 |
| Capitolul XXII |
Stau de veghe pana adorm ca o santinela.
Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte.
Așa va fi și dimineața când ma voi ridica.
Pe Hotar, unde totul se întâmpla...
Unde pot sa cunosc invidia și teama,
dragostea și ura.
Dupa experienta pe care am trait-o in acel joc, am intrat pe blogul lui Ari, uimita sa vad ca inca exista pagina incremenita in acel an, 2023. M-as fi asteptat ca trecutul lui sa fie sters de motoarele de cautare. Am incercat sa refac momentul de ruptura, sa caut indicii. Nu cunosc alta realitate mai intensa, mai reala decat acest vis pe care noi, oamenii, il numim Carne, spunea el in ultimul lui mesaj. O poza cu el de la spate in care privea ruinele unui Oras: Stau de veghe pana adorm ca o santinela. Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. Așa va fi și dimineața când ma voi ridica. Pe Hotar, unde totul se întâmpla... Unde pot sa cunosc invidia și teama, dragostea și ura.
Oare cui i se adresa acest mesaj? La cine se gândea? La Horatiu, la Alexandros, la tot ceea ce iubise si pierduse? In acea zi in Vama se intamplase o tragedie cu acel cuplu care se harjoneau in valurile agitate. Degeaba a strigat el, degeaba au cautat-o salvamarii. Corpul ei disparuse in spuma marii. Ea era caprioara in jurul careia se facea si se desfacea in mii de bucatele povestea. Ea era pasarea de lut care il lasase pe Ari la marginea apei, fara raspunsuri la intrebarile sale. Daca nu exista timp? Daca acel copil in disperarea lui de a face pasarea din lut sa zboare voia sa refaca momentul acesta in care se blocase ca intr-o lupa a timpului si care nu avea nicio iesire? Si totusi, am intrezarit un licar de speranta! Speranta ca viata asta nu sfarseste la marginea apei, sau pe hotar. Mi-am adus aminte de batranul din Florenta si magazinul lui de ciocolata artizanala. Am cautat cutia mea pe care, la vremea aceea dadusem o mica avere si am gasit printre alte maruntisuri si Scrisorile lui Horatiu. Le-am reluat lectura, citind acum acele intamplari din perspectiva pe care mi-o deschisese aceste revelații. In acel moment, cred, a decis sa pleace in Kalahari. Si cum probabil nu a gasit nici un raspuns in cautarile lui, s-a intors facand un pact cu diavolul. Ca nu are nici un rost sa ai o putere magica daca nu poti schimba cursul destinului. Din moment ce nu a putut salva pe nici unul dintre prietenii lui, cu atat mai putin pe cea care ii daduse din palmele ei sa bea. Da-mi sa beau... De aici incepea totul si se intindea spre trecut si spre viitor, ca un punct zero. Caci viata nu este un drum cu sens unic asemeni unei sageti pe care o tragi sa spinteci norii. Viitorul crează trecutul, ca intr-o propoziție in care cuvântul se leagă de alt cuvânt ca intr-o hora. In acel moment si-a propus sa schimbe destinul, sa lupte impotriva lui, sa il modeleze. Si cum putea face asta daca nu concret, prin implicare politica? Probabil ca in intentia lui de a controla totul, fiecare aspect al vietii, voia sa controleze si acest eveniment, ca intr-o Ucronie. O lume mai sigura, cum spunea el adesea, o lume mai buna…Pentru siguranta dumneavoastra! O lume fara infractionalitate. O lume fara pandemii, fara boli, fara moarte. Visul de veacuri al omenirii.
M-am uitat la acea cutie in care tineam toate sentimentele mele, si mi-am dat seama ca nu priveam la o cutie, ci la o Lume. O lume care intrase in pamant, cu peisajele ei, cu fotografiile ei in alb și negru, cu pastorii care pazeau turmele noaptea la marginea cetatii, cu copiii care tipau pe ulite legati la ochi cautandu-se unii pe altii cu mainile intinse, cu zapezi troienite, cu acel zgomot al motocletelor si noxele de la toba de esapament, cu pepenii inoptati in piete, cu aglomeratia de pe strazi la orele de varf, cu savoarea unei pizza cu sunca si mozzarela, cu trubadurii din piete, cu cersetorii de pe scarile bisericilor, mestesugarii din pietele ambulante, cu adolescentii care se sarutau sub lumina felinarelor. In acea cutie de metal am mai gasit un postcard cu Nastera lui Venus care avea pe spate scrisa adresa ta, si pe care nu stiu din ce motive n-am mai pus-o la posta. Si spre surprinderea mea, am descoperit printre alte nimicuri, o bucatica de ciocolata de când am fost in vacanța in Florența. Am luat bucatica si am privit-o. O priveam ca pe o relicva. In acel moment m-a suprins Flavius, care tocmai venea incantat sa imi spuna vestea cea mare, trecuse in a treia clasa sociala, facea cursuri de arhitectura 4D, avea sa creeze lumi virtuale pe care si le imaginau cei din ultima clasa sociala, artistii, avea sa fie in sfarsit, un programator.
—Mami, mami, nu te bucuri?
—Ce o sa facem noi cu ratiile de izolat proteic pentru idioți?
—Ei bine, la asta nu m-am gandit!
—Trebuie sa luam legatura cu Nicolae. Trebuie sa ma conectez la acel joc, trebuie sa fac ceva.
—Nu se poate, acel joc a fost deconectat datorita unei brese de securitate. Se pare ca un virus necunoscut a patruns si a spart protocoalele.
—Spune-mi ca nu e adevarat! Nu se poate, cum iau eu legatura cu Nicolae, cu idiotii? Flavius scoase din ghiozdant trei doze de izolat proteic si mi le arata incantat.
—Ce-i cu ele?
—Punem un traker si le urmarim.
—Nici o sansa, sub pamant se pierde semnalul. Or fi ei idioti, dar nici chiar asa de niavi...
—Atunci vei astepta pana vei vedea pe cineva care vine sa le recupereze si il vei lua urma.
—Imposibil, vor vedea ca suntem urmariti. Flavius isi epuiza toate ideile, pe care nu ar fi fost greu sa le ghiceasca un ochi vigilent.
—Nu stiu, mami! Nu stiu! Isi accepta neputinta pana la urma.
Mi-am luat o pelerina de ploaie galbena, si am iesit afara. Flavius striga dupa mine nedumerit fara sa inteleaga ce se intampla. Am trecut prin pasajul Traian spre Univeristare, am coborât la metrou sub vechiul sens giratoriu, am desfacut bucatica de ciocolata împachetată in staniol si am muscat din ea. Camerele Ochiului Vigilent erau atintite spre mine, monitorizand traficul si tot ce parea suspect. O garnitura de tren a oprit, spre surprinderea mea. Am urcat. Când s-ai deschis usile, eram intr-un fel de buncar imens. Eram derutata, căci am mers o perioada lunga fără sa văd vreo stație cunoscuta. Am coborat, cel mai probabil intr-o stație sovietica, de pe timpul răposatului, secreta, cu candelabre mari și opere de arta protocultiste. Dupa un timp am auzit o voce intr-un difuzor pe care nu am reusit sa il localizez.
—Cine esti tu? i-am recunoscut vocea din emisiunuile de vineri seara. Era el, Aristotel A.I. Lenei, sau cel putin vocea lui pe care o cunoasteam de la emisiunile de Vineri seara.
—Sunt o Anonima... Si urma o alta pauza la fel de lunga. Oare cauta prin amintirile lui, oare m-ar fi putut fixa in timp si spatiu? Nici o sansa. Omul acesta nu stia absolut nimic despre mine.
—Stii bine ca obiectele de contrabanda sunt interzise. Nu ti se va intampla nimic. Spune-mi, doar, de unde ai acea bucatica de ciocolata? Nu stiam daca era el, daca nu cumva Altgoritmul si Ochiul Vigilent ii preluasera idenitatea, vocea, pe care o cunoasteam doar de la televizor. Am incercat sa gasesc o scuza, dar mi-am dat seama ca e in inutil sa mint. Senzorii de temperatura, impulsurile electromagnetice, irisul ochiului, ritmul cardiac, citirea buzelor, toate m-ar fi dat de gol la prima incercare.
—A fost ultima bucatica de ciocolata! Acum multi ani am cumparat-o de la un negustor din Florenta. Am dat de ea din intamplare. Conform codului penal o lege nu se aplica retroactiv, deci nu am incalcat nici un protocol. Acum ca stia adevarul, pana la urma nu riscasem nimic spunand adevarul, l-am rugat: Da-mi sa beau! In acel moment s-a asternut o liniste profunda. Era normal ca fiecare pagina sa fie indexata de Ochiul Vigilent, dar ceea ce nu era normal unei Inteligente Superioare erau ezitarile, spatiile dintre cuvinte, nostalgiile, tristetile. Oricand, in orice moment, inteligenta ar fi avut pregatit un raspuns, o logica, o ratiune. Pe cand in aceasta eziare am citit incertitudinea, regretul, amintirile, melancolia, iubirile, Nostalgia, tot ce se poate citi intr-o tacere. Atunci am inteles ca eram intr-o zona securizata, protejata, in care Ochiul Vigilent nu avea semnal, ca aceast capăt de linie era un fel de zona sigura.
—Ce vrei?
—Idiotii, care se trag din ordinul trubadurilor, care se trag din ordinul cavalerilor ratacitori, care se trag din ordinul ucenicilor, care se trag din ordinul levitilor, care se trag din ordinul samanilor si vracilor, au nevoie de ajutorul tau! In curand vor fi condamnati sa moara prin infometare! Te implor, numai tu ii poti ajuta!
—Francesca...stiam eu ca instinctul de mama e mai puternic decat orice privilegiu.
—Nu, eu sunt de vina! Daca e sa pedesesti pe cineva, numai eu am pus in aplicare acest plan. Din podea se ridica un soclu pe care am pus cele trei doze de izolat proteic.
—Ma voi asigura ca ordinea va fi restabilita. Nu-ti face griji! Nu aveam o presimtire prea buna auzind ordine si griji in acelasi timp. Insa ce puteam face? Eram prizoniera! Asa ca am jucat totul pe umanitate, pe inima lui de carne. Aveam o mie de intrebari, dar stiam ca modul in care le voi pune il va scoate din zona lui de confort, va starni acel proces care se cheama travaliu. Nu poti sa intri in viata omului cu bocancii. Trebuie mai intai sa astepti primul pas, primul gest, ca sa faci la randul tau doi pasi. Travaliu care ar fi putut sa il retraga si mai mult in propria negare. As fi vrut sa il intreb despre Moartea Caprioarei...despre Horatiu si despre Alexandros. Despre dragostea lui pentru Eliza, daca nu era chiar ea aceasta caprioara. Si mai ales despre pasarile de lut, despre sora lui, despre vulpi si despre boboci.
—Esti libera sa urci! am auzit o voce in momentul in care o garnitura de tren opri in stație...Usa s-a deschis doar in dreptul meu. Cand am iesit afara de la Metrou, eram in Piata Victoriei, aproape de Palatul Guvernului. Nu mi-a luat mult timp sa ma dezmeticesc si am luat-o spre casa. Era noapte. Am coborat pe gangul de la pasajul Traian, acolo unde am vazut pentru prima data dansul calusarului. Si o mana ma trase intr-o crapatura, care parea o camera tehnica unde isi lasau uneltele cei din prima clasa sociala, maturi, forase, lopeti, suflante de frunze. M-am speriat putin, dar nu am putut sa tip caci gura mi-a fost acoperita cu o mana.
—Shhh, am auzit, nu iti fac nici un rau. Sunt trimisul Idiotilor. Am intors privirea si cand si-a dat gluga jos am vazut in lumina obsucra un tanar cu parul rosu si cret, cu pistrui pe fata. Ce se intampla cu ratiile noastre?
—Vreau sa vorbesc cu Nicolae! Nestiind daca pot sa am incredere in el.
—Nicolae a fost prins si este inchis.
—Aristotel!
—Ce?
—Am zis, n-am fost eu!
—Stim.
—Stiti? am intrebat curioasa. Cum asa?
—Se pare ca ultimele doze de izolat aveau markeri. In momentul in care a fost consumat de una din mamele noastre, acestia au aparut in sange. Un gest nesabuit sa guste o portie de izolat fara sa astepte cele 24 de ore ca sa fie eliminati prin urina. A iesit la suprafata, si ce a urmat, e leste de inteles. Cuibul nostru a fost descoperit. Mai sunt si alte cuiburi, tocmai de aceea sunt aici. Trebuie sa le salvam!
—Cum? Ce pot sa fac eu? Deja ma bagasem intr-o poveste care ma depasea. Nu mi-am propus niciodata sa salvez lumea, sa fiu o revolutionara, o martira. Tanarul scoase din buzunar o lamela si un ac.
—Nu-ti face griji! ma linisti el vazandu-mi fobia pentru ace. Isi scoase manusa din mana si isi intepa degetul aratator. Lasa o picatura de sange sa pice pe acea lamela transparenta din sticla.
—Ce-i asta?
—Tine! Aceasta lamela contine totate informatiile de care ai nevoie. O bagi in laptopul tau la fel cum ai introduce un stik. Codul de acces va fi activat cu saliva ta. Acum pleaca, si sa fii atenta sa nu te abati de la rutina ta zilnica! Ochiul vigilent e peste tot. Am iesit din pasaj putin confuza. Inca eram in orele mele de plimbare, in rutina mea noctura, deci eram oarecum la adapost. Am ajuns intr-un tarziu acasa. Am verificat camera lui Flavius, am vazut ca dormea dus si m-am linistit un pic dupa asa noapte. Am facut un dus fierbinte si apoi am deschis laptopul. Am bagat lamela care avea la capat un USB de generatie noua, am scuipat saliva pe lamela si am asteptat. Mi-a aparut un cod pe care nu l-am inteles. Mi-am amintit insa de un vechi tratat de medicina din facultate, despre secventiarea ADN-ului uman. Am inceput sa descifrez: GTGTGCATC CTAGTGT GCATCCT AGATGTGCATCC apoi am transcris acest cod in ARN-mesager si suna cam asa GUGCA UCUA GACUCCA UGAGAGA si intr-un final in proteinele care erau de fapt cheia de acces: ANTI CAMERA D. Am luat acesta secventiere si am inceput sa o bat la tastele computerului. Degetele mele aveau o memorie a lor si intrasem intr-un fel de automatism. Genaial mi-am zis! Iata ritmul! Ritmul vietii! Opt secvente de cod genetic avea echivalentul uni bit. Mai multi biti la un loc formau un maga, mai multi mega un giga, si mai multi giga un terra. Iata melodia pe care o batuse Aristotel inainte sa plece in Kalahari. Cand am intalnit-o la acea vreme pe Ritz, am crezut ca totul se pierduse in apa. Dar trecutul iese ca uleiul la suprafata, se intoarce la noi sub diferite forme. Ce revelatie! Am dat copy-paste intr-o pagina de html si le-am convertit in 1011001 01011 001010 01101010 1000101 000101 00101. Apoi am downloadat acesti biti si i-am deschis cu un videoplayer. Avea sa imi apara pe ecran finalul unui film pe genericul caruia rula coloana unui film cu numele celor care au contribuit la realizare lui, scenaristi, actori, sunetisti, dirctor de costume, iar eu, in modul cel mai surprinzător, eram regizorul.
*
Algoritmii aveau sa ia locul misterului si sa anihileze imaginatia. Lucru pe care il prevazuse cu multi ani inainte, Aristotel. Daca stau sa ma gandesc, la acea vreme cred ca nimeni nu l-ar fi crezut. Ar fi spus ca e dus cu pluta, paranoic. Acum cand traiesc in viitor, pot sa imi dau seama cata dreptate avea sa aiba. Nu mai stiam ce sa cred despre acest om... Cum de nu mi-a dat prin minte sa le citesc, sa le transcriu pe o foaie si sa le caut numele? Erau chiar in fata mea, iar eu am fost oarba tot acest timp. Abia am asteptat seara sa imi reiau rutina nocturna. M-am dus iar in Piata Universității, la aceeași ora, nu înainte sa cobor pasajul, si am asteptat metroul. Lucru care s-a intamplat întocmai. Am ajuns in aceeasi gara subterana, de data asta intr-un decor Greco-clasic.
—Ai spus ca nu mai alta bucatita de ciocolata!
—Am pastrat jumătate, asta e adevarul! Am incercat doar sa iti atrag atentia.
—Nu a fost un gest prea inteligent din partea ta.
—Ce s-a intamplat cu Nicolae?
—A fost sustras. Identitatea lui a fost compromisa.
—Unde este?
—Cel mai sigur loc din aceasta lume este inchisoarea. Inchisorile sunt facute sa reziste la seisme si cataclisme si la valuri de tsunami. Au tot procesul automatizat. Asa ca, nu-ti face griji. In inchisoare esti pazait, esti hranit si ai acces la servicii medicale. Mai periculos este pentru cei de-afara.
—Asadar, sangele poate stoca informatii? Vocea lui Aristotel imi parea ca cea a unui GPS care te ghidează la stânga sau la dreapta, lipsita de emoții. Vorbeam si ma uitam in sus, ca si cum raspunsurile ar fi fost cumva venite ca prin vis, ca o revelatie divina.
—Miliarde de terabiti curg in acest ritm al vietii.
—Te referi la ritmul prin care se insira secventa fiecarui genom? De aceea suntem atat de importanti pentru Altogritmi?
—Noi nu suntem doar o mina de date, noi oamenii stocam energie si o emanam prin puterea de a imagina. Calculatoarele au nevoie de energia Soarelui ca sa stocheze toata aceste miliarde de terabiti, iar resursele energetice sunt limitate.
—Asadar Idiotii Utili erau tinuti in Societate, nu cum se credea, pentru sperma lor sau pentru fertilitatea de care erau capabili. Ci cu fiecare donatie de sperma, Algoritmul era imbunatatit, primea spatiu de stocare. Un singur genom are posibilitatea sa stocheze o infinitate de imagini?
—Adevarat! Un singur individ are o infinitate de posibilitati, de Lumi pe care poate sa le creeze si a carei informatie este scrisa in pielea lui, in sange, in carne. Un om este un server care stocheze informatia pe care, un Computer Quantic, ar avea nevoie de energia unei Stele.
—Cu alte cuvinte, acesti Idioti sunt niste energii vii? Acesti Idioti reprezinta fiecare cate o Stea, si luati impreuna o Galaxie?
—Exact!
—Wow! Am exclamat. Fata mi s-a luminat. Intunericul in care traiisem se risipise in jurul meu. Sufletul meu era asemeni acestei stații, mobilat cu cele mai frumoase perdele și lustre și tablouri.
—Sunt atat de uimita! i-am marturisit. N-am crezut ca in Lumea in care traim omul mai poate avea o valoare. Imi pierdusem speranta, traiam din inertie. Acum, ca stiu toate aceste lucruri, as putea sa te intreb, de ce eu?
—Nicolae, el te-a remarcat in Piata Centrala din Florenta, cand i-ai aruncat acea moneda!
—Maestrul Shaolin care levita?
—Ti-a urmarit dansul din gradina palatului familiei DeMedici!
—Nu pot sa cred! Nu imi venea sa cred ca lucrurile se legau atat de complicat si totusi atat de limpede. De cate ori realitatea se crea si recrea dupa formule pe care nu le-as fi banuit...
—Cine sunt eu in toată povestea asta?
— Tu ești cea care face și desface!
—Cum e posibla experianta asta de a fi OM?
—Prin Cenzura Marelui Anonim.
—De ce ar face asta Marele Anonim, de ce sa isi ascunda misterele fata de noi?
—Nu le ascunde, le potenteaza! Cand nu e disimulat, misterul devine mister ca atare. Pentru a face din viata o experienta unica, individuata, singulara, particulara, avem nevoie de un val pe fata. Se pare ca Aristotel intalnise pe acel calugar din joc, sau poate ca fac parte din acelasi ordin. Caci ceea ce imi spusese calugarul in jocul video era in tocmai in acord cu ceea ce auzeam acum.
—Si masinile acestea din fier si spatiul pe care ni l-au invadat si apoi confiscat?
—Sunt imagini ale noastre! Dupa chipul si asemanarea omului. Sunt eul nostru colectiv, energiile noastre. Noi hranim aceste masini cu fiecare bit, cu fiecare gest de umanitate, fiecare gând, fiecare poveste pe care o scriem. Cu fiecare placinta pe care o imparti la saraci, Altgoritmul se rescrie! El nu este nici bun, nici rau! El este oglinda noastra. Asa ca tot ceea ce gandim, fiecare gest de iubire sau fiecare rautate pe care o exprimam, mai devreme sau mai tarziu se intoarce la sursa!
—Totusi, cum putem face diferenta intre masina si om, daca este dupa chipul si asemanarea noastra?
—Nostalgia! Nostalgia nu are memorie. Are doua tample, un corp in care sa fie, o toamna si un arcus, putin zgomot de fond... Atunci i-am luat cuvintele din gura si am adăugat: Un card de gaste, peste iubirile mele bate o toaca, latra un caine, paste o vaca... caci recunosc, imi ramasese in minte acele cuvinte din blogul lui.
—…tăcea.
—Si nevoia de sange?
—Doar asa putem visa ceea ce inca nu este... Nu aveam sa inteleg chiar totul, caci informatia asta ma bulversase. Era prea mult dintr-o data. As fi trebuit sa vina in doze zilnice ca sa asimilez toata aceasta experienta.
Am descoperit ca pentru a printa secventa unui singur genom ar fi nevoie de o carte format A4 cu inaltimea de 150 de metri sau cativa Giga. Ce este uimitor ca omul detine in materialul sau biologic miliare si milarde de genomi. Deci un Idiot poate retine o cantiate nelimitata de informatie. Informatie de la inceputurile Universului, informatie care a strabatut miliarde de ani si Galaxii care probabil s-au stins, drumul întors de la om la reptila, de la reptila la amiba, de la amiba la Big Bang…M-am trezit in statia de metrou Izvorul, langa Palatul Poporului si am luat-o pe jos spre casa. Mi se parea ca am trait un vis! Si daca as fi avut o bucatica de ciocolata, cu siguranta as fi pus experienta asta pe seama iluziei, endorfinelor si altor reactii chimice.
Revelatia asta mi-a dat atata incredere in O.M. in puterea lui de a imagina toate aceste Lumi incat imi venea sa ies pe strazi si sa strig la fiecare trecator: esti LUMINA! Esti din Lumina Omule! Scoate capul din pamant si PRIVESTE CERUL! Nu va mai ascundeti in catacombe. Iesiti de sub pamant! Daca am cunoaste puterea pe care o avem...Daca am cunoaste macar un moment...Asemeni jocului lui Flavius, in care fiecare individ avea o Solutie Nucleara prin care nu doar ca isi stergea porpria viata, dar o data cu el lua si infinitele Lumi pe care ar fi putut sa le joace, sa le traiasca, sa si le imagineze.
