Preamarite Stapane! Bunule Domn! Prea bunul meu, Domn! Suverana Stapana! Si orice prolog incepe cu faptele Marelui Hildalgo Don Quijote de la Mancha, cunoscut pentru faptele lui de vitejie printre altele si Cavalerul Tristei Figuri.
Ce inseamna a fi un om Bun? Genealogia Moralei lui Nietsche si etica crestina este o combinatie aproape imposibila. Nietzsche considera ca la originea lor, faptele bune, marinimia si gratierea erau atribute detinute de omul nobil, de conducatori. Caci numai ei isi permiteau sa faca binele, ei avand mijloacele si puterea necesara. Numai omul nobil este considerat bun, etic si moral, considera Nietzsche. Etica crestina apare astfel ca o revolta a sclavilor in morala. Nu, vor spune cei saraci, putem fi si noi buni, drepti, frumosi si nobili.
Dar ce face Don Quijote? Pentru a isi dovedi marinimia el pleaca intr-o aventura. Dar nu orice aventura. El il tocmeste pe Sancho, care este asadar supusul spre care se indrapta toata aceasta bunatatea a Stapanului. Don Quijote este un om nobil. Numai un om nobil poate face binele. Caci el are puterea si mijloacele sa faca binele. Ceilalti doar imita puterea, caci nu au mijloacele. Sancho vrea sa fie Guvernator de Insula, sa dovedeasca ca poate fi si el un om bun si marinimos. Iar Don Quijote nu de putine ori tanjeste la bogatii, nu pentru el, ci pentru Dulcinea ca sa i le puna la picioare si sa ii dovedeasca ce inima mare are.
Pana aici Don Quijote e conform moralei nitzscheniene. Ca sa isi arate puterea, elibereaza pe acei talhari. E un gest de bunatate egoist, prin care isi dovedeste inca o data in plus caracterul nobil. Doar ca talharii isi dau seama ca nu are nici puterea nici mijloacele sa-i gratieze si atunci il ironizeaza si il talharesc. Don Quijote nu face binele in mod gratuit. El face binele pentru ca reprezinta un Ordin Cavaleresc si asta il imputerniceste. Nu oricine poate sa elibereze talhari.
Conform eticii crestine, bun este omul care pune pe altii mai presus de sine. Renunta la instinct si daca e nevoie devine autodistructiv. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti nu mai e suficient. Ci aproapele trebuie iubit pana la sacrificiu. Este bunatatea lui Isus care se da pentru omenire. Vaduva care isi da ultimii doi banuti la templu rastoarna acest raport dintre putere si morala. La asta se refera Nietzsche cand foloseste sintagma revolta sclavilor in morala. Isus este un erou care eliberaza Omul, spre desobeire de Don Quijote, mijloacele cu care o face este o forma de Putere, dar nu una materiala, ci una spirituala.
Don Quijote este mai degraba un erou clasic decat un erou modern. El este un om bun conform cu natura lui, nu impotriva naturii. Mandria este un atribut important la omul moral. Pe cand la etica crestina devalorizarea eului este un act moral si mandria precede caderea in pacat. Eu, Don Quijote de la Mancha! spune eroul lui Cervantes cu orgoliu. Sigur ca sunt multe asemanari cu Cavalerul Tristei Figuri. Intoarce si celalalt obraz nu este un principiu moral, decat in crestinism. In dialogurile lui Socrate nu poate fi gandit binele acesta. Vom observa ca dupa o astfel de moralitate este nostalgic Nietzsche.
Vechii filosofi antici cunoasteau si au teoretizat binele. Insa dimensiunea hristica a dragostei nu a fost cunoscuta filosofilor antici. Cunosteau mai multe forme de dragoste: Filos, adica dragostea pentru oameni, dragostea pe care o poarta un parinte pentru copil. Eros, dragostea pasionala, dintre un barbat si o femeie iar in cazul lui Aristotel chiar dintre doi barbati, de unde si termenul de dragoste platonica, caci dragostea dintre doi barbati putea fii atat in planul ideilor cat si sexual. Iris, dragostea pentru ideile filosofice, dragostea pentru cunoasterea dezinteresata. Dar ce nu cunoasteau era insa dragostea Agape, dragostea neconditionata.
In Republia lui Platon, Socrate se intreaba: Ce este dreptatea? Iar Thrasymachos pragamatic raspunde: nimic altceva nu este drept decat folosul celui mai tare. Si da, in fata unui asa argument Socrate ezita. Accepta pentru moment premisele cum ca, Tiranul e drept dupa legile tiranice, Monarhul e drept dupa legile pe care le da monarhia. Insa, ce se intampla cand aceste legi sunt nedrepte? Caci nimeni nu conduce pentru sine, cum doctorul nu vindeca pentru sine, cum capitanul nu navigheaza pentru sine, ci pentru echipa. Si acest argument e desfintat, caci doctorul face bine cat timp nu isi pune viata in pericol.
In cartea a doua se ridica Glaucon si ia cuvantul. Dreptatea trebuie sa fie un bun pentru sine insusi. El este drept pentru dreptate nu pentru alceva. Omul este drept numai pentru simplu fapt ca este mai in castig sa fie drept, altfel ar fi nedrept (si nu sunt putine cauzurile in care nedreptatea e mai profitabila). Si acest raspuns este nemultumitor pentru exigentele lui Socrate. Dreptatea trebuie sa fie calitativ altceva decat nedreptatea. Limita fiind insa natura umana. Numai Zeii sunt drepti admite pentru inceput Socrate. Dupa multe incercari retorice, Socrate atribuie aceasta dreptate Sufletului, care pare a fi o cunoastere apriori a lucrurilor, in termeni moderni ar fi Constiinta.
Observam ca in dialogul dintre Socrate si Thrasymacos, nici unul din participanti nu se indoieste de faptul ca e drept sa faci rau dusmanului daca acesta iti atinge integritatea corporala sau credinta. Abia aici intervine principiul dragostei Agape. Pe care nu au putut-o gandi pana la capat filosofii antici. Pentru ca aceasta dimensiune a fiintei nu le era inca descoperita. Si aici a fost noutatea si morala crestina de care este revoltat Nietsche. Isus a dat raspunsul la acea cautare din Republica: sa fii drept pentru si numai pentru dreptate inseamna sa faci bine dusmanului, adica sa intorci si celalalt obraz. Ce absurditate! Cum asa? E impotriva Naturii, ar raspunde Socrate. Nu avem nici un exemplu in natura care sa sustina aceasta absurditate.
O alta forma de iubire este dragostea eroului pentru Patrie. Isi da viata pentru a salva Patria. Diferenta e ca acest sacrificiu este destul de pragmatic, un calcul pe care l-au facut si cei 300 de viteji cand au tinut piept persilor la stramtoarea de la Termopile si Ulise care cauta nemurirea numelui. Nici un Erou nu va face un act de eroism gratuit, pentru ca altfel gestul lui ar fi lipsit de valoare. Pe cand sacrificiul gratuit si fara sens si-a gasit sensul istoric in performance-ul lui Isus pe o cruce de lemn. Este un gest artistic, nu un gest eroic sau drept dupa morala clasica. Un gest gratuit, simbolic. Nu regasim nimic practic in gest. Nici o utilitate. Nici macar un protest, din moment ce nu se lupta cu o autoritate, nu se revolta impotriva nedreptatii.
Don Quijote este mai aproape de aventurile lui Ulise decat de cele ale lui Isus. Dar prin dragostea fata de Dulcinea si prin imaginea Tristei Figuri se apropiere de eroul crestin. Intelege importanta sacrificiului, intelege ca a iubi absolut inseamna sa pui pe celalat mai presus de tine. Si nu conteaza daca primeste sau nu inapoi iubirea. Dulcinea este o dragoste care se implineste in absolut. Idealul iubirii il trimite pe caveler la drum, iar pentru a iubi este nevoie de o inima nobila. Don Quijote nici macar nu o cunoaste pe adevarata Dulcinea care miroase a usturoi. El pune in om imaginea divina. Caci ce este iubirea, daca nu proiectii ale omului din noi?
Iata cum in schita desenata de Dali Don Quijote seamana mai mult cu Sfantul Gheorghe ce se lupta cu Balaurul ce scupia foc si pe care il strapunge in gura cu sulita, asa cum Don Quijote se lupta cu Morile de Vant, Uriasi ce simbolizeaza fricile individuale regasite in imaginarul colectiv. Don Quijote devine o sinteza intre etica crestina si morala nietzscheniana, intre eroul clasic din Odiseea lui Homer si eroul modern din Noul Testament ca simbol al idealismului, a noii lumii fara frontiere si fara clase, a celor care pot fi nobili, buni, drepti, marinimosi nu doar prin mijloacele materiale sau titlurile nobile mostenite. Don Quijote devine un erou romantic, nu doar un erou clasic. Pentru ca desi e nobil prin nume, ii lipsesc mijloacele cu care sa isi dovedeasca morala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu