Adevarul artistic II

Siempre Sancho, siempre...

Ce inseamna beletristica si arta daca nu impacarea cu realitatea? Dar care realitate cand cei mai multi au impresia ca actul creator e o evadare din Lume? S-au inselat si nu si-au dat seama pana nu au fost pusi in fata paginii albe. Caci in fata paginii albe nu poti scoate forme din nimic. Sau in fata tabloului, acolo unde trebuie sa cauti printre mii de lucruri realitatea cea mai adecvata  la trairile tale. Prin creatie te impaci cu o realitate pe care ai negat-o.  Realitatea ascunsa a lucrurilor interioare. O realitate abisala ce tine de inconstient. Si aici ma gandesc la pictura suprarealista. Arta ca mimetis nu are nimic de-aface cu realitatea interioara a omului. Tot ce e realist e constient, lucid, asadar relativ. Oamenii se inseala la nivelul simturilor. Din cauza asta nu se pot decide asupra frumosului. Nu acelasi lucru se intampla cu Adevarul artistic. Acolo lucrurile sunt absolute. Ele devin legi, daca nu universale, cel putin interioare. In creatia artistica nu-i tot una daca ai pus predicatul in fata subiectului. Lumea artistica are dreptul sa se prinda singura in forme. Ca orice pictura, stilul este desavarsit. Nu mai exista o infinitate de posiblitati. Ai ales forma cea mai potrivita/singura pentru a te exprima. Astfel, arta nu mai e fictiune, pentru ca ti s-a revelat, ti s-a obiectivat o alta dimensiune ce tine de Adevrul artistic. Un adevar pur si absolut in sensul categoriilor kantiene. 

Ce e foarte  important de retinut, in arta impacarea cu realitatea vine printr-un proces de obiectivare. Multi s-au inselat cand au crezut ca tot ce e artistic tine de fictiune. Ba din contra, e o realitate, numai ca e o realitate cu minus in fata. Negarea negatiei e de fapt adevarul artistic. Prin adevarul artistic esti pregatit sa accepti lucruri dureroase pe care, daca ar fi fost obiectivate in planul constient, poate ca te-ar fi dus la nebunie. (Bineinteles, aici e suprins mai mult caracterul psihologic, strict terapeutic al artei. Nu trebuie sa ne socheze adevarul artistic. Dali a pictat-o pe sora sa sodomizata de coarnele castitatii sale). De asemenea, poti trai extazul fericirii fara sa te dezintegrezi, fara "sa te sinucizi din entuziasm" cum ar spune Emil Cioran.

Arta, ca si tragedia si mitologia greaca, au rolul de a reda omului echilibrul psihic si libertatile interioare. Prin luptele deghizate in eroi mitologici, prin basme, lumea este distrusa si recreata. Fat-Frumos trece prin tainele initierii, taine incifrate in formule magice si in descantece. Noile descantece sunt deghizate acum in filme. Nu dintr-o nevoie de evadare din cotidian industira cinematografica a prosperat. Ci din nevoia de a-ti trai propriul destin. Prin filme, prin romane, esti liber sa indraznesti, sa accepti anumite lucruri in viata eroilor cu care te identifici. Exista asadar o dedublare. In drame te purifici ca si cum ai retrai karma acelor oameni. Bineinteles, exista si un proces de socializare, unul moralizator, altul educativ. Dar cel mai important lucru cu privire la Adevarul artistic e acela ca iti da sansa sa traiesti o realitate obiectiva. O realitate pe care nu indraznesti sa o afirmi in viata de zi cu zi. O realitate orgistica. O realitate sexuala. Sau poate o dimensiune religioasa.

"Canonicul" il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept "reale" faptele din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic "Adevar" nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" Citeste mai mult despre Adevarul Artistic in opera lui Cervantes aici. Prin Adevarul artistic oricine isi poate afirma nobletea sufletului, sau nimicnicia. Depinde cu ce fel de eroi simpatizezi.

[In arta] "parca si cerul e mai limpede si soarele luceste cu o lumina mai proaspata" op. cit.. A trai conform cu adevarul artistic(exemplu sta Don Quijote) inseamna sa iesi din aceasta lume plina de posibilitati, inseamna sa ai curajul sa-ti traiesti destinul. Sa fii un exhibitionist ca Salvador Dali. Un nebun cu mintea intreaga. Ca acei matematicienii care traiesc intr-o lume pura si a priori, o lume a formulelor matematice. Arta presupune o intalnire cu sine si o regasire. Omul isi asuma acet destin creator. El nu mai poate fi oricine. Don Quijote stia dinainte ce suflet nobil are. Nu avea nevoie de o confirmare. El a plecat la drum ca sa depuna marturia ca se poate trai altfel, ca intalnirea cu tine insuti e posibila chiar intr-o lume ce te distrage prin zgomotul de fond de la lucrurile cu adevarat importante. De fapt, arta e singura utopie in care ne putem realiza. Don Quijote era un artist care nu se plangea ca pietrele paine nu se fac si nici de acel act de o imensa gratitudine, ce s-a intors impotriva-i, eliberand niste talhari.

Un alt exemplu ar fi venirea lui Iisus ca simbolul al intruparii omului Spiritual. Caci Iisus a trait atat Adevarul Artistic, adica in spirit, cat si adevarul Intrupat, fizic. Mai mult decat don Quijote, Iisus a fost o sinteza a Omului complet. De la inceput Iisus a fost atat un personaj (personaj pentru ca si-a acceptat destinul creator, ca Mesia ce era asteptat si a carui legenda exista cu mult timp inainte prin scrierile profetice) dar si ca persoana, Iisus din Nazaret, fiul tamplarului. Iisus a fost un Sarman Cavaler, el si-a trait propria poveste. Iata dar ca pe langa caracterul psihologic, de revelare a ideolectului, arta are si o dimensiune religioasa. Noi oamenii simpli, nu indraznim sa traim decat realitatea faptelor, formele goale ale existentei. Nu putem sa traim o realitate sensibila decat prin arta si prin creatie si asta in momente scurte de revelatie. Prin creatie ne aflam intru mister si pentru revelare cum spune Blaga. Numele artistului poate fi un nume de personaj. Din cauza asta artistul isi va cauta prin arta mereu Sinele, daca e un sine ratacit (dimensiunea psihologica). Arta intru mister incepe abia de la regasirea sinelui si depaseste patologicul apropiinduse mai mult de dimensiunea religioasa.

Ah, tu nu sti nimic...

Iti place?

Imi place.

De ce iti place?

Nu stiu.

*nu stiu, ca si cum ar fi o taina care numai soptit, pe intuneric...

Nu stiu...

Dar ce stii tu?

...

Ah, tu nu sti nimic...

Nud. Tonita. Photo D.M. 

De unde sa stii tu cata lumina pastreaza pielea unei femei? Tu esti femeie. De unde sa stii ce cutremur si ce culoare au sanii tai? Te duci seara la scaldat si inainte sa pui capul pe lespezi iti cantaresti sanii cu mana, dar greutatea lor nu o stii. Tu nu stii prin ce minune alaptezi pruncul Omenirii. Tu nu stii din ce izovor tasneste viata. Tu stii sa cosi, dar nu stii ca din panzele tale s-au inaltat corabii pe mare, sa cucereasca Lumea. Ca o papadie, samanta sa faci pe pamant e tot ce-ti doresti. Esti pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate... Stii tu ca noaptea sub stele parul tau se prinde-n spic de grau? Ce stii tu de intinsele sesuri? Si de vaile ascunse, de oazele din desert, acolo unde umbra devine camin? Palma ta ascunde ochiul amarnic sub care nomadul isi gaseste odihna. Tu nu stii nimic. Nu stii ca in mana pictorului esti o icoana facatoare de minuni, in mana pietrarului esti piatra slefuita de veacuri, iar in palmele mele o pasare prin care imi cant tristetile. Raurile, raurile cele mari isi gasesc in tine odihna...In tineretile tale s-au pierdut multe ape, in caderi zgomotoase, in urletele lupilor. Dar iata ca rodul tau a dat in fruct. Spre pamant te-ai leganat ca o frunza, spre soare te-ai inaltat, din lumina ti-ai tras seva. Te zbati ca o aripa. In gradinile tale cu bujori, tu imi uzi diminetile. Adorm cu nasul intre petalele tale. Esti odihna mea. Mireasma purtata de vant. Tristetile tale sunt tristeti nevinovate de boboci si de prunci. Tu nu ai ganduri. Tu ai doar absente. Tresari cand se-aude un pas care vine si parca dormi pe scanduri ude. Sub bratele tale reci imi petrec eu verile. Cu capul pe pantecul tau ascult cum creste vesnicia, o vesnicie moale, din carne. Tu nu stii. Tu traiesti. Tu respiri greu si te ridici dintre noi o data cu ceata. In tine dospeste iubirea ca painea. Da-mi sa beau! Da-mi tu sa beau...

Arta ca forma de cunoastere.

Recolta Paul Gauguin 1890

"Este iarba frumoasa?

Ea e verde, ea e verde.

Este vulturul inalt?

El zboara, el zboara"

Am citit din volumul de poezii Noduri si Semne si cu toate ca stilul e inconfundabil, Nichita Stanescu, volumul imi parea strain de poeziile care l-au consacrat. In "Noduri" Nichita se substrage oricarei tentative de a rationaliza prin poezie un concept. Efectul unei astfel de poezii cu referentialitate scazuta ar putea fi asemanat cu poeziile dadaiste. Ca si in "Noaptea de Sanziene" a lui Mircea Eliade, prin semne omul traieste intr-un univers mult mai bogat care isi arata la tot pasul misterele. Stefan, personajul principal din romanul lui Eliade vede un semn intr-o masina sau intr-un tablou pe care inca nu l-a pictat. In acel tablou el vede toate tablourile pe care le-ar fi putut picta si nu le-a pictat. Un alt personaj vede un semn in ziua de 19 octombrie, ziua in care presimte ca va muri. 

In adevar, aceste semne care sunt mai mult superstitii, il apropie pe om de nivelul simtului comun, dar cu siguranta nu il face ignorant, caci nu e lipsit de simtul realitatii. Sa vezi intr-o masina un semn inseamna sa traiesti si sa crezi ca viata ta e un destin pe care ti-l asumi. Nu mai ratacesti intr-o infinitate de posibilitati. Marile religii sunt pline de semne. Ele vrajesc lumea in sensul cel mai sacru.  Iisus vine intr-o cultura iudaica saracita de toate semnele. Ridicati-va ochii spre cer, cand veti vedea...atunci va veni fiul Omului, le spunea el uceincilor. Uitati-va la crinii de pe camp si la pasarile cerurilor. Revelatia lui Ioan (Apocalipsa) e plina de semne care in sine poate nu au o valoare istorica. Dar pot avea una simbolica foarte importanta. Valoarea de a absorbi fricile colective, imagini arhetipale, de a revela o lume in sensul cel mai mistic.

Estetica voia sa dezvolte o teorie generala a frumosului. Dar noi nu stim ce e frumosul. Noi doar il recunoastem. Noi nu stim de ce iarba e frumoasa, noi stim ca e verde...Nu stim cat de inalt zboara vulturul. Noi stim ca zboara. De la teoria cunoasterii nu putem afla decat limitele ratiunii. Limitele cunosterii. Ni s-a dat frumosul. Il recunoastem. Cine nu-l recunoaste intr-o femeie? Dar mai mult de-atat nu stim sa spunem despre frumos decat ca e o femeie. Daca e simetrie. Daca e verde. Daca e vultur. Daca e statuie din piatra, caci e muta si nu vorbeste, are ochi si nu vede.


Hume spunea: „Frumosul nu este o calitate a lucrurilor însele: el există doar în spiritul care le contemplă." (cit. Eseu despre Om. Cassirer) Conform lui Hume, lucrurile devin frumose numai atunci cand le contempli. Cu siguranta ca frumosul nu e doar o calitate a perceptorului, ceva pur subiectiv. Nu e doar pentru artist si nici pentru estetician. Frumosul e in substanta verde. Toate lucrurile sunt purtatoarea de frumos, as spune eu. Caci dincolo de coaja copacului nu poate bate o inima abstracta, ci o lume reala si obiectiva. Suntem inconjurati de un frumos care nu ni s-a revelat. Un frumos apocaliptic pe care oricine il poate vedea. Insa numai artistul il obiectiveaza, cu toate ca sensul ii ramane ascuns. Marii artisti sunt asemeni marilor profeti. Pasii lor aduc ploaia peste pamant. Ei nu "transfigureaza realitatea", ci ne transifigureaza pe noi sa vedem realitatea. Abia atunci putem pasi pe un taram nou. Acum nu mai trăiesc în realitatea imediată a lucrurilor, ci în ritmul formelor spaţiale, în armonia şi contrastul culorilor, în echilibrul luminii şi al umbrei. In asemenea absorbire în aspectul dinamic al formei constă experienţa estetică.(Op.cit.) Traiesc intr-un timp cosmic, un timp marcat de semne si minuni.

Asadar, frumosul e o experienta inainte de a fi un concept. Viata e traire inainte de a fi o abstractie. Iar viata nu poate fi cunoscuta. Ea poate fi traita. Atunci cand traiesti cunosti. A te substrage oricarei ratiuni nu inseamna ca refuzi un sens dat Lumii. Nu ca acei agnostici care neputand sa-l cunoasca pe Dumnezeu, au renuntat sa-l mai caute. Revenind la Noduri si Semne, pe alocuri am avut senzatia ca Nichita refuza in mod intentionat sensul poeziei. Ceea ce la un moment dat mi se pare o insiruire de vorbe fara duh. Faptul ca lumea se substrage rationalizarii nu insemana ca noi nu avem datoria sa cautam sensuri noi, sa cunoastem. Nu la desertaciunea eclesiastica si nici la absurdul existentialist nu trebuie sa ne duca o lumea care se ascunde mintii, caci ea se deschide sufletului. Asta se intampla pentru ca nimeni sa nu aibe scuze ca n-a stiut. Nici cel care da cu bidineaua, nici cel care da cu sapa, nici filozoful de la marginea hotarului, nici savantul, nici baba care se inchina la o troita. Din punct de vedere al trairilor omul cunoaste mai mult sau mai putin, simte mai mult sau mai putin, vede mai mult sau mai putin in frumosul, caci toate lucururile sunt bune. A intelge fara a trai inseamna o decadere si o mare tristete. Decaderea intru constiinta. Lasati pasarea singura, nu-i faceti ramuri din tristetile voastre. Lasati cantecul liber. Dati-le poezii fara comentarii, elevilor.

Nu trebuie înţelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea,
lăsaţi-o pe ea singură ;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă...

Nu trebuie mai ales să înţelegem,
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

Pean. Nichita Stanescu

Istoria peisajelor IV

The Small Dort 1650-1652, Aelbert Cuyp

The Large Dort
1650, Aelbert Cuyp 

 Intr-adevar, pamantul te poate vindea nu doar de reomatism, ba inca de toate bolile filozofiei.  In scrisori, Cioran marturisea fratelui sau cat de bucuros era sa se duca la tara si sa lucreze gradina unor prieteni care plecau in fiecare an in vacanta. Nu doar ca simtea o satisfactie aparte, dar era atat de fericit ca putea sa faca o munca in care sa-si foloseasca bratele, ci nu mintea. Noi facem tot felul de legaturi intre subiect si predicat si nu stim ca adevarul se afla in pamant. Din punctul de vedere al trairilor, nu exista nici o diferenta calitativa intre baba care se roaga intr-o bisericuta din lemn si un filozof inchis in lumea sa printre carti, spunea Petre Tutea. Ba inca baba poate afla adevarul in cele mai banal colt, ca-si face semnul crucii la rascruce de drum.

Cattle by the River
1658 Aelbert Cuyp 

Fara sa cauti a trai  ceva maret, traiesti in mod nemijlocit misterele Lumii.  Iata dar adevaratul tablou plin de forta, caci cele mai mari revelatii mistice se descopera omului pe camp, la sapa. Sau cand dormi cu mana sub cap si vacile iti pasc linistea la urechi. Atunci vei afla nestiind adevarul. De-aia picta J.F.Millet oameni pe camp. Iar Dali vazand in acel tablou nasterea si moartea copilului. Caci poate pe camp a fost conceput. (Mai tarziu razele X aveau sa-I justifice intuitia lui Dali cu privire la fiul mort pe care cei doi parinti il plangeau ingropat sub pensula lui Millet). 

Cattle 1794, Heinrich 

“Pasunea mea tu sa fii./ Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat care te-as fi pascut si te-as fi rumegat”(Arghezi). Umilinta boului, simbol al celui neprihanit, a celor saraci cu duhul. Dragostea necioplita si barbara... Caci daca are dreptate N. Basarab, acela care nu are indarjire vede pe Domnul. Si ce insemana a vedea pe Domnul fara indarjire daca nu sa pasti iarba ca boul? Si atunci tabloul tau nu va mai fi ca la romantici, nostalgie. Abia atunci, aflat in gradina unor Maici vei trai o realitate mult mai profunda. Numai atunci cand traiesti realitatea, tabloul tau va fi plin de linii si forte divine, vei avea ceva de spus.

An Evening View
1650, Aert van der Neer

La Adriaen Van de Velde, la Jan Both, Solomon van Ruisdale, Heinrich Willhem, Meindert, Hobbema si mai ales la Albert Cuyp nu am sentimentul paradisului pierdut. Ei pictau o realitate. Nu pictau nostalgia. Asa este, baladele pastoresti si romantele au fost laitmotive inca din literatura greaca. Cervantes avea de gand ca dupa Don Quijote sa scrie un roman pastoresc. Dar in sec al XVI nu poate fi vorba de nostalgie. Oamenii se duceau pe camp cu vitele, lucrau terenurile cu sudoarea fruntii, aveau natura aproape, ca nu se defrisau ca acum padurile si totusi, ma intreb, de unde sensibilitatea flamanzilor pentru peisaje? De unde daca nu din propriile trairi? Bineinteles ca istoria omenirii nu e decat istoria indepartarii subiectului de obiect. Adica o cadere in constiinta. Si orice intoarcere la natura este imposibila. Astazi pamantul nu ne mai vindeca. Dar totusi, putem trai realitatea noastra intr-o lume incercata de atatea posibile si lipsita de real (Noica).

A Goat and a Kid
1655, Adriaen van de Velde

In tablourile lui Albert Cuyp e o stare naturala. Oamenii se opresc, vorbeasc, dau la peste, baietandrii dorm pe izlaz iar vacile pasc linistite. Si daca nu ar fi fost atat de miscat de misticismul pamantului, de ce ar fi pictat atatea vaci si boi cand putea sa faca portretele bufonilor si a circarilor ambulanti? De ce un adevarat cult pentru acest animal? Eu cred ca vesnicia s-a nascut in privirea vacilor, vrea sa spuna Albert Cuyp. Eu cred ca vesnicia e pentru omul impamantenit. Pentru omul care traieste ca si vaca paste si nu stie ce paste(vers, Ada Milea). Adriaen van de Velde picteaza o capra si un ied in padure. Doamne, cat de banal pentru anu 1655 cand toti aveau capre si toate caprele aveau iezi. Si totusi, acel tablou e "ca un joc de iezi pe morminte inalte”(Blaga)…

Men with an Ox
1645, Jan Both

Galeria Nationala din Londra e plina de astfel de peisaje flamande. De ce nu picteaza si flamanzii, dupa modelul renascentist si baroc, scene mitologice ca artistii florentini? De ce nu picteaza scene bahice in crang? Ce inseamna pentru ei mitologia greaca daca nu o simpla literatura la moda? Iata ca o realitate mult mai patrunzatoare se naste in tarile de jos. Realitatea lor. Asa trebuie sa pictezi si tu, realitatea ta, ceea ce te insufleteste, fara pretentii ca faci arta mare. Fara simbolismul specific renascentist, in care semnul trimite direct la obiect, ca in Adorarea Magilor de Botticelli, un symbolism naiv, fara linii de forta. Fara pentagrame si triunghiuri iluministe ce tin mai mult de hermeneutica, de interpretarea textului cu  putine cunostinte din istoria artelor. Fara metalimbaj.  

Dans Baccus Poussini sec XVI

Renasterea e de fapt o epoca romantica prin excelenta. Ruperea de dogma crestina, intoarcerea la umanism si la o epoca de aur identificata undeva in Grecia antica. Nu e traire ca in peisajele flamande. Garafalo in 1526 picteaza o scena pagana in care se aduc sacrificii. Bineinteles, morala era alta. Dar nevoia dupa o libertate fara limite nu poate fi negata. Poussini nu picteaza vaci, el picteaza scene bahice in crang. El vede printr-un ochi exclusivist paradisul care nu e la indemana oricui, ci a celor luminati, elitisti, e pentru filozofi. Pe cand la pictura flamanda, libertatea e o necesitatea inteleasa, e libertatea de a actiona in gradina ta, de a fi multumit cu ogorul tau. E prezentul.

A Pagan Sacrifice
1526, Garofalo 

Schiller a exprimat acest sentiment. El voia sa evoce timpurile poeţilor greci, pentru care mitul nu era o alegorie goală, ci o forţă vie. Poetul tînjeste după această epocă de aur a poeziei în care toate lucrurile erau încă pline de zei, în care fiecare colină era domiciliul unei ofrande, fiecare copac era locuinţa unei driade (In Eseu despre Om, Erenst Cassirer pp.200-250).

the Memory of Sir Joshua Reynolds
1833, John Constable

Priviti tabloul englezului John Constable (1833-1836). Cerbul aflandu-se printre acele ruine. E genial cum Natura isi ia cursul, caci ea are puterea de a vindeca si de a se reface. Iata ca iezii joaca iar pe morminte inalte. Eu vad in acel altar parasit mai mult o hierofanie, decat o nostalgie. Intra-devar, John Constable e un romantic. Asa cum zieceam, romanticii picteaza mai mult amintirea unei naturi. Dar ce poate fi aceasta amintire daca nu cumva visele de veacuri ale omului?  Iata dar cum Natura ia locul constiintei. Barbarismul invadeaza lumea civilizata. Memoria noastra nu va mai fi arta noastra si nici vis, caci barbarismul nu are istorie. Iata cum John Constable zugraveste atat de genial anistoria, un cerb parca contepland formele civilizatiei, nostalgia. Parca ar vrea sa spuna ca va veni un timp in care daca omul nu va mai fi sa depuna marturie, “pietrele vor striga”. Vom descoperi sub crusta pamantului O Lume Noua si plina de viata. Lumea ramelor.

The Lower Falls of the Labrofoss
1827, Johan Christian Dahl

Merg mai departe cronologic si continui cu romanticii. Am acea senzatie de familiaritate. Cu cat ma apropi mai mult de timpul nostru cu atat parca sunt mai aproape de casa, de constiinta moderna, de imaginarul nostru. Aceeasi senzatie am avut-o in British Museum. Am pornit cronologic de la bazorelifeurile Asirienilor si Egiptenilor, am continuat cu epoca Greaca si am inchis cu cea Romana in care am vazut chipul lui Cezar Augustus, pentru ca in mod intentionat, asa erau asezate in muzeu. De la Cezar la Ceausescu si cultul personalitatii, n-as putea sa mai vad o mutatie ontological pe care sa o notez. Daca la asirieni prea putin conta omul ca individualitate, la babilonieni zeul Marduk, la egipteni Faraon si Ra, la greci mitologicul, numai la romani apare “statuia” in adevaratul sens al cuvantului. Cu alte cuvinte constiinta propriei valori, ego-ul.

Lake Keitele
1905, Akseli Gallen-Kallela

Dupa aceeasi metoda merg cronologic analizand peisajele. Pentru ca in peisaje cel mai bine se poate observa imaginarul (mai putin ma intereseaza imaginatia). Istoria peisajelor e impropriu spus, pentru ca este mai mult imagologie istorica. Insa cronologia ne ajuta. Continui si nu vreau decat sa amintesc de tablul lui Johan Christian Dahl, The Lower Falls of the Labrofoss 1827 si cel al lui Akseli Gallen-Kallela Lake Keitele1905. E clar ca tabloul ne impresioneaza. Imaginatia a luat locul imaginarului. A fi doar guvernat de emoţie înseamnă sentimentalitate, nu artă. Un artist care este absorbit nu de contemplarea si crearea formelor, ci mai curînd de propria plăcere sau de „bucuria pontului" devine un sentimentalist, spunea Ernest Cassirer in Eseu despre Om.  Noi nu trebuie sa fim furati de peisaj. Sa pictam cele mai mari cascade. Prin bucuria pontului ma refeream in alt post la acea arta bazata mai mult pe metafore plasticizante, specifica artei publicitare. Intra-devar, e intersanta, e o poanta faina, dar nu e Arta. Ce sa mai zic atunci de acel Lac, care cu siguranta in ziua de azi orice turist s-ar opri sa-I faca o poza!? Artistul modern e sentimental, ii place jocul de artificii si culori.

The Close of the Silver Age
1530, Lucas Cranach 

Sa nu intelegi gresit ca fac o diferenta calitativa. Eu merg pe istoria gandirii si imaginarului. “Daca am pierdut ceva, vestea buna e ca prin arta acel ceva va fi mereu acolo. Pentru că unul din cele mai mari privilegii ale artei este acela că nu poate pierde niciodată această „epocă divină". In ea izvorul creaţiei imaginative nu seacă niciodată, pentru că este indestructibil si inepuizabil. In orice epocă şi la oricare mare artist imaginaţia reapare în forme noi si cu o forţă nouă.” Op cit. Eu vreau sa spun ca o data ce am inchis o usa, nu mai putem avea acces decat prin arta la ceea ce am trait. Admit o istorie a devenirii intru constiinta, dar nu o istorie a faptelor. Caci “nimic nu este nou sub soare si ce a fost va mai fi”. Iar aceasta istorie nu poate fi, asa cum spuneam, decat istoria indepartarii omului de obiect, de spiritualitatea lucrurilor. Iata ca Dumnezeu se muta in constiinta omului (vezi Kierkergaard). Omul iese din Har. Cum as putea sa nu admit ca omul iese din Har, cand frunzele copacilor nu-l mai pot vindeca? Cand astazi toti recomanda ca acei romantici intoarcerea la Natura? Care natura? Cine se intoarce la natura o gaseste schimbata. Artistul trebuie sa traiasca realitatea lui, caci lumea inca este locuibila. Ma tem insa ca aceasta realitate sa nu degenereze intr-un realism social, sau in arta pop.

Winter Landscape probably
1811, Caspar David Friedrich

In tabloul lui Caspar David observam in prim plan un Iisus rastignit langa un copac. Adevarata spiritualitate, vrea sa zica David prin tabloul sau, se afla in natura. Sa lasam catedrala impunatoare undeva in spate. Iata cat de subtil se face schimbarea de paradigm. Formele vechi raman, dar sunt trecute undeva in spate. Caci suntem “un lung sir de oameni ” (Eminescu) si toate varstele devenirii sunt inscrise in omul modern. Aici, in acest colt, departe de civilizatie, ti se descopera Dumnezeu. Adevarata hierofanie nu e in biserica, ci e in Natura, pare a spune Caspar David. Ca un romantic, David e nostalgic cum Garafalo era nostalgic atunci cand picta acel altar pagan. Iata dar intoarcerea la barbarism inca o data. Iar prin barbarism nu ma refer la o stare de anarhie, asa cum si-o imaginau renascentistii crezand cu un optimism nelimitat in iluminare prin propria ratiune, ci ma refer la o stare edenica si lipsita de griji. Barbarismul opus civilizatiei, dar nu asa cum vede J.J.Rousseau in Contractul Social, ca omul barbar traia intr-o stare de anarihe. (Vezi tabloul lui Lucas Cranach , The Silver Age)

A Herdsman with Seven Cows
1750-1800,
Imitator of Aelbert Cuyp

Abia prin arta se definitiveza omul, abia prin arta se face saltul ontologic de la interjectie la vorbirea articulata, de la mimetis la o lume sensibila si profunda. Caci, daca omul nu mai traieste in crang, atunci avantajul lui si diferentierea fata de animal e ca se afla intru mister si pentru revelare (Blaga), ca poate sa faca Arta Mare chiar si la oras. Iata dar de ce omul face arta. Caci arta nu e doar traire, e insa constiinta trairii. Omul face arta pentru ca ia seama de specificul sau in lume. Omul face arta pentru ca specificul omului nu e copilaria, ci varsta decaderii. Copilaria e crangul, e boul, e animalul, barbarismul… Da, si la oras exista atatea locuri in care Domnul ti se arata. Poate intr-o noapte calda si insomniaca, in garsoniera de la bloc, poate chiar atunci o masina va trece pe drum, iar lumina farurilor va lumina camera ta, prin perdeaua de la geam  iti va arata o Lume. Lumea parfuita de de-asupra dulapului tau. 

 Daca tot n-ai inteles nimic din acest drum, am sa te iau de mana asa cum, copil fiind, tata ma purta pe potecile inguste, acolo unde tacerea devine imn,  si nelinistea de la miezul zilei, cant. Si am sa te intreb asemeni Tatalui meu: Vezi tu privirea vacilor? Si setea lor, aplecata nu spre ceea ce se-arata, ci spre ceea ce da viata? Atunci am privit eu intaia data cum Ingerul tulbura apele sub copitele dobitoacelor. Si am sorbit setea de apa o data cu vacile pana cand m-am intors acasa cu burta umflata, satul si plin de atata zeitate. Ce sete...Ce sete sa privesti chipul blajin fara urma de spaima, aplecat asupra gandului ca o salcie, aceasta icoana a umilintei. Pentru ca si eu am dat cu bata-n balta in asteptarea serii, caci erau zile lungi de vara, zile racoroase sub frunze de nuci. Pe izlaz, cand lumea adoarme, printre frunzele copacilor trecea chiar Sfantul Duh.

Flori de mac

Tablou  P. Teodor Daniel. Flori de mac

Trebuie sa indraznesti. Sa indraznesti si sa-i descoperi sanul femeii din tablou, sa nu-ti fie frica, pentru ca arta inseamna curaj, asa ii spuneam atunci. Iata ca dupa mai bine de 12 ani, acel artist a indraznit sa arunce cu stropi de sange pe campul sufletului sau. Acel artist, mut iubit de mine, a indraznit sa se rateze, sa scape de complexul artistilor, de fricile sufletelor tari. Si ce m-a frapat e acel violet, indigo, ce se pierde in departare ca si cum acolo s-ar fi consumat toata lupta lui, ca in fugile lui Bach. Cheia de interpretare e mai mult simbolista, decat impreisonista. Nu campul, ci culorile, florie de mac... Dupa 12 ani de asteptare iata ca acel artist in sfarsit vrea sa-i descopere sanul femeii. Din ultima intalnire cu el am plecat dezamagit, pentru ca nu vedeam cum s-ar putea naste din nou fara sa picteze. Supriza a fost ca dupa aproape o luna apare aceasta pictura neasteptata, uitmitoare, rupta de orice stil gen Picasso specific perioadei liceene, cubist, pretentios, cu aere de artist neinteles. 

Eu pe el il vad in leganarea violetului, in aceasta culoare agresiva si totusi feminina, suava. Acolo se pierde el... Acolo se afla nelinistea de la miezul zilei. In campurile de la tara. Nu are nevoie de orizont. Are nevoie de un spatiu inchis, de un loc stabil unde sa se poata simti in liber. El are nevoie de o padure care sa delimiteze cerul de camp. Nu se pierde in padure, ci padurea il inchide in aceasta gradina a raiului, gradina copilariei. Caci la tara i-au sangerat picioarele pe poteci inguste printre flori de mac si spini. La tara se ducea el sa pescuiasca. La tara suferea el de intreaga Lume si de neajunsul de a te fi nascut in aceasta gradina. De la traire la constiinta, orice copil care plange dupa oita sa ucisa spre a fi mancata intr-o zi de Pasti cu ierburi amare, va fi un copil alungat din gradina. 

E un spatiu intim cu leganari usoare ale sufletului. E vis de primavara. Nu e peisajul romantic. Si poate ca nici cel impresionist desi imprumuta din stil. Caci nu spune nimic depre locul, ora din zi, daca e dimineata sau seara, nu spune nimic despre coltul de padure, nici un drum nu identifica peisajul. E mai mult o pictura suprarealista, ca noul val suprarealist, folosindu-se de tehnica stropitului specifica impresionismului si cu note simboliste. Si de ce spun ca nu e peisajul romanticilor? Pentru ca tabloul e un VIS. El nu vrea sa transfigureze o realitate. Artistul vrea se se exprime pe sine, sa-si exprime eul. E un camp prin care treci numai in Vis. In acele trairi onirice nedefinite, bombardate de stropi albi ca o placuta fina de aur. 

Prin roz eu vad o negare, ca si cum resursele masculinitatii nu au fost gasite... Si ce ar fi fost acest camp fara violetul aproape nevrotic, fara aceasta neliniste si spaima, fara momente de revolta si genialitate? Din nelinisti si spaime se cade in deznadejdi, in melancolia campului, in roz si in lipsa de reactie. Din nelinistile sufletului se ajunge in acea stare de neactiune, de repaus total si de o liniste lipsita de consistenta, de o liniste a surzilor. Se ajunge intr-un punct in care suferintele nu te mai dor, devin izvoare de voluptate si nu ai mai vrea sa te rupi de ele. Macii nu mai sangereaza. Totul e tacere ca dupa sevraj si trece dincolo de timp. Pamantul se inchide ca o rana, caci el are aceasta putere de a vindeca talpile care o data au sangerat, mortii pe care i-a inghitit, si visele fara finalitate pe care in multi artisti le-a trezit. Nu in padure, caci dincolo de efectul pe care il are, dand volum, padurea nu se termina decat in cer. In acest tablou pornesti sistematic de la pamant la cer. Cerul nu e de-asupra capului, cerul e acolo, dincolo, dupa perdeaua de copaci. Chiar daca artistul iti atrage atentia prin imaginea macilor, actiunea tabloului se consuma abia dincolo. Acolo trebuie sa razbesti si sa vezi esentele. Nu te lasa furat de peisaj.

În frunza de cucuta amara
îmi fluier bucuriile-si-o neînteleasa teama
de moarte ma patrunde,
cum va privesc pe malul marii de secara,
flori de mac.

As vrea sa va cuprind,
ca, nu stiu cum, petalele ce le purtati
îmi par urzite
din spuma rosie
a unui cald si-nflacarat amurg de vara.

As vrea sa va culeg în brate
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de frageda podoaba,
ca nu-ndraznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele sa va strâng.

Si-as vrea sa va strivesc,
ca sunteti rosii, rosii
cum nu au putut sa fie pe pamânt
decât aprinsii, mari stropi de sânge ce-au cazut
pe stânci
si pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
 moarte.

Lucian Blaga Flori de mac

Misha Katz, Overture-1812 Ceaikovski

Vineri, 6 Aprilie, la Sala Radio Misha Katz a dirijat concertul Orchestrei Nationale Radio. Deschiderea a fost facuta de Shwan Sebastian, si la cerintele publicului, a dat un BIS interpretandu-l pe Chopin. Acea piesa de care spuneam in alt post ca numai diminetile ploioase si reci te fac sa o iubesti. Dupa acest preludiu a urmat Misha Katz, un actor, ci nu doar un dirijor, pentru ca fara a stii contextul istoric in care au fost scrise piesele, el ti le interpreta prin limbajul corpului. Sunt multe piese pe care nu le intelegi, pentru ca nimeni nu ti-a dat cheia de interpretare. Sau poate ca nu ai trait...Poate ca de-aia sala era plina de batrani care fusesera treziti din morti cu amintirile lor, cu iubirile si cu patimile lor ca niste satafii fara trup, cu ochii adanci in orbite. Uneori piesele sunt vizuale, in fata ta ti se infatiseaza campuri de Floarea-Soarelui, linistea dinaintea furtunii. De multe ori insa, melodiile sunt mai putin vizuale. Si atunci asculti ca Jazzul, pentru fiecare nota in parte, degustand.

In interpretarea dirijorului Misha Katz oricine putea participa la batalia de la Borodino, la infrangeri, pierdandu-si speranta de mai multe ori in 15 minute aflat in fata armatei invicibile a lui Napoleon. Invadarea Moscovei, intunecarea cerului, aparitia furtunii si mai ales atunci cand nimeni nu credea ca se poate iesi din aceasta nenorocire, iata ca se aude un sunet care sparge norii, sunetul de clopot. Tchaikovsky a compus aceasta piesa luand in calcul si zgomotul de fond, bucuria clopotelor din bisericile Moscovite, ca si cum toata natura ar celebra aceasta Victorie impotriva despotismului. Trambitele rasuna iar, bucuria apare prin laitmotive de cantece traditionale rusesti. Si Misha Katz dansandu-le parca in fata ta, plin de bucurie. Apoi corul care cobora din cer. Pentru un moment am crezut ca spiritele celor adormiti s-au unit sa amplifice aceasta Victorie. Si ce victorie e aceasta daca nu o victorie a vietii asupra mortii. Caci, orice mare compozitor, ca orice mare scriitor urmareste pasii profetului. Orice mare opera dictata de sus, urmareste aceeasi structura a Mantuitorului. Se naste, traieste printre oameni, ca apoi sa moara.

Se ajunge in acel punct in care cerul se intunecta timp de trei zile, in care perdeaua din templu se rupe, in care speranta moare. Pana aici ar fi ceea ce tine de interpretarea istorica. Dar urmarind momentele subiectului si dozajul de lumini si umbre, tragicul, revenirile, dupa toate astea o trambita se aude. Istoria e nepunticioasa. Istoria se termina la Cruce. Iata ca Iisus a invaiat din mortii. Un cor ingeresc coboara din Inaltimi sa ridice pe Fiul Omului in Glorie si Slava. Iata ca moartea a fost invinsa pentru totdeauna. Puterea intunericului s-a dus. Apar zorii diminetii. Speranta. Si ce e speranta daca nu strigatul de la miezul noptii? Ceaikovski a mers exact pe structura clasica a imaginarului colectiv. Ca intr-un discurs ce urmareste canoanele retorice, unde creste momentele de tensiune, unde se revine asupra expozitiunii, repeta sumar toate etapele bataliei, ca apoi sa insiste pe un final apoteotic. Si nu se putea gasi un final mai plin de Glorie decat in  Overtura 1812 a lui Ceaikovski.

Ceaikovski a mers pe imaginarul colectiv, pentru ca acest imaginar desi bazat pe mituri si simboluri, este specific omului. Iisus a inviat pentru ca nu se poate altfel. Este in fiecare din noi acest final Glorios in care moartea a fost infranta. Este in noi ridicarea la cer, in fiecare opera, in fiecare tablou pictat de Velazquez, in fiecare piesa compusa de Bach. De ce am aplauda atunci la scena deschisa, daca in noi insine nu s-ar reitera de fiecare data aceasta lupta intre intuneric si lumina, intre viata si moarte? De ce am mai citi basme daca nu am avea speranta ca fiul se intoarce? Finalul fericit este amintirea unui vis. Si nu poate fi acea infatuare in fortele proprii, specifica gandirii moderniste care triumfa asupra intunericului si incertitudinii prin marile descoperiri stiintifice, ca intr-unfinal sa salveaza Planeta de invadatori sau chiar de meteoriti. Ci e speranta ca viata va triumfa nu prin forte proprii, ci prin credinta. Napoleon, simbol al mortii si al noptii, va fi infrant de zorii diminetii, de un cantec slab de trompeta. Asa vad eu Overtura 1812 a lui Tchaikovsky si n-as vrea sa o vad altfel pana la sfarsitul veacului, cand acele voci de Sfinti se vor alatura celor care vin din necazul cel mare. 

Va doresc un Paste si un final fericit!

Despre imaginarul renasterii cu privire la antichitate

Photo. D.M. British Museum

Epoca renascentista abunda de imagini mitologice, in sculpturi, dar si picturi, in care sunt infatisati Zeii din vechea Grecie. La fel cum romanticii in pictura voiau sa se intoarca si sa recupereze natura, tot asa si renascentistii se intorceau la vechea perioada elenista, in care zeii pareau ca traiesc printre oameni. Aceasta “eterna intoarcere”, cum ar spune Mircea Eliade, o intalnim la cele mai arhaice culturi. 

Imainarul nostru cu privire la antichitate il mostenim de la renascentisti. Ei vedeau in clasici numai partea rationala, masura, idea, arhitectura. Bineinteles si ospetele Bahice, dar printr-o constiinta crestina. In ospetele Bahice de la marginea padurii o sa vedeti, asemeni picturilor lui Rafael, femei voluptoase, luptatori care dorm cu capul in bratele zeitelor care tin in maini cupele pline cu vin. E o stare mai mult apolinica decat dionisiaca. Un fel de paradis in care omul traieste fara griji, intr-o natura care isi da raodele din belsug, unde abundenta si plictisul iau locul orgiilor si dionisiacului, unde crangul umbros ia locul grotelor sau inaltimilor pe care se ardea tamaie. Ospetele bahice amintesc de un paradis pierdut, nicidecum de antichitate si de sacrificiile inchinate “idolilor”. Nu sunt privite ca o supapa prin care se elibereaza toate energiile distructive, o zi pe an in care omul se rupe de toate cutumele pentru a se destrabala. Imaginarul renascentist cu privire la antichitate nu poate iesi din sfera gandirii crestine. Nu se putea altfel, tinand cont de fervoarea si abundenta motivelor religioase in pictura renascentista. Cel mai bine se poate observa nelinistea creatoare specific renascentista in “Estetica Uratului” cum ar spune Umerto Eco. In acea teama de vrajitorie si de focul vesnic.  

Noi avem falsa impresie ca atenienii se plimbau printre sculpturile care il infatisau pe Zeus cum ne plimbam noi astazi printre statuile marilor poeti, fara ochi si fara culori, austere ca Lenin inaltat intr-o zi geroasa de Ianuarie in piata. Ei bine, asa isi imaginau si renascentistii. Ei nu dadeau viata sculpturilor. Ei isi imaginau o Atena alba si rece ca marmura din Panteon. Dar nu era asa, caci in Atena Zeii erau pictati in culori, aveau ochi si priveau oamenii. Nu erau statui albe. Apollo, Ares, Hermes, toti erau zei care aveau ochi si priveau. E ceea e pentru noi, uneori, sunt fotomodelele, manechinele, vedetele, superstarurile, imaginile publicitare care ne insufletesc zilnic. E tocmai ceea ce nu puteau intelege artistii renascentisti, adica firescul. Un sens care iti scapa. Pentru ca si noi suntem animati de un sens nou, dar si de imagini vechi. Mai mult decat amintiri, in forum erau sculptate scene insufletite. Pentru ca la nivelul simtului comun, imaginarul coexista cu realul. De aceea omul simplu accepta mult mai usor contradictiile vieti. Mai ales in mitologia Greaca unde zeii au trasaturi omenesti si fac fapte absurde de cele mai multe ori.

O sa vedeti ca orice intoarcere la trecut aduce ceva nou. “Caci cine se intoarce la origini, risca sa le gaseasca schimbate.” Totul se inchide in urma noastra. “Omul nu poate cunoaste nimic din ce a fost si nici din ce va fi dupa el.” Ne intoarcem in trecut pentru a reinnoi viitorul, nicideum pentru a-l cunoaste. In urmatorul post, probabil ca am sa va spun cate ceva despre nevoia de culoarea in epoca renascentista. O nevoie pe care numai artistul, prin excelenta romantic (cu sensul de rebel), o simte acut, datorita austeritatii si cenusiului in care traieste. Orice pictura, orice intoarcere la trecut, e un manisfest impotriva canoanelor. E un potop in care Lumea se reinnoieste, in care se vrea o Noua Lume, o eterna nostalgie dupa un Paradis pierdut. Intoarcerea la antichitatea e de fapt nevoia de liniste.

Umanismul grec e diferit de umanismul renascentist. In primul caz e un umanism bazat pe forme, pe idea de frumos in stilul cel mai Darwinst, pe cand umanismul renascentist se bazeaza pe etica crestina. Altfel, astazi n-am fi avut parcari special desenate pentru cei cu dizabilitati, ci i-am fi aruncat pe acei nefericiti ca pe copiii spartanilor. Abia prin Plotin ideea de frumos trece dincolo de estetica si mimetis, dincolo de naturalismul aristotelic.

Artistul, si el trebuie sa se intoarca in trecut, dar in trecutul sau propriu, pentru a gasi noi forme si a trece mai departe. Sa se intoarca in copilarie. Sa picteze, daca nu e liber, terapeutic si obsesiv pana ajunge sa se rateze. Ca abia apoi sa se elibereze. Nici marii artisti ca Picasso nu au avut o evolutie liniara, caci omul are mai multe anotimpuri. Si poate ca intr-o perioada a vietii sale ninge si ploua. Nu-l Judea aspru dupa un singur anotimp, caci omul se naste greu…Iar artistul, artistul sufera de intreaga Lume. Trece prin grote, trece prin foc. El trebuie sa caute un sens nou, care se te inslufeteasca. Si nu-l poate gasi in afara lui fara sa se regaseasca pe sine mai intai.

*Prima imagine reprezinta viziunea nostra si renascentista cu privire la antichitatea greaca, iar a doua poza reprezinta bazoreliefurile si culorile cu care era decorat Panteonul in realitate. Bineinteles ca datorita timpului culorile s-au sters.

**adnotari: F.Nietzsche : Măreţia tragediei greceşti constă în profunzimea şi tensiunea extremă a emoţiilor violente. Tragedia greacă a fost produsul unui cult dionisiac; forţa ei era o forţă orgiastică. Dar sin­gură orgia nu putea produce drama grecească. Forţa lui Dionysos era contrabalansată prin forţa lui Apollo.  

Istoria peisajelor III

Caspar David Doi oameni privesc in apus

Ai zice ca romanticii se intorc la natura. Dar nu la natua evului mediu sau manieista, nu mai sunt pasurile montane ale lui Both. Romanticii cauta natura si descopera peisajul. Caspar picteaza oameni in apus ce privesc in zare. Romanticii nu picteaza natura, ci nostalgia, amintirea unei naturi ce s-a retras dintre oameni. Ei viseaza la o varsta de aur. Asa descopera peisajul, grandoarea, superlativele, sentimentul infinitului si al pierderii, melancolia. Romanticii aduc natura in Muzeu, cum renascentistii aduceau fumosul, masura, poportiile. Cand nu picteaza peisaje, pictorii romantici se lasa sedusi de idealui marete si utopii sociale, anticipand schimbaile care vor urma. Romanticii descopera peisajul turistic. Incurajeaza pe oricine sa urce muntele si de pe inaltimi sa piveasca intinderea ce se deschide in vale. Sa faca poze. 

De la natua la peisaj, de la peisaj la fotogafie, de la viata la trairism, romanticul vrea sa traiasca marile iubiri, sa simta, sa atinga, sa forteze limitele. Fara o disolutie a contariilor, el se afla mereu intr'un conflict cu natura. Abia in impresionism se ajunge la o natura care nu mai expima un sentiment inefabil. Impesionismul descopera natura intr'un colt banal, intr-o gradina umbroasa unde tocmai ai citit o carte. Impesionismul descopera un balcon cu flori, un balcon in care dimineta inainte sa bei cafeaua auzi murmurul si freamatul orasului. Padurea din Fontainebleau e o padure in care ai trait, nu un peisaj turistic. Sentimentul ca ai crescut in padure ca zeii printre eroii antici. Trebuie sa pictezi ceea ce te umple, nu ceea ce te mira. 

Crescut pe camp, J. F Millet celebreaza in mod epic, aproape mistic, simplitatea si forta vietii cotidiene. Inspirat de antici, Millet se intoace la mitologic. Pin impresionism te duci la picnic, stai la umba, vorbesti, te simti bine (vezi Delacroix, Renoir, Monet). Nu e trairismul romanticilor, e prezentul, degustarea fiecarui moment. Nu mai e nostalgie si vis. E o stare de bine. Esti in natura ta. In mediul tau. Fie el citadin. Pin banal uneori esti mai aproape de varsta mistica decat prin excitarea sentimentelor, ca acei romantici care se vor intr-o stare de metastaza, pariind prea mult pe inspiratie. O camera aerisita, o lumina capruie, pentu ca soarele trece prin frunzele de vie, vant in perdele si o femeie cu sanul gol ce-si bea cafeaua. Iata dar cum Dejuneaza oamenii in tablourile lui Edouard Monet. Pentru a picta mai intai un loc, tebuie sa-l imblanzesti. Sa-l traiesti. Sa-l respiri. Nu cauti peisajul, nu cauti motive si unghiuri, caci stilul vine de la sine cand ai de spus ceva. Exista in tot ceea ce iubim o doza de realism, nu social ca la romantici, ci unul al timpului in care traim. Nu poti picta ceea ce n-ai trait, cum nu poti scrie de dragul de a fi scriitor. Personajele lui Shakespeare, chiar daca sunt plasmuiri, ramana in limita verosimilului, al posibilului.

Nu inventa lumi noi si naive, caci nu o sa ma las pacalit de acest artificiu de calcul. Nu esti genial. N-ai nimic de spus. Si pentru ca n-ai nimic de spus, apelezi la tot felul de trucuri, storci stilul ca pe o haina uda, pana te usuci. Arata-mi Lumea in care traiesti. Don Quijote nu traia "in Lumea cartilor", ci traia int-o Lume mai adevarata si mai reala decat a celorlalti. Si ca sa dovedeasca asta, a pus mana pe arme. Asa e si artistul. El e un om care se afla intr'o realitate mult mai adevarata. Si atunci, nu o sa mai fie mimetis, caci aceasta realitate te va transforma. E patul, caci toti dormim, e scaunul, e masa de langa fereastra verde, e podeaua care scartie sub picioarele lui Van Gogh. E noaptea deliranta, e capita de fan in apus, e masa de biliard si lanul de grau, e cafeneau de pe strada. E tot ceea ce te transforma. 

Van Gogh inainte sa picteze lanul  cu floarea soarelui, il vedea mereu pe fereastra din ospiciu. Millet stia cum e la secerat, ca pe la ora 12 oamenii se ascund sub carute si adorm cu cainii pe paie. In fata soarelui torid, in fata necazului, in fata furtunii, omul isi ia locul in natura ca orice animal. Iata dar sentimentul pur. Caci, daca de oboicei locul cainilor nu e la masa stapanilor, in fata Soarelui, pe camp, oricat de nefiresc lucru ar fi, omul doarme cu cainele la umbra. Nu-i aici ceva mistic, atunci cand spun ca omul isi is locul in natura langa caine? Recupereaza natura nu prin maretie si superlative, nu peisajul, caci impresionistii nu picteaza cascadele cele mai inalte si defileuri, ci prin acele trairi mistice, pe care toti le traim incostient, dar pe care numai artistul le poate revela. Manierismul, cu toate ca descopea miscarea, in materie de peisaje el nu inoveza, el ramane in crang, in acele peisaje intunecate, umede si umbroase, de parca pigmentii si-ar fi pierdut culoarea in mod miraculos. Pana la Copernic si pana la romantici, peisajul pastreaza racoarea, o amtosfera primordiala. Il integreaza pe om in natura, acolo unde ii e locul. Omul se teme de Natura ca de un sanctuar prea Sfant. 

Millet picteaza o scena banala si totusi metafizica prin intensitatea ei. Daca nu ti-ai ridicat spatele sa-l indrepti, si sa privesti in zare, de unde vei stii sa pictezi oameni pe camp? De unde stii ca snopii de grau dorm sub stele cand e semiluna, si se prind int-un dans nebun, sub cerul ametitor al lui Van Gogh, ca intr-un vis in care urca si coboara ingeri?  Stilul, e important, dar ma intereseaza prea putin caligrafia, eu care stiu ca omul e insasi stilul, ca semnatura lui Dumnezeu in fiecare frunza. Nu cauta stilul si nici motive. Cauta sa traiesti si cauta-te pe tine. Numai asa realitatea din strada iti va parea altcumva, mai plina de semnificatie. Imi place sa cred ca arta nu-i doar o expresie a stilului, cu toate ca motivele sunt mereu reluate sub alte forme, pentru ca omul sa vada si sa nu cunoasca.

Metodologie in critica de arta si Arta criticii.

Diego Velazquez 1630 La fragua de Vulcano

In analiza artei e foarte important de unde pornesti, unghiul de referentialite prin care privesti. Am observat o tendinta (mai bine zis moda) printre criticii de arta. In analiza lor, de cele mai multe ori pornesc de la Parte spre Intreg. Adica incepi frumos cu patologicul, istoria artei, ceva psihoanaliza daca se poate, ca da bine atunci cand faci o "cercetare riguroasa" pana ajungi sa integrezi opera intr-un curent ce depaseste, bineinteles, limitele artistului. Aceasta moda o puteti observa foarte usor si in critica literatara. Cioran era insomniac, Eminescu mistic,(pentru Freud, nu exista mistic fara o boala patologica), ce sa mai zicem atunci de marele Blaga? Tendinta asta de a patologiza orice simplifica multa intelegerea fenomenului artistic. De cele mai multe ori se porneste de la artist spre a descifra opera.

Ma interesaza partea sau intregul? Ma intereseaza geniul din om sau omul din geniu? Tudor Vianu spune ca trebuie sa ne intereseze omul atat timp cat ne ajuta sa vedem geniul. Moda aceasta printre critici, cred eu, are o logica si anume: succesul dat de metodologie. Iar metodologia a fost una de imprumut de la stiintele sociale si chiar din cele exacte. De la atom putem ajunge la imaginea Universului. De la animalele cele mai simple, unicelulare, putem ajunge la "specificul omului". Ceea ce numea Eliade, Nostalgia Originilor. Prin copilarie putem sa explicam maturitatea, prin societatile arhaice si primitive, cultura. Logica lui Ares (Constantin Noica) se impune logicii lui Hermes. Intregul este absorbit de parte.

Este oare o atitudine justificata sa plecam de la simplu spre complex atunci cand analizam arta? Nu-i oare o prejudecata, nu plecam din start de la o premiza saraca? De ce sa nu credem ca lumea asta e atat de complexa, si ca analizand-o, nu facem altcceva decat sa o saracim? Acceptand aceast risc, vom fi indreptatiti sa facem si crtica de arta. Acceptand ca nu putem cunoaste, ca sa putem cunoaste ceea ce se poate...Tocmai de-aia am impartit acest blog in doua mari capitole. Arta ca forma de comunicare, ceea ce poate fi cunoscut, comunicabilul, si arta ca forma de Cunoastere, ceea ce ni se releva, ceea ce nu poate fi cunoscut pornind de la parte spre Intreg.  

Pornind de la parte spre Intreg, arta mereu va fi intr-o criza. Privnd putin inapoi, in arta baroca observam ca omul pornea de la Intreg, ca sa poata explica partea. Locul omului era in Lume, un loc firesc printre  bogatia diversa a obiectelor care-l inconjurau. Velasquez inverseaza rolul. Vezi postul doua schimbari de paradigma. Traim sub imperialismul Eului si avem convingerea ca "Eul" este o fantana nesecata de motive si de teme artistice. Mai mult, avand convingerea ca "eul" are in sine toate etapele dezvoltarii umane (prin arhetipuri), poate da socoteala de "specificul nostru" prin arta. Dar nu-i chiar asa...Caci, nu poti da socoteala de specificul omului coborand in copilarie. Copilaria ajuta, dar specificul omului se realizeaza cu precadere abia atunci cand depaseste copilaria.(Ideea ii apartine lui Eliade pentru a explica viziunea istoricist ingusta asupra fenomenelor religioase. Consider ca analogia exemplului este indreptatita, arta tinand de homo religiosus). Specificul omului de creator prin excelenta se manifesta la "omul matur". La omul "decazut", omul care a pierdut "copilaria", care are amintirea paradisului, acel om e creator de arta. 

Purtând o coroană de lauri şi tunica portocalie, Apollo intra in forja lui Vulcan să-l avertizeze că soţia sa, Venus, zeita frumusetii, are o relaţie adulteră cu Marte, zeul războiului. Apollo, zeul poeziei şi muzicii, cunoscătorul al Adevărului, reprezintă superioritatea de Artă peste Meşteşug, care este întruchipată de Vulcan, zeul roman al focului şi protector de fierari (din Ghidul muzeului Del Prado). Velazquez ridica pictura la nivelul de poezie şi muzică şi o distanteaza de meşteşug. Am explicat mai pe larg diferenta dintre mestesug si arta in postul: "fotografia, o arta sau un mestesug?". Adevarul provine, asa cum spuneam mai sus, de la Intreg spre parte. Este ceea ce nu i se poate revela decat artistului. Diego Velazquez e ceea ce e Wittgenstein pentru filozofie. El se alfa atat in vechea paradigma, cat si in noua paradigma. El scoate arta din context, tot el contextualizeaza arta prin pictura in care il infatiseaz pe regele Filip al IV-lea. Cred ca arta moderna tine mai mult de mestesug, decat de Adevar, de context, mai mult decat de Intreg. Pentru mai multe detalii vezi text si context in limbajul artistic.

Vis-de-argint

Foto: D.M. Vis-de-argint 3 August 2011

Lupta Omului

Tablou: Alexander Louis Leloir (1865)

Omul protestant are impresia ca Dumnezeu poate fi cunoscut prin "studiu Biblic". Din punctul asta de vedere, nu exista nici o diferenta intre spiritul stiintific si spiritul protestant. Fac parte din aceeasi paradigma a cunoasterii. O data cu Martin Luter incepe o noua era, conform careia, Lumea poate fi cunoscuta. Trebuie in primul rand sa ne perfectionam limbajul. Comunismul a inteles cel mai bine aceasta necesitate de a "sistematiza limbajul", doar isi intemeia credinta pe "materialismul dialectic". Mitul cunoasterii pozitiviste nu putea sa apara decat in acest climat. Noua "stiinta" a luat locul religiei protestante si se transforma pe zi ce trece in "dogma". Limba a devenit "limbaj de programare" sau C++. Trebuie totusi sa admitem ca acesta nostalgie de a sistematiza pentru a cunoaste e specifica omului. Daca primitivul a inceput sa lege Lumea prin ritual, mai apoi religie si dogma, iata ca omul modern sfarseste prin stiinta.

N-am inteles niciodata documentarele cu privire la Natura si filmele Science Fiction. Unghiul lor de a vedea lucrurile, acel WELGEIST specific lumii noastre moderne, incantata numai de "superlative", ma face sa cred ca in Lume sunt doua lumi si ca numai unii sunt chemati sa traiasca adevarata libertate. Exista insa in fiece happy-end ideea ca dragostea va salva Lumea, caci omul nu poate trai intr-o lume "total desacralizata". Daca se face atata "propaganda stiintifica" e deorece omul simte nevoia sa fixeze, la fel cum dogma e nevoia omului de centru. Asta-i paradoxul libertatii fara Dumnezeu. Caci omul a fost lasat "liber sa cunoasca". Si daca vrea sa cunoasca o lume fara Dumnezeu, atunci asta cunoaste. Daca vrea sa cunoasca un Univers in care "mai sunt si alte forme de viata", o sa gaseasca dovezi. Aceasta a fost si este "Lupta Omului", reiterata de-alungul timpului, prin lupta lui Iacov cu Ingerul. Nu intamplator, pe aceasta lupta mitica se intemeiaza originea numelui 'Israel.'

Ar fi multe de spus despre impactul gandirii iudaice in marea cultura de tip Occidental. Pe scurt, poporul iudaic se naste pe aceasta dialectica intre spirit si trup, intre "cunoasterea luciferica" si cunoasterea "paradisiaca", cum ar spune Lucian Blaga. (Dovada acestei gandiri dialectice, e insasi cartea lui Iov). Insa adevarata ruptura si deprinderea unei altui gen de constiinta se intampla abia dupa revenirea din exilul babilonian, atunci cand cu adevarat cele 12 triburi devin monoteiste. Pana atunci "mai ardeau tamaie pe inaltimi" ca popoarele "pagane". Omul se lupta cu Dumnezeu petru ca el vrea sa fie ca Dumnezeu. Acest gand apare si in mitul Genezei si in miturile din Grecia antica. Omul fura bucata cu bucata din lumea Zeilor, fura deprinderea agriculturii, fura apoi focul si iata ca acum fura si "tehnologia". Miturile spun Adevaruri in masura in care vorbesc despre gandirea noastra incostienta, despre natura omului.

A doua mare lovitura data "spiritului". Omul s-a schimbat ontologic prin "credinta". Credinta la ortodocsi e total diferita de cea protestanta. Icoanele sunt dovada graitoare nu a "necredintei", ci a faptului ca iluminarea nu se face prin "credinta" (ca putere de a imagina), ci prin "contagiune" prin atingere (imaginea tine locul credintei, e mult mai aproape de vechea "idolatrie", icoana e o hierofanie). Protestantii merg pe urmele Sfantului Pavel, vazand in credinta o facultate de a crede, prin ochii mintii in "lucrurile care nu se vad". (Evrei 11:1-40). Cu alte cuvinte, credinta se transforma in "puterea de a imagina". Cine spune ca "cercetatorul in laborator" nu are "credinta", se inseala amarnic. El vede dincolo de experiment, el anticipeaza o lume care inca nu e. El creaza Lumi cum dupa "chipul si asemanarea sa", dupa ideile sale, dupa credintele sale, paradigmele pe care le impartaseste.

Cand Divinul se retrage din Lume (simbolul retragerii fiind chiar inaltarea lui Iisus), iata ca apare "credinta". Omul spiritual nu are nevoie de "credinta" caci traieste in lumea evidentelor ca un "primitiv". Sfantul Pavel a adus credinta in centru, ca facultate de a vedea lucruri ce nu sunt (pentru ca si necredinciosii sa poata vedea), pe cand Iisus ne aduce dragostea prin Har, ca facultate de a vedea lucrurile asa cum sunt, si de a trai prin ele. Harul care insufleteste lucrurile, harul care da viata si care face orice pom sa se clatine, harul care umple lumea de sens, harul care te face sa respiri zeitatea. Pe o parte vin "specialistii" cu documentarele sa o saraceasca de sens, pe de alta parte se inmulteste harul, caci intr-o lume desacralizata, ai nevoie de "mult har" ca sa umbli cu Dumnezeu prin padure intru Harul sau! O sa joci de bucurie ca un nebun, caci ai fost asezat intr-o gradina a Raiului inconjurat de obiecte si lucruri insufletite. 

Epilog

Aceasta dorinta launtrica a omului de a "nu atarna," de a fi "ca Dumnezeu" il pune fata in fata cu o Lume opaca. Caci in lucruri descoperi ceea ce ai pus mai intai in ele, si anume, visele tale, libertatile, convingerile, prejudecatile, etc. Iata dar de ce "totul este posibil". Recunosc doi profeti ai timpului nostru, ba inca trei. Primul este Kant prin Critica Ratiunii Pure, al doilea e Dostoevsky si al treila Nietzsche prin verdictul lor cu privire la moartea lui Dumnezeu. Recunosc de asemenea un om plin de Har prin poeziile lui Blaga. 

nostalgia originilor

Paul Delvaux

Astia de scriu horoscopu se pricep si la interpretarea viselor, mai nou. E ca si cum as asculta o melodie pe youtube despre toamna, iar daca in versuri apare de trei ori "ploaie", trebuie ne-aparat sa apara si trei imagini cu o "umbrela". Specialistii astia de prezinta horoscopu cred ca daca visezi ca mergi in public dezbracat, inseamna ca n-ai suficienta incredere in tine. Eu cred ca-i frica de a fi castrat, e mai mult un complex Eudipian, decat un complex ce tine de "stima de sine" si de incredere. Iar la femei, din contra, dorinta de a merge dezbracate ar insemna mai de graba incredere in propriul corp. Desi interpretarea assta nu se bazeaza pe nimic. Jung zicea ca daca in vis iti apare mama, aceast lucru nu face trimitere in mod direct la mama biologica. In plus, nu toate visele au o intrepretare. Poti visa ca zbori si sa ai probleme cu inima. Sau poti avea cosmar din cauza ca e prea cald in camera. Tocmai asta-i dovada ca incostientul raspunde mai intai la fricile biologice, apoi cele imaginate, urmand cele care tin de incostientul colectiv, culminand cu revelatiile.

Tinerii din poza mi se par mai mult niste arieni. O nunta cosmica, un paradis pierdut, o stare originara in care oamenii erau imbracati "doar in slava lui Dumnezeu". Adolescenta fiind varsta intoarcerii, ca si miscarea hippie. Toti din poza par a fi "imbatraniti" si cu fete schimonosite. Sunt niste "specialisti" care nu inteleaga aceasta noua "aparitie nocturna". Vor sa-i analizeze in laboratoare cu visele lor. Apoi "cuconetul" cu palarii si haine complicate, simbol al conservatorismului, nu participa. Adolescenta de cele mai multe ori este considerata o varsta de trecere la maturitate, o varsta pur psihologica ci nu una artistica. Dar eu cred ca adolescenta e o varsta a creativitatii prin excelenta, chiar daca mereu a fost repudiata. Chiar adolescenta noastra este de cele mai multe ori aruncata in camerele obscure ale incostientului. Daca a fost una de negare, puternica, nu vrem sa ne aducem aminte prea des. O incadram la acea perioada nefasta din viata cu agnee pe fata. Atat de mult s-au aplecat specialistii sa inteleaga varsta adolecentei, incat au redus totul la psihologic si biologic. Dincolo de obsesii, impotriva acestui reductionism protesteaza Paul Delvaux in tabloul sau nocturn.

Despre suprarealism ca fenomen religios

Dali S Ispitirea Sfantului Anton

 Nostalgia Originilor.

"Exista о idee preconceputa, aceea de a considera artele ca „neserioase", pentru ca ele nu constituie instrumente de cunoastere. Poetii, romancierii sint cititi, muzeele si expozitiile vizi-tate pentru distractie si relaxare. Aceasta preju-decata, care incepe din fericire sa dispara, a creat un soi de inhibitie ale carei rezultate principale sint stinjeneala, ignoranta sau meflenta eruditilor si a oarnenilor de stiinta fata de experimentele artistice moderne. Este о naivitate sa crezi ca sase luni de lucru „pe teren", in mljlocul unui trib caruia abia ii cunosti limba, constituie о treaba „serioasa", capabila sa faca sa progreseze cunoasterea omului - si, in acelasi timp, sa se ignori tot ceea ce suprarealismul sau James Joyce, Henry Michaux si Picasso au adus in materie de cunoastere a omulul. Experientele artistice contemporane sint in stare sa-I ajute pe istoricii religillor in cercetarile lor, si invers, orice exegeza istorico-religioasa veritabila este menita sa-i stirnuieze pe artisti, pe scriltori si critici, si asta nu pentru ca e vorba despre „acelasi lucru" si intr-o parte, si in cealalta, ci pentru ca este vorba de intilnirea cu situatii care pot sa se clarifice reciproc. 

Nu este lipsit de interes sa notam, de pilda, ca in revolta lor impotriva formelor traditionale de arta si in atacurile lor la adresa societatii si moralitatii burgheze, suprarealistii au elaborat nu numaio estetica revolutionara, ci au formulat si о tehnica prtn care sperau sa transforme copditia umana. Or, numeroase din aceste „exercitii" (de pilda, efortui de a dobindi un „mod de a fl" care sa par-ticipe si la starea de veghe si la aceea de somn sau efortui de a realiza „coexistenta constiintei si a inconstientului") ne amintesc de anumite practici yoga sau zen. in plus, in acel prim elan al suprarealismului si. mai ales, in poemele si mani-festele teoretice ale lui Andre Breton, se desci-freaza nostalgia „totalitatii primordiale". dorinta de a efectua in concrete coincidenta contrariilor, speranta de a fi capabil de a anula istoria spre а о putea remcepe in forta si puritatea originara -nostalgii si sperante destui de familiare istoricilor religiilor. De altfel, toate miscarile artistice moderne urrnaresc, constient sau inconstient, distrugerea universurilor estetice traditionale, reductia „for-melor" la stari elementare, germinale, larvare, in speranta recrearii unor „lumi proaspete": altfel spus, aceste miscari cauta sa aboleasca istoria ariei si sa recistige clipa aurorala cind ornul vedea pentru „prima data" lumea." (Mircea Eliade, Nostalgia Originilor, Humanitas, 1994:108) 

Rosul e barbatesc

Pictura inseamna culoare, cum muzica inseamna armonie. De-alungul timpului, artistii au incercat sa gaseasca "armonia perfecta", culoarea pura si "neamestecata", principiul Unu asemeni lui Plotin, din care deriva celelalte culori. In vechile culturi culorile nu erau lipsite de simbolistica si nici de ierarhii. Astazi simbolistica culorilor se rezuma la "psihologia culorilor". Dar pentru Plotin, care identifica Unul cu Lumina, frumusetea si armonia erau data de culorile simple din paleta luminii( aur, foc si stele) unificate cu intunericu. Privim antichitatea ca pe o statuie fara ochi. Dar acele statui, si temple din Grecia antica erau colorate, aveau ochi si priveau. Templele erau pictate in negru, alb rosu si galben. Dupa Aristotel, rosu fiind culoarea cea mai apropiata de lumina, culoarea Soarelui.

Poussin Marte si Venus

Din acest "amestec" de rosu, alb, si negru, deriva o culoare: purpuriu. Asa cum astazi secretul "nasurilor" ce fac parfumurile este bine pastrat,  asa si cantitatea de culoare care trebuia sa fie amestecata pentru a ajunge la "purpuriu" era pastrata cu cea mai mare "sfintenie". Aceasta culoare era purtata numai de Regi in Grecia, Roma, Persia pana in imperiul Bizantin, iar cine incerca sa o imite era pedespit cu moartea. In renastere culoarea va fi preluata de "alchimisti". Pe aceasta "traditie" coloristica va merge si simbolismul religios, insa cu un plus de particularitate.


Nimic nu sugereaza mai mult ca paleta coloristica a renasterii era una "canonizata". Simbolism care m-a facut sa scriu acest post, pronind de la o discutie banala cu o prietena despre rosu si albasu. Asadar am luat mai multe picturi din perioada renasterii pe un singur subiect, ca nu cuvma sa gasesc doar acele cazuri care se potrivesc cu teoria. Asadar am ales Venus si Marte, Venus si Adonis, pentru ca sunt doi poli de la care pot extinde subiectul pana la simbolistica religioasa si fecioara Maria. Conform lui Gothe, (J. Gage, 1995:33) culorile se imaprt in funcite de polaritatea lumina Intuneric, asadar avem:

PLUS         MINUS
rosu           albastru
actiune        negatie
lumina         umbre
forta           slabiciune

proximitate distanta
repulsie       atractie  

cerc-apa-verde
patrata-pamant-galben
triungi-foc-rosu
octagon-aer-albastru
dar si in functie de anotimpuri (ca si in China antica).

Sacrul (cerul, barbatui, dreapta etc.) profanului (pamintui, femeia. stinga ) (Rodney Needham Chichago 1963 citat in Mircea Eliade Nostalgia 1994:72)

Rubens Venus si Adonis

Exista o "psihologie a culorilor" dar exista si o "terapie a culorilor". In terapia culorilor Kandisky (Gage:1995:207) descrie cum lumina rosie are un efect stimulator pentru inima in timp ce albastru duce la paralizie. E atat de usor sa pictezi un amurg pe cat de greu e sa exprimi o dimineata. Apusul e rosiatic, dimieata insa e albastra. Apusul te incalzeste, dimineata e insa rece. Apusul e linistitor si bland, diminetile sunt nevrotice. Acel albastru al diminetii te inghiata. Aceasta simbolistica de care nu mai suntem constienti a ajuns pana in zilele noastre. Si oricine poate sa-si dea seama de asta daca are un robinet cu apa cald si rece, unde albastru e rece, rosul e fierbinte. Indecsi (pentru ca nu mai au valoare simbolica) se extind pana la minus-plus, polul Nord si Polul Sud, Yang-Ying.


Daca privim cu atentie pictura lui Van Eyck, observam ca femeia poarta, verde, albastru si alb, iar barbatuul poarta purpuriu. Evident ca puterea alchimiei a fost in mod special manifestata in arta. Astfel, participam la unirea elementelor foc si apa pe un decor rosu. Femeia isi da mana, este o casatorie, pentru ca dragostea, in mod simbolic, este Unire, este Unul lui Plotin. Iar unirea se desavarseste numai in barbat, prin purpuriu. Toate culorile, albastru, alb si rosu sunt amestecate pentru a da purpuriu. Imi aduc aminte de ora de desen, in care amestecam toate culorile, si in mod fantastic rezulta un rosu murdar. Acea culoare se numea purpuriu. Ma gandesc acum ca toate culorile duc spre aceasta singra culoare, ca intr-o gaura neagra ce absoarbe lumina. Din purpuriu au iesit culorile in vechea alchimie, cum din aur derivatele. Culoarea peredelei ce desparte Sfanta de Sfanta Sfintelor din vechiul templu evreiesc era de culoarea purpurie. De aici si o adevarata simbolistica a culorilor incepand cu anul 100 d.h.

Paolo Veronesse Venus si Adonis

Cum s-a ajuns atunci la perceptia moderna ca rosul e o culoare exclusiv "feminina"? Traim oare intr-o cultura "efeminizata"? Raspunsul meu este categoric Da.  Nu trebuie sa fac un sondaj, pentru ca stiu sigur ce mi s-ar raspunde daca as intreba un barbat: ce culoare preferi sa porti, albastru sau rosu? Cat despre femei, cunoastem prea bine dragostea lor pentru rosu, asociind culoarea deseori cu "pasiunea". Este totusi normal ca barbatul sa fie atras de feminin, iar femininul de barbatesc, precum polul Nord magnetic este atras de polul Sud al pamantului. Dar a fi atras de acel miros caracteristic, de femeie, si pana a-ti da cu parfum de femie, e o mare diferenta.

Meteyard Venus si Adonis

Lucrurile nu au stat din totdeauna asa. Daca rosul era asociat cu Soarle, cu sacrificu, cu Lumina, acesta culoare revine exclusiv barbatilor. Barbatul e Soare, el incalzeste pamantul si il face fertil, precum femeia e galben pentru ca e pamant, ori albastru, pentru ca e apa, reflectie a luminii, si transparenta, iar din galben si albastru rezulta verde. Din pamant si din apa creste rodul si umple pamantul. Femeia e de pe pamant, barbatul a venit din cer. Nu intamplator zeii se indragostesc de muritori.Priviti tabloul din stanga textului. Nu-i oare femeia invaluita de o frumusete care pana acum ne scapa simturilor? Nu-i oare acel verde, a unei femei implinite, asemeni pamantului acoperit de iarba ce-si da rodul la vremea lui? Cata senzualitate, rod al pasiunii feroce a barbatului poate exprima o femeie frumoasa. Gelozie si lupta, ambitii vechi, ura de moarte, toate isi gasesc pacea in femeie, ca un rau ce se varsa in mare. Verdele e un amestec de liniste si pace.

Ca sa descoperi resursele interioare, trebuie sa descoperi mai intai culorile din tine. Din punct de vedere psihologic, al functionalitatii, culorile au o mare importanta. Rosul e o culoare sangeroasa, e una brutala, e masculinitate, e furie si pasiune. Caci nu femeia trebuie sa fie pasiune, ci barbatul. Femeia e pamant, si de aceea nu e facuta pentru mari pasiuni, pentru ca ea trebuie sa nasca. Ea are o legatura mult mai strans cu corpul ei decat barbatul, ceea ce o leaga mai mult de viata de concret. Femeia e frumoasa, dar nu ea trebuie sa fie pasiune, pentru ca ea trebuie sa fie cucerita prin putere, inteligenta si frumusete asa cum fazanii isi infoaie coada. Femeia e dimineata, o dimineata rece care asteapta sa fie incalzita de Soarele ei. O femeie care nu-si accepta feminitatea, e o femeie pierduta.


Traind intr-o cultura "efeminizata", vedem la tot pasul aceeasta "disfunctionalitate" psihologica. E adevarat ca traim intr-o cultura efeminizata si datorita faptului ca "agresivitatea" lipseste. Si uneori e frumos sa traiesti intr-o lume creata dupa "chipul femeii". Pentru ca femeia nu poate fi agresiva, ea poate fi verde, albastru sau alb, asemeni covoarelor din vechiul Babilon. Trecerea de la o cultura ce apartinea exclusiv barbatului se face prin panza lui Jacques-Louis David(1748-1825). Poate ca si datorita mitului androginului, pentru ca un barbat frumos are trasaturi angelice. Mantia lui Paris e albastra, dar pastreaza totusi caciula in stil Tracic pe cap de culoare rosie. Astazi, prejudecata ca de "arta si de frumos" trebuie sa se ocupe femeile, pentru ca ele au "simt estetic", este dovada clara ca traim intr-o cultura efeminizata. Cum am mai spus, barbatul trebuie sa fie pasiune, el este creator prin excelenta. Paris are harpa in mana stanga, iar cu cealalta mana o prinde pe Helen.