Metropolis 1927

1. 
   
2. 
   
3. Filmul apare in Ianuarie 1927, Germania, regizat de Fritz Lang. Criticii spun ca se incadreaza in curentul expresionist. Mie mi se pare mai de graba cubist, futurist. Ca realizare, efecte speciale, primeste un 10. Veti fi uimiti, ca si mine, ca 1927 sa se realizeze asa ceva. 

Incepe bine. Ca idee, omul masina, omul care nu face legatura intre minte si mana. Cu toate ca are idei indraznete pentru acea perioada, filmul dezamageste pe alocuri. Nu pot sa nu vad in el influente Marxiste. Clasa muncitoare reprezentata de maini si clasa conducatoare, de minte. Pana la urma isi dau mana. In al doilea rand chiar idei fasciste. Maria este clonata de un fizician/inginer evreu sub Steaua lui David, care este asociata cu maleficul. 

Am zis ca incepe bine pentru ca pune in discutie ideea de om care munceste si nu gandeste. Nu ca nu ar avea capacitatea sa o fac, ci nu mai are timp. Vine de la lucru extenuat. Se transforma in zombie. In ciuda celor amintite, mesajul de mediere este unul impaciuitor, intre minte si mana de lucru trebuie sa primeze inima. Asadar, cu toate ca anumite idei ale acelor vremuri au fost depasite, a ramas mesajul central care este valabil si azi intr-o societate puternic industrializata.

Ce anticipeaza in mod uimitor filmul Metropolis este dezastrul din al Doilea Razboi mondial. Oarecum inconstient, exprima framantarile acelor vremuri, date de mitul Eroului Salvator, intruchipat de aceasta data de o femeie. Masinaria aceasta care este pusa in functiune, si care ca metafora functioneaza ca un ceas elvetian, este Germania. Ea va functiona exact ca o masina de ucis in cel de-al doilea razboi Mondial. Scena cu care se deschide filmul si care va anticipa dezastrul. Sute, mii de muncitori vor pieri in aburi, in camerele de gazare. 

Concluzia este evidenta: Intre mana si minte trebuie sa fie un mediator, inima. Pana la urma nu regimul, nu ideea comunismului a fost gresita, ci ughiul. Sa pui categoria inaintea omului este mereu gresit. Interesul national pentru libertatea individuala. Eficienta pentru a justifica poluarea cu cianuri. Pragmatismul pentru ca poate fi cuantificat. PIB-ul unei tari pentru corelat cu Cea mai Fericita Tara.

Wassily Kandinsky. Arta abstracta intre muzica si matematica.

Cand am vizitat prima data Madridul, am trecut si pe la Reina Sofia. Eram cu fratimio. Facuse poze langa un scaun in perete. La un moment dat vede un tablou caruia i se oferise un spatiu generos intr-un loc destu de scump, tinand cont de pretul pietei imobiliare. Un patrat negru intr-un patrat alb. Ma intreaba, ce inseamna asta? Pai cum sa-ti zic eu, am inceput eu sa gesticulez, ca unul care vorbeste intr-o limba necunoscuta, vezi tu, asta e arta. Arta abstracta!

Bineinteles ca nu l-am convins. Arta abstracta e ca gandirea abstracta. In liceu am incercat si eu sa invat limbajul de programare C++, doar eram la informatica intensiv. Mi-am dat seama ca n-am cap si nici imaginatie pentru o gandire atat de abstracta. Nu intelegeam cum se poate sa transformi pe 1 si 0 in actiune. Nu mi-am dat seama de unu singur, ci in urma unor discutii in cercul de Filosofie a Culturii si Istorie a Artei, ca de fapt arta abstracta este o gandire rationala. Apoi am dat si de cartea lui Kandinsky, despre arta abstracta, el inusi pictor abstract. 

Kandinsky teoretizeaza arta lui, pleacand de la teoria punctului. Multi din colegi, au ramas extaziati in fata unei asa revelatii. In speial cei care au nevoie de o ratiune pentru a intelege, ci nu de intuitie. Nu am fost mirat sa constat ca filosofii tin de tipul gandire, ci nu de tipul inutitie. Insa Kadinsky? el e artist. Deci, el pleaca de la punct (un fel de teorie a lui Plotin cu unul) si sustine ca asa apare arta abstracta. In punct exista forte, cat si in afara lui. Planul este foarte important. Planul actioneaza si el, prin nonactiune. In fine, cine vrea sa se aventureze in gandirea unui artist(matematician?), cartea e interesanta. 

Am stat si m-am agndit, oare ce fel de interpretare este asta? Clar una feneomenologica. A fost mai intai teoria sau mai intai punctul? Cine apare primul. Aceeasi intrebare, oul sau gaina? Caci fara gandire, nu apare punctul. Si atunci discursul artei abstracte este un discurs al propriei gandiri. El nu aduce nimic nou. Cercul hermeneutic se inchide, in masura in care gandirea se reflecta pe sine in opera de arta. 

Cine ar fi crezut ca arta abstracta e lipsita de referentialitate? Din contra, conteaza foarte mult locul, spatiul, liniile punctele, culorile. Cred ca abia aici ar fi vorba de ceea ce scapa gandirii. Caci, rolul unei opere de arta nu este de a fi interpretata. Din punct de vedere fenomonologic, da, observatorul poate interveni in creatia artistica, prin faptul ca o interpretare este o noua creatie, o noua reasezare a punctelor si liniilor.

Am sa folosesc gandirea lui Kandinsky pentru a interpreta acest tablou. Observam linii frante, unghiuri si puncte, culori si curbe. Observam triunghiul din planul de jos. Diagonala ce imparte planul, si ii da un sens unic. Spatiile libere sunt importante si ele, pentru ca ele dau fortele, actiunea si reactiunea. Centrul este clar, punctul de gravitatie spre care tind elementele. Vedeti, insasi limbajul este unul specific cand vrem sa analizam o opera abstracta. Este un limbaj imprumutat din muzica si matematica. 

Triunghuiul este orientat in partea stanga a planului, jos. Linia de forta vine de sus, iar elemenele se concentreaza spre iesire. Culoarea albastra este o culoare rece, o culoare pesimista. Dar este echilibrata cu rosu, si cu triunghiuri insa orientate tot in jos. Curbele sunt mereu facute sa inchida cercul. Punctele sunt inchise sau deschise. Punctele deschise sunt cele care ar putea sa apara, sa explodeze ca o supernova. Punctele inchise sunt incercuite. Chiar daca elementele tind toate spre coltul de jos in stanga, exista si linii curbe care il orienteaza in sus.

Per totala, acest tablou exprima pesimism. Atat culoarea albastra cat si triunghiul. Totul este orientat in jos. Insa exista si momente de optimism, linii care vor sa iasa din aceasta putere de a atrage obiecte intr-o gaura neagra. Insa perspectiva si optimismuls e afla toate in partea dreapta sus a planului. In cealalta parte, adica spre trecut, de unde vine si diagonala, orice cale de intoarcere este ireversibila. Semicercul se inchide. Cu alte cuvinte, nu te mai poti intoarce. Timpul si sensul timpului este ingrosat de o diagonala neagra.

Cam asa decurge o interpretare fenomenologica a artei. Este atat tabloul cat si cel care priveste. El inchide cercul. El participa cu gandirea la creatie si interpretare. El aseaza elementele. Bine, dupa anumite reguli. Cu siguranta ca un bun psihoterapeut ar putea sa descifreze starea de spirit in care a fost creat acest tablou, fara sa stie macar cheia de intepretare artistica. 

Arta abstracta este o arta a muzicii. O arta a punctului si contrapunctului. O arta a afirmarii si a tacerii. Alterneaza 1 cu 0. Si muzica poate fi pusa pe note. Daca vei asculta Tocata lui Bach in Re minor, si ficare nota va avea o culoare, fiecare ton, fiecare masura, vei observa nici mai mult nici mai putin decat un tablou abstract. 

Este o gandire esoterica. O gandire care ii fascina si pe renascentisti, in folosirea acelor simboluri. Insa aceste simboluri, puncte linii, directii, sunt doar niste semne. Cand dispare contextul cultural, el nu va mai avea sens. Dar ce arta depaseste contextul? Intr-adevar, arta este si o placere a mintii, nu doar a senzorialului. Iar arta abstracta, e mai de graba o arta elitista, exclusivista. Nu este pentru oricine. Fiecare artist isi creaza propriul limbaj/stil, insa contextul ramane. 

Personal cred ca exista simboluri dincolo de semne. Sunt acele simboluri universale. Dar arta abstracta tine mai mult de arta ca forma de comunicare. Este un limbaj ca oricare altul. Nu stiu daca as pefera chipul unei Madone intr-o sala de asteptare, sau acest tablou. Da, cu siguranta, Madona isi are locul in Biserica, iar Kadinski in holul unei multinationale, la departamentul HR,daca tot ma duc la un interviu sa stiu pe ce lume sunt!

Convalescenta

Madona lui Filippo, priveste catre prunci

Cautam Steaua lui David sa o pun la gat, si am dat peste Fecioara lui Filipo Lippi. Si sa mai zici tu sa nu cred in semne! La Conacacul din Busteni, ma privea din tablou in sufrageria lui Matu'. Iar noi, noi fumam ceva misto. Paharele erau goale, invitatii adormiti, placa inca se mai invartea pe aceeasi frecventa. 

Si atunci, dar atunci...atunci ma apuca un dor. Un dor nebun de tine. Las' sa se sparga pharele, las' sa cada guvernul, poa' sa vina potopul, in mine e calmul de dupa cand nu mai conteaza daca sunt sau esti. E bine ca la fiecare petrecere o Fecioara sa ne vegheze. E bine ca la fiecare petrecere sa imi aduca aminte de inima mea. E bine ca la fiecare petrecere o fecioara sa vegheze la fericirea noastra. Filippo Lippi imi aduce aminte de tine.  Daca asta inseamna regres la un timp ludic, atunci acopera-mi ochii cu palmele tale. Sa nu ma pui niciodata sa ghicesc ca prima data: sigur ca Filippo Lippi! 

Botticelli isi are anotimpurile lui, tristetile lui, fecioarele si madonele lui. Dar aici e vorba de Filippo. Aici nu ma poti prinde. Eu recunosc o madona dintr-o mie, o mie si plus una. Ea priveste altfel, ea atinge altfel, ea isi accepta altfel pantecul. Aici nu ma pot insela. De-aia n-are rost sa iti spun mai mult. Tu nu intelegi ca madonele lui Botticeli inca n-au copii? Sa ti-o zic pe-aia dreapta, sunt frumoase, dar sunt sterpe. Uita-te la sprancene, si-ai sa te convingi daca pe mine nu ma crezi. Uite gura,buzele, lobul urechii, nasul...

Mai ales esarfa din cap. Hahaa, sa nu zici ca si-o da jos si i-o pune la gat. Hai, acu du-te la rabzoi. Cum, asa? cu o esarfa atat de fina legata la gat? Iubito, ai o parerea irealista despre razboi. Copiii nu se nasc pentru a se trezi dimineata. Hai, du-te! o sa te astept, asa mi-ai zis. Pe naiba...La razboi cu esarfa ta din par...Mai bine ma intorc plangand in bratele tale...Mai bine fug de pe cruce. O sa te trezesti cu mine la usa la miezul noptii.

Imagini ale puterii

Iustinian. 548 Mozaic San Vitale, la Ravenna

Imaginea asta ma duce cu gandul la campaniile politicienilor nostri, ca tot vin alegerile. Iese Staff-ul in centru cu viitorul presedinte. In jurul lui frumos aliniati, de la importanta lor descrescator, in stanga si dreapta. Camerele de filmat, si microfonul. Mesajul e clar. Nu suntem singuri, avem alaturi de noi, in drepata poate poporul, in stanga poate specialistii. E adevarat ca astazi specialistii, acest mit al specialistului, a luat locul clericilor de alta data. In ambele cazuri ei "aduceau pacea, prevestau crizele si bunastare, prosperitate". Specialistii vor salva lumea de la inundatii si de la catastrofe naturale, si de la criza petrolului. Specialistii vor gasi scuze pentru o deprsiune economica. 

Iustinian nu doar ca vine pe un gol de putere (nu mai e Cezar), dar profita de noua zeitate care si ea venea pe un fond mai vechi. Imperiul sufera din cauza ruperii in doua. O miscare foarte ingenioasa. Iustinian se floseste de un transfer de imagine, de la divinitate la Imparat, ca institutie. Mai mult, aceast mozaic de la Ravenna, se umple de semnificatie prin tot ceea ce inseamana imaginarul colectiv. Sunt sigur ca au fost destui scandalizati de curajul lui Iustinian. Insa pentru mase, pentru popor, care cunosteau bine codul acelei vremi, asta inseamna un Imparat cu puteri absolutiste. El preia rolul de inlocuitor al lui Dumnezeu pe Pamant. Sau daca nu cel putin pe al lui Petru, caci imparatul e ctitor de biserici si el detine cheia. Ca si astazi, politicienii inagureaza, scoli, spitale, autostrazi, piste pentru biciclisti, parcuri pentru toata lumea, si multe alte lucruri bune. Iata, ca si politicienii in campanie, si Imparatul Iustinian este sustinut in spate de Fapte, adica de arhitectura, adica de biserica pe care consolidat-o. 

Oamenii simpli intelegeau codul, stiau sa citeasca un mozaic sau o pictura. Nu aveau nevoie de Istoria Artei sau cunostinte prea bogate. Vestimentatia imparatului insemana un cod. Vestimentatia clericilor. Astazi nu oricine ii recunoste. Iata, codul este de fapt discursul. Ce fel de discurs vrea sa tina Imparatul? Daca ati observat, un detaliu foarte important. In imagine sunt 12 personaje. Nu intamplator preia imaginea lui Iisus inconjurat de cei 12 apostoliu. De obicei Iisus era in centru. Ultimile 2 personaje sunt putin ascunse, discursul este totusi subliminal daca vreti. In drepata clericii si "specialistii" care se ocupa de administrare, ei reprezentand puterea administrativa, in stanga puterae executiva reprezentanti de ostasi, iar in centru cea legislativa. Imparatul era Legiuitorul. El leaga si el dezleaga, dupa modelul asa in Cer si pe Pamant. Iar legea e singura care are dreptul asta. 

Mozaicul face parte din perioada de apogeu a bizantului. Nu mai este Pastorul cel Bun. Iisus ia figura Apolinica. El este de fapt Imparat. Nici o urma de suferinta sau de slabiciune. Nici politicienii nu trebuie sa se arate vulnerabili daca vor sa castige cat mai multe voturi in campanie. Problemele de santate ale conducatorilor sunt secrete de stat. Ei trebuie sa vina cu specialistii, un fel de eroi salvatori, si sa asigure pe cei multi ca lucrurile sunt sub control. Lucru care nu e atat de simplu precum pare. E nevoie de mult talent, dar si de o figura Patristica. Insa, cel mai greu ii e puterii de astazi, ca si de ieri, sa se legitimeze. Astazi poporul alege, dar legitimitatea puterii o dau institutiile. Daca o putere, un regim, nu se poate legitima desi are majoritatea, se intampla datorita institutiilor corupte.

if i were free

dali si gala

despre adevarul artistic

Domn'Quijote e un introvertit. Insa devine un om al actiunii. E ca si cum se intrupeaza. Ia fiinta. El e Cuvantul Intrupat. Ca sa lege lumea obiectelor de lumea abisala a sufletului, care prin adevarul ei psihologic e tot atat de concreta, Domn' Quijote pune mana pe arme si devine un exhibitionist.

Ce fel de Cuvant este cel care se Intrupeaza? Am putea spune in termeni heideggerieni ca Adevarul Fiinteaza. Adica se deschide. Mai intai a fost cuvantul. Nu oice cuvant, doar acela care poarta fiintarea, adica e intemeietor. Asa cum mai intai de o descoperirie a fost idea. Nu orice idee. Ci cea mai adecvata la real. Nu orice idee duce la teoria lui Newton. Numai acele idei care se pot intrupa si care pot locui lumea. Aceasta locuire este chiar Spiritul ei. Caci inca locuim in spiritul newtonian.

Domn' Quijote e o astfel de idee care se poate Intrupa. E un Adevar universal al omului. Toti oamenii il contin pe Domn Quijote. Toti oamenii care descopera ceea ce este real in fiintare, in deschidere. Sigur ca merele au cazut si inainte sa observe asta Newton, dar Adevarul acesta nu s-a aflat in deschidere. Nu a fost legea gravitatiei o evidenta de cand Lumea? Adevarul ei a ramas in aceasta ascundere si in pamant, in posibil.

De ce este atat de importanta problema adevarului artistic? Pentru ca de asta depinde implinirea fiecaruia. A fi sau a nu fi. Am o viata. Sunt in ea si traiesc ceea ce e propriu cu inchiderile si deschiderile ei? Mai simplu de atat: Imi traiesc viata? Cata libertate are cel care e considerat nebun, extravagant, exhibitionist, cercetator miop, Sfant, scriitor ratat, star porno, sa traiasca conform nebuniei sale!

Si am cunoscut artisti care nu traiau artistic. Preoti care nu traiau ca niste adevarati mesageri ai Cerului. Actrite porno care nu erau una cu trupul lor, cu extazul dat de revelatia acestui Adevar carnal si concret prin trairile lui. Si am vazut Sfinti care se temeau de Dumnezeu. Apoi am vazut si exhibitionisti, unul din ei sunt eu.

despre adevarul artistic

Don Quijote  de la Mancha by Dali Salvador

Orice destin, orice fiinta se afla in posibil, insa o data iesita din pamant, ea nu mai lasa loc de alt Adevar. Asadar, singurul adevar pe care il poate trai Don Quijote este adevarul propriei vieti. Nu exista alta varianta. Cartile care au aparut dupa primul volum sunt declarate apocrife si anatema. Ele trebuie arse. Si ca sa dovedeasca acest lucru, autenticitatea, Don Quijote nu mai ajunge niciodata la Toledo. Isi schimba planul pe drum. Mai mult, el sfarseste pe patul de moarte.

Asa se explica de ce prin arta viata iese din posibil. Si cate lumi necreate contine pamantul, adica nefacutul? Atatea posibilitati. Insa numai o viata are omul, si numai intr-un mod se exprima adevarul in opera, iar celelalte raman in posibil. De-aia, nu te intreba niciodata de ce tara in care traiesti, de ce familia in care te-ai nascut, de ce parintii, epoca, lumea, universul. Pentru ca astea sunt intrebari prostesti. "Daca" e un drum inchis. Nu se deschide nici o lume prin Daca.

Dulcinea nu-i mai putin adevarata, pentru ca exista O Nunta in Cer. Si cat de reala a fost fiinta ei...In real, nu in realitate. In real este numai adevarul, realitatea apartine cu totul profanului. El nu poate sa scape de realitate, care de cele mai multe ori e nevrotica. Realitatea se afla in posibil, de-aia se intreaba cum ar fi fost daca. Real este ceea ce devine destin si cale. Daca nu mai e Toledo, nu cauta scurtaturi. Don Quijote nu a cautat realitatea, ci a cautat sa traiasca ceea ce e real. Omul care a trait real, autentic, isi accepta destinul. Imbatraneste frumos si fara Daca.

* mai puteti citi despre problema real vs realitate aici.

Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote si Morile de Vant by Salvador Dali

continuare

***

Don Quijote este omul complet atat timp cat il integreaza pe Sancho. Si cum este Sancho "Pantecul" daca nu un lacom, un las, un necioplit si chiar un misel. Nu-si cunoaste decat interesul propriu, iar cand se biciueste, o face pentru bani, nu pentru stapanul sau. Sancho, nu ti-e rusine, te gandesti numai la tine? Da-ti macar patruzeci de bice! Isi da cateva, insa fictiv, tipa ca din gura de sarpe. Ce sa mai, Sancho e un smecher. 

Da, intalnirea celor doi are loc in scena cu talharii. S-au dat cap in cap. Sancho realizeaza ca nu se poate trai intr-o lume concreta fara o viata simbolica. Nu se poate trai fara mori de vant. Fara o lupta cu uriasii. Nu se poate sa traiesti o viata intreaga si sa vezi intr-o turma de oi "decat atat". Acest "decat atat" este lipsit de imaginatie. Sancho traieste intr-o lume concreta. E chimistul care spune ca un sarut nu este decat o reactie chimica. 

Siempre Sancho, Siempre...adica, mereu vei intalni astfel de oameni.Si Don Quijote este dezamagit in aceeasi masura, adus de talhari la realitaeta talharilor. E singura data cand nu braveaza, cand nu mai spune ca a fost o vraja. Dupa scena asta parca ii vad cum merg pe drum tacuti. Ce ar mai putea spune? Adevarata intalnire e in linistea tainica a drumului. 

Domnul Quijote il contine pe Sancho cand reactioneaza la nesimtirea aia jegoasa. Astora nu ai cum sa le vorbesti decat pe limbajul lor.  E momentul de luciditate cand Cavalerul Tristei Figuri pune mana pe bici si rastoarna mesele negustorilor din Templu. Aici se intalneste Quijote cu Sancho. 

Sancho nu putea sa priceapa ca e mai mult decat atat, ca il contine pe Quijote si ca  dincolo de burta exista o viata: viata simbolica, o participare mistica in care lucrurile incep sa vorbeasca.  Iata, Adevarul incepe sa fiinteze, iar obiectele capata realitate. Nu mai sunt decat atat...ci sunt insufletite. Lumea incepe sa se deschisa si sa-i vorbeasca omului prin zilele de sarbatoare, prin vise, prin vrajitori si prin farmece. 

Lumea nu este decat...Cerul nu este decat reflectarea undelor in atmosfera. Viata nu este decat...Din punct de vedere clinic, nu esti decat... Don Quijote nu este numai Don Quijote. El este Don Quijote de la Mancha. Ce inseamna sa fii de la Mancha...Inseamna sa zici: Eu sunt. Voi sunteti. Sau: Noi suntem fii Soaelui si menirea noasta e sa ridicam Soarele din morti in fiecare dimineata. 

Dar eu cine sunt? Nu sunt dect un biet artist. Nu sunt decat o statistica in cifra ta de afaceri. Nu sunt decat un cetatean care are indatoriri si drepturi. Unde traiesc  misterul existentei? Intr-o Lume unde totul este masurabil, cuantificabil si previzibil? In filmele cu eroi poate, acolo unde se vand iluzii, unde pot fi oricine si orice, numai eu insumi nu. Nu esti decat atat, si asa apare nefericirea. Sunt eu un fiu al Soarelui? Dar tu, vezi tu in morile de vant proprii tai Uriasi? 

Si poate ca tu esti un fiu al Soarelui. Dar te-ai gandit o clipa ca il ai alaturi de tine pe Sancho? Te-ai gandit ca trebuie sa iti dai bice pentru ca acasa te asteapta femeia si copilul, si ca nu ai ce le pune pe masa? Te-ai gandit tu o clipa la nevoile lui Sancho? Te-ai gandit ca viata trece prin burta? Te-ai gandit ca trebuie sa platesti datoriile? Stiu, pana nu dai cu capul de Sancho, nu te trezesti la realitate. Care realitate vei intreba contrariat?  

Pe drumul aventurii Don Quijote il inventeaza pe Sancho. Se impune aceasta schizofrenie, pentru ca spiritul sa fie liber, si ca in final sa se intoarca acasa, pe patul lui de moarte de la Mancha, implinit. De aici si impacarea cu care isi scrie testamentul ca un adevarat contabil, concret, cu detalii ce imi par absurde si jignitoare. Don Quijote nu pleaca la drum inainte de a-l tocmi pe Sancho Panza si nu moare pana nu-si plateste bicele. Abia aici incepe adevarata aventura a spiritului.

E confirmat. Sancho junge Guvernator de Insula. Avea nevoie de o confirmare. Si apoi ce face? Iisi da seama ca viata e atat de putin...Plansetele copiilor, buciumul serii, zilele de sarbatoare, ale cui sunt? Sancho...aveai nevoie de Insula ta...De ce plangi acu? Iata Sancho, astea nu sunt decat niste Mori de Vant. Acum ai vrea sa vezi niste Uriasi, dar nu se mai poate. Ceva s-a schimbat in tine. Ti s-au deschis ochii, Sancho, sa vezi o lume lucida, transparenta. Nu, nu mai plecam intr-o alta aventura. 

Turmele astea nu sunt decat niste oi singulare adunate impreuna. Nici vrajile nu mai au putere asupra omului dezvrajit de misterele lumii. Nimic nu-l mai poate inveseli. Esti trist. Stiu. Ai putea sa plangi acum. Dar daca i-ai cumparat rochie nevestei tale, si ai facut-o fericita, poate ca nu e totul pierdut, poate ca o sa zambesti cand copilul iti va rade spre Soare, pentru ca el vede cu siguranta in morile de vant niste veritabili Uriasi, asa cum eu, Don Quijote de la Mancha, Cavalerul Tristei Figuri, am vazut in talhai ceva mai mult decat atat, in Dulcinea din Toboso ceva mai mult decat atat...

Siempre Sancho, Siempre..

Don Quijote si Sancho Panza de Salvador Dali

Ma gandesc la Sancho Panza. Nu  a fost el umbra lui Don Quijote?Cu cine vorbea Quijote daca nu cu sine insusi? Dar care Sine? Cel care traieste simplu si nu stie ce traieste? Sancho e nevinovat nu datorita ignorantei, ci pentru ca e sarac cu duhul. Dormi tu Sancho, dormi, spune Quijote...pentru ca sluga  doarme si stapanul vegheaza. E o lume intoarsa pe dos? Cine e stapanaul daca nu constiinta si cine e sluga daca nu valorile primare, stomacul="panza", oboseala, nevoile, viata, concretul?

In Mistretul cu colti de argint. Stapane, e apa lucind sub copaci. Ce slugarnicie, parca ii vad cum chihoteau, Stapanu nostru e dus cu pluta. Taci, le spune el, ii auzea cum se vaitau, si acest taci a ramas autoritar pana la moarte. Si cine erau slugile aici daca nu tot ceea ce numim astazi realitate?  Adica, nu exista nici un mistret cu colti de argint? In final Printul moare strapus de propria iluzie, insa nu o neaga. Intre slugarnicia zilinica si misterul existentei se imparte si viata lui Don Quijote. Nu degeaba l-a inventat pe Sancho, ca sa aibe el grija de cele ale gurii, de tot procesul acesta. Este aici o scindare a personalitatii?Nu. Ci mai degraba este o integrare.

Exista o nostalgie in vocea Tristei FIguri, cand il priveste pe Sancho cum doarme, fara grija de a purta cerul cu stele pe umerii sai. Si ar fi gresit sa il gandesc pe Quijote fara umrba lui, adica fara Sancho Panza. Quijote este Omul complet numai alaturi de Sancho. Cand ajunge sa fie unul si acelasi personaj? Cand se ajunge la integrarea contrariilor? Cred ca dupa scena in care ii salveaza pe talhari. Vezi Sancho, asta e lumea...vezi realitatea, vezi ce neghiobie traim si tu vei sa fim realisti? Vrei sa spui ca binele e rasplatit cu raul? Asta vrei? Vrei sa spui ca viata asta se rezuma la burta si la valorile primare? Asta vrei tu Sancho?Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote pleaca in regasirea a ceea ce este unic in om, adica in cautarea Adevarului din el. Si asta e arta. Daca rezum mereu arta la o experienta subiectiva, sau la o traire pur senzoriala, atunci esenta ei imi scapa. Caci senzatii tari am trait in balci, cand ma invartea o tiribomba. Arta inseamna ca releva Adevarul, scris cu litera mare pentru ca e propriu. Cum pot fi eu insumi daca nu traiesc ceea ce este al meu? Viata autentica asta face, traieste numai ceea ce este prorpiu si individual. Don Quijote trebuie sa plece pentru ca e singurul mod de a fiinta, de a primi realitate. Realitatea care e dincolo de lucruri. Pentru ca Maya, sau iluzie, este tocmai lumea obiectiva a lui Sancho.

Sachiko Kawase, un alt fel de a spune Tokyo

all rights reserved 

toate drepturile rezervate 

Sachiko Kawase

Sachiko Kawase e Copywriter la Freelence, si traieste in Tokyo. Nu se considera un artist in sensul consacrat al cuvantului. Da, poate ca toti suntem artisti. Insa, faptul ca traiesti in Tokyo te face artist, adica te face sa vezi altfel lumea, si cotidianul, si banalul, si aglomeratia, si noapte si strazile, si camera in care stai. Suntem impotriva efectelor speciale, si nu, nu e realism. Realismul il gasiti probabil in foto-reportaje. Unde sunt maini taiate si copii abuzati. In arta politica, si in arta care face mult scandal. Aici nu exista ideologie, nu exista nici o riguare. E marea fara valuri daca vreti. E ora din zi in care soarele devine una cu copacul. E dreptul fiecarui lucru de a fi in fiintare. Si asta e Adevarul artistic.Se intampla uneori sa i se releve un portocal. Si atunci acel portocal este o forma de arta, pentru ca se afla deja in aceasta deschidere. Nu totul este arta, ci numai ceea ce se lasa descoperit.

Despre adevarul artistic. IX

Don Quijote, Imperator

In acest post am interpretat filosofia lui Heidegger prin opera lui Cervantes. Sunt reunite idei mai vechi suprapuse peste lecturile din Originea Operei de Arta. Mai intai a fost opera, apoi sa zicem teoria, sau filosofia heideggeriana. Asadar, nu am fortat textul sa se aplice cumva filosofiei heideggeriene. 

Imi place Heidegger pentru ca ataca o singura problema cu adevaat importanta: ce este Adevarul? Da bine, pana la Heidegger s-au mai intrebat si altii ce este Adevarul. Pilat din Pont l-a intrebat pe Iisus ce este Adevarul? Sa nu mai amintim de sofisti, care cu limbajul lor scoateau adevarul pana si din piata. Si apoi logica moderna s-a multumit sa lucreze doar cu propozitii adevarate, cu veridicitatea si corectitudinea exprimarii, nu insa cu Adevarul. Iar daca e sa inchidem cercul hermeneutic al adevarului, la Adevar tot nu jungem, pentru ca dam de noi,  adica de la limbaj. Si sa nu-mi spuneti ca astazi nu suntem indemnati peste tot sa ne exprimama! Lucru care nu-i atat de grav, daca traim intr-o lume atat de relativa. 

Ma gandesc la Platon, apoi Kant, Heidegger, Gadamer, Cassirer,  Noica, un fizician al carui nume imi scapa, oare Heisenber? Si daca e adevarat ca omul pune in lucuri ceea ce este? Atunci in cautarea Adevarului dam de om. Deja am facut un pas inainte cand ne-am indepartat de adevarul corespondenta, specific naturalismului, care vedea in adevar numai realul. Dar  mai bine sa-l lasam pe Heidegger (1995:51) sa deschida aceasta disputa cu un citat din Originea operei de arta: "Atîta vreme cît vorbim şi gîndim în felul acesta, noi înţelegem adevărul numai şi numai drept corectitudine, corectitudine care are desigur nevoie de o premisă, iar această premisă, Dumnezeu ştie cum şi de ce, noi sîntem cei care o construim."

Daca am fi avut alte premise, am fi putut prea bine sa ne indreptam sprea alte adevaruri. Spre piramide,de exemplu.Nu am pus insa intrebarile necesare atunci cand am vrut sa descoperim Lumea. In loc sa intrebam: Ce este Adevarul? vechea disputa filosofica, noi, astia de pe urma, ne-am intrebat: Cum putem cunoaste adevarul lucurilor? Numai Kant e de vina. Asadar, ne-am perfectionat tehnica. Atîta vreme cît ne reprezentăm tehnica drept un instrument,spune Heidegger, (1995:135) " rămînem prinşi în voinţa de a o stăpîni. Trecem astfel pe lîngă esenţa tehnicii. Dacă ne întrebăm însă în ce fel fiinţează în chip esenţial instrumentalul ca o formă a cauzalului, atunci aflăm că tot ceea ce fiinţează în chip esenţial în tehnică este destin al unei scoateri din ascundere".

O masina este Adevarata tocmai datorita acestei scoateri din ascundere. O data cu revolutia industriala, sau cu primul motor diesel,  Adevarul a inceput sa fiinteze in aceasta deschidere. Dar ceea ce este esenţial în tehnică periclitează actul scoaterii din ascundere, aduce cu sine pericolul ca orice scoatere din ascundere să se limiteze la supunerea-la-comandă. (Heidegger, 1995:136) Iar aceasta supunere-la-comanda cauta in tehnica, in lucruri, in realitate propria sa imagine. 

Orice inceput se vrea fecund... (Blaga:1966) orice arta se vrea a fi o realitate. Iata-l pe Don Quijote de la Mancha cum se lupta sa prinda viata cu riscul de a literaturiza viata. Arta e suma posibilitatilor. Insa ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovului ramane nefecundat. UN fel de Lume inca nevazuta, adica ramasa in ascundere, nicidecum virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie si nici o iluzie. Arta se misca mereu in limita verosimilului. Ce e de fapta opera daca nu Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi? (L. Blaga, 1966) Artistul a ales forma cea mai potrivita si singura pentru a exprima adevarul. Arta nu mai e fictiune, pentru ca se afla in aceata deschidere, s-a aratat ca o alta dimensiune ce tine de un adevar artistic si  tehnic. 

Canonicul il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept reale fapte neverosimile din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic Adevarul nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" 

Din punct de vedere retoric, Don Quijote se foloseste de o falsa analogie, ca un adevarat sofist. Pentru Don Quijote, Adevarul nu inseamna veridicitate. Caci, te poti lipsi de orice Adevar istoric, dar nu-i poti lua omului credinta, care trece aici drept Adevar. Atunci cand crezi, nu te mai intrebi daca acele fapte s-au intamplat sau nu, ceea ce e adevarat, ca n-ai putea trai fara aceasta credinta. Un Don Quijote care lasa loc indoielii, chiar si pentru o clipa, admitand ca n-ar fi un adevarat Cavaler Ratacitor, ar fi un Don Qujiote pierdut. Cum poti sa negi existenta lui Don Quijote pentru simplu fapt ca e doar un personaj, cand el a luat fiinta in opera lui Cervantes? Din acel moment el se afla in aceasta deschidere, in aceasta disputa a starii de neascundere. 

Sa admita ipoteza Canonicului ar insemna sa admita ca el insusi, in carne si oase, nu exista, iar toata discutia lor e o fantasmagorie. Don Quijote nu traieste intr-o fantasma, ci traieste prin Adevarul care ii da viata. Cu alte cuvinte, vrei sa spui ca un personaj de carte nu este adevarat doar pentru ca nu are carne si oase? Vrei sa spui ca eu nu sunt un cavaler autentic, pentru ca arma pe care o port nu seamana cu ideea de arma? Don Quijote nu lasa loc indoielilor si nici intrebarilor. Ca vede in morile de vant Uriasi, ca vede intr-o turma de capre o adevarata oaste gata de razboi, lucrurile astea sunt adevarate cum "acum e ziua si nu noapte". 

Sunt adevaruri in ciuda evidentei. Canonicul face o confuzie intre Adevarul artistic si Adevarul istoric. Adevarul artistic este luat drept adevar atat timp cat faptele se misca in limita verosimilului. Fapte care chair daca nu s-au intamplat, ele sunt verosimile, ele sunt atat de reale ca si cum s-ar fi intamplat aidoma. Pentru Don Quijote a admite ca povestile despre cavalerii ratacitori pe care le-a citit sunt pure nascociri ale mintii, inseamna a admite despre el Insusi ca e un personaj de carte. Daca tehnica va dezvolta un robot si ii va pune o constiinta, aceasta va fi heideggeriana: n-am cum sa nu fiu din moment ce fiintez in aceasta deschidere a tehnicii moderne. 

Pentru noi Don Quijote a existat. Si nu mai putem concepe lumea fara personajul lui Cervantes. El a prins viata ca sa il putem vedea prea bine in pietele din centrul Spaniei calare pe Rocinante. Mergand pe aceeasi retorica, daca n-ar fi existat, daca n-ar fi avut constiinta faptelor sale demne de laudat, marete, nimeni nu i-ar fi facut statuie. Si oricine ar spune ca Don Quijote n-a existat, ori e orb, ori sa puna mana pe o carte si sa citeasca, ca sa se convinga, si sa vada. Sau sa viziteze regiunea de la Mancha. 

"Carti citite cu placere de o lume intreaga si laudate de mari si mici, de saraci si de bogati, de invatati si de nestiutori, de poporul de rand, ca si de nobili, in sfarsit, de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea si avutul, ar insemna ca sunt minciuni? Nu mai spune dumneata una ca asta;[...] (Cervantes, 2010:180) "Acest Adevar este creator de sens, caci " In ceea ce ma priveste, pot spune ca de cand sunt cavaler ratacitor, sunt viteaz, masurat, marinimos, bine-crescut, generos, prevenitor, cutezator, bland, rabdator, in stare sa sufar chinuri, intemintari, farmece, si cu toate ca mai ieri-alartaieri m-am pomenit varat intr-o cusca de parca-as fi nebun, socotesc sa ma pot vedea, prin vrednicia bratului meu, de mi-o fi cerul prielnic si nu m-o vitregi norocul, ajuns peste cateva zile regele vreunui regat unde sa pot dovedi cata recunostinta si marinimie incape in inima mea." 

Adevarul lui Don Quijote este Adevarul prin care traieste si care prinde viata. Un Adevar care e mai evident ca soarele de pe cer. Caci, daca de simturi mai putem fi inselati, de acest Adevar, niciodata... Canonicul pe buna dreptate e orb, pentru ca el nu vede aceata deschidere, aceasta dimensiune a umanismului, a omului nobil, a sacrificiului si a sinelui. Canonicul traieste intr-o Lume prea saraca, caci el nu vede in pietre ceea ce, pe buna dreptate se vede, un templu. Adevărul se orientează către operă. "O modalitate esenţială in care adevărul se instalează în fiinţarea deschisă de către el este punerea de sine a adevărului în operă. O altă modalitate în care adevărul fiinţează este actul întemeierii unui stat. O altă modalitate în care adevărul ajunge să strălucească este apropierea a ceea ce nu este nicidecum o fiinţare, ci suprema fiinţă a fiinţării. O altă modalitate de întemeiere a adevărului este sacrificiul esenţial." (Heidegger, 1995:89)

Don Quijote de la Mancha este pus in slujba Adevarului, adica a evenimentului care reveleaza ceea ce este propriu. Cand Heidegger spune suprema fiinta a fiintari, tocmai la un astfel de destin se refera. Nu in cautarea aventurilor, ci in cautarea fiintei, a ceea ce este adevar in om, a plecat Don Quijote. Iar aceasta cautare este plina de aventuri. Dar daca apare in fata unui artist, angajat pe drumul fiintarii, o ispita, o indoiala, ca el nu e adevarat, ca tot ceea ce a facut pana acum, toata viata lui a fost o ratacire? Pentru ca aceasta disputa intre Canonic si Don Quijote este disputa fiecarei opere. Adevarul, "fiinţează numai ca dispută între deschidere şi ascundere în cadrul reciprocităţii adverse dintre lume şi pămînt. Adevărul vrea să fie orientat către operă ca fiind această dispută dintre lume şi pămînt." (Heidegger, 1995:88)

Dar cand au iesit acele carti apocrife, depre aventurile lui Don Quijote de la Mancha, ce spune insasi Don Quijote despre ele? Caci, Adevarul o data fiintat in aceasta deschidere nu mai lasa loc de alte adevaruri. Toate acele carti sunt eretice si ca atare trebuie arse. Adevarul se instaleaza in fiinitare si ia in stapanire deschisul adevarului. Un templu se construieste din blocuri de piatra. Si nici o piatra nu e mai putin adevarata decat alta. Insa deschiderea pietrelor este insasi Templul. Apoi se intampla sa vina o ciuma sau o molima, si zeii sa dispara, templul sa se erodeze sub ploi si cutremure. Si dupa multa vreme creste iarba, iezii topaie pe vechile epifanii, pietrele sunt luate pentru a construi cu ele grajduri pentru vite. Si iata cum deschisul adevarului si adevarul templului dispare.  Si poate ca acest traseu a trebuit sa apara candva " in greutatea apasatoarea a pietrei, in duritatea muta a lemnului, in incadescenta intuncata a culorilor". (Heidegger, 1995:92)

Ridicîndu-se, templul face să survină adevărul. Aceasta nu înseamnă că aici o formă anumită de fiinţare (etwas) este reprezentată şi redată corect, ci fiinţarea ca întreg este adusă în starea de neascundere şi menţinută în ea (Heidegger, 1995:81)

M. Heidegger, Originea operei de arta,  Humanitas, 1995

M. Cervantes, Don Quijote de la Mancha, colectiile Adevarul, 2010

L. Blaga, Poemle Luminii, Editura pentru Literatura, Biblioteca pentru toti, 1966

Istoria Cerului. Ierarhia lumii de jos.

Delacroix Dante Aligheri

Cand au aparut calculatoarele, alea putin mai performante pe care se puteau pune jocuri, eram in clasa a 4-a. La scoala il cunoasteam pe paznic si ma lasa sa intru cu cativa prieteni. Nici nu stiu cum am reusit sa scriu C:/ ca sa intru in partitia cu jocuri. Insa am nimerit. Si stateam toata noaptea pe un joc care se chema Wolff. Era un labirint, si se deschideau diverse usi in spatele carora erau niste indivizi generici pe care ii impuscam. Si apoi treceam la alt nivel. La nivelul urmator se urca numai cu liftul. Acolo alt decor, aceeasi indivizi printre care mai aparea cate unu diferit. 

Se facea ca eram in cartier. Se inserase de-abinelea. Trebuia sa scot niste bani din bancomat, numai ca nu stiam codul. Asteptam dupa cum mi se zise un individ pe care nu il cunoasteam, dar aveam sa-l recunosc eu. Si chiar asa a fost. Mi-a dat un bilet pe ascuns, ca in filmele cu spioni. Am luat biletu si in loc de bancomat mi s-a deschis o usa. Pe usa era o scara in spirala care urca mai multe etaje pana se pierdea in sus. Si pe scara mame cu copii care plangeau, smecheri de toate tipurile, si oameni care munceau din greu sa ajunga undeva. 

Cel din urma il ameninta mereu pe cel din fata cu un pistol. Mi s-a parut putin comic spectacolul. Ce divina comedie si am ras. Intr-o nu stiu care tara intr-o nu stiu care scara intr-un nu stiu care bloc si tot asa sta ascuns un soricel. Ce Lume mi-am zis, si m-am dat laturisi ca sa urce un smecher. Ca in trafic. Unde vrei ba sa ajungi? Nu vezi ca la 50 de metri e semafor? Pe scara erau si vedete, nu din astea de talie internationala, mai mult din astea locale. Unu semna ce-i drept cu Jonny. E pe naiba, astia vor sa te faca. Bine ca am trecut neobservat si am ajuns pe acoperisul blocului.

Se mai intampla uneori sa iau metroul la Republica si sa fie un soare superb. Asa, dupa o ploaie de Mai. Si cand sa ajung, pentru ca nu mai schimb la Dristor sa urc iar scarile cu valiza, am trezesc in Gara de Nord ca e noapte. Ciudat sentiment. Si Jules Verne visa o astfel de calatorie prin centrul Pamantului. Sa intru la metrou la Republica de exemplu, si sa ies la New York Station. Cam asa m-am trezit pe acoperis. Am intrat noaptea pe usa din spatele bancomatului si m-am trezit ziua. Lumea petrecea, Jonny semana idenic cu acel Jonny, faceau poze impreuna. Unii trageau pe nas, distractie mare, si in spatele un fel de Anticamera unde stateau elitele. Ce sa zic, am avut un succes teribil in viata.

Da si Tezeu a avut un succes teribil in viata, cand inchis in labirintul Minotaurului, a gasit iesirea. Da si Iona a avut un succes teribil, cand prea invidios pe bunurile celor din Ninive, si cu un gust de hippiot pea acru pentru un peste atat de mic, a fost scuipat pe uscat. Si apoi ce-a zis. Eu nu am nevoie de cetate, eu nu am nevoie de ierarhia lor. Eu vreau sa mor aici sub un pom, la umbra. Si cand sa gaseasca in sfarsit odihna, pomul s-a uscat, si umbra a disparut. Hai Iona, ridica-te, lasa fitele de intelectual, de profet damnat, de geniu  neinteles. Hai, ia si mananca, ia si bea si mai invioreaza-te putin. Poate o sa-ti scoata apa din fantana o curva. Si o sa o iei de nevasta. Si o sa iti faca copii.

Un avocat vorbeste ca un avocat si un zidar vorbeste ca un zidar. Ciobanii vorbesc de oi, si tu daca esti arhitect nu ai sa faci difernta intre un cioban si un alt cioban. Dar ei cand stau noaptea si numara oile, cum poate avocatul numar cazurile pe are le-a rezolvat, ei fac bine diferenta. Unul e baci, altul e oier, si altul face urda dulce. Nu, n-ai cum sa-i incurci. Si militenii cand se intorc in cazarma, ce se mai lauda. Ba ce i-am tras-o aluia cu bulanu pe spinare. Isi dezbraca hainele, le pun frumos in vestiare, isi iau hainele de civili si se intorc la femeie acasa. Dar a doua zi, diferenta iar apare, caci pe umerii lor atarna greu gradele. Si o sa vorbeasca de nesiguranta din trafic, de violatori si de hoti, si de talhari. Chiar au multe de zis. Trebuie luati in seama. Uneori au si haz: organul competent...

Da sus in ceruri troneaza Elefantul, cu trompa lui in marea somnului. El sta pe un glob de circ prea mic. Cu spinarea cocosata, incordat si ghemuit ca intr-o sala de asteptare. Sta de parca asteapta sa iasa doctorul pe usa si sa ii zica: da, tu mai poti astepta. da, tu esti liber sa pleci. Un elefant intr-o camera prea mica. Si daca in camera mai e loc de un soricel? Da si o albina poate sa ia un elefant la fuga. Lumea asta-i cu susul in jos. Nici o autoritate. Nici o ordine. Nu domne, tara asta nu mai are nici o sansa. Nu vedeti ca toate merg prost? Politicienii fura, amantele inseala, hotii se imbogatesc si lenesii se satura. Unde-i oridinea si disciplina? Unde sfarseste pamantul si unde incepe cerul? Unde e Vlad-Tepes? Stefan cel Mare? Sa vina, sa puna ordine in tara...

Dar vai, ai vazut vreodata un copil suferind? Cum stau toti in jurul lui sa il inveselesc cu tot felul de jucarii? Te intreb eu, daca tot esti revoltat, unde e aici ierarhia? Un singur spin de trandafir il poate goli de viata. Ce fragila e carnea lui. Dar tot acel copil poate sa nasca imperii, daca prin minune boala nu-l rapune si sa-i trimita pe altii la munca de canal. Si apoi, nu te mai revolta pe cele sase milioane de victime. Asta e statistica. Cand spui sase milioane nu poti compara cu durerea unui singur copil. Nu, aici nu exista ierarhie. Aici totul se petrece individual ca o durere de masea. E o iesire pe care nu toti o gasesc, caci ea da inauntru. 

dragul meu Teofil

N-am cautat si nici nu caut  artisti, tablouri, sa descopar lucruri noi. A, nu, nu dintr-o sete de cunoastere. Ce-i aia, sete de cunoastere? Sa iti zic, Velasquez mi s-a descoperit prin Corelli si Iisus rastignit. La El Greco a fost verdele, dar ce verde... Klimt, am primit un album de la fratele meu. Botticelli imi aduc aminte ca a venit cu primavara. Erau multe papadii pe camp si o coperta in iarba cu cele trei Gratii. Dali, la Dali am ajuns mai mult obligat si oarecum legat de suprarealisti, de vis, de simbol, de semne si tot ce insemna comunicare. Frida si Diego, probabil la fel ca Dali si Gala, mai mult povestea . Am intrat oarecum in viata lor, astfel, nu aveam cum sa nu apreciez ceea ce este omul. Daca stau sa il ascult pe om, sfarsesc prin a-l iubi.

Mai mult decat o regina batrana intr-un palat ros de molii. Mai mult decat un tur cu casca la ureche prin nu stiu ce Muzeu. Arta poate fi tare plictisitoare. Apoi, nu caut raspunsuri. De ce sa fiu dezamagit inainte de vreme? Scriu despre arta pentru ca e un pretext. E alibilul meu. Asa pot sa filosofez, adica pot sa fiu eu. Cu tasta sau cu pensula, cu dalta sau cu mana, viata prinde forma si incepe sa fie. Incep sa iau fiinta si forma. Cand savurez o portocala, mi se descopera aceasta portocala, cu toate ca mai sunt si alte portocale. Nici existenta damnata, nici nevoia de exprimare, nici chiar singuratatea, ci fiintarea, adica minunea de a fi viu. Molustele exprima viata. Ramele exprima viata prin urma pe care o lasa in pamant. Pana si moartea se exprima pe sine prin viata.

Da, poti sa fii dezamagit de arta, sau de filosofie, sau de politicieni.  Eu nu am cum sa fiu dezamagit pentru ca nu caut raspunsul nici in arta, nici in filozofie si cu atat mai putin in politica. Acum pot sa ii citesc pe clasici! Ce ar mai fi sa iau barosul si sa sfaram ingerul din piatra? Ce dezamagire, poate chiar uimire, sa constat ca in piatra nu se afla nimic. Cum la fel as putea sa fac cu oglinda, crezand ca dincolo se afla raspunsul. Si nici in viata (ca biografie, istorie) nu se afla raspunsul pentru ca viata trebuie traita, iar ea se inchide cu formele ei o data pentru totdeauna. Cine ar putea sa-si faca istoria propriei vieti? Trecutul ramane in necunoscut ca si viitorul. Este adevarata aceasta deschidere, in care fiinteaza atat tehnologia, prin forme, cat si arta prin reprezentari.

Sa repet ca poate nu ai inteles. Fiintarea nu e modul in care fiinta ia cunostinta de sine, prin facultatea de a gandi, sau reflexiv. Atunci arta ar incepe si ar sfarseste o data cu istoria. In modul asta am face arta de dragul artei. Si filosofie de dragul filosofiei. Si matematici de dragul porblemelor. Arta o vad heideggerian nu hegelian. In aceasta deschidere, care este una artistica, s-au aflat culturi asa-zis primitive, non-istorice, care au lasat urme in pamant, ca ramele...Aceste culturi nu au facut arta pentru arta (ex. femeia sezand si ganditorul), caci se poate arta fara constiinta artei. Insa au exprimat ceva ce era adevarat,  au exprimat propria lor deschidere, care acum s-a inchis, s-a retras din lume. Iata, arta a fost in real, iar acum s-a retras in posibil, caci nimeni nu poate spune daca timpul exista si nu-i reversibil.

Asadar, nu ma intereseaza arta de dragul Artei. Nu asta inseamna dezinteresul artistic cu care se lauda artistii, pentru ca se cred cumva speciali si neintelesi. Ma preocupa arta la fel de mult ca ce voi avea maine la pranz pe masa. Caci exista si o arta culinara, si fara sa imi dau seama, ea exprima insasi esenta a ceea ce sunt, gandesc, respir si mananc. Abia cu sentimentul religios al papilelor gustative incep sa fiintez. Iata, mananc, si nu oricum, cu miros si cu gust. Iata, vad, si nu oricum, in culori si in sentimente, in trairi. Iata, lumea fiinteza in mine. Deci sunt viu, chiar daca nu-i un proces de constientizare. Caci as putea atunci sa reflectez doar la a fi viu, si sa nu ma misc din pat toata viata, ceea ce nu-i tot una cu a fi viu. Una e sa fii in real, alta e in posibil si virtual.

Ideal ar fi ca artistul sa se afle cu arta sa in real (nu insa si in realitate, atunci devine poza). Cand nu se poate afla in real, artistul rataceste in posibil printre miliarde de stele. Insa se pune intrebarea prin ce minune posibilul trece in real? Iar aici nu stiu cum sa raspund. Probabil ca asta e misterul existentei. Cum e posibila viata? Nu pot sa stiu. De ce lumea arata asa si nu altfel? De ce realul capata forma asta si nu alta? De ce exist? De ce noi doi ne iubim? Si intebarile pot continua. Arta insa nu isi pune false probleme. Ea exista indiferent de intrebari. Si daca spera spre o noua forma, ea devine adevar in momentul in care fiinteaza. Asadar, tot cea ce nu vine spre mine ca o deschidere, fie sub numele de Arta, nu ma intereseaza. Nu caut artisti, nu caut tablouri, nu caut Arta...Cand mi se deschide mie o Lume si nu altuia, atunci asta e harul meu, singurul adevar care conteaza.

Psihanaliza si Arta

Leonardo Da Vinci, Mona Lisa

Psihanaliza lui Freud nu putea sa nu fie aplicata in domeniul artelor, cel putin ca interpretare, daca nu ca metoda terapeutica.  In arta, datorita caracterului liber si de multe ori nemijlocit, inconstientul se dezvaluie fara sa fie cenzurat de constient in forme plastice. E de datoria psihanalistului sa descopere acele forme ascunse, care pot sa duca la o interpretare si la o intelegere atat a artistului cat si a operei.

In multe din teoriile sale, Freud a cercetat operele artistice (pictura, poeme, sculptua) pentru a isi sustine presupozitiile. De exemplu, complexul lui Eudip este revelat de panza lui Bronzino,  din 1545 in care apare Cupidon, Venus si Timpul. Cu toate astea, o opera nu poate vorbi singura despre sine daca nu este luat in calcul si autorul ei. In Psihanaliza si Arta, Freud aduce argumente pentru a revela personalitatea  lui Lonardo Da Vinci si opera sa.

Freud pleaca de la autor spre opera, ci nu invers. Copilaria, visele, dezvaluirile, insemnarile din jurnal, biografiile sunt materiale foarte importante pentru intelegerea operei de arta. Prima amintire pe care Leonardo o are inca de cand era copil, il face pe Freud sa faca noi descoperiri si sa elucideze misterul lui Leonardo si al operei lui. Despre viata lui intima nu se stie prea multe. Insa din diferite insemnari se poate contura un profil.

In prima perioada a varstei, Leonardo a fost crescut de mama sa pana pe la 5 ani. Apoi, a fost adoptat de tatal sau, si crescut de mama vitrega.  Insa prima perioada din viata pare ca si-a pus amprenta pe tanarul Leonardo. Mama si-a revarsat toata iubirea ei asupra copilului. Datorita acestei iubiri excesive, Freud considera ca personalitatea si viata lui Lonardo au fost puternic dominate de imaginea mamei.  Ipoteza este sustinuta de un vis sau o amintire din copilaria timpurie a lui Lenoardo. Un vultur vine la gura acestuia si ii atinge buzele cu coada. Acest simbol, coada, organul sexual barbatesc, cat si dorinta autoerotica de a fi obiectul adorat pare a duce la ipoteza ca Leonardo era un posibil homosexual pasiv.

In privinta asta Freud aduce mai multe argumente. Simbolul vulturului ca pasare de sex feminin, dar care se reproduce singura vine din Egipt si era larg raspandit in evul mediu. Astfel, lipsta tatalui pana pe la 5 ani este inlocuita cu acest simbol, in imaginarul colectiv vulturul fiind o pasare care se poate reproduce singura. Freud se intreaba cum e posibil ca acest simbol feminin sa capete valente masculine cum ar fi coada. Si aici raspunsul pare a veni de la placera suptului, de la sanul care alapteaza, de la sarut, dar si din miturile zeitatilor androgine care atribuie femeilor penis. 

Este putin probabil ca Lonardo sa fi imbratisat o femeie patimas, cu dorinta. Din insemnarile lui se stie doar ca privea actul sexual ca pe ceva dezgustator. Pe vreme cand lucra in atelierul lui Verrocchio a fost acuzat impreuna cu alti tineri de practice homosexuale. Ca maestru, Leonardo s-a inconjurat de tineri frumosi pe care i-a luat in atelierul sau ca modele sau ca studenti. Nu conta prea mult talentul lor, dovada ca nu a format o scoala de pictori de prima mana. Cu toate astea, Freud nu sustine ca Leonardo avea o viata homosexuala, ci doar ca e posibil ca aceste tendinte sa fi fost sublimate pana la autosuficienta.

Freud admite ca Lonardo a avut candva un libidou activ, in copilarie. Insa cu timpul si-a gasit o forma de sublimare in alte activitati. Astfel energiile care puteau fi distructive s-au dovedit a fi creatoare, atat in arta cat si in dorinta lui de cunoastere. Deci, o investire a libidoului in actul cunoasterii  a pus in plan secund dorintele si activitatea sexuala a lui Leonardo. Poate ca forta psihica poate fi convertita fara nici o pierdere in diferite forme de activitate intelectuala si asta fara a deveni nevrotic, admite Freud. 

Relatia cu prima mama, cat si cu a doua este evidentiata, in opinia lui Freud, in tabloul Fecioarei cu copilul si mielul si Sfanta Ana. Cele doua mame din viata artistului, privirea lor blanda si induiosatoare, Sfanta Ana priveste cu simpatie la chipul Fecioarei, ca si cum l-ar incredinta pe micul Iisus acesteia. In acest tablou Freud vede cele doua mame din viata artistului cat si relatia lor cu el. Chiar daca inclinatia speciala a lui Leonardo pentru refularea instinctelor si capacitatea lui de sublimare a instinctelor primare este uitmitoare, in a doua parte a vietii sale, aceste pulsiuni aveau sa apara intr-o noua forma plina de inovatie in opera sa.

Aceasta dorinta infantila avea sa fie redescoperita mai tarziu in chipul Mona Lisei.  Zambetul misterios care apare in mai toate operele lui Da Vinci nu-I decat zambetul mamei, care cu atata iubire il proteja si il iubea.  El va ramane fidel acestei iubiri o data ce a redescoperit-o si o va picta atat in chipul Mona Lisei cat si sub chipurile Fecioarei. Aceasta sete pentu cunoastere care a pornit din copilarie, din dorinta de a cunoaste actul procrearii, pare sa faca din Leonardo mai mult un asexuat decat un homosexual pasiv. 

In Psihanaliza si Arta(ed. Trei,1989), Freud aplica teoria psihanalitica formelor si creatiei artistice. Este o abordare care pleaca de la artist spre opera.  Mai  bine zis, este o incercare de a face din teoria psihanalitica o metoda aplicabila in diferite domenii. Astfel toata interpretarea trebuie sa duca spre aceeasi concluzie. Insa, daca cititorul admite o data cu Freud ca nimic nu-I intamplator in psihanaliza, atunci e o metoda ce se poate aplica diferitelor opere, intregind imaginea de asamblu prin intuitie cu noi sensuri si noi descoperiri.

Daca autoritatea paterna a regasit-o intr-un Lodovico Sforza la Milano si mai apoi pe Francisc  I in Franta, de ce nu a gasit o autoritate si sub forma materna? Sau probabil ca a ramas sub chipul enigmatic al Mona Lisei... Sa fie tocmai aceasta frica de a picta, fuga spre stiinte si spre cunoasterea naturii, o forma de refulare? E posibil tinand cont de celebra lene cu care picta. La Mona Lisa a lucrat patru ani, ca si cum ar fi tras de timp. 

despre adevarul artistic

D.M. Ulmu 2013

In Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir judeca moravurile poporului nostru uneori aspru, alte ori ingaduitor. Cand judeca in orizontul balcanic, toate acele vicii devin virtuti. Cantemir Printul Modaviei spune, "romanul se arunca cu vitejie in lupta si incepe cu mult entuziasm" pe cand Cantemir Academicianul observa ca " nu prea e consecvent, o ia la fuga cand da de greu". Alte ori e omenos, dar prea mandru si laudaros. Batatura e simpla si maturata, insa face baie doar la botez cand senaste si cand moare. Scrisa pentru un european, n-ar sti ce sa creada. A cui sa fie bipolaritatea, si care-i adevarul?  

Dimitrie Cantemir ar lauda neamul, dar nu poate pentru ca dragostea de adevar nu-l lasa. De ce nu poate? Pentru ca are alta masura de a judeca. Are si o gandire occidentala are si dragoste de tara. El vrea ca si noi sa participam la Istorie. Sa nu mai lasam lucrurile sa curga de la sine. Cand il lauda pe moldovean, il lauda pentru aceleasi lucruri pentru care il blameaza. Cum e posibil asta? E posibil pentru ca judeca din alta perspectiva in dragostea de tara. Adevarul statisticilor sau adevarul artistic? Sa facem topuri cu cea mai fericita tara din lume? 

Adevarul din strada ne spune ca tiganii trebuie sa fie integrati, insa dragostea pentru tara ne spune ca un tigan imblanzit e un tigan mort. Ce ar mai insemna atunci hazul de necaz, bascalia si mistoul, pisica neagra pisica alba? Unii sunt civilizati si bine educati, insa noi avem naiul si pizda, adica intoarcerea la origini, adica nimicul. Dragostea de adevar face din om un jandarm, pentru ca el iubeste sincer disciplina, insa adevarul artistic sfideaza temnitele si lagarele de concentrare, sfideaza cele sase milioane trei sute patruzeci si trei de victime si rade de tine. 

Intre dragostea de tara si dragostea de adevar. Exista un adevar dublu aflat in raport de si/si, niciodata de sau/sau. Caci ultimul e ori cu noi ori impotriva noastra. Ori la bar ori la spital. Omoara spiritul. Tu ce muzica asculti? Adevarul asta este numai al unora. Adevarul care nu vede culorile dintr-un tablou. Este un adevar masurabil si eficient. Un adevar al majoritatii si unul al legitimitatii. Un adevar al bisericii. Numai adevarul artistic se afla intr-o lume reala. 

Aici, in adevarul artistic, pot sa te intreb: cine esti tu? Si de-aici, dar si de-aici, si din tarana dar si din lumina. Si din roua diminetilor dar si din sudoarea fruntii. Si din tata si din mama. Si din evreu si din tigan. Si cate putin din parfumul fructele,din mustul pamantului. Iata, din carnea frageda de caprioara uscisa pe inserat, cresc pulpele si sanii, ochii si buzele. Pentru ca esti carne si ai nevoie de soare. Pentru ca esti tate si fund, cum prea bine poti sa fii ceva mai mult. In adevarul artistic nu-i loc de regrete. Ai fost si/si.

Mitul omului diferit din antichitate si pana astazi

Lucian Boia, in cartea sa publicata in 2004 si reeditata in 2011, Intre Inger si Fiara, trece in revista formele pe care imaginarul colectiv le-a luat de-alungul timpului si influenta in perceperea celuilalt ca fiind diferit. Mitul omului diferit din antichitate si pana astazi este o calatorie cronologica in mentalul si imaginarul omului de-alungul a mai multor veacuri. 

Este o calatorie lejera, usoara, ca intr-un basm cu zane, pitici, cefalopode, centauri, semizei, zmei si alte infatisari,  aflata cand aproape de idealul unei lumi perfecte cand la polul opus al barbariei si dezordinii.  Lucian Boia in cartea sa are mai multe criterii dupa care omul diferit este perceput de catre celalalt. Pimul criteriu de la care porneste este centrul. Cu cat ne indepartam de centrul (in antichitate cetatea), cu atat granitele dintre om si natura dispar, devin flexibile.  In centru este omul dotat cu ratiune si intelegere. Cu cat se departeaza de acest centru, spre periferia lumii, cu atat celalalt este mai diferit de lumea cunoscuta.

Astfel sunt reiterate de-alungul timpului mituri care se repeta, atat prin latimotiv cat si prin imaginarul asemanator diferitelor popoare si epoci. De la mitul oamenilor uriasi pana la mitul oamenilor pitici. De la mitul unei longevitati care atinge mii de ani pana la cele al carui ciclu de viata nu depaseste sase ani.  Nici toposul geografic nu scapa imaginatiei. Asadar cu cat periferia devine mai incerta, cu atat ea e invaluita in ceata, in paduri luxuriante, cu pomi uriasi sau munti de aur, intr-o lume a inghetului sau a toridului, deci aflata la antipozi, la extreme. Lucian Boia mai observa mitul varstei de aur care se impleteste cu utopia unei societati perfecte, asadar mitul Paradisului Pierdut.

Ca si occidentalii,  celelalte popoare din extremul orient, arabii, chinezii au o “parere” (se poate numi mitologie?) nu foarte diferita si la fel de bogata in imaginatie cu privire la omul diferit.  Si acestia il vad ca traind mult sau putin, urat sau frumos, mic sau inalt in functie de departare sau apropiere. Toate privesc spre un taram al fagaduintei, unde hrana este din abudenta si unde nu se duce lipsa de nimic.

Imaginarul trece dincolo de timp. Asadar Boia observa in filmele SF si in goana dupa OZN si extraterestrii aceeasi teama si curiozitate a omului modern fata de necunoscut. Si astazi existand un mit al unui El Dorado, al unei noi planete pierduta in galaxie. Aici apare imaginarul, dar fara o functie anume, ci doar ca un joc ludic, ca o imaginatie a mintii care nu poate intelege ceea ce pare a fi diferit.  Ii lipseste dimensiunea transcedentala, caci mitul la Boia nu-I decat o plasmuire si o inventie care a fost necesara sa umple un gol informational si teama de necunoscutul. Astfel,  aceasta carte am putea sa o intitulam foarte usor, Vanatorul de Mituri.

Autorul insa nu aminteste deloc de determinatiile psihologice sau de motoarele inconstiente care au alimentat acest imaginar de secole. Ci se rezuma sa le enumere ca si cum ar fi niste superstitii de care omul nu vreau sau nu poate sa scape. Astfel face mai mult o suma a miturilor decat o explicatie ontologica, cum ar fi de exemplu la Eliade sau Jung, o abordare calitativa ci nu doar cantitativa cu privire la mit. Pentu Boia mitul este doar mit, iar functia lui nu poate fi decat una imagologica, pornind dintr-un imaginar al caror umbre isi au originea in fantezii, in infantilismul unei varste, sau al unei epoci. Asa apar povesti cu privire la canibalism, exploatarea barbatilor de catre femei, la practici sexuale si orgii si alte mituri care, exhaustiv si cantitativ, ne par la fel de ciudate astazi.

Lucian Boia trece insa prea repede peste Sfantul Augustin, care il vedea pe celalalt, desi diferit, totusi cu caracteristici umane. Nu face insa si o istorie a omului putin diferit, nu-i aminteste pe cei care sustin ca celalalt este asemenea lui. Crestinismul avea sa schimbe putin cursul imaginarului si sa priveasca pe toti ca fiinte descendente din Adam. Diferenta fata de celalalt continua sa existe impreuna cu crestinismul in Evul Mediu, evreii, vrajitoarele si ereticii erau considerati ca fiind diferiti.

Cred insa ca acestei abordari ii lipseste un lucru foarte important si anume, functia simbolica a mitului. Chiar daca cele mai multe mituri au fost intelese adliteram, nu putem sa nu acceptam si o interpretarea a lor simbolica, chiar la omul primitiv. Istoria religiilor a aratat ca omul facea o diferenta intre lumea reala si lumea interioara si ca granitele chiar daca nu par a fi bine delimitate, ele exista. Caci, cei oare aceasta abordare istorica si exhaustiva daca nu o alt fel de mitologie, si anume, mitul omului primitiv ca om diferit de omul stiintific?

Se ridica intrebarea, are imaginatia puterea de a crea un Mit, sau este doar o simpla inchipuire pornita dintr-o imagine hiperbolizata? Caci un mit are o functie de integrare si una sacra, ci nu este doar o imaginatie prea bogata, care se revarsa dintr-o simpla fantasma.  O abordare psihanalitca ar privi aceste mituri nu doar ca pe o realitatae fizica, ci ca pe una sufleteasca. Cu alte cuvinte, cand Herodot vorbeste in Istoria sa despre Geti, nu se stie daca acesta poate fi numit Mit, cat o imaginatie individuala.  Caci mitul inainte de toate trebuie sa fie colectiv si universal, el poate sa devina chiar ritual. In acest caz ar trebui sa facem o diferentiere clara si sa nu mai numim o data cu Boia mit tot ceea ce pare a fi doar imaginatie.   

Sentimentul lasat de lectura cartii este acela ca lumea e irationala, si ca tot ce e irational trebuie devalorizat. Boia ii priveste pe cei cu un imaginar bogat la fel de diferiti fata de un cercetator obiectiv, lipsit de orice prejudecata. Omul stiintific nu difera de omul primitiv care crede in zane si zei. Poate ca mitul inseamna mai mult decat imaginar. Poate ca mitul a fost deghizat in imagini care nu au ne-aparat o functie de referentialitate. Adica, mitul Biblic cu privire la Ingeri sau spirite, nu trebuie sa corespunda lumii materiale. El are o realitate interioara, pur psihologica. Si cine poate nega astazi faptul ca pulsiunile libidoului nu se pot tranforma in adevarati demoni ?

Imaginea Paradisului Pierdut nu trebuie sa aiba ne-aparat echivalent intr-un paradis terestru, desi e adevarat ca multi l-au cautat. Dupa schema lui Boia, ar trebui sa traducem tot ceea ce pare a fi simbolic din miturile universale in imagine corespondenta.  Ceea ce lipseste acestei carti, in opinia mea ca cititor, este poeticul. Mitul este vazut prea instrumentalist, prea imediat si prea facut sa raspunda unor nevoi urgente.  Cel putin, Mitul lui Boia Lucian… Pe cand poeticul integreaza miturile si nu ii dau ne-parat un caracter de realitate fizica, cum este perceput de autorul cartii. Mitul nu e doar o simpla superstitie. Cred insa ca oricine poate reinventa lectura, asadar se pot  gasi si alte abordari ale textului.