Vizita lui Carol I la Curtea de Arges. Istoria Peisajelor.

Carol Popp de Szathmary vizita lui Carol I

la Curtea de Arges

La muzeul National de Arta am vazut o picutura interesanta semnata de Carol Popp. Interesanta pentru mine cel putin din doua perspective. Traind in Curtea de Arges am privit cu interes arehologic vechiul topos al orasului. Al doilea filtru este cel al Istoriei Peisajelor. Se pare ca pe la 1850 coltu asta de lume inca traia mai aproape de cer. Peisajul nu are cum sa nu trimita la cel flamand din epoca lui Van Hayek, Albert Cuyp, Jan Both din preajma anilor 1600, tablouri care de asemenea le puteti vedea la acelasi muzeu. 

San Nicoara, din cate stiu eu a fost prima biserica catolica din Tara Romaneasca lucru pe care il sustine si Neagu Djuvara. Intr-adevar, arhitectura este deosebita de bisericile ortodoxe. In departare se vede Biserica Domneasca, si undeva la orizont Manastirea Curtea de Arges. Insa claritatea imaginii lasa de dorit, asa ca v-as invita sa vedeti originalu. 

De ce a ales Carol Popp, (printre primii patru fotografi din lume) sa picteze in prim plan ruinele bisericii San Nicoara? Aici pot face o serie de speculatii. In primul rand regele Carol venea intr-o tara a carei Istorie se revendica de la intemeietorul Basarab, dar care pare a fi in ruine. Carol I vine ca legiuitor, ca om care pune ordine si care incearca sa revendice trecutul. Pe de alta parte, se revendica o oarecare mostenire catolica, si implicit occidentala. Daca Carol Robert, regele regatului unguresc a venit pana la fortul Argys sa il traga de barba pe Basarab, vasalul sau, e clar ca influenta bisericii catolice avea si un rol misionar si "civilizator". 

Renascentistii si ei isi revendicau operele dintr-o Roma glorioasa, dar apusa de mult. In tablourile celor mai multi pictori renascentisti apar filozofi printre ruinele vechii cetati. O glorie apusa, o Istorie in ruine. Facand o paralele cu acest tablou, as putea spune ca in principatele roamne incepe Renasterea  o data cu venirea regelui Carol I si vizita lui in capitala Tarii de odinioara. Nu intamplator Carl Popp a optat sa picteze ruinele, care par a fi mai putin semnificative, (chiar si azi vizitatorilor le scapa biserica San Nicoara) se putea picta frumoasa Manastire, sau Biserica Domneasca, insa contextul nu ar mai fi fost acelasi. Din prima capitala a tarii a ramas doar o ruina, pare a sugera Popp.

Este o renastere atat idologica prin crearea mitului national, cat si una istorica. De la Ram ne tragem se traduce ca de la Roma ne tragem...iar scoala pasoptista ridica latinitatea limbii ca fiind singurul adevar lingvistic. Ultimile descoperiri in palogenetica au aratat ca nu prea ne tragem de la Ram, dar importanta simbolica in creara Identitatii Nationale a acestui fapt a fost covarsitoare si benefica. "Istoria nu e stabila,  nu e incremenita, ea e in miscare; continuu prezentul creaza trecutul", spunea Neagu Djuvara in Exista o Istorie Adevarata?(humanitas, 2012:6) Astazi se pare ca factorul autohton, dacic, dar si al popoarelor migratoare cum ar fi cumanii a fost mult mai important decat latinitatea noastra. 

Din perspectiva Istoriei Peisajelor, natura pare ca isi ia cursul firesc. E un peisaj care incepe sa se lumineze in stilul cel mai romantic. Inca nu sunt piscurile si trecatorile de pe Olt, dar nici mult pana cand cerul va deveni azuriu nu mai este. E clar ca se iese din crang, ca apar spatiile deschise incepand cu anul 1800. Omul iese din dumbrava minunata. Am mai scris despre acest subiect, de aceea n-am sa il reiau in totalitate. Doar amintesc de el in Istoria Peisajelor si Istoria Cerului. Este de fapt o istorie a mentalitatii si o cotitura imagologica in perceperea cerului. In acest tablou se observa clar cum se trecere de la Natura la Peisaj. 

Al doilea cant. Pantecul femeii.

Leda si Lebada Paul Peter Rubens Sec XVI
dupa Michelangelo National Gallery London

Femeia canta numai dupa ce a fost lasata grea, insarcinata cu o Lume. Ea canta de fericire ca a devenit fruct al iubirii. Nu tot asa se intampla cu barbatul. El canta pentru a seduce. Barbatul canta numai pana la coit. Si atunci cand plange, tot cant e. El nu plange dorul si cu atat mai putin nu plange femeia. Cand plange, el e usor patetic pentru ca doar imita actul  iubirii. Daca Zeus  se preface in Lebada, o face tocmai pentru a o sensibiliza pe frumoasa Leda. E o viclenie a sarpelui, simbol al masculinitatii. Nu prin forta se cucereste dragostea, ci prin aceeasta viclenie paradisiaca a inocentei, a fecioriei. Prin acest joc al fertilitatii, care e dansul, unde se negociaza pana la moarte, cu sange. 

Barbatul ia forme muieresti tocmai pentru a se strecura in pantecul femeii. El doar intruchipeaza frumosul, ca sarpele Edenic, dar nu e Frumosul. Numai in femeie se implineste iubirea, caci numai ea canta dupa ce a prins rod. Asa apare dorul. Femeia are nevoie de o dezlegare ca sa poata canta iar. Nu-i de mirare ca vaduvia, mai ales in folclorul romanesc, e o conditie a femeii care isi asteapta barbatul sa se intoarca de la razboi. Insa pana nu vede trupul mort, ea coase panza ziua si o desira noaptea. Si iar cantecele de jale si dor. Cand barbatul jeleste o face mereu sub legea imitatiei care ia chipul Lebedei. Cand sufera, atrage maternul. Sufera pentru copilul care a fost o data in pantecele femeii, acolo unde se intoarce cu nesat. Cand e ranit, el cauta mangaierea, ca un sfant intemnitat, hranit de sanul bunavointei. Eu nu cred in nostalgia femeii. Eu cred doar in femei care au fost implinite si femei care nu au fost implinite.

Am avut revelatia acestei negocieri in timp ce eram la opera si ascultam un duet intre barbat si femeie. Ca apoi sa urmeze un trio feminin. Iar la sfarsit, ca o implinire, Pie Jesu. Iata arhetipul fecioarei si al pruncului.O fecioara in care s-a strecurat dragostea Lumii. Iata aceeasi negociere din piesele lui Shakespeare, bineinteles sfarsind in actul iubirii. Femeia se lasa cucerita ca apoi sa cante iubirea. Structura femeii se modifica total, caci ea e datatoare de viata. E o taina aici. Femeia intinerste direct proportional cu numarul copiilor pe care ii poarta in pantece. Intr-un raport egal de forte, barbatul trebuie sa fie frumos, viclean sau puternic. Pasivitatea femeii nu e disimulata. Chiar daca in ziua de azi raportul tinde sa se inverseze. Numai barbatul seduce, sau asa mi se pare firesc in orice cant. De aici si activitatea intelectuala a barbatului, ambitia unei opere.  Femeia e mult mai concreta, mai legata de pamant, canta pentru ca a fost implinita. Barbatul gandeste cum femeia sade. Iar eu, daca am scris acest post, l-am scris numai din ratiuni seducatoare.

"Sufletul meu arde-n iubire ca para!" Mihai Eminescu

Astfel de noapte bogata, cine n-ar da pe ea viata lui toata?

 

Photo:   D.M. 

            Versuri:  Mihai Eminescu

Muzica: G. Zamfir

Asezare D.M.

Da, eu is mai demodat, dau LIKE pentru Eminescu!

Valoare adaugata si valoare intrinseca in creatia artistica

1.Arta are o valoare adaugata si o valoare intrinseca. E o valoare adaugata cand spun ca orele de lucru ale artistului sunt rasplatite peste masura. 20 de milioane de dolari pe o sculptura a lui Brancusi. Cine ar da pe timp de criza atatia bani? Multi investori considera ca e mai sigur sa-si plaseze capitalul in arta decat in banca sau aur. Care e totusi valoare intrinseca a artei? Democratiile traiesc cu valori adaugate. Comunismul marxist ar fi vrut sa plateasca artistul in numarul orelor de lucru petrecute in atelier, ca oricare alt muncitor. Nu stiu cum ar fi definit arta Marx, dar stim sigur ce destin a avut in comunism. 

De ce sa adaugi o valoare prea mare si poate ilicita artei? Astazi publicitatea are un rol important. Noi nu cumparam numai produsul, ci si imaginea lui, marca, brandul in care se investesc sume importante. Ce ramane din arta cand ea nu vede galeriile, cand valoarea ei se rezuma la orele petrecute in atelier si acelea neplatite?

Este cuantificabila valoarea artei? Uneori da, in bani. Dar arta are o valoare simbolica. Fara arta nu se poate trai. Daca e umanista, arta da valoare omului. Daca e spirituala, atunci il face partas la mister si revelatie. Daca e sociala, il motiveaza sa lupte si sa isi dea viata pentru o ideologie. Iata valoarea artei care nu poate fi cuantificata. 

2. Fetisizarea obiectelor. Adaugand o valoare de ambalaj obiectelor noastre, avem impresia ca ele au valoare intrinseca. Se poate si fara BMW de ultima generatie. Se poate si fara haine de firma. Se poate si fara Coca-Cola. Se poate. Prin fetisizarea obiectelor dovedim de fapt ca noi nu traim in lumea reala, ci intr-o lume a imaginii. Cu alte cuvinte, traim intr-o lume artistica si iluzorie. Lumea are nevoie de o semnificatie. Ca om de publicitate trebuie sa investesti in imaginea brandului. Peste tot traim din valori adaugate care da, sunt iluzii. Dar se poate trai fara iluzii? Se poate trai fara arta? 

Dupa parerea mea arta e doar un mijloc. Noi nu facem arta ca sa devenim artisti. Vai, ce tragica betie...Sa mori artist e cel mai trist lucru. Mori de regula singur si neinteles nici de tine nici de lume. Finalitatea artei e de fapt absenta intrebarilor. Don Quijote moare ca un simplu om, nu ca un artist, nu ca un poet, aprope ca un sfant. E o intoarcere de la subiect la obiect. E un drum reversibil. Nu mai conteaza atat de mult valoarea adaugata, recunoasterea sociala, ambalajul, forma sub care vine arta, ci conteaza exercitiul pe cale. 

Ce inseamna creatie fara valoare adaugata? Actul creator devine rugaciune, devine ritual. Da, arta se ritualizeaza si cripteaza tot acel manunchi de semnificatii intr-un simplu ritual. Caci ritualul, daca ne gandim, el e de fapt prezentul, e primordialul. E magie. Lume artistului prin ritual (care poate fi ritualul de a picta, sau de a citi) devine magica. Niciodata o lume iluzorie. 

Iata dar: arta e o iluzie al carui scop ultim e realitatea. Cum teatrul este arta de a fi prezent, si numai actorul poate experimenta acest sentiment. Cum dansul e arta de a fi in corpul tau. Cum numai apicultorul cunoaste placerea de a scoate ramele pline cu miere din stup, ci nu cel care se bucura de miere. Toti trebuie a fim artisti in ceea ce facem. Arta e lucrul bine facut. Arta devine astfel mestesug si tehnica. Dumnezeu s-a uitat la creatia sa si a vazut ca toate lucrurile erau bune.

Cand Cerul s-a facut Albastru. Istoria peisajelor

Peisaj, D.M. 

Nu stiu daca o data cu deprinderea mersului biped omul a ridicat capul si a vazut cerul. Poate cand Dumnezeu a despartit apele de sus de apele de jos. Nu ma intereseaza discutia reiterata de secole, intre subiectivism si obiectivism, intre naturalism si realism, intre limbajul oglinda si limbajul actiune si asa mai departe. Poate ca o data cu experimentele care s-au facut cu maimute si delfini, animale capabile sa isi recunoasca chipul in oglinda, identitatea. Poate la10 luni copilul isi da seama ca  e diferit de mama lui si recunoaste in oglinda chipul sau. Cert este ca in viata fiecarui individ exista un moment in care Cerul devine  albastru. 

Eu aleg aici un moment arbitrar in viata omului. Se poate ca toata viata sa fi trait sub cer si sa ignore un lucru atat de banal ca legea gravitatiei, sau ca lumina, sau ca albastrul cerului. Asa cum apare absurdul pentru Camus, dintr-o data omului i se deschid ochii si vede cerul. E o cadere in timp. Un salt in existenta. E momentul in care omul iese din apa plin de mal si de alge si de sare. E momentul in care omul ia cunostinta de Eul sau. E momentul din zi in care Adam si Eva musca din mar. 

Cand cerul se face albastru, apar acolo si artistul, si scriitorul,  si filozoful, si cercetatorul ca sa ia cunostinta de ei insisi. De fapt cerul e oglindire, oglindirea propriei imagini, caci oglinda nu contine nimic si nici Eul. Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, urmeaza si intrebarea cugetatoare pe care si-o pune Psalmistul David (ps.8): Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?

Cand ne dam seama ca cerul e albastru apare spaima ca noi suntem sau am putea fi ceva. Cand ne dam seama ca cerul e albastru, atunci devenim ceva mai mici. Senzatia e urmatoarea: cu cat incercam sa cunoastem lumea obiectiva, sa ne cunoastem pe noi, cu atat cerul se departeaza de noi. Si cercetatorul se cauta pe sine, numai ca se cauta in obiecte, de aceea nu poate gasi decat infinitul, absurdul existentei, golul launtric. Cerul se departeaza la milioane de ani lumina, universul e in plina expansiune. Cine suntem noi, ridicam disperati mainile spre cer si strigam, Elohim, Elohim, tu ai zburat ca pasarea din mainile noastre. 

Cand Cerul se face albastru, cand ceata se ridica, atunci apare si peisajul. Nu-i de mirare ca romanticii descopera peisajul in oglinda. Romanticii dintr-o data isi dau seama ca se afla pe varful unui munte, ce priveliste! Pentru romantici Eul e un izvor nesecat de inspiratie, tenebrele lor si mai ales subiectivismul. Instinctiv, ei se intorc la origini, insa fara a intelege de ce. 

E artistul un existentialist? Aici ar trebui sa impart arta in doua mari capitole. Arta care reface legatura unui Eu ratacit cu Lumea si arta lipsita de marile intrebari. In adevar, primul capitol ii da omului un destin eroic. In primul caz arta devine experiment, cunoastere pozitiva, psihologie, (cata psihologie nu e in arta), pe cand in al doilea caz, arta se numeste experienta sinelui, traire, prezent, fiinta.

Trebuie sa marturisesc, filozofia mea latenta si poate eroarea de gandire e ca vreau sa-l fac pe om fericit cu orice pret. O alta frica, total opusa celei dintai, e aceea de a afla in specificul omului tot ceea ce il diferentiaza de animal (eroare darwinista si falsa problema de dupa). Imi veti spune ca nu am dreptul sa  il redau pe om naturii, oricata siguranta ar fi aflat la sanul mamei sale.

A treia frica: o data ce omul se intoarce de la a exista la a fi, (de la existenta la fiinta) nu mai traieste la intensitate maxima umbrele, negativul sau. Ultima obiectie, cum poate fi specificul omului varsta primordiala, copilaria ("pana nu veti fi ca niste copii"). Reducand totul la absurd, imi dau seama  ca specificitatea omului nu e data nici de arta, nici de homo religiosus, nici de existenta lui, si nici de asemanarea/diferenta lui de animal si mai putin de constientizarea cerului.

Poate ca omul nu cauta fercirea (in adevar, fericirea e prea putin), ci cauta sa se oglineasca, isi cauta Sinele ratacit printre galaxii de atomi si electroni. Se spune ca tristetea e o conditie sine qua non pentru artist. Caci descoperirea cerului inseamna si consitentizarea propriei tristeti, a vidului. Eu cred ca omul nu apare o data cu contemplarea cerului. E posibil sa fii artist si cand impletesti scaune de rachita. Arta de a trai sa fie doar o arta decorativa? Nu Incerc sa conciliez omul. Unde este omul fara umbrele sale, caci sunt atat de seducatoare? Ce se intampla cu omul cand nu mai exista? El se afla, el se afla.

Intr-o Lume fericita, daca am pierde acel tablou de Velasquez si orice urma in care omul e rastignit, cine ar mai cunoaste Omul deplin, adica binele si raul? Pierderea asta e grea si nu poate avea decat un impact cosmic. In aceeasi masura inseamna moarte si despartire (Eli, Eli, lama sabachtani!). Nici un artist nu vrea sa se desparta de Eul sau, pentru ca asta doare...Insa, vesnicia, ca si arta, cere acest sacrificiu, aceasta rastignire si aceasta nastere din nou. Pentru ca oricat de revoltati am fi, adevarul e ca omul acesta moare si o data cu el si marea arta.

Nu stiu care a fost momentul caderii in existenta, punctul in care pentru om cerul s-a facut albastru. Dar stiu cum a fost la mine, caci n-am cum sa uit acea noapte polara in care tata ma ducea in brate la asistenta de la bloc, prin nameti, ca sa imi faca tratament pentru raceala. In acea noapte cerul era mai transparent ca oricand. Si stelele straluceau parca taios ca niste linguri de argint, ca niste sabii ascutite. Pentru ca am trecut pe langa vecina, iar la poarta era un capac de la un sicriu de numai un metru. Atunci apare intrebarea care se urneste din nimic ca un bulgare de zapada: Cine sunt eu in toata povestea asta?

Despre adevarul artistic

Muza lui Constantin Brancusi

O sa scriu putin. Nu mult. O observatie si o completare.Adevarul artistic tine de arta ca forma de cunoastere, de partea in care atribui artei mai mult decat prevede simtul comun. Adica partea oculta sau spirituala. Hmmm lucruri de care numai demodatii se mai entuziasmeaza, cei care cred ca arta e o forma religioasa, un mod de a trai. De fapt acei romantici care inca supraevalueaza importanta artei. Ma rog, daca e un inceput de paranoia sau o stare de normalitate, nu eu sunt in masura sa decid. Am facut greseala sa cred ca numai cei care se regasesc pot face arta mare. M-am inselat. Si o sa vedeti de ce.

Asadar, am observat ca indiferent de starea psihologica in care artistul creaza, el isi cauta esenta. E un proces de revelare a ideolectului (pentru cel care priveste) si al Sinelui pentru cel care creaza. De ce spun asta? Pentru ca in om se afla o esenta pusa si nu dobandita. Numai Eul reprezinta acea cunoastere progresiva, care poate fi dobandita o data cu evolutia sociala/artistica a creatorului. Adica tot ce se poate perfectiona, tot ce tine de mediu, de spiritul vremii in care creaza. Dar Sinele, ceea ce il face pe om sa fie unic si totusi universal, el e acolo de cand lumea. Cred ca nu starea psihologica defineste arta, ci gradul de sinceritate. De-aceea artistii nu sunt ne-aparat niste oameni normali. Artistii de azi au impresia ca Eul e un izvor nesecat de inspiratie. Nu degeaba a devenit sinonimic a fi artist cu a fi egocentric. Aici ar fi de discutat pe marginea lui Salvador Dali. Dar poate cu alt post.

Nu putem sa judecam arta dupa persoana. Pentru ca artistul, la nivel intuitiv, la nivel verbal (scriitorul) isi poate recunoaste Sinele si totusi sa nu traiasca conform cu Sine. Deci, artistul poate sa fie prins in aceasta contradictie fara sa isi dea seama ca are cheia implinirii. Insa mai sunt si acei artisti care se identifica cu arta lor pana la absenta ei. Pana acolo incat nu mai se distinge omul de personaj. De exemplu Don Qujote, el traieste artistic. Dupa parerea mea, artistul cauta de fapt finalitata artei, absenta intrebarilor. Intuitiv, da, toti au aceasta resursa in ei. Insa putini traiesc artistic. Viata nu mai poate fi separata de arta

Biografia lui Brancusi e insai arta lui. Brancusi ajunge la perfectiune, slefuieste pana acolo incat nu mai are nevoie sa adauge sau sa scoata nimic. E suficient Siesi. Caci nu pentru ochi e facuta arta lui Brancusi, ci pentru simturi. Nu pentru a fi privita, ci pentru a fi atinsa. Inchizi ochii si simti. Muza lui Brancusi parca a fost scoasa din ape. Un alt exemplu a fost Iisus. El nu a scris, nu a pictat, dar a trait artistic. Daca ar fi fost o poveste, ce autor! Sa-si rastigneasca personajul...

Istoria Peisajelor. Orizontul spatial.

Photo David M. "Aici este poarta Cerului"

Ca sa fii fericit, trebuie ca orizontul spatial sa se suprapuna peste peisaj . Undeva intre orizontul spatial si peisaj apare dorul ca o eterna intoarcere. Dorul inseamna intoarcerea la un timp mitic in care omul traia atat in peisaj cat si in orizont. Dorul e singurul cuvant incarcat cu toata spiritualitatea locului. E mai mult decat peisaj, pentru ca rusul viseaza stepe, romanul picior de plai, iar tibetanii sunt sigur ca viseaza Tibetul. Vezi Lucian Blaga, Orizont si Stil. 

Omul traieste, dar traieste in afara granitelor lui spirituale, intr-o tara de emigrati. El viseaza la un peisaj civilizat (iar prin civilizat inteleg aliniat, geometric asemeni caselor din Uk), la un peisaj marketizat, la un peisaj asemeni pozelor digitale, dar care nu se suprapune peste orizontul lui spatial. Profesoarele mele de engleza visau sa ia ceaiul de la ora 5 si se emotionau la auzul cestilor. Peisajul poate fi dezolant. Ca si saracia, el insa reflecta o stare de spirit, asa cum ploile de toamna aduc nostalgia. 

N-am auzit pe nimeni spunand "mi-e dor de America pentru ca acolo e frumos, pentru ca acolo se mananca bine si pentru ca benzina e mai ieftina". Dorul nu se confunda cu dorinta. Dorintele sunt insa pentru cei care traiesc in tara cu gandul la un alt peisaj. Mai mult de-atat, dorul nu e nostalgie. Caci poti fi nostalgic dupa stradutele pavate si inguste din Florenta pe care le-ai cutreierat cu bicicleta intr-o vara, si iti aduci aminte cu placere pentru ca acolo te-ai indragostit de o fata. Insa limbajul tau contradictoriu spune "mi-e dor de Florenta", pentru ca in dor intra orice chiar si nostalgia. Iata dar de ce dorul e ceva mai mult decat nostalgie sau dorinta...Dorul e propriul destin spiritual. 

Sa traiesti atat in peisaj cat si in orizontul spatial inseamna sa fii statornic. Omul statornic e omul care niciodata nu a emigrat in afara spiritualitatii sale. Inima lui e acolo, bate o data cu vesnicia. Cand iesi din orizontul spatial e ca si cum ai face un salt ontologic, adica "ti se deshid ochii". Vezi peisajul, vezi tot ceea ce e real, dezolant peisaj de toamna, incepi sa compari, sa nu te mai multumesti cu locul tau, sa te framante intrebarile si sa visezi la o lume mai buna, simetrica, civilizata poate...Cand iesi din orizontul spatial (adica din natura) atunci Cerul se ridica si norii nu mai sunt atat de aproape, s-a rupt ceva in tine, legatura cu pamantul. E ca invazia omului civilizat intr-un trib secular, un virus.

In posturile cu privire la Istoria Peisajelor am observat ca de aproape 500 de ani omul tot iese din Natura (caci asta e orizontul) si intra in peisaj. Intra in superlative, in cele mai/cel mai frumos joc de lumini si umbre, intr-o scenografie, intr-o idee, un vanator de peisaje rare, un explorator. 

De unde acest interes fotografic pentru zonele mahalalelor, pentru zonele defavorizate ale lumii (atunci cand nu au un caracter soical) sau pentru rustic? Din acea nostalgie a persistentei si a intoarcerii. Omu simte ca acolo se afla ceva ce nu poate asimila, ii scapa comprehensiunii. Ar vrea sa afle secretul acelor oameni, sa intelega cum se coace painea, sa puna mana pe lut, sa invarte cu piciorul roata olarului. Un explorator e un om care a pierdut statornicia, dar care instinctiv se intoarce la resursele sale, acolo de unde a plecat. Iata mitul eternei intoarceri. Iar astazi, prin arta, inca ne intoarcem la un vis, la acel orizont spatial in care timpul se inmoaie ca ceasurile lui Dali. Nu intamplator muti pleaca in regasirea lor. O calatorie ii aduce inapoi acasa. O calatorie face cat o terapie pentru omul decazut. 

Sa traiesti in orizontul tau spatial, nu inseamna sa te retragi din lume. Ah, nu... Sa traiesti in orizontul tau spatial inseamna sa fii impacat cu peisajul din strada, sa fii impacat cu tara ta, sa fii impacat cu anotimpul tau, sa fii impacat cu conditia ta. Poti trai la bloc intr-o garsoniera de 4 metrii patrati si sa fii in propriul tau orizont spatial, cum prea bine poate fi un cioban pe dealul Chiciura de la poalele muntelui Ghitu. Bineinteles, acest lucru nu e atat de usor, caci altfel am fi o lume de fericiti. De ce nu e atat de usor? Pentru ca orizontul spatial e inconstient, pentru ca omul nu stie ce-l face fericit, si nu stie de lucrurile cu adevarat importante pentru el. Da...este un drum lung pana la regasire. Uneori trece prin manastiri, alte ori rataceste prin tari straine, sau poate...niciodata. E tragic cum poti trai o viata de om si sa nu fii in "apele tale", adica in orizontul tau spatial.

Cavalerul Tristei Figuri

El Greco, contemporan cu Cervantes(1547 – 1616) parca il zugraveste pe Cavalerul Tristei Figuri in carne si oase. Sau poate Cervantes a vrut sa faca din Don Quijote un Sfant ratacitor. Cert este ca amandoi au creat un arhetip. Pentru El Greco e omul Iisus, iar pentru Cervantes e domn' Quijote. Iisus este umanizat (perspectiva renascentista) si pe de alta parte canonizat (perspectiva bizantina). La bizantini pare a fi ccalea revelatiei, ci nu calea initierii. Totul pleaca de la Dumnezeu spre om, ci nu invers, de la parte la Intreg (vezi postul).

El Greco pastreaza un raport egal intre aceste doua tendinte. Am vazut ca prima tendinta, prin catolicism, a dus la secularismul de astazi, omul e Dumnezeu, pe cand a doua tendinta (bizantina) s-a pastrat intr-u mister si pentru revelare.  In tabloul lui Dali, Iisus priveste in interior, pe cand la El Greco Iisus priveste in sus. Vad in aceste picturi doua forme dinstincte de transcendenta. Una orientata in interior si alta orientata in exterior. Prima, specifica lumii catolice, cealalta specifica crestinismului ortodox. Din acceste doua viziuni asupra lumii apare si distinctia cu privire la Lume.  

Cred ca orice idealist se poate recunoaste in Iisus si in Cavalerul Tristei Figuri, orice revolutinoar cu imaginea lui Que Guevara sau John Lennon imprimata pe tricou, (fapt de care n-a putut trece Dali in perioada sa mistica facand din Iisus un superstar). Insa El Greco a intuit ca Iisus trebuie sa fie ceva mai mult de-atat. A pastrat misterul bizantin. A pastrat o poarta care numai prin revelatie se poate accede la ea. A lasat miraculosul sa se manifeste in om. A coborat Divinul din ceruri si l-a facut Om. Iisus, conform doctrinei ortodoxe (Conciliu de la Niceea) este fiul lui Dumnezeu, nu e un simplu Guru sau un Invatator. El Greco pare ca nu vrea sa concilieze omenescul cu dumnezeiescul, nu vrea un Zen. 

Aceasta imposibilitate de a gasi o conciliere ramane Crucea, de multe ori purtata de sfinti. Crucea ca simbol al torturii se interpune intre cer si pamant, intre om si dumnezeu. Pictura lui El Greco descopera Omul din Dumnezeu, si foarte putin Dumnezeul din Om. Cuvantul s-a intrupat si a locuit printre noi, spune in Ioan 1:1. E o mare diferenta aici, nu doar de interpretare. El priveste cu totul un alt sentiment religios. El Greco descopera OMUL, adica suferinta, patima, firea si carnea, nu nirvana, nu starea de repaus. Tot ceea ce e mai omenesc din firea lui Dumnezeu. Negativul daca vreti, pacatul, neputinta, moartea in final, caci iata Dumnezeu moare pe cruce, si inca o moarte de talhar la un loc cu violatorii, ucigasii. Se coboara pana la ultimul om.

Dumnezeu cunoaste ce inseamna sa fii Om, viceversa nu e valabila la EL Greco. Eu vad in asta o eliberare, deoarece omul isi accepta natura sa, isi accepta suferintele si neajunsul, crucea devine pentru Sf Francisc tovaras de drum. Omul isi accepta umbrele. Iata revelatia. Nu prin initiere, ci prin cruce care dintr-o data il pune pe om fata in fata cu natura sa. Nu mai exista nici o tensiune de a fi si de a iti depasi conditia de muritor. A iti lua crucea si a o purta inseamna a iti accepta ceea ce e cel mai esential din tine, omenescul.

Revelatia te pune instantaneu intr-o dimensiune noua. Mai mult decat o experienta mistica la care sa ajunge uneori usor prin narcotice. El Greco descopera Omul: am coborat sa invat a fi om, cel mai greu lucru. Zen e atat de usor a fi, pare a spune Ecce Homo! cu orgoliu lui Pascal cand se intreaba Ce e Omul? Sau al Psalmistului David. Un nimic in comparatie cu infinitul, un Tot atunci cand cuprinde infinitul. Ceva intre cer si pamant, cu putin mai prejos decat ingerii. Nu dintr-o criza de identitate se intreaba Pascal ce e omul, ci din recunoasterea lui, din aceasta revelatie a neantului. Omul e atat de fragil...

Revenind la Cavalerul Tristei Figuri, observ ca si el merge pe aceeasi cale a miraculosului ca revelatie. El trece prin pustie, nu mai schimba ca la nunta din Cana apa in vin, dar vede in Morile de vant veritabili Uriasi. Nu se vaita de foame, insa are grija ca Sancho Panza sa isi faca plinu. Don Quijote face minuni in adevaratul sens al cuvantului. Crede in menirea lui, cu riscul sa nu fie inteles, stie ca se va povesti despre el in toate tinuturile Spaniei, cum Iisus a promis ca despre femeia aceasta se va aminti pe tot pamantul (femeia care i-a spalat picioarele).

El Greco

El Greco (1541-1612)  Viziunea Sfantului Ioan 

Acest tablou, fara o datare in timp, ar parea mai mult suprarealist, sau cel putin impresionist. Dar cand te gandesti ca a fost pictat intre 1608–1614, atunci trebuie sa il privesti altfel, cu un alt interes. El Greco trece prin Italia, are ca mentori mari artisti ai vremii ca Tintoreto si Titian. Nu se opreste aici, nu se lasa luat de piritul vremii intr-un stil renascentist, consacrat deja. Se duce mai departe in Spania, unde avea sa fie influentat de misticismul spaniol. Numai acolo putea sa isi desavarseasca stilul. Ce a iesit apoi din aceasta legatura intre misticismul Ortodox de tip Bizantin (El Greco, adica Grecul) si misticismul Catolic de tip franciscan, e uimitor.  

Viziunea lui cu privire la arta este puternic influentat de filozofia iconoclasta. Arta nu trebuie sa imite realitatea, ci ea transfigureaza lumea. El Greco transifgureaza chipul lui Iisus, si mai apoi celelalte imagini, le alungeste pentu a exprima mai intai de toate o stare. Nu se lasa atras de filozofia mimetisului. Arta priveste cele invizibile, chiar daca este o arta a vizibilului. Bineinteles, ca si Vivaldi, va fi uitat pentru o perioada de 300 de ani, ca abia apoi sa fie considerat cel mai mare pictor mistic al tuturor vremurilor. De la el s-au inspirat  pictori din diverse curente artistice, mai ales dupa accest tablou: Rubens, Piccasso, Cezanne cu baia nocturna,  Dali cu ispitirea Sfantului Anton, Goya cu 3May 1808, acea executie nocturna parca transfigureaza chipul celor executati. Il vad in accest tablou chiar pe Munch cu strigatul. Femeile din visul nocturn, asemeni operei lui Paul Delvaux.

Se simte in tablou un anumit bruiaj, ceea ce rupe granita dintre realitate si fictiune, caci asta e rolul unei viziuni. In viziune exista o stare de veghe, intre somn si trezire in care nu mai poti face diferenta intre realitate si vis. Este un tablou suprearealist in adevaratul sens al cuvantului. Formele sunt exagerate, iata-l pe Ioan in prim plan parca intentionat deformat vizual, chipul lui capata accente grotesti. Renascentistii, stilul baroc, mai apoi manieristii, tocmai forma si masura considerau ca e punctul central al unei opere desavarsite. El Greco e prea putin impreisonat de aceste forme canonice. El vrea ceea ce e dincolo de imagine. Icoana Bizantina nu trimite la imagine in sine, ci la imaginar, altfel n-ar fi altceva decat idolatrie. Este un stil antinaturalistic si mai mult iconografic.

Pe El Greco l-a invins moda. Insa nu pentru multa vreme, caci marea arta va supravietui modei. Nimic mai trecator decat moda. Iata de ce Arta trebuie sa iasa din context. Astazi contextul si fervoarea religioasa nu mai e acceeasi, insa arta lui continua sa transceda si sa depuna marturie ca omul e mai mult de-atat. Bineinteles ca acest tablou, inainte de toate, exprima geniul si nebunia lui El Greco, avand constiinta genialitatii sale pana la extravaganta, ca si Dali de altfel. Cel care nu-i cunoaste opera si posibilitatile lui El Greco, privind acest tablou ar putea spune ca e un pictor naiv. Nu intamplator aseaza culori brute intr-o cromatica de galben si verde cu rosu si albastru.  Acel verde pe care eu l-am numit Verde de El Greco, e inconfundabil in tabloul Sf. Andrei cu Sf Francisc. 

Another year

Another Year e un film bun. E genul de film pe care nu-l recomand oricui. E genul de film care nu e indicat sa fie vizionat in timp ce mananci floricele. Trebuie vizionat asa cum am facut noi, eu si Isabelle, cu pauze, cu lungi discutii din care a iesit acest post si cu marturisiri personale, caci nu poti sa vezi o drama care sa nu trimita la vechile rani personale. Filmul e de o subtilitate psihologica nemaipomenita. Cred ca actoria prin excelenta e o arta a prezentului. Te unesti cu momentul. Devii un instrument, lasi sa curga totul prin tine.Tragedia in Grecia Antica avea aceasta functie de Catharsis.

Another Year, iar viata omului nu e decat o supravietuire. Omul e facut sa traiasca sau sa supravietuiasca? Iata marea intrebare. Intr-o lume din ce in ce mai disperata NU facem altceva decat sa ne dam termene, sa ne multumim ca a mai trecut un an, ca de maine avem in fata o noua viata. Drama e ca omul nu vrea sa se schimbe, se lupta cu demonii din el fara sa-i recunoasca.. E greu sa vezi suferinta, mai ales sa te identifici cu ea. Caci oglinda ne sperie atat de mult, si tot oglinda ne atrage, asa cum noi atragem pe alti oameni care ne seamana. Astepti schimbarea care sa te relanseze in viata, dar iti dai seama ca a mai trecut un an, iar tu nu ai facut altceva decat sa 'rostogolesti' problemele ca pe o datorie cu dobanda.  

Intrebarea mea e, vrei sa traiesti sau vrei sa supravietuiesti? Vrei sa rostogolesti problemele cu alcool, cu un bilet la loto, cu mancare, cu nuttela, vrei sa mai treaca un an, sa astepti o minune in viata ta? Trebuie sa te dezamagesc, minunile nu vin niciodata la un om care nu e pregatit sa le primeasca in fiecare zi. Another Year se transforma in Another Day...si de azi pe maine te vei inneca mai mult in adictii. Poate in munca, poate in arta ta, e acelasi mod de a fugi de tine. Dar vai, intalnirea cu tine doare a naibii de tare. E ca moartea caprioarei, te desparti de o imagine, de o parte cu care te identifici. Another Year e un film care ta face sa te gandesti si sa vrei sa te rupi de acest cerc vicios, sa rupi ciclul anilor si sa nu te mai invarti in cerc. 

Te intrebi, de ce nostalgia intoarcerii, de ce dupa atata timp, de ce mereu imi iese in cale Sfanta Vinere, de ce traiesc acelasi an de mai multe ori, de ce  am ajuns acolo de unde am plecat? Pentru ca nu ai observat semnele, nu ai observat cum se schimba anotimpurile, nu ai citit in stele, nu ai tinut cont de Sfanta. Nu te-ai intrebat, Cine imi iese in cale? Ce vrea sa-mi spuna? Ce pot invata de la viata ca sa nu raman corigent? Ciclul anilor si al vremii e acolo atat pentru omul fericit, cat si pentru omul nefericit. Diferenta e ca omul fericit are voie sa fie trist, dar nu si nefericit. O alta diferenta e ca pentru omul fericit batranetea vine ca o implinire, cu anotimpul ei rece si reumatic. Pe cand, in omul care a trait mereu o alta viata, conflictul acesta il va dobora, caci apropierea mortii ne constrange, ne pune fata in fata cu noi insine fie ca vrem fie ca nu vrem.  

Bineinteles, cu tine vor imbatrani si altii. Cu tine vor muri si cei din generatia ta, dar asta inseamna sa 'rostogolesti' iar anii, sa rostogolesti iar problemele si sa te consolezi cu o viata calduta, cu o viata de portelan, cu o viata nici buna dar nici rea, cu iubiri nici mari dar nici mici, asteptand la nesfarsit confirmarea celor din jur. E o viata furata. Daca nu ti-ai trait viata, atunci nu vei fi impacat si nu vei accepta timpul tau. Fiecare anotimp are conflictele lui. Nu le rostogoli. Traieste-ti timpul, anotimpul, traieste-ti tristetile, nu le amana. Acesta este adevaratul Carpe Diem, care nu inseamna sa te distrezi, cu sensul de a fi distras de la viata. In acest film, femeia alcoolica, isterica, e in conflict cu timpul ei, rostogoleste pana si minutele, secundele. Barbatul obsesiv compulsiv mananca excesiv, bea si nu vrea sa se pensioneze. Caci varsta pensionarii e un alt semn, pe care omul nu il constientizeaza. Iata cum timpul trece, problemele raman aceleasi... Insa mai e acel cuplu fericit, care ar putea canta prea bine cu Franc Sinatra I did It My Way! 

* Am citit cateva comentarii despre film. E clar ca nu toti l-au put viziona pana la capat. Cand te pune fata in fata cu propria drama ori e 'plictisitor', ori e o prostie. Cele mai multe comentarii sunt nefavorabile, lucru care il face inca o data valabil, datorita rezistentelor celor mai multi oameni.  Iata ce spunea un comentator: This is quite possibly the worst excuse for a movie I've ever seen in my entire life, and believe me, I don't say things like that lightly. It almost made me physically ill as I felt it sucking the life force out of me. I don't see how this waste of space could get even one favorable rating, let alone the overwhelming majority that it has. I mean really, W T F ?? In the stupor that this 'film' put me in did I slip into some weird kind of parallel universe where up is down , good is bad, etc.?

** Despre finalul fericit, care in toti exista, dar care nu ne place sa recunoastem ca viata ar putea sa fie 'un final fericit rostogolit la infinit', un final fericit amanat, iata ce spune acest comentator:  I really was expecting another end but it definitely make you wonder and ponder about the problems we have in our lifes and how can we be better...

***Despre caracterul terapeutic, desi nu poate inlocui o terapie, iata ce am extras. Aici este vorba de oglinda, care te pune fata in fata cu tine, si cel mai important fiind travaliu. Multi au fost prinsi in acest travaliu, lucru care nu poate fi decat bun la acest film, britanicii fiind unul din popoarele cele mai depresive, dar si cu un potential si onestitate sufleteasca greu de egalat de altii. This movie is not only boring it is dreadfully long. I felt so depressed after watching this movie & it had nothing to do with sad Mary or Widowed Ronnie. This was the dreariest boring somber movie. I felt like I was in agony after watching this movie. The worst is that I will never get those two hours back. accesat 23/11/2012 http://www.youtube.com/watch?v=ilv0aVRJPps

despre Adevarul Artistic IV

sculptura de Salvador Furió

In ultimul an am citit foarte mult pentru ca am avut destul timp liber. Am citit in lanul de floarea soarelui, am citit in pat, orizonatal, am citit in tren si in metrou, in avion. Niciodata sub simtamantul urgentei. Profesorul de filozofie ne spunea ca omul de cultura are nervi de otel si oase de fier. 

Biblioteca mea are peste 500 de titluri. Printre altele vad Irvin Yalom, Plansul lui Nietzshe, Benoiste, Semne, simboluri si mituri, Dostoievsky, Aristotel, Kafka, Garcia, Ortega, Camus, Schopenhauer, Freud, Jung,  Eliade, Blaga, Cantemir, si altii.

Oricat ai citi, nu vei fi suficient de pregatit sa infrunti moartea,  daca nu traiesti tu personal experienta vietii. Trebuie sa vina o zi in care sa te hotarasti ca Don Quijote sa-ti traiesti povestea. Cultura nu e o cursa de inarmare, ci un mod de a fi in lume. Cand traiesc, eu literaturizez viata ca un Don Quijote, adica o imbogatesc. Cred ca lumea reala isi are umbra in lumea noastra imaginara. Asadar, concretul devine spiritualitate.

Ce fac de fapt cand citesc? Imi caut imaginarul. Ii aduc pe toti acasa, cum bine zice Anna. Nu doar ca viata poate avea tot atatea perspective, dar devii constient de trairile tale. In carti poti sa traiesti toate posibilitatile fiintari. Omul poate fi orice, dar ca sa fie deplin trebuie sa-si asume povestea, care nu poate fi decat una. Altfel nu va fi prezent in viata traind mereu in "posibile".. Nu vad de ce ar trebuie delimitata (daca nu devine patologic) realitatea de fantezie. Imaginarul, stim prea bine, nu poate fi desapartit de imaginea simbolica.

Pe noi nu realitatea trebuie sa ne preocupe, pentru ca am vazut prea bine unde ajungem: la scandal logic, la relativitate, la plus infinit, la atom, la oglinda, la existentialism. Iar oglinda nu contine nimic, in afara de propria noastra imagine. Dincolo de aceasta realitate, nu e nimic. Pe noi trebuie sa ne preocupe imaginarul, care nu mai proiecteaza in oglinda imaginea noastra goala. Imaginarul umple omul cu vise de veacuri si ii da un rost. Altfel merge Don Quijote pe Rocinante cand se stie Cavaler.

Pe baza imaginarului se conduc popoarele, ci nu prin ratiuni politice. Sa nu ne mire de ce discursurile politicienilor nu se bazeaza pe logos, ci mai mult pe pathos si eros. Pentru ca ele se adreseaza imaginarului colectiv. Cand te fixezi prea mult pe realitate, iti scapa prezentul, pentru ca realitatea nu are nici un viitor. Realitatea e cruda, ne spune ca Terra are un inceput, si ca orice inceput are un sfarsit. Realitatea ne spune ca moartea e ireversibila. Realitatea ne spune ca omul e lup pentru om. Pe cand a trai artistic inseamna sa te abandonezi clipei eterne. De aceea fericitii se recruteaza din nebuni, sfinti sau betivi.

Artistul vede o gradina in care noaptea e contemplata de statuile din bronz, vede umbrele imaginii, adica ceea ce e dincolo de forme. Este asta o nebunie? Pana la descoperirea inconstientului si a imaginarului, poate ca aceasta nebunie era rezervata doar schizofrenicilor. Astazi stim cu omul care nu isi accepta umbrele, in el apare un conflict psihologic puternic. Astfel el pierde contactul cu realitatea. Ciudat nu? Oamenii care neaga  umbrele pierd contactul cu realitatea. Iar cand spun umbre ma refer la tot ceea ce tine de imaginar, de spiritual, de pasiuni si pulsiuni.

Priviti imaginea. E geniala. Don Quijote cu o mana pe carte, privirea melancolica, si cu mana pe sabie. Asa  se imparte si viata noastra. O mana gata de actiune, care tine sabia si se lupta, si traieste, si o mana pe carte, care viseaza care spera si care are puterea de a imagina. Caci fara imaginar nu poti lupta. Noi, oamenii, ca sa fim oameni deplini, trebuie sa ne impartim viata intre sabie si carte, intre arta si politic, iar aici nu e nici o contradictie in termeni, cum nici realitatea nu se opune fanteziei, artistul nu se opune omului de stiinta.

sursa poza http://www.lladro.com/figurines/01001030-DON_QUIXOTE/

Ars poetica I

E modul meu de a trece prin lume. 

E balconul, e casa, e zidul, e rece, e spatiul,

e ochiul care priveste.

Izgnanie sau the Bansihment

Pentru ca rusii nu se dezmint. Cea ce face Andrei Zvyagintsev in acest film se numeste arta. De la primul minunt pana la ultimul tot filmul e o inlantuire de scene memorabile. Recenzia nu conteaza. Chiar daca fimul are un subiect tare, nu asta e punctul lui forte. Cred ca filmul e facut din imaginea artistica, ci nu din poveste. Mai cred ca toate meritele ii revin regizorului. As face insa un scurt inventar: scena din deschidere cu pomul. Locul: de la peisajul industrial (rece si gol) la intinsele stepe rusesti. Podul. Groparul. Biserica cu potecile. Prapastia si puntea care leaga casa. Copacii. Casa suspendata ca o lacustra. Copacii. Iar casa. Obloanele. Intunericul. Pozele. Praful. Personajul feminin. Pisicuta care se joaca. Puzzelul cu tabloul Fecioarei lui Filipo Lippi. Toate amintesc de scoala trarkovskiana.

Pacatul care aduce cu sine izgonirea din gradina. Ideea centrala a filmului e ca pentru a plati cu sange, trebuie sa te intorci acolo unde a avut loc ruptura. Nu te poti intoarce pe aceleasi cai. Orice intoarcere e o rupere de trecut, o instrainare, un exil. Aceasta nostalgie a eternei intoarceri...Raiul ramane un loc blestemat. Raiul e pe pamant, dar noi singuri ne-am instrainat. Pentru ca ni s-au deschis ochii, vedem si nu pricepem. Ramane o lume goala, lucida si opaca. Asa apare existentialismul ca salt al omului de la obiect la subiect. Asa apare constiinta. Izgonirea omului e mai intai de toate o izgonire spirituala. Avortul, care atrage in lant pacatele stramosesti pentru care generatii la rand vor patimi. Se va inchide usa casei cu cheia, se vor pune in final obloanele la ferestre, vei fi lasat sa petreci singur in intunercul casei un moment de reculegere.  

La un film bun nu astept finalul. Si asa este, finalul nu vine o data cu obloanele. El continua. Asta e farmecul la filmele artistice.. A fost o data o moda cand se "taia filmul" si ramaneai cu "ce a vrut sa zica asta"? Cred insa ca la lung metraje  un final prelungit ca intr-o piesa de Cheaikovsky e bine primit. 

Si asa e frumos, sa inchei povestea cand ai spus tot ce ai avut de spus.

Film, arta si sex..

Printscreen din filmul Sex and Lucia

Viata adevarata începe abia după happy end. O regula nescrisa a cinematografiei de tip fast-food este: nu te futi mai mult de doua ori intr-un film. Si din economie, fiecare scena se termina...precoce. Chiar e un paradox. Sex pentru ca vinde, si totusi, prea putin sex. E greu sa sesizezi diferenta dintre libertinaj si sex, sa nu faci greseala tipica anilor 60. Caci libertatea de a face sex nu te va transforma niciodata intr-un obiect sexual.

Stiu, imi veti spune ca e pornografie ceea ce vreau si astept de la un film bun. Pornografia e lipsita de context. De orice context. Nu poate fi nicodata film. Ea isi simuleaza unele decoruri, chiar incropeste un scenariu: baiatul cu pizza, secretara, politista sadica, etc. Pornografiei ii lipseste mult din erotismul unui act sexual in adevaratul sens al cuvantului. E adevarat ca se poate face un film cu subiect pornografic, se poate contextualiza ca in filmul Sex and Lucia, dar nu e pornografie. 

Cred ca arta cinematografica sufera foate mult din lipsa unei maturitati sexuale, sau din lipsa unei educatii sexuale. Sexul, e un subiect tabuu, stiu, e frumos sa ramana in mister aceasta alchimie, dar si mai frumos e sa cunosti mai mult despre arta de a trai in propriul tau corp, adica sa fii una cu tine, una cu celalat si una cu pamantul. 

Ei bine, surpriza vine chiar de acolo de unde te astepti. Adica de la filmele indepedente. Si ca sa fiu mai exact, de la filmele europene. Pentru filme erotice (inca o data, nu pornografice) va recomand filmele de productie spaniola si cele frantuzesti. Pentru filme cu subiecte sociale, est-europenii sunt cei mai buni (rusii, sarbii, romanii), pentru filme cu adevarat speciale (turcii). Intr-adevar, sexul trebuie sa fie mai intai de toate o arta. Iar daca nu e suficient exploatat in arta cinematografica, atunci unde? 

Prin sexualitate se poate atinge cel mai usor latura mistica a fiintei, chiar si pentru omul profan. Din punctul asta de vedere, artistii stiu sa traiasca amoral. Initierea in aceasta taina a iubirii carnale nu-i pentru toti.  Nu-i de mirare ca cele mai frumoase povesti de dragoste le intalnim la artisti (Frida, Diego, Dali, Gaala) si la nebuni (Vezi filmul Kosmos). Iubirile mari, sunt iubiri sexuale inainte de toate. Caci omul traieste carnal, iar spiritul numai in carne isi poate gasi implinirea.

Sex and Lucia, e un film genial. In primul rand se identifica aceasta legatura puternica cu pământul  (scena de la mare), apoi cu barbatul (nevoia de soare a  Luciei) apoi el viseaza copilul in apa, apa din care se naste, apa care e de fapt pantecul femeii, si el se intoarce in femeie. Inca o data scena in care ea se autosatisface imaginandu-si ca mama ei face dragoste cu un barbat. Caci de la mama trebuie sa vina cunoasterea corpului, cunoasterea de sine si implinirea unei vieti sexuale. Erotismul e de fapt constientizarea rivalitatii dintre mama si fiica, in modul cel mai freudian posibil. Da, raspunde Lucia intrebarii: ai fi vrut sa fii in locul mamei tale? 

Despre adevarul artistic III

foto: D.M. Hotarul 

Orice inceput se vrea fecund. Orice arta se  vrea a fi o realitate. vezi Don Quijote. Personajul se lupta sa prind viata, si a prins in constiinta noastra. Arta e suma posibilitatilor noastre. Dar ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovlulul nu e fecundat. Un fel de lume inca nerealizata, niciodata virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie cat timp nu-si propune o lume perfecta. Nici macar frumosul nu e obiectul artei. Exista o estetica a uratului. Asadar, arta se misca mereu in limita verosimilului.  Ce e de fapt arta daca nu, Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi?

Arta cu valoare terapeutica, reface istoria ca intr-o Ucronie. Reluarea trecutului din punctul in care s-a produs ruptura. Sunt lumi pe care le-am "pierdut". Trebuie sa le regasim. Arta reface universul interior si il impaca pe om cu Lumea. Omul aflandu-se mereu intr-o lume posibila, cu o infinitate de posibilitati, prin arta alege sa fie el insusi o lume. Arta se inscrie in sfera posibilului. Nu e o fantezie fara finalitate. Admit insa ca e pentru omul care a pierdut contactul cu Lumea. Nu vreau sa zic pentru omul bolnav. Sa nu confundam insa arta, care de multe ori e un mijloc, cu finalitatea ei.

Prin adevarul artistic tu spui clar: Domne', eu refuz sa traiesc intr-o singura dimensiune. Refuz sa traiesc intr-o singura lume. Sau, eu sunt "un lung sir de oameni" Eminescu. Eu sunt mai mult decat ceea ce mi se propune. Pentru mine lumea asta e mult mai bogata. Nu sunt nici paranoic, nici delirant si nu am nici nevroze obsesionale. Nebunia mea vine din faptul ca traiesc intr-o lume mult mai intensa, in care totul e mai profund, in care o simpla pasare nu mai e o simpla pasare. Gardul, umbra, marul, copacul, nu mai sunt simple umbre ale lucrurilor. 

Iata dar finalitatea artei...Si aceasta este absenta intrebarilor. 

Addnotari:

Utopia dupa cartea lui Thomas Morus (1515) este un loc ideal care nu exista.  Filmul "Bastarzii" e de fapt o ucronie, pentru ca incearca sa isi imagineze faptele istorice in alt mod. Ce s-ar fi intamplat daca Hitler ar fi fost asasinat? Ce s-ar fi intamplat daca trupele maresalului Antonescu in cel de-al II-lea razboi Mondial nu ar fi atacat Odessa? Romania ar fi ramas in afara influentei comuniste, ar fi ajuns un mic Regrat, o putere politica regionala. Ei bine, reluarea la infinit a gandului, a posibilitatilor si a obsesiilor se numeste de fapt ucronie. In ucronie traiesti ce ar fi putut fi si n-a fost. Incerci sa te impaci cu o realitatea prin negatia realitatii. Si, pe buna dreptate, nu e sanatos sa traiesti ceea ce n-a fost sa fie.