul acestor trairi s-a mai diminuat, ajutata de un drog pe care mi l-au adminstrat imediat in vene, am inceput sa vad umbrele copacilor, spuma marii, ca intr-o pictura pointilista de-a lui Albert Dubois-Pillet, Pe malurile Marnei, la rasarit. Un susur bland m-a cuprins, un ciript de pasari, o cladura m-a invaluit. Ce lumina strabate zabrelele inchisorii? Ce minune se arata pe zidul meu in ceas de miaza-zi? Ce vrabii canta la fereastra mea? Ce ramura de maslin aduc in plisc, din necazul cel mare, cocorii? Stam și priveam cu ochii pierduți in zare... fara o intrebare clară, o anume stare... Doar o presimțire de sfârșit, de nou început. O neliniște in mijlocul zilei de vara. O casa pe care o las sa ardă tot mai departe. Un oraș pe care îl privesc încă o data inainte sa devin o stâncă de sare. Ochii mi se închid. Spaima dispare din încordare. Greutatea se lasă in pământ ca o pasare moarta. O coloana sonora curge pe fundal cu nume de pelegrini și sfinți. Iata, m-am nascut in Lumina. Ma doare fiecare celula. Ma dor umbrele. Ma cheama nefiita, adancimile apelor, straveziul ochilor. Ma doare fiecare nastere, caci imi tulbura apele.  

     De departe, o silueta nedeslușită de om imi face cu mana apropiindu-se in fuga de mine si strigand ca un nebun cuvinte neinteles: Sinu AduNAI bRinkging de Kosmos, sinu aduNAI BinGkging DeKoSMoS. Nu am inteles nimic, in afara de Kosmos. N-am stiut cine e si de unde sa il iau desi vocea lui imi parea cunocuta. Stiu doar ca am ramas marcata de entuziasmul regasirii si al intanlirii cu acea fiinta plina de viata, care radia lumina. Mi-a spus ca m-a asteptat toata dimineata la marginea marii, ca n-a stiut unde am disparut. Mi-a aratat o rochie alba plina de alge si scoici, pe care o storcea de ultima picatura de apa ca pe o batista uda. 

    —Tocmai ce am recuparat-o din valurile marii, Iubita mea!

    —Iubita ta? M-am ridicat caci eram pe nisipul ud, ca o balena naufragiata de care se lovesc valurile. In acel moment am observat inelul de pe degetele mele. 

    —Cine sunt eu in toata povestea asta? l-am intrebat confuza.

    —Every body use just another part of you, baby... imi sopti el cu un accent englezesc ca si cum ar fi trebuit sa imi aduc aminte de o alta limba, dintr-o alta viata, dintr-o alta lume.

    —Nu inteleg!... am dat eu sa il scot de pe deget. Eram nedumerita si speriata. Putea fi un psihopat! Ma drogase? Ma rapise?

    —Hey, sunt Eu! Ai uitat? Te-ai lovit la cap? Ti-am luat inelul acesta din Florenta, acum doi ani. E din aur pur, de 24 de Karate. L-am batut cu ciocanul caci nu iti intra pe deget, l-am forjat in foc ca sa reziste. Apropo, a intrebat de tine un anume domn, Flavius. Il cunosti? M-a pupat pe buze amuzat de nedumerirea mea, fara sa ii dea prea mare importanta. Si-a dat tricoul jos si s-a aruncat in valuri. Atunci i-am vazut pe spate cele cinci semne cicatrizate si o runa ca un cerc tăiat de litera A. Imi facea cu mana din apa ca un nebun, sa vin si eu, sa ma arunc in valuri…

*

    In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de amintit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit.  Multa vreme n-am putut dorm  de frica sa nu visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. O femeie care plangea padurile, florile, copiii ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva din acest Metavers. Numai iubirea ma poate scoate din Anticamera, numai iubirea ma poate aduce, in sfarsit, Acasa!    

*

        Iată si capitolul pierdut din Cartea magica in Alb, pe care ti-l trimit cu litera se sânge, tie, Draga mea prietena, cu mentiunea: Sa nu vadă lumina tiparului decât in anul Domnului, 2083,  Luna lui Augustus, in ziua de trei.

*

       E o minune cum dospeste aluatul, cum se leaga ingredientele si din ceva prinde radacini altceva.  Pamantule, am spus atunci o data cu Marele Poet... Da-mi aripi! 

~Sfarsit~