Al cincelea cant. Pantecul femeii.

Desen, PopescuTeodoru Milano 

Sertarele, cutiile, covoarele, zavoarele, manastirea descuiata, degetul tau cel mic, clape, tunet, vijelie, univers inchis, tot atatea simboluri erotice in poezia lui Arghezi cat in opera lui Freud... Sertarele sunt ale femeii. Apar si in opera lui Dali.  Arghezi isi atribuie multe simboluri feminine, cum ar fi biserica, incaperea. Tunetul si vijelia e climaxul. Apoi vin cocorii, albinele, frunzele... "Iata, mi-au sarit zavoarele si incaperea mi-a ramas deschisa." Da, in dragoste cad rezistentele. Apoi vine si latura spirituala: Tu soseai din vieti, eu veneam din morti. Aceast sentiment ca iubirea vine din alta Lume. Mai mult despre simboluri universale am scris aici.

Tudor Arghezi

morgenstiummng

Al treilea cant. Pantecul femeii.

Peter Rubens &  Gustave Klimt

Asocierea e intamplatoare. S-a nimerit sa fie poza sub poza in acelasi folder si asa am observat cat de mult seamana cele doua picturi. Probabil, sigur, criticii de arta au fost inaintea mea, lor nu le scapa nimic. Dar eu o postez ca pe o descoperire. Nu se putea ca lui Klimt, cel care stie ce inseamna femeia, sa-i scape asa frumusete, corpolenta aproape transparenta, picioare nascatoare de dumnezei, sangele din pulpele reci, incolacite in jurul gautului ca un sarpe de apa intr-o zi torida de vara. Eu de-aia ma rog...

Toate ca toate, dar mie imi place voluptatea, carnea din tabloul lui Peter Paul Rubens. Ca femeia e Femeie cum marea e Mare, iar barbatul gandeste cum femeia sade...Astazi, femeile au burta, uneori si stomac,  insa atat de putine femei au pantece...Eu cand vad barbati bogati fara zece copii imi vine sa rad...atat de caraghiosi imi par. Tatal meu de zece ori a procreat, nu din spaima, ci din vointa asta de putere a omului politic. Bineinteles, zece din doua neveste iar mama il ameninta ca moare, sa-si mai ia o nevasta si sa mai faca zece.

Ma rog pentru tine, Sancho...

-O, tu, preanorocos intre toti norocosii ce traiesc pe fata pamantului, caci, fara a pizmui pe nimeni si fara a fi pizmuit, dormi cu cugetul impacat; pe tine nu te prigonesc vrajitorii si nici vrajile nu te fac sa tresari. Dormi, mai spun inca o data si voi mai spune-o de-o suta de ori, dormi, fara sa te trezeasca nelinistea pentru datoriile ce le ai de platit si nici grija de cum vei face sa ai maine ce manca, tu, dimpreuna cu cei putini si stramtorati ai tai. Nici dorul marilor nu te roade, nici stralucirea desarta a lumii nu te tulbura, deoarece hotarele nazuintelor tale nu merg mai departe decat pana la gandul de-a vedea de magar, caci cu grija de insasi fiinta ta sunt impovarati umerii mei, povara si sarcina pe care firea si datina le-au pus in seama stapanilor.

Dorame scutierul si sta de veghe stapantul, gandindu-se cum sa-l hraneasca, sa-i imbunatateasca soarta si sa-l chiverniseasca. Grija de a vedea ca se preface ceru-n stei de piatra, fara a darui pamantul cu o roua cuvenita, nu-l indurereaza pe slujitor, si pe stapan, care trebuie sa-l hraneasca la vreme de seceta si de foamete pe cel care l-a slujit la vreme de rod mult si belsug. " (Don Quijote de la Mancha )

"Deci eu, capiatan care vegheaz asupra orasului, in seara aceasta trebuie sa vorbesc despre om, si din pornirea pe care-o voi crea se va naste calitatea calatoriei." Poporul meu iubit, mi-am pus aceasta intrebare pe cand ma odihneam de pe muntele ce-mi era asemenea unui vesmant de piatra. Foc incet din care doar fumul si lumina ma mai atrageau. Incotro merg? Si unde trebuie sa-i conduc. Doamne? Daca administrez, se vor asemana unul altuia. Nu cunosc, Doamne, gestiune care sa nu inaspreasca obiectul pe care-l dirijeaza. ..Iata pentru ce-i privesc, in linistea iubirii mele, fara a le reprosa plictiseala, care nu este a lor, ci a limbajului lor. " (Saint-Exupery)

S-a dus iarăşi şi S-a rugat, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi S-a întors din nou şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă. În sfârşit, a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor. (Marcu 40-41 )

 -Fiindca tu, Sancho, ma-ndragesti, de-aia-mi vorbesti asa, spuse Don Quijote, dar acum nu esti incercat in ale lumii, tot ce-i putin mai greu de patruns ti se pare cu neputinta; va veni insa timpul -cum ti-am mai spus si alta data- cand iti voi povesti cate ceva din cele ce-am vazut acolo jos, lucruri care te vor face si pe tine sa crezi toate spusele mele de acum, al caror adevar nu indaguie nici tagada, nici indoiala. 

„Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta. (Luca 9:41) Va veni vremea cand ma veti cauta si nu ma veti gasi.

Tare ma mai minunez, mai Sancho, de firea ta cea nepasatoare. Imi dau cu gandul ca tu esti zidit din piatra sau din arama vartoasa, fiindca in tine nu poate sa patrunda nicio induiosare si nicio farama de simtire. Eu veghez in vreme ce tu dormi, eu plang in vreme ce tu canti, eu lesin de nemincare in vreme ce tu nu te mai poti misca si gafai de imbuibare. Slujitorii cei buni se cade sa impartaseasca aleanul stapanilor lor, sa le simta durerile, macar asa, de ochii lumii. Ia te uita la seninatatea acestei nopti, la singuratatea ce ne inconjoara si care ne imbie sa mai strecuram si ceva veghe in mijlocul somnului. ... Dormi tu, Sancho, de asta ai venit pe lume, ca sa dormi, fiindca eu, care am venit pe lume ca sa veghez, cata vreme mai e pan' la ziua oi da drumul gandurilor ce ma macina si mi-oi varsa focul intr-un madrigaas, pe care, fara sa stii tu, l-am alcatuit azi-noapte din mine.

***

Ma rog pentru tine Sancho, sa nu-ti pierzi sufletul tau naiv, sa nu te prinda dimineata cu constiinta treaza in gradina cu trandafiri, cand eu voi fi plecat dintre voi. Ma rog pentru tine Petru, caci cel rau cauta sa te cearna. Ma rog pentru cei care sunt lipsiti de ambitii, de marile pasiuni, da vointa de putere, de cei care inca traiesc in crang...sa nu li se deschida ochii, sa nu vada o lume opaca, sa nu cada in existenta, sa nu apara absurdul, sa nu isi lege ochii decat de pamant.

Harul asta nu e dat celora  care se intreaba CINE sunt Eu, caci omul nu contine nimic, si nimic in lumea asta nu e facut ca sa il faca diferit, unic, special. Don Quijote stie asta. Un om care isi cauta Eul e un suflet ratacit. Dar cel care vegheza orasul de pe inaltimi cand toti dorm linistiti in paturile lor, e altceva. Trece dincolo de propria incertitudine, de propria istorie, de culoarea locala, dincolo de epoca sa, dincolo... in vesnicie. 

Trecutul nu-i un timp pierdut.

 Ars Poetica 

.

Ucronia e necesara pentru a descoperi partea din mine care se poate afirma in orice conditii istorice si sociale. Eu sunt eu indiferent de alegerile mele. Asta presupune sa imi imaginez un trecut, sau sa il descopar. Asta presupune o esenta. E ceva ce nu poate fi prins in context. Indiferent de ce curs prinde viata, eu ies din sfera posibilitatilor. Eu sunt eu acum si aici, si nu mai pot fi in alta parte.

Ratarea e frica de a alege. Mereu suspendat in posibilitati. Dar daca admit un determinism psihologic, acela e faptul ca nu imi voi putea largi orizontul decat atunci cand voi iesi din sfera mea de influenta. Din punct de vedere inconstient, voi atrage mereu acei oameni care corespund profilului meu. Un exemplu fiind acest blog. Voi scrie aceleasi lucruri, voi face aceleasi alegeri, aceleasi greseli. Pana cand? 

Bineinteles ca e o falsa problema. Caci destinul e numele pe care il dau propriei istorii. Asupra trecutului se poate interveni numai prin amintire. Iar paralela cu istoria e graitoare. Istoria nu e o certitudine, ci mai mult  un exercitiu imagologic (artistic). Chiar si o psihanaliza (care ar fi o istorie a trairilor interioare) nu poate fi obiectiva. Nu exista alegeri bune si proaste. Exista doar impacarea cu trecutul sau nu. Iar Ucronia asta face. Ma scoate din trecut, din acea intersectie de drumuri unde as fi crezut ca viata putea lua o alta intorsatura. Ucronia omoara regretele, daca e practicata sincer.

Imi dau seama ca singura realitatea e ceea ce omul simte. Daca azi sunt fericit, asta e realitatea vietii mele. A intregii mele vieti. Daca astazi iubesc, inseamna ca am iubit toata viata. Daca astazi ma bucur de clipa nemuririi, inseamna ca sunt nemuritor. Daca astazi sunt intins la soare, inseamna ca soarele sunt eu. Daca apa sarata din bazin ma scoate la suprafata, inseamna ca viata mea a fost o suma de clipe suspendate. Ce se intampla atunci cand raman blocat in trecut? Inseamna ca trebuie sa descopar blocajul. Iar prin metoda ucroniei asta fac. Verific toate caile pe care as fi putut sa apuc si ma intreb daca viata mea s-ar fi schimbat. 

. 

*Ucronia este o istorie fantezista, un exercitiu de a imagina altfel evenimentele istorice. Cred ca ar putea fi o metoda valabila pentru dezvoltarea personala. O metoda pe care nu am intalnit-o la nici o scoala psihologica. Poate in literatura. Prin faptul ca personajele sunt alter-egouri multiple ale aceluiasi om. Destine. Desi un destin are mereu acelasi final indiferent de forma pe care o ia viata. 

**Aici se poate sesiza cel mai usor arta care iese din context. E ceea ce spun si mentorii spirituali. Ca omul poate fi fericit indiferent de forma pe care o ia viata. Sarac sau bogat, liber sau inchis. Noica, Tutea, Stainhardt, nu si-au ratat viata. Ei sunt oameni care considera ca abia asa si-au gasit adevarata fericire. Un artist care inca traieste intr-o lume posibila si lipsita de real nu poate fi impacat cu arta sa. El nu e decat un artist ratat. Adevarata libertate il scoate pe om din seductia limbajului si al posibilitatilor.

*** Trecutul nu e ireversibil. In trecut se poate interveni. Se poate reconstitui. Se poate aseza. Nu poate fi ireversibil atat timp cat el continua sa existe in prezent si in viitor intr-un mod inconstient. Umbrele trecutului sunt prezente, dar nu ca realitate implacabila, ci doar ca umbre si inchipuiri.  Psihanaliza propune si ea o impacare cu realitatea, dar in termenii cei mai duri. Cu cat trecutul e mai sumbru, cu atat el pare a revela mai mult material. Eu propun Ucronia, altfel de realitate, una pozitiva (in limita verosimilului).

p.s. E o cale mult mai usoara pentru ca nu implica travaliul decat atunci cand esecul devine evident. Aici nu iau in calcul cazurile patologice.

Studiu de caz.
De exemplu. Unui om care a renuntat la facultate, si care toata viata o sa isi reproseza aceasta "sansa" a vietii lui, si o sa atribuie orice esec acestui fapt (minor), ba mai mult, va avea pretentii ca ai sai copii sa faca nu una, ci doua facultati, medicina daca se poate, eu  ii propun totusi metoda ucroniei. Daca a ramas blocat acolo in trecut. Daca nu poate asimila trecutul. Bineinteles ca toti vor sa devina doctori, dar nu toti doctorii sunt neaparat fericiti. O data ce atentia lui a fost deviata de la fond,(societate, asteptari,stima si respect) se va putea concentra pe esente (pe ceea ce il face fericit, unic, singular si prezent). 

Acolo unde sfarseste istoria incepe arta de a imagina.

Cine vrea sa faca Istorie, sa-si faca mai intai istoria propriei vieti. In fata acestui demers, nu doar ca va trebui sa tina cont de factorii externi, de imprejurari, ba mai mult, are nevoie de o psihanaliza riguroasa. In final Istoria se va rezuma la trairile lui interioare. Va fi evaluata si reevaluata in functie de perspectiva, de moment,de starea lui prezenta. Neagu Djuvara crede ca la reconstructia istoriei se afla tehnici inrudite cu mecanismul amintirii(Neagu Djuvara, Exista o Istorie Adevarata?) Cine nu a cautat in sine anumite fragmente pentru a motiva ratiuniule unui act recent? De ce am procedat asa si nu alfel? De ce am gandit asa la acel moment? Caut sa ma justific sau caut adevarul? Se poate Adevar fara justificare? Nu intra el in context? Vedeti cat de greu e procesul de a reconstitui istoria propriei vieti? Fapt cu atat mai complicat cand vine vorba de o poveste de dragoste.

Pentru a ne da seama de acele decizii care ne-au schimbat viata, care au fost "decisive" (nimic nu e decisiv), eu propun o metoda luata din Istorie si aplicata la viata personala. In Istorie, pentru a vedea importanta unui act istoric, de exemplu decizia lui Ion Antonescu de a continua razboiul in Rusia. Cum ar fi fost daca ne-am fi oprit la Nistru? Cum ar fi fost daca alegeam altfel in viata? Daca plecam din Romania? Dar daca ramaneam? Daca ma insuram cu X sau daca o alegeam pe Y? Sunt intrebari care ne pun fata in fata cu o infintitate de posibilitati. Iar omul nu e facut sa traiasca in aceast daca, pentru ca ii scapa prezentul, nu va mai trai, se va imbolnavi. Iata ca pentru o astfel de intrebare eu propun un exercitiu de impacare cu destinul. Eu propun Ucronia, adica efortul de a iti imagina o istorie falsa.

Daca admit idea de destin, o singura alegere nu poate sa influenteze cursul vietii. In acelasi timp, nu propun nici un determinism psihologic. De fapt, nu propun nimic decat un exercitiu de impacare cu trecutul. Nu propun o utopie, ci eu propun o ucronie. Metodologia seamana cu cea a psihanalizei, dar nu e psihanaliza. Ce s-ar fi intamplat daca nu intram la facultate? Imi pun intrebarea asta si imi dau seama ca nu s-ar fi intamplat nimic. Ar fi luat viata mea un alt curs? In dreptul meu as raspunde cu Nu. As spune ca facultatea nu m-a ajutat prea mult, iar cunostintele pe care le-am dobandit in toti acesti ani au fost datorita curiozitatii mele. Nu as fi cunoscut anumiti oameni, dar as fi cunoscut altii. 

Romania chiar daca n-ar fi atacat Rusia, ar fi avut acelasi destin ca Polonia, tara ocupata. Tot ar fi intrat sub sfera de influenta bolsevica. Asadar acel fapt Istoric a fost anulat de un destin istoric. Vointa istorica a fost lipsita de importanta. Dar daca rezistenta anticomunista ar fi fost mai vizibila in Romania? A fost in Ungaria reprimata cu tancurile sovietice. Si totusi Istoria e facuta de oameni. Viata noastra e suma alegerilor noastre. Atunci care e factorul inconstient? 

Exercitiul ucroniei iti va revela faptul ca esti cel ce esti indiferent de alegerile din viata ta. De fapt destinul ar fi suma factorilor externi istorici, politici, economici si a factorilor interni, patologici, psihologici, educationali, la care se adauga neprevazutul, timpul potrivit si locul potrivit.  E imposibil ca in viata sa tii cont de toate aceste variabile. Dupa parerea mea e pueril sa fii paralizat in alegeri doar pentru a lasa destinul sa curga.  Iar asta nu poate duce decat la inautenticitate. Esti la mare, dar te gandesti ca ai putea sa fii la munte. Ce e destinul? Destinul nu e insasi omul, nu e nici esenta lui, destinul e forma pe care o ia istoria personala. Destinul nu are o axa a timpului ireversibila, caci e suficient sa te simti o clipa bine ca sa vezi toata viata in culori. 

Istoria propriei vieti, ca si cealalta istorie, intra intr-un fel de imaginar si mit. Ea se amesteca cu trairile prezente. De aceea o Ucronie poate fi la fel de reala ca Itoria, caci prezentul creaza continuu trecutul. Te introci in trecut ca sa rezolvi anumite probleme. Si asta e Istoria. Te intorci la memorie ca sa te impaci cu tine, si asta e amintirea. Iar ca sa traiesti prezentul si sa fii fericit trebuie sa iesi din acea suma de posibilitati indiferent de ce ai ales in viata, sau indiferent unde te-a dus viata. Da, ucronia nu e fantezie. Presupune totusi o doza de realism. Nu poti fi tu decat in masura in care iti cunosti posibilitatile si sistemul de iluzii. Fiecare piesa de teatru, nuvala, poveste, roman, film, pictura e un fel de ucronie. Pentru ca isi imagineaza o istorie alternativa, un destin ce ar putea sa fie, pune personaje in scena, un fel de alter-ego. 

Un astfel de exercitiu il veti gasi in filmul The Notebook. Eu nu-i dau sanse la fericire ei, pentru ca solutia e facila. Mereu va ramane cu gandul, daca as fi ales altfel? El insa face aceasta ucronie pentru ea. O impaca pe patul de moarte cu propriul destin, cu propriile alegeri. Pentru ea face el acest exercitiu. 

Zorba Grecului

1. Have you ever seen the sea?
2. Together.
3. Again.
4. I never loved the man more than you!
5. Teach me to Dance.
6. Like Jesus Christ on the Cross with the hands in the air
7. Nothing left.

Zorba Grecului Sabin Popp El Greco Asezare D.M.

E o statie de metrou, sau era, care se numea Timpuri Noi, in ciuda arhitecturii care aminteste de timpurile vechi. Visele oamenilor sunt sintetizate si in arhitectura. Dar e ceva ce nu poate fi prins in forme. E ceva ce nu poate intra in curente artistice bine definite. E ceva ce nu poate fi explicat daca nu ti s-a dat sa traiesti. Numai asa poti face diferenta intre arta prinsa in context si arta mare, dincolo de timp. Un astfel de film artistic fara varsta e Zorba Grecului. E libertatea pe care o propune dincolo de text.  E un mod de a fi. In acest mod de a fi in Lume, eu am descifrat sapte pasi. Poate nu intamplator cifra 7.

In primul rand trebuie sa privesti. Sa ai aceasta deschidere spre Mare. Spre un orizont al zeilor, tipic mediteraneean, grecesc. E vorba de o deschidere , sa ceri : "teach me to dance!" In al doilea rand trebuie se te pinzi in hora cu celalat. E necesara aceasta prietenie. Si cand cazi sa fii prins. Al treilea pas e sa incerci, sa persisti. Caci numai in aceasta persistenta timpul se inmoaie si incepe sa curga. Dupa ce te prinzi, dupa ce treceti impreuna lanul de secara, fara cuvinte, vine si marturisirea. I never loved the man more than you. E ceea ce te lasa sa mori. Sa iubesti inseamna sa lasi omul sa moara. Si dupa ce l-ai scapat din stransoare iubirii tale, atunci poti dansa, liber. Numai atunci vine dansul. Numai dupa ce ai marturisit. 

Ultimii doi pasi sunt inca si mai speciali. Bunul Edu avea o poza pe bog in care Iisus era crucificat simbolic cu mainile deschise. Aceeasi pozitie o are si Grecul in Zorba. Cu mainile deschise. E ultimul gest pe care omul il poate face, caci nimic n-a ramas de neiubit.  Si Iisus a spus inainte sa moara: Nothing Left!  E ceea ce il impaca pe om cu Lumea. Cam la asta se reduce esenta vietii. Sa spui si tu, nimic n-a ramas de neiubit. Crucea, e dansul care puncteaza timpul, un fel de axis mundi. Cand te invarti, cerul se invarte, iar tu esti centrul. Daca in primii cinci pasi e vorba de eliberare, de constrangeri sociale si de alta natura, in ultimii doi, adica 7 si 6, e vorba de Libertatea insasi. 

Vis de Argint. Contextualizarea artei.

Photo D.M. Del Prado Diego Velasquez

Se facea ca eram in tabloul lui Velasquez in care e infatisata familia lui Filip al IV-lea. Celebrul tablou de la Prado. Imi cunosc gandurile latente , ele s-ar descifra prin contextualizarea artei. Prin acea piesa de teatru, in care spectatorii devin actori. Tehnica oglinzilor multiplicate la infinit. De fapt asta e definitia logicii, atunci cand mintea primeaza. O camera de filmat, in spatele careia se afla o alta camera de filmat. Si cand am intrebat "de ce vorbesti moldoveneste" personajul mi-a spus, asa se intampla in filme. Am ras. Si m-am trezit in metrou, in loc de "inchideti usile" s-a anuntat "descaltarea". 

Am iesit din metrou direct in dormitor. Realitatea se lumina in fata mea, cu doi pasi inainte sa calc, si puteam sa merg pe ape. In muzeu, oamenii fotografiau o cutie in care se prespunea ca e o masina de formula 1. Si la coltul strazii se juca alba-neagra, iar sub capace tot masini erau, insa nimeni nu le ghicea. Si asta inseamna contextualizarea artei. De la Velasquez, ca s-a introdus si pe el in tablou. E normal, din moment ce si pictorul e prezent in casa regelui. Si Iisus rastignit a fost prins in rama, ca prostituatele din Amsterdam, de dincolo de vitrina. Ele vad lumea, si nu se stie care vede mai bine realitatea, cel care priveste sau cel care e privit.

Mi s-a parut mai intalept omul din poveste, care plangea cu lacrimi de crocodil ca o sa cada drobul de sare pe copil. El plangea pe buna dreptate o Lume ce ar putea sa fie si niciodata nu va fi. El plangea copilul ce ar putea sa fie si niciodata nu va fi, padurile, lumile, iubirile ce ar putea sa fie si nu vor fi, marile, zilele toride de vara, dupa-amiezile lenese. El plangea arta ce nu era inca prinsa in context. El plangea posibilitatea ca din o mie de oameni, sa opresti unul pe strada si sa-i faci nod la cavata, la mijlocul cravatei, un nod pescaresc.

Suntem in era documentarelor realizate de BBC. Specialistii si cercetatorii se mira ca pamantul nu e o cutie care se inchide cu scoci. Camerele lor de filmat au ajuns pana si in pistilul plantelor. Iar asta e tot o forma de a prinde in context. Cand am fost in Londra, la metrou, era un om in geaca de piele, cu o ceafa lata tatutata, iar in mana avea un cos de rachita plin cu oua. Cat de fragila e viata, am spus atunci in astentimentul documentarelor de la BBC.Erau cativa oameni in fata primariei. Isi revendicau dreptul de a nu fi prinsi in context. Si li s-a dat dreptul asta, sa plece linistiti la casele lor dupa ce au fost numarati. Era grupul celor care nu erau prinsi intr-un context.

Las Meninas.Tehnica oglinzilor, a multiplicarii la infinit fara nici o finalitate. Ma trezesc iar in tablou, intru-un univers concentrational. Spatiul dintre statii nu e decat vidul dintre azi si maine. Liftul din Spitalul Municipal, neoanele si faianta de pe hol, simbolul P care din greseala ma duce la subsol, acolo unde odihnesc mortii. Sobolanii. Glasul calm al halatelor albe, rasetele de compasiune, saracutul de tine, te-ai ratacit? Se poate cobora pe scara relativitatii lui Einstein. Totul e posibil in lumea mintii, pe holurile kafkaniene.

In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de iubit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit. Multa vreme n-am putut dormi de frica sa nu o visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva de acest meta-limbaj. Numai iubirea ma poate scoate din tabloul lui Velasquez. 

Filmul romanesc si Ursul de aur. Pozitia copilului.

Stiam de film si de campania de sutinere a filmului romanesc la berlinada de catre fosti campioni olimpici. Cred, iar acest premiu confirma faptul ca scoala romaneasca de film e una dintre cele mai bune. Si aici nu mai putem vorbi despre balcanism, ca despre un curent artistic specific popoarelor cu o istorie fatalista, un fel de a face haz de necaz. Pozitia copilului nu vorbeste nici macar de comunism, subiect de care s-a cam abuzat in ultima perioada. Pozitia copilului, prin mesajul si caracterul personajelor prezinta o drama general valabila. De aici poate si reusita unei traduceri in mentalitatea celor din occident. In fond, mentalitatile sunt cu atat mai comunicabile cu cat sunt mai generale. Aici, filmul romanesc face saltul de la regionalism si culoare locala la ceea ce poate fi universal recunoscut. 

Nu trebuie sa ne uimeasca acest caracter general. Drama se desfasoara in stilul cel mai feudian si chiar junghian, de aici si pretentia de a fi o dilema pe care o intalnim intr-o mai mare sau mai mica masura in toate tarile, si anume, relatia dintre mama si fiu. O mama posesiva, care incearca sa il aduca pe copil in "pozitia fetusului" pentru ca asta inseamna "Pozitia Copilului". O mama care incearca sa-l iubeasca pe fiul sau intr-un mod aproape castrator. O mama autoritara si centrata numai pe nevoile ei de afectiune e o mama care si-a ratat maternitatea. Ea spune la un moment dat ca parintii traiesc prin copii. Astfel, copilul nu-si mai traieste viata lui proprie, ci pe a celei care i-a dat viata. Un fel de eu ratacit, un sine fals si idealizat. 

Ciocnirea aceata are loc intr-un plan simbolic. Ea e insa declansata de acel accident grav, in care fiul ucide din culpa, aflat la volan, un copil. Mama se foloseste de toate influenta ei pentru a ii scoate o sentinta cat mai usoara fiului, astfel reafirmand depedenta fiului de ea. Interesant e ca in spatele celor 3 zile se pot vedea conflictele a 30 de ani. Niste conflicte care par sa nu isi aibe rezolvarea, acum prinse si in contextul accidentului, niste conflicte prin care energia vitala a baiatului pare ca se scurga, un proces de infantilizare indelungat. Bineinteles ca un astfel de conflict sau mai bine zis depedenta de autoritate, sau chiar nevoie de posesivitate, nu poate duce la o relatie normala cu cealalta femeie din viata fiului. 

Daca filmul prin subiect pare a fi general, atunci haideti sa vedem cat de romaneasca e problema. Pentru ca aceasta posesivitate vine si din miturile familiale, din traditie, din cultura sociala si abia in ultima instanta din ceea ce numim complexul lui eudip. Mituri familiale la romani ar fi multe. Insa legate de acest film, faptul ca parintii au grija de copii mult dupa ce ei au implinit 18 ani. In conceptia noastra, daca se poate, parintii trebuie sa le ofere copiilor masina la 18 ani si apartament in Bucuresti. Nu-i de mirare ca Moromete nu a inteles gestul baietilor de a fugi de-acasa. El visa la o viata patriarhala, sa le imparta la toti din lot si copii sa traiasca in jurul lui pana va muri. Nu stiu cum sa numesc aceasta dorinta de persistenta daca nu simplu, nostalgia originii. Mama vrea iar copilul in pozitia fetusului, are aceasta nostalgie a originilor, de a isi regasi materintatea pierduta. Parintilor le vine greu sa inteleaga uneori ca viata copiilor lor este o alta viata, ca nu le apartine. 

Din traditii, am vazut ca in modul de a construi casele, de obicei in zona Argesului, parintii mai anexau la casa mama cateva camere pentru proaspetii casatoriti. Cu alte cuvinte soacra trai cu nurora sub acelasi acoperis. Lucru care evident nu-i chiar atat de sanatos. Nu degeaba in popor soacra are o imagine defaimata, malefica, de zgribturoaica care numai cu mama vitrega mai poate rivaliza. Iar povestile continua cu Soacra cu trei nurori, povesti si basme populare, care spun despre traditia noastra de a conserva un nucleu familial. Nu mai putin adevarat sunt si riturile de trecere, si chiar obiciurile din preajma nuntii, unde petitori vin sa ceara mana fetei. Mii de ani, aceste rituri de trecere au incercat sa regleze raportul dintre mama si fiu, tata si fiica, dintre noua familie si vechea familie mergand pana la traditiile bilice unde se spune ca "va lasa pe mama si pe tatal sau" si o va lua pe nevasta sa.  

Din cultura sociala as putea spune doar ca romanii nu se deosebec prea mult de italieni si spanioli. Scriam un articol pe baza unor statistici cu privire la rata somajului in randul tinerilor sub 25 de ani. Tari precum Spania, Italia, Romania, chiar UK,  Suedia, aveau o rata foarte ridicata in randul tinerilor care nu lucrau. Germania, Norvegia, Austria, procentul nu era foarte mare intre tineri sub 25 si restul populatiei. E clar ca nus e poate imparti intre tarile nordice si cele sudice. Ci e vorba de cultura sociala. Cat de mult incurajea societatea depedenta de familie. Le ofera locuri de munca, le ofera serviciu, le ofera posibilitatea de a isi intemeia propiul nucleu familial? Raspunsul cred ca il intiuiti. Si nu doar factorii economici sunt luati aici in calcul, ci cred ca tine de cultura. De aceea spuneam ca subiectul filmului e general valabil, dar cu variatii de la tara la tara.

In Pozitia Copilului este vorba despre un abuz. Nu, nu e un subiect scandalos, abuz sexual, sau sex cu minori, violenta in familie. Ci de un abuz mult mai subtil si care nu poate fi incriminat decat prin arta, in pictura in film, in muzica. E vorba de un abuz prin autoritate, prin manipulare sentimentala si prin santaj emotional. In Pozitia copilului este vorba de o violenta simbolica practicata de mama timp indelungat. Fiul este prins intre violenta actului de a ucide un copil nevinovat, si violenta mamei. Mama mizeaza pe aceasta vinovatie tocmai pentru a face un transfer catre ea, spre a se simti vinovat ca a abandonat-o. Si se pare ca ii reuseste. Drama fiului este o drama a procesului de constiinta. E prins si nu are iesire. 

Vreau sa divaghez putin de la film si sa insist pe violenta simbolica. Aceasat violenta am observat-o personal in familii ultrareligioase, in religiile protestante si mai ales in islamism, si de ce nu chiar si in filmul lui Mungiu Dupa dealuri, iata in ortodoxism. Incepe prin imagini simbolice ca razboi sfant, lupta, ispita, pacat, frica (ca si in mass-media) frica creaza aderenta la cultura de baza (in acest caz subcultura) si o mentalitate depedenta de autoritate, in cazul acesta mama. Autoritatea poate lua diferite forme pana la paranoia (autoritatea locala, guvernul, structuri mondiale,etc). In astfel de familii si culturi obediente, orice initiativa pare a fi taiata din start. Asta face si mama din Pozitia Copilului care vrea sa aibe un fiu numai pentru ea: il castreaza. 

Daca pe parcursul filmului veti crede ca Pozitia Copilului e luarea de pozitie a fiului fata de mama, atunci va insleati. Este vorba despre o alt fel de pozitie, pozitia fetusului. Poate ca cei care se asteapta de la un thriller sa fie actiune, vor fi dezamagiti. Actiune e din plin, dar la un nivel psihologic, mult mai subtil. Asa ca sa nu ne mire "faima" filemelor Europene, daca nu avem un gust minimalist. Pozitia copilului ar putea avea un echivalent in filmul de productie britania Another Year. Sunt bucuros ca Europa tine standardul sus, iar Romania prin regizorii pe care ii are confirma gustul pentru subiecte tari. Felicitari!

Vizita lui Carol I la Curtea de Arges. Istoria Peisajelor.

Carol Popp de Szathmary vizita lui Carol I

la Curtea de Arges

La muzeul National de Arta am vazut o picutura interesanta semnata de Carol Popp. Interesanta pentru mine cel putin din doua perspective. Traind in Curtea de Arges am privit cu interes arehologic vechiul topos al orasului. Al doilea filtru este cel al Istoriei Peisajelor. Se pare ca pe la 1850 coltu asta de lume inca traia mai aproape de cer. Peisajul nu are cum sa nu trimita la cel flamand din epoca lui Van Hayek, Albert Cuyp, Jan Both din preajma anilor 1600, tablouri care de asemenea le puteti vedea la acelasi muzeu. 

San Nicoara, din cate stiu eu a fost prima biserica catolica din Tara Romaneasca lucru pe care il sustine si Neagu Djuvara. Intr-adevar, arhitectura este deosebita de bisericile ortodoxe. In departare se vede Biserica Domneasca, si undeva la orizont Manastirea Curtea de Arges. Insa claritatea imaginii lasa de dorit, asa ca v-as invita sa vedeti originalu. 

De ce a ales Carol Popp, (printre primii patru fotografi din lume) sa picteze in prim plan ruinele bisericii San Nicoara? Aici pot face o serie de speculatii. In primul rand regele Carol venea intr-o tara a carei Istorie se revendica de la intemeietorul Basarab, dar care pare a fi in ruine. Carol I vine ca legiuitor, ca om care pune ordine si care incearca sa revendice trecutul. Pe de alta parte, se revendica o oarecare mostenire catolica, si implicit occidentala. Daca Carol Robert, regele regatului unguresc a venit pana la fortul Argys sa il traga de barba pe Basarab, vasalul sau, e clar ca influenta bisericii catolice avea si un rol misionar si "civilizator". 

Renascentistii si ei isi revendicau operele dintr-o Roma glorioasa, dar apusa de mult. In tablourile celor mai multi pictori renascentisti apar filozofi printre ruinele vechii cetati. O glorie apusa, o Istorie in ruine. Facand o paralele cu acest tablou, as putea spune ca in principatele roamne incepe Renasterea  o data cu venirea regelui Carol I si vizita lui in capitala Tarii de odinioara. Nu intamplator Carl Popp a optat sa picteze ruinele, care par a fi mai putin semnificative, (chiar si azi vizitatorilor le scapa biserica San Nicoara) se putea picta frumoasa Manastire, sau Biserica Domneasca, insa contextul nu ar mai fi fost acelasi. Din prima capitala a tarii a ramas doar o ruina, pare a sugera Popp.

Este o renastere atat idologica prin crearea mitului national, cat si una istorica. De la Ram ne tragem se traduce ca de la Roma ne tragem...iar scoala pasoptista ridica latinitatea limbii ca fiind singurul adevar lingvistic. Ultimile descoperiri in palogenetica au aratat ca nu prea ne tragem de la Ram, dar importanta simbolica in creara Identitatii Nationale a acestui fapt a fost covarsitoare si benefica. "Istoria nu e stabila,  nu e incremenita, ea e in miscare; continuu prezentul creaza trecutul", spunea Neagu Djuvara in Exista o Istorie Adevarata?(humanitas, 2012:6) Astazi se pare ca factorul autohton, dacic, dar si al popoarelor migratoare cum ar fi cumanii a fost mult mai important decat latinitatea noastra. 

Din perspectiva Istoriei Peisajelor, natura pare ca isi ia cursul firesc. E un peisaj care incepe sa se lumineze in stilul cel mai romantic. Inca nu sunt piscurile si trecatorile de pe Olt, dar nici mult pana cand cerul va deveni azuriu nu mai este. E clar ca se iese din crang, ca apar spatiile deschise incepand cu anul 1800. Omul iese din dumbrava minunata. Am mai scris despre acest subiect, de aceea n-am sa il reiau in totalitate. Doar amintesc de el in Istoria Peisajelor si Istoria Cerului. Este de fapt o istorie a mentalitatii si o cotitura imagologica in perceperea cerului. In acest tablou se observa clar cum se trecere de la Natura la Peisaj. 

Al doilea cant. Pantecul femeii.

Leda si Lebada Paul Peter Rubens Sec XVI
dupa Michelangelo National Gallery London

Femeia canta numai dupa ce a fost lasata grea, insarcinata cu o Lume. Ea canta de fericire ca a devenit fruct al iubirii. Nu tot asa se intampla cu barbatul. El canta pentru a seduce. Barbatul canta numai pana la coit. Si atunci cand plange, tot cant e. El nu plange dorul si cu atat mai putin nu plange femeia. Cand plange, el e usor patetic pentru ca doar imita actul  iubirii. Daca Zeus  se preface in Lebada, o face tocmai pentru a o sensibiliza pe frumoasa Leda. E o viclenie a sarpelui, simbol al masculinitatii. Nu prin forta se cucereste dragostea, ci prin aceeasta viclenie paradisiaca a inocentei, a fecioriei. Prin acest joc al fertilitatii, care e dansul, unde se negociaza pana la moarte, cu sange. 

Barbatul ia forme muieresti tocmai pentru a se strecura in pantecul femeii. El doar intruchipeaza frumosul, ca sarpele Edenic, dar nu e Frumosul. Numai in femeie se implineste iubirea, caci numai ea canta dupa ce a prins rod. Asa apare dorul. Femeia are nevoie de o dezlegare ca sa poata canta iar. Nu-i de mirare ca vaduvia, mai ales in folclorul romanesc, e o conditie a femeii care isi asteapta barbatul sa se intoarca de la razboi. Insa pana nu vede trupul mort, ea coase panza ziua si o desira noaptea. Si iar cantecele de jale si dor. Cand barbatul jeleste o face mereu sub legea imitatiei care ia chipul Lebedei. Cand sufera, atrage maternul. Sufera pentru copilul care a fost o data in pantecele femeii, acolo unde se intoarce cu nesat. Cand e ranit, el cauta mangaierea, ca un sfant intemnitat, hranit de sanul bunavointei. Eu nu cred in nostalgia femeii. Eu cred doar in femei care au fost implinite si femei care nu au fost implinite.

Am avut revelatia acestei negocieri in timp ce eram la opera si ascultam un duet intre barbat si femeie. Ca apoi sa urmeze un trio feminin. Iar la sfarsit, ca o implinire, Pie Jesu. Iata arhetipul fecioarei si al pruncului.O fecioara in care s-a strecurat dragostea Lumii. Iata aceeasi negociere din piesele lui Shakespeare, bineinteles sfarsind in actul iubirii. Femeia se lasa cucerita ca apoi sa cante iubirea. Structura femeii se modifica total, caci ea e datatoare de viata. E o taina aici. Femeia intinerste direct proportional cu numarul copiilor pe care ii poarta in pantece. Intr-un raport egal de forte, barbatul trebuie sa fie frumos, viclean sau puternic. Pasivitatea femeii nu e disimulata. Chiar daca in ziua de azi raportul tinde sa se inverseze. Numai barbatul seduce, sau asa mi se pare firesc in orice cant. De aici si activitatea intelectuala a barbatului, ambitia unei opere.  Femeia e mult mai concreta, mai legata de pamant, canta pentru ca a fost implinita. Barbatul gandeste cum femeia sade. Iar eu, daca am scris acest post, l-am scris numai din ratiuni seducatoare.

"Sufletul meu arde-n iubire ca para!" Mihai Eminescu

Astfel de noapte bogata, cine n-ar da pe ea viata lui toata?

 

Photo:   D.M. 

            Versuri:  Mihai Eminescu

Muzica: G. Zamfir

Asezare D.M.

Da, eu is mai demodat, dau LIKE pentru Eminescu!

Valoare adaugata si valoare intrinseca in creatia artistica

1.Arta are o valoare adaugata si o valoare intrinseca. E o valoare adaugata cand spun ca orele de lucru ale artistului sunt rasplatite peste masura. 20 de milioane de dolari pe o sculptura a lui Brancusi. Cine ar da pe timp de criza atatia bani? Multi investori considera ca e mai sigur sa-si plaseze capitalul in arta decat in banca sau aur. Care e totusi valoare intrinseca a artei? Democratiile traiesc cu valori adaugate. Comunismul marxist ar fi vrut sa plateasca artistul in numarul orelor de lucru petrecute in atelier, ca oricare alt muncitor. Nu stiu cum ar fi definit arta Marx, dar stim sigur ce destin a avut in comunism. 

De ce sa adaugi o valoare prea mare si poate ilicita artei? Astazi publicitatea are un rol important. Noi nu cumparam numai produsul, ci si imaginea lui, marca, brandul in care se investesc sume importante. Ce ramane din arta cand ea nu vede galeriile, cand valoarea ei se rezuma la orele petrecute in atelier si acelea neplatite?

Este cuantificabila valoarea artei? Uneori da, in bani. Dar arta are o valoare simbolica. Fara arta nu se poate trai. Daca e umanista, arta da valoare omului. Daca e spirituala, atunci il face partas la mister si revelatie. Daca e sociala, il motiveaza sa lupte si sa isi dea viata pentru o ideologie. Iata valoarea artei care nu poate fi cuantificata. 

2. Fetisizarea obiectelor. Adaugand o valoare de ambalaj obiectelor noastre, avem impresia ca ele au valoare intrinseca. Se poate si fara BMW de ultima generatie. Se poate si fara haine de firma. Se poate si fara Coca-Cola. Se poate. Prin fetisizarea obiectelor dovedim de fapt ca noi nu traim in lumea reala, ci intr-o lume a imaginii. Cu alte cuvinte, traim intr-o lume artistica si iluzorie. Lumea are nevoie de o semnificatie. Ca om de publicitate trebuie sa investesti in imaginea brandului. Peste tot traim din valori adaugate care da, sunt iluzii. Dar se poate trai fara iluzii? Se poate trai fara arta? 

Dupa parerea mea arta e doar un mijloc. Noi nu facem arta ca sa devenim artisti. Vai, ce tragica betie...Sa mori artist e cel mai trist lucru. Mori de regula singur si neinteles nici de tine nici de lume. Finalitatea artei e de fapt absenta intrebarilor. Don Quijote moare ca un simplu om, nu ca un artist, nu ca un poet, aprope ca un sfant. E o intoarcere de la subiect la obiect. E un drum reversibil. Nu mai conteaza atat de mult valoarea adaugata, recunoasterea sociala, ambalajul, forma sub care vine arta, ci conteaza exercitiul pe cale. 

Ce inseamna creatie fara valoare adaugata? Actul creator devine rugaciune, devine ritual. Da, arta se ritualizeaza si cripteaza tot acel manunchi de semnificatii intr-un simplu ritual. Caci ritualul, daca ne gandim, el e de fapt prezentul, e primordialul. E magie. Lume artistului prin ritual (care poate fi ritualul de a picta, sau de a citi) devine magica. Niciodata o lume iluzorie. 

Iata dar: arta e o iluzie al carui scop ultim e realitatea. Cum teatrul este arta de a fi prezent, si numai actorul poate experimenta acest sentiment. Cum dansul e arta de a fi in corpul tau. Cum numai apicultorul cunoaste placerea de a scoate ramele pline cu miere din stup, ci nu cel care se bucura de miere. Toti trebuie a fim artisti in ceea ce facem. Arta e lucrul bine facut. Arta devine astfel mestesug si tehnica. Dumnezeu s-a uitat la creatia sa si a vazut ca toate lucrurile erau bune.

Cand Cerul s-a facut Albastru. Istoria peisajelor

Peisaj, D.M. 

Nu stiu daca o data cu deprinderea mersului biped omul a ridicat capul si a vazut cerul. Poate cand Dumnezeu a despartit apele de sus de apele de jos. Nu ma intereseaza discutia reiterata de secole, intre subiectivism si obiectivism, intre naturalism si realism, intre limbajul oglinda si limbajul actiune si asa mai departe. Poate ca o data cu experimentele care s-au facut cu maimute si delfini, animale capabile sa isi recunoasca chipul in oglinda, identitatea. Poate la10 luni copilul isi da seama ca  e diferit de mama lui si recunoaste in oglinda chipul sau. Cert este ca in viata fiecarui individ exista un moment in care Cerul devine  albastru. 

Eu aleg aici un moment arbitrar in viata omului. Se poate ca toata viata sa fi trait sub cer si sa ignore un lucru atat de banal ca legea gravitatiei, sau ca lumina, sau ca albastrul cerului. Asa cum apare absurdul pentru Camus, dintr-o data omului i se deschid ochii si vede cerul. E o cadere in timp. Un salt in existenta. E momentul in care omul iese din apa plin de mal si de alge si de sare. E momentul in care omul ia cunostinta de Eul sau. E momentul din zi in care Adam si Eva musca din mar. 

Cand cerul se face albastru, apar acolo si artistul, si scriitorul,  si filozoful, si cercetatorul ca sa ia cunostinta de ei insisi. De fapt cerul e oglindire, oglindirea propriei imagini, caci oglinda nu contine nimic si nici Eul. Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, urmeaza si intrebarea cugetatoare pe care si-o pune Psalmistul David (ps.8): Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?

Cand ne dam seama ca cerul e albastru apare spaima ca noi suntem sau am putea fi ceva. Cand ne dam seama ca cerul e albastru, atunci devenim ceva mai mici. Senzatia e urmatoarea: cu cat incercam sa cunoastem lumea obiectiva, sa ne cunoastem pe noi, cu atat cerul se departeaza de noi. Si cercetatorul se cauta pe sine, numai ca se cauta in obiecte, de aceea nu poate gasi decat infinitul, absurdul existentei, golul launtric. Cerul se departeaza la milioane de ani lumina, universul e in plina expansiune. Cine suntem noi, ridicam disperati mainile spre cer si strigam, Elohim, Elohim, tu ai zburat ca pasarea din mainile noastre. 

Cand Cerul se face albastru, cand ceata se ridica, atunci apare si peisajul. Nu-i de mirare ca romanticii descopera peisajul in oglinda. Romanticii dintr-o data isi dau seama ca se afla pe varful unui munte, ce priveliste! Pentru romantici Eul e un izvor nesecat de inspiratie, tenebrele lor si mai ales subiectivismul. Instinctiv, ei se intorc la origini, insa fara a intelege de ce. 

E artistul un existentialist? Aici ar trebui sa impart arta in doua mari capitole. Arta care reface legatura unui Eu ratacit cu Lumea si arta lipsita de marile intrebari. In adevar, primul capitol ii da omului un destin eroic. In primul caz arta devine experiment, cunoastere pozitiva, psihologie, (cata psihologie nu e in arta), pe cand in al doilea caz, arta se numeste experienta sinelui, traire, prezent, fiinta.

Trebuie sa marturisesc, filozofia mea latenta si poate eroarea de gandire e ca vreau sa-l fac pe om fericit cu orice pret. O alta frica, total opusa celei dintai, e aceea de a afla in specificul omului tot ceea ce il diferentiaza de animal (eroare darwinista si falsa problema de dupa). Imi veti spune ca nu am dreptul sa  il redau pe om naturii, oricata siguranta ar fi aflat la sanul mamei sale.

A treia frica: o data ce omul se intoarce de la a exista la a fi, (de la existenta la fiinta) nu mai traieste la intensitate maxima umbrele, negativul sau. Ultima obiectie, cum poate fi specificul omului varsta primordiala, copilaria ("pana nu veti fi ca niste copii"). Reducand totul la absurd, imi dau seama  ca specificitatea omului nu e data nici de arta, nici de homo religiosus, nici de existenta lui, si nici de asemanarea/diferenta lui de animal si mai putin de constientizarea cerului.

Poate ca omul nu cauta fercirea (in adevar, fericirea e prea putin), ci cauta sa se oglineasca, isi cauta Sinele ratacit printre galaxii de atomi si electroni. Se spune ca tristetea e o conditie sine qua non pentru artist. Caci descoperirea cerului inseamna si consitentizarea propriei tristeti, a vidului. Eu cred ca omul nu apare o data cu contemplarea cerului. E posibil sa fii artist si cand impletesti scaune de rachita. Arta de a trai sa fie doar o arta decorativa? Nu Incerc sa conciliez omul. Unde este omul fara umbrele sale, caci sunt atat de seducatoare? Ce se intampla cu omul cand nu mai exista? El se afla, el se afla.

Intr-o Lume fericita, daca am pierde acel tablou de Velasquez si orice urma in care omul e rastignit, cine ar mai cunoaste Omul deplin, adica binele si raul? Pierderea asta e grea si nu poate avea decat un impact cosmic. In aceeasi masura inseamna moarte si despartire (Eli, Eli, lama sabachtani!). Nici un artist nu vrea sa se desparta de Eul sau, pentru ca asta doare...Insa, vesnicia, ca si arta, cere acest sacrificiu, aceasta rastignire si aceasta nastere din nou. Pentru ca oricat de revoltati am fi, adevarul e ca omul acesta moare si o data cu el si marea arta.

Nu stiu care a fost momentul caderii in existenta, punctul in care pentru om cerul s-a facut albastru. Dar stiu cum a fost la mine, caci n-am cum sa uit acea noapte polara in care tata ma ducea in brate la asistenta de la bloc, prin nameti, ca sa imi faca tratament pentru raceala. In acea noapte cerul era mai transparent ca oricand. Si stelele straluceau parca taios ca niste linguri de argint, ca niste sabii ascutite. Pentru ca am trecut pe langa vecina, iar la poarta era un capac de la un sicriu de numai un metru. Atunci apare intrebarea care se urneste din nimic ca un bulgare de zapada: Cine sunt eu in toata povestea asta?

Despre adevarul artistic

Muza lui Constantin Brancusi

O sa scriu putin. Nu mult. O observatie si o completare.Adevarul artistic tine de arta ca forma de cunoastere, de partea in care atribui artei mai mult decat prevede simtul comun. Adica partea oculta sau spirituala. Hmmm lucruri de care numai demodatii se mai entuziasmeaza, cei care cred ca arta e o forma religioasa, un mod de a trai. De fapt acei romantici care inca supraevalueaza importanta artei. Ma rog, daca e un inceput de paranoia sau o stare de normalitate, nu eu sunt in masura sa decid. Am facut greseala sa cred ca numai cei care se regasesc pot face arta mare. M-am inselat. Si o sa vedeti de ce.

Asadar, am observat ca indiferent de starea psihologica in care artistul creaza, el isi cauta esenta. E un proces de revelare a ideolectului (pentru cel care priveste) si al Sinelui pentru cel care creaza. De ce spun asta? Pentru ca in om se afla o esenta pusa si nu dobandita. Numai Eul reprezinta acea cunoastere progresiva, care poate fi dobandita o data cu evolutia sociala/artistica a creatorului. Adica tot ce se poate perfectiona, tot ce tine de mediu, de spiritul vremii in care creaza. Dar Sinele, ceea ce il face pe om sa fie unic si totusi universal, el e acolo de cand lumea. Cred ca nu starea psihologica defineste arta, ci gradul de sinceritate. De-aceea artistii nu sunt ne-aparat niste oameni normali. Artistii de azi au impresia ca Eul e un izvor nesecat de inspiratie. Nu degeaba a devenit sinonimic a fi artist cu a fi egocentric. Aici ar fi de discutat pe marginea lui Salvador Dali. Dar poate cu alt post.

Nu putem sa judecam arta dupa persoana. Pentru ca artistul, la nivel intuitiv, la nivel verbal (scriitorul) isi poate recunoaste Sinele si totusi sa nu traiasca conform cu Sine. Deci, artistul poate sa fie prins in aceasta contradictie fara sa isi dea seama ca are cheia implinirii. Insa mai sunt si acei artisti care se identifica cu arta lor pana la absenta ei. Pana acolo incat nu mai se distinge omul de personaj. De exemplu Don Qujote, el traieste artistic. Dupa parerea mea, artistul cauta de fapt finalitata artei, absenta intrebarilor. Intuitiv, da, toti au aceasta resursa in ei. Insa putini traiesc artistic. Viata nu mai poate fi separata de arta

Biografia lui Brancusi e insai arta lui. Brancusi ajunge la perfectiune, slefuieste pana acolo incat nu mai are nevoie sa adauge sau sa scoata nimic. E suficient Siesi. Caci nu pentru ochi e facuta arta lui Brancusi, ci pentru simturi. Nu pentru a fi privita, ci pentru a fi atinsa. Inchizi ochii si simti. Muza lui Brancusi parca a fost scoasa din ape. Un alt exemplu a fost Iisus. El nu a scris, nu a pictat, dar a trait artistic. Daca ar fi fost o poveste, ce autor! Sa-si rastigneasca personajul...

Istoria Peisajelor. Orizontul spatial.

Photo David M. "Aici este poarta Cerului"

Ca sa fii fericit, trebuie ca orizontul spatial sa se suprapuna peste peisaj . Undeva intre orizontul spatial si peisaj apare dorul ca o eterna intoarcere. Dorul inseamna intoarcerea la un timp mitic in care omul traia atat in peisaj cat si in orizont. Dorul e singurul cuvant incarcat cu toata spiritualitatea locului. E mai mult decat peisaj, pentru ca rusul viseaza stepe, romanul picior de plai, iar tibetanii sunt sigur ca viseaza Tibetul. Vezi Lucian Blaga, Orizont si Stil. 

Omul traieste, dar traieste in afara granitelor lui spirituale, intr-o tara de emigrati. El viseaza la un peisaj civilizat (iar prin civilizat inteleg aliniat, geometric asemeni caselor din Uk), la un peisaj marketizat, la un peisaj asemeni pozelor digitale, dar care nu se suprapune peste orizontul lui spatial. Profesoarele mele de engleza visau sa ia ceaiul de la ora 5 si se emotionau la auzul cestilor. Peisajul poate fi dezolant. Ca si saracia, el insa reflecta o stare de spirit, asa cum ploile de toamna aduc nostalgia. 

N-am auzit pe nimeni spunand "mi-e dor de America pentru ca acolo e frumos, pentru ca acolo se mananca bine si pentru ca benzina e mai ieftina". Dorul nu se confunda cu dorinta. Dorintele sunt insa pentru cei care traiesc in tara cu gandul la un alt peisaj. Mai mult de-atat, dorul nu e nostalgie. Caci poti fi nostalgic dupa stradutele pavate si inguste din Florenta pe care le-ai cutreierat cu bicicleta intr-o vara, si iti aduci aminte cu placere pentru ca acolo te-ai indragostit de o fata. Insa limbajul tau contradictoriu spune "mi-e dor de Florenta", pentru ca in dor intra orice chiar si nostalgia. Iata dar de ce dorul e ceva mai mult decat nostalgie sau dorinta...Dorul e propriul destin spiritual. 

Sa traiesti atat in peisaj cat si in orizontul spatial inseamna sa fii statornic. Omul statornic e omul care niciodata nu a emigrat in afara spiritualitatii sale. Inima lui e acolo, bate o data cu vesnicia. Cand iesi din orizontul spatial e ca si cum ai face un salt ontologic, adica "ti se deshid ochii". Vezi peisajul, vezi tot ceea ce e real, dezolant peisaj de toamna, incepi sa compari, sa nu te mai multumesti cu locul tau, sa te framante intrebarile si sa visezi la o lume mai buna, simetrica, civilizata poate...Cand iesi din orizontul spatial (adica din natura) atunci Cerul se ridica si norii nu mai sunt atat de aproape, s-a rupt ceva in tine, legatura cu pamantul. E ca invazia omului civilizat intr-un trib secular, un virus.

In posturile cu privire la Istoria Peisajelor am observat ca de aproape 500 de ani omul tot iese din Natura (caci asta e orizontul) si intra in peisaj. Intra in superlative, in cele mai/cel mai frumos joc de lumini si umbre, intr-o scenografie, intr-o idee, un vanator de peisaje rare, un explorator. 

De unde acest interes fotografic pentru zonele mahalalelor, pentru zonele defavorizate ale lumii (atunci cand nu au un caracter soical) sau pentru rustic? Din acea nostalgie a persistentei si a intoarcerii. Omu simte ca acolo se afla ceva ce nu poate asimila, ii scapa comprehensiunii. Ar vrea sa afle secretul acelor oameni, sa intelega cum se coace painea, sa puna mana pe lut, sa invarte cu piciorul roata olarului. Un explorator e un om care a pierdut statornicia, dar care instinctiv se intoarce la resursele sale, acolo de unde a plecat. Iata mitul eternei intoarceri. Iar astazi, prin arta, inca ne intoarcem la un vis, la acel orizont spatial in care timpul se inmoaie ca ceasurile lui Dali. Nu intamplator muti pleaca in regasirea lor. O calatorie ii aduce inapoi acasa. O calatorie face cat o terapie pentru omul decazut. 

Sa traiesti in orizontul tau spatial, nu inseamna sa te retragi din lume. Ah, nu... Sa traiesti in orizontul tau spatial inseamna sa fii impacat cu peisajul din strada, sa fii impacat cu tara ta, sa fii impacat cu anotimpul tau, sa fii impacat cu conditia ta. Poti trai la bloc intr-o garsoniera de 4 metrii patrati si sa fii in propriul tau orizont spatial, cum prea bine poate fi un cioban pe dealul Chiciura de la poalele muntelui Ghitu. Bineinteles, acest lucru nu e atat de usor, caci altfel am fi o lume de fericiti. De ce nu e atat de usor? Pentru ca orizontul spatial e inconstient, pentru ca omul nu stie ce-l face fericit, si nu stie de lucrurile cu adevarat importante pentru el. Da...este un drum lung pana la regasire. Uneori trece prin manastiri, alte ori rataceste prin tari straine, sau poate...niciodata. E tragic cum poti trai o viata de om si sa nu fii in "apele tale", adica in orizontul tau spatial.