Traire si creatie artistica

Marina Abramovic reintalneste pe Ulay

Trairea in masura in care ii e recunoscut rolul dobandeste un statut ontologic important. Ca baza este conceptul de viata. Viata genereaza trairi. Cunoasterea nu este doar de tip rational. O gandire in care tot ce tine de viata, de corporal o data cu descoperirea 'celuilalt". E un mod de cunoastere intuitiv. Trairea devine temei pentru orice cunoastere. Trairea este implicata in orice cunostere, inclusiv in cunoasterea riguroasa. 

La Husser gasim o continuare. Experienta trairii este gnoseologica. Husser remarca faptul ca viata se opune oricarui concept, viata nu poate fi conceptualizata deoarece ea e un flux si este foarte bogata. Pe aceeasi directie la Bergson avem o alta idee si anume, constiinta este o unitate neseparata intre triarire si conceptualizare, gandire abstracta. Viul cuprinde intregul intr-o unitate, intr-un continuu. Relatia dintre viata si traire nu e un raport intre general si particular, ci trairea se afla in relatie nemijlocita cu viata, cu intregul. Cu alte cuvinte, tririle mele nu sunt simple manifestari de moment, ele sunt determinate de propria mea fiinta.

Trairea estetica este un caz special al trairii ca o modalitate esentiala. Opera de arta trebuie sa se bazeze pe traire si ea trebuie sa genereze o arta a trairii. Expresionismul este o arta a trairii. Ideea e de a vedea daca elementul trairii este prezentul.

Fenomenlogia Perceptiei,(Maurice Merleau-Ponty), in perceptie e cuprinsa lume. Perceptia nu se rezuma la senzorial.  Perceptia e data prin corp. Organele senzoriale sunt somatice. Corpul ma ajuta pe mine ca fiinta umana sa percep Lumea intr-un anumit fel. Rolul corpului in perceptie este fundamental. Suntem determinati sa avem un anumit tip de perceptie in functie de structura corpului. Nu ar exista spatiul pentru om daca nu as avea corp. O entitate non-corporala ar construi altfel sau poate nu ar avea nevoie de spatiu si timp. Corpul insusi este un spatiu expresiv. Ce simteam atunci cand...s-a intamplat acel eveniment. Corpul devine posibilitatea noastra de a avea o Lume. 

O cunoastre a cogitoului si o cunoastere intutiva si nemijlocita care aprtine corpului. In acest context apare arta ca Performance. O arta a trairii. Sa ne gandim la primul mare Performer, care a murit crucificat. Ce arta!! Mai mult, o arta care s-a vrut expusa in public, in piata, o arta vie si efemera prin perisabilitatea si alteritatea ei, asa cum trebuie sa fie un performance. Bine, pana atunci au fost si altii, insa nimeni nu a ridicat atat de mult viata la rang de arta. Sa traiesti artistic! Dintre cei multi il amintesc pe cinicul Diogene. Nu saluta el cu reverenta toate statuile? Si nu isi facuse el locuinta intr-un butoi? Apoi chiar si un stoic precum Marcus Aurelius. Iar mai spre noi, un Cervantes prin Don Quijote de la Mancha.  Dar si Van Gogh, dar si Frida Kahlo,  traiau un performance, caci fiecare creatie era o traire puternica.

In zilele noastre, cel mai interesant artist, dupa parerea mea, este Marina Abramovic. Performance-ul ei a fost insasi viata pe care a trait-o. Cei care ii cunosc povestea de dagoste dintre ea si Ulay, partenerul ei de scena, sigur stiu la ce ma refer. Dupa multi ani in care a evoluat singura, Maria si-a gasit un partener de scena. Au ajuns sa se cunoasca si sa exploreze corpul impreuna. Dupa 8 ani de performance, el devenise ea si ea devenise el, iar aceasta cunoastere era amenintata de chiar scopul ei. Asadar au ales sa se desparta alergand unul spre altul, el la capatul Zidului Chinezesc, ea in cealalta parte. S-au intalnit undeva la mijloc, s-au privit si si-au continuat drumurile separat fara sa se mai intalneasca.. Dupa mai bine de 20 de ani, iata ca s-au reintalnit la un performance al ei. Emotia a fost puternica, pentru ca nu se astepta. Cred ca rar ne este dat sa vedem, dar sa traim? o intanlire autentica cu celalalt. Clik Aici pentru video.

Note: curs prof. Maria Pop,  Richard Shusterman. Wilhelm Dilthey  Traire si Creatie Poetica. Univers 1980.

post-art

14cu21

Cu fiecare noua miscare, arta este o revolta impotriva canoanelor. Post-arta este o rebeliune impotriva artei insasi. Curentul pare a fi o miscae noua si in formare, asadar sunt putini artisti care s-au alaturat acestui concept pe principiu piata este libera, iar oferta este mai mare ca cererea. Post-artistilor le pasa de arta trecuta la fel de mult ca viitorul artei. Adica zero. Cu atat mai putin le pasa de ceea ce inseamna valoare adaugata pe piata de arta: “We are not starving, profit is not the point” sunstin ei. Este o arta a negatiei mai de graba de cat a afirmatiei” Blak is not a color, is a world”.  Post-art considera ca arta e moarta, de aceea ei sunt singuri artisti. Pentru post-artisti, nimic nu este adevarat. Totul este propaganda, chiar si poezia. Se opun  ideii de drept de autor. Iata un mod de a fi. The Post-Art Poets have a strict media blackout policy. our positions are clear. there is nothing else to say.

Revenid la 14 cu 21, numele fisierului sub care mi s-a trimis sa comentez aceasta lucrare, pot spune ca unele influente Dada inca sunt prezente. Se sterg grantiele dintre poezie si arta pe de o parte si matematica si stiintele exacte de partea cealalta. Pe un fond al unor tabele, cifre, calcule de contabil, cu numere si probabilitati, apare chipul unei femei. Umbra obrazului vine sa clasicizeze imaginea ducandu-ne cu gandul la o statuie antica din marmura. Insa in contrast cu compozitia, chipul pastreaza indicile nelinistii: se incrunta! Nu este apolinic, ci dionisiac. Este insasi natura post-artului, negatia. Este o arta care isi cauta identitatea, intre pop-art si dada, de stanga, impotriva capitalismului si a consumerismului.

Iata dar, fata se incrunta, pentru ca desi este aplecata spre gandire, spre meditatie, prin pozitia corpului, are in spate acesta realitatea a cifrelor, a tabelelor, realitatea de zi cu zi. Femeia este supusa acestei corovezi zilnice, de a calcula, de a gandi, de a isi folosi mintea. Este un conflict interior, intre tipul gandire si tipul simtire, intre arta si provocarile vietii. Tipul gandire este reperezentat de calcule, si de succes, iar tipul simtire este simbolizat prin femeie. Post-artistul a ales calea usoara, calea negatiei, calea regresului la un timp in care nu era nici/nici. Post-Art este 0%, dupa cum spun chiar ei. Post-art pleaca de la mesaje simple, de la liste de cumparaturi pana la adnotari lipite pe zidul de la birou. Din punctul asta de vedre este o forma de Mail-art.

Dincolo de acest manifest in care se incadreaza post-arta, in aceasta lucrarae se vorbeste despre conditia femeii ca artist in zilele noastre. Dupa parerea mea, conditia femeii ca artist nu s-a schimbat, pentru ca ontologic femeia nu s-a schimbat. Sigur, societatea are ritmul ei, insa timpul biologic al femeii, al mutatiilor psihologice nu se schimba asa usor de la o generatie la alta. Cred, si e doar o parere, ca tipul gandire nu este caracteristic femeilor. Femeia este tipul intuitie, caci ea trebuie sa ia deciziile cele mai bune in timpul cel mai scurt. Iar asta priveste supravietuirea ei intr-o lume destul de agresiva.

Agresivitatea pentru femeie este si agesivitate soft pe care singura si-a dorit-o, ca fiind un drept si statut castigat. Agresivitatea soft inseamna sa lucreze cot la cot cu baratul, sa creeze, sa calculeze, sa lupte de ce nu cu arma in mana. Sigur ca nu e cu nimic mai prejos din punct de vedere al aptitudinilor. Insa trebuie sa-si asume la pachet si nelinistea creatoare, care iata, aici apare sub forma unei incruntari si incrancenari. Apoi, aceasta violenta soft nu priveste doar femeia, ci intreaga noasta societate, de la clasele primare pana la cei 6 ani de facultate pentru studentele de la medicina. Sau poate la ASE, unde chiar va avea de impartit viata intre calcule si maternitate.

Nu orice trauma si provocare este sociala. Insa post-art prin manifestul impotriva a orice, este un fel de a spune ca ceva se schimba . Si o spune intr-un mod foarte ingenios. O fi greu, o fi usor, nu stiu. Cert este ca nimic nu se pierde fara sa se castige.  Si viceversa. Daca va uitati mai sus la imagine, veti observa ca nu intamplator femeia imbraca haine de sec XIX si poarta o coafura impletita, in stilul clasei muncitoare din manufacturile de dupa revolutia industriala. Este clar un indice al unei noi conditii. Sigur, va trebui sa ne adaptam si sa vedem in ceea ce am pierdut, o noau cucerire pe culmile progresului.

Metropolis 1927

1. 
   
2. 
   
3. Filmul apare in Ianuarie 1927, Germania, regizat de Fritz Lang. Criticii spun ca se incadreaza in curentul expresionist. Mie mi se pare mai de graba cubist, futurist. Ca realizare, efecte speciale, primeste un 10. Veti fi uimiti, ca si mine, ca 1927 sa se realizeze asa ceva. 

Incepe bine. Ca idee, omul masina, omul care nu face legatura intre minte si mana. Cu toate ca are idei indraznete pentru acea perioada, filmul dezamageste pe alocuri. Nu pot sa nu vad in el influente Marxiste. Clasa muncitoare reprezentata de maini si clasa conducatoare, de minte. Pana la urma isi dau mana. In al doilea rand chiar idei fasciste. Maria este clonata de un fizician/inginer evreu sub Steaua lui David, care este asociata cu maleficul. 

Am zis ca incepe bine pentru ca pune in discutie ideea de om care munceste si nu gandeste. Nu ca nu ar avea capacitatea sa o fac, ci nu mai are timp. Vine de la lucru extenuat. Se transforma in zombie. In ciuda celor amintite, mesajul de mediere este unul impaciuitor, intre minte si mana de lucru trebuie sa primeze inima. Asadar, cu toate ca anumite idei ale acelor vremuri au fost depasite, a ramas mesajul central care este valabil si azi intr-o societate puternic industrializata.

Ce anticipeaza in mod uimitor filmul Metropolis este dezastrul din al Doilea Razboi mondial. Oarecum inconstient, exprima framantarile acelor vremuri, date de mitul Eroului Salvator, intruchipat de aceasta data de o femeie. Masinaria aceasta care este pusa in functiune, si care ca metafora functioneaza ca un ceas elvetian, este Germania. Ea va functiona exact ca o masina de ucis in cel de-al doilea razboi Mondial. Scena cu care se deschide filmul si care va anticipa dezastrul. Sute, mii de muncitori vor pieri in aburi, in camerele de gazare. 

Concluzia este evidenta: Intre mana si minte trebuie sa fie un mediator, inima. Pana la urma nu regimul, nu ideea comunismului a fost gresita, ci ughiul. Sa pui categoria inaintea omului este mereu gresit. Interesul national pentru libertatea individuala. Eficienta pentru a justifica poluarea cu cianuri. Pragmatismul pentru ca poate fi cuantificat. PIB-ul unei tari pentru corelat cu Cea mai Fericita Tara.

Wassily Kandinsky. Arta abstracta intre muzica si matematica.

Cand am vizitat prima data Madridul, am trecut si pe la Reina Sofia. Eram cu fratimio. Facuse poze langa un scaun in perete. La un moment dat vede un tablou caruia i se oferise un spatiu generos intr-un loc destu de scump, tinand cont de pretul pietei imobiliare. Un patrat negru intr-un patrat alb. Ma intreaba, ce inseamna asta? Pai cum sa-ti zic eu, am inceput eu sa gesticulez, ca unul care vorbeste intr-o limba necunoscuta, vezi tu, asta e arta. Arta abstracta!

Bineinteles ca nu l-am convins. Arta abstracta e ca gandirea abstracta. In liceu am incercat si eu sa invat limbajul de programare C++, doar eram la informatica intensiv. Mi-am dat seama ca n-am cap si nici imaginatie pentru o gandire atat de abstracta. Nu intelegeam cum se poate sa transformi pe 1 si 0 in actiune. Nu mi-am dat seama de unu singur, ci in urma unor discutii in cercul de Filosofie a Culturii si Istorie a Artei, ca de fapt arta abstracta este o gandire rationala. Apoi am dat si de cartea lui Kandinsky, despre arta abstracta, el inusi pictor abstract. 

Kandinsky teoretizeaza arta lui, pleacand de la teoria punctului. Multi din colegi, au ramas extaziati in fata unei asa revelatii. In speial cei care au nevoie de o ratiune pentru a intelege, ci nu de intuitie. Nu am fost mirat sa constat ca filosofii tin de tipul gandire, ci nu de tipul inutitie. Insa Kadinsky? el e artist. Deci, el pleaca de la punct (un fel de teorie a lui Plotin cu unul) si sustine ca asa apare arta abstracta. In punct exista forte, cat si in afara lui. Planul este foarte important. Planul actioneaza si el, prin nonactiune. In fine, cine vrea sa se aventureze in gandirea unui artist(matematician?), cartea e interesanta. 

Am stat si m-am agndit, oare ce fel de interpretare este asta? Clar una feneomenologica. A fost mai intai teoria sau mai intai punctul? Cine apare primul. Aceeasi intrebare, oul sau gaina? Caci fara gandire, nu apare punctul. Si atunci discursul artei abstracte este un discurs al propriei gandiri. El nu aduce nimic nou. Cercul hermeneutic se inchide, in masura in care gandirea se reflecta pe sine in opera de arta. 

Cine ar fi crezut ca arta abstracta e lipsita de referentialitate? Din contra, conteaza foarte mult locul, spatiul, liniile punctele, culorile. Cred ca abia aici ar fi vorba de ceea ce scapa gandirii. Caci, rolul unei opere de arta nu este de a fi interpretata. Din punct de vedere fenomonologic, da, observatorul poate interveni in creatia artistica, prin faptul ca o interpretare este o noua creatie, o noua reasezare a punctelor si liniilor.

Am sa folosesc gandirea lui Kandinsky pentru a interpreta acest tablou. Observam linii frante, unghiuri si puncte, culori si curbe. Observam triunghiul din planul de jos. Diagonala ce imparte planul, si ii da un sens unic. Spatiile libere sunt importante si ele, pentru ca ele dau fortele, actiunea si reactiunea. Centrul este clar, punctul de gravitatie spre care tind elementele. Vedeti, insasi limbajul este unul specific cand vrem sa analizam o opera abstracta. Este un limbaj imprumutat din muzica si matematica. 

Triunghuiul este orientat in partea stanga a planului, jos. Linia de forta vine de sus, iar elemenele se concentreaza spre iesire. Culoarea albastra este o culoare rece, o culoare pesimista. Dar este echilibrata cu rosu, si cu triunghiuri insa orientate tot in jos. Curbele sunt mereu facute sa inchida cercul. Punctele sunt inchise sau deschise. Punctele deschise sunt cele care ar putea sa apara, sa explodeze ca o supernova. Punctele inchise sunt incercuite. Chiar daca elementele tind toate spre coltul de jos in stanga, exista si linii curbe care il orienteaza in sus.

Per totala, acest tablou exprima pesimism. Atat culoarea albastra cat si triunghiul. Totul este orientat in jos. Insa exista si momente de optimism, linii care vor sa iasa din aceasta putere de a atrage obiecte intr-o gaura neagra. Insa perspectiva si optimismuls e afla toate in partea dreapta sus a planului. In cealalta parte, adica spre trecut, de unde vine si diagonala, orice cale de intoarcere este ireversibila. Semicercul se inchide. Cu alte cuvinte, nu te mai poti intoarce. Timpul si sensul timpului este ingrosat de o diagonala neagra.

Cam asa decurge o interpretare fenomenologica a artei. Este atat tabloul cat si cel care priveste. El inchide cercul. El participa cu gandirea la creatie si interpretare. El aseaza elementele. Bine, dupa anumite reguli. Cu siguranta ca un bun psihoterapeut ar putea sa descifreze starea de spirit in care a fost creat acest tablou, fara sa stie macar cheia de intepretare artistica. 

Arta abstracta este o arta a muzicii. O arta a punctului si contrapunctului. O arta a afirmarii si a tacerii. Alterneaza 1 cu 0. Si muzica poate fi pusa pe note. Daca vei asculta Tocata lui Bach in Re minor, si ficare nota va avea o culoare, fiecare ton, fiecare masura, vei observa nici mai mult nici mai putin decat un tablou abstract. 

Este o gandire esoterica. O gandire care ii fascina si pe renascentisti, in folosirea acelor simboluri. Insa aceste simboluri, puncte linii, directii, sunt doar niste semne. Cand dispare contextul cultural, el nu va mai avea sens. Dar ce arta depaseste contextul? Intr-adevar, arta este si o placere a mintii, nu doar a senzorialului. Iar arta abstracta, e mai de graba o arta elitista, exclusivista. Nu este pentru oricine. Fiecare artist isi creaza propriul limbaj/stil, insa contextul ramane. 

Personal cred ca exista simboluri dincolo de semne. Sunt acele simboluri universale. Dar arta abstracta tine mai mult de arta ca forma de comunicare. Este un limbaj ca oricare altul. Nu stiu daca as pefera chipul unei Madone intr-o sala de asteptare, sau acest tablou. Da, cu siguranta, Madona isi are locul in Biserica, iar Kadinski in holul unei multinationale, la departamentul HR,daca tot ma duc la un interviu sa stiu pe ce lume sunt!

Convalescenta

Madona lui Filippo, priveste catre prunci

Cautam Steaua lui David sa o pun la gat, si am dat peste Fecioara lui Filipo Lippi. Si sa mai zici tu sa nu cred in semne! La Conacacul din Busteni, ma privea din tablou in sufrageria lui Matu'. Iar noi, noi fumam ceva misto. Paharele erau goale, invitatii adormiti, placa inca se mai invartea pe aceeasi frecventa. 

Si atunci, dar atunci...atunci ma apuca un dor. Un dor nebun de tine. Las' sa se sparga pharele, las' sa cada guvernul, poa' sa vina potopul, in mine e calmul de dupa cand nu mai conteaza daca sunt sau esti. E bine ca la fiecare petrecere o Fecioara sa ne vegheze. E bine ca la fiecare petrecere sa imi aduca aminte de inima mea. E bine ca la fiecare petrecere o fecioara sa vegheze la fericirea noastra. Filippo Lippi imi aduce aminte de tine.  Daca asta inseamna regres la un timp ludic, atunci acopera-mi ochii cu palmele tale. Sa nu ma pui niciodata sa ghicesc ca prima data: sigur ca Filippo Lippi! 

Botticelli isi are anotimpurile lui, tristetile lui, fecioarele si madonele lui. Dar aici e vorba de Filippo. Aici nu ma poti prinde. Eu recunosc o madona dintr-o mie, o mie si plus una. Ea priveste altfel, ea atinge altfel, ea isi accepta altfel pantecul. Aici nu ma pot insela. De-aia n-are rost sa iti spun mai mult. Tu nu intelegi ca madonele lui Botticeli inca n-au copii? Sa ti-o zic pe-aia dreapta, sunt frumoase, dar sunt sterpe. Uita-te la sprancene, si-ai sa te convingi daca pe mine nu ma crezi. Uite gura,buzele, lobul urechii, nasul...

Mai ales esarfa din cap. Hahaa, sa nu zici ca si-o da jos si i-o pune la gat. Hai, acu du-te la rabzoi. Cum, asa? cu o esarfa atat de fina legata la gat? Iubito, ai o parerea irealista despre razboi. Copiii nu se nasc pentru a se trezi dimineata. Hai, du-te! o sa te astept, asa mi-ai zis. Pe naiba...La razboi cu esarfa ta din par...Mai bine ma intorc plangand in bratele tale...Mai bine fug de pe cruce. O sa te trezesti cu mine la usa la miezul noptii.

Imagini ale puterii

Iustinian. 548 Mozaic San Vitale, la Ravenna

Imaginea asta ma duce cu gandul la campaniile politicienilor nostri, ca tot vin alegerile. Iese Staff-ul in centru cu viitorul presedinte. In jurul lui frumos aliniati, de la importanta lor descrescator, in stanga si dreapta. Camerele de filmat, si microfonul. Mesajul e clar. Nu suntem singuri, avem alaturi de noi, in drepata poate poporul, in stanga poate specialistii. E adevarat ca astazi specialistii, acest mit al specialistului, a luat locul clericilor de alta data. In ambele cazuri ei "aduceau pacea, prevestau crizele si bunastare, prosperitate". Specialistii vor salva lumea de la inundatii si de la catastrofe naturale, si de la criza petrolului. Specialistii vor gasi scuze pentru o deprsiune economica. 

Iustinian nu doar ca vine pe un gol de putere (nu mai e Cezar), dar profita de noua zeitate care si ea venea pe un fond mai vechi. Imperiul sufera din cauza ruperii in doua. O miscare foarte ingenioasa. Iustinian se floseste de un transfer de imagine, de la divinitate la Imparat, ca institutie. Mai mult, aceast mozaic de la Ravenna, se umple de semnificatie prin tot ceea ce inseamana imaginarul colectiv. Sunt sigur ca au fost destui scandalizati de curajul lui Iustinian. Insa pentru mase, pentru popor, care cunosteau bine codul acelei vremi, asta inseamna un Imparat cu puteri absolutiste. El preia rolul de inlocuitor al lui Dumnezeu pe Pamant. Sau daca nu cel putin pe al lui Petru, caci imparatul e ctitor de biserici si el detine cheia. Ca si astazi, politicienii inagureaza, scoli, spitale, autostrazi, piste pentru biciclisti, parcuri pentru toata lumea, si multe alte lucruri bune. Iata, ca si politicienii in campanie, si Imparatul Iustinian este sustinut in spate de Fapte, adica de arhitectura, adica de biserica pe care consolidat-o. 

Oamenii simpli intelegeau codul, stiau sa citeasca un mozaic sau o pictura. Nu aveau nevoie de Istoria Artei sau cunostinte prea bogate. Vestimentatia imparatului insemana un cod. Vestimentatia clericilor. Astazi nu oricine ii recunoste. Iata, codul este de fapt discursul. Ce fel de discurs vrea sa tina Imparatul? Daca ati observat, un detaliu foarte important. In imagine sunt 12 personaje. Nu intamplator preia imaginea lui Iisus inconjurat de cei 12 apostoliu. De obicei Iisus era in centru. Ultimile 2 personaje sunt putin ascunse, discursul este totusi subliminal daca vreti. In drepata clericii si "specialistii" care se ocupa de administrare, ei reprezentand puterea administrativa, in stanga puterae executiva reprezentanti de ostasi, iar in centru cea legislativa. Imparatul era Legiuitorul. El leaga si el dezleaga, dupa modelul asa in Cer si pe Pamant. Iar legea e singura care are dreptul asta. 

Mozaicul face parte din perioada de apogeu a bizantului. Nu mai este Pastorul cel Bun. Iisus ia figura Apolinica. El este de fapt Imparat. Nici o urma de suferinta sau de slabiciune. Nici politicienii nu trebuie sa se arate vulnerabili daca vor sa castige cat mai multe voturi in campanie. Problemele de santate ale conducatorilor sunt secrete de stat. Ei trebuie sa vina cu specialistii, un fel de eroi salvatori, si sa asigure pe cei multi ca lucrurile sunt sub control. Lucru care nu e atat de simplu precum pare. E nevoie de mult talent, dar si de o figura Patristica. Insa, cel mai greu ii e puterii de astazi, ca si de ieri, sa se legitimeze. Astazi poporul alege, dar legitimitatea puterii o dau institutiile. Daca o putere, un regim, nu se poate legitima desi are majoritatea, se intampla datorita institutiilor corupte.

if i were free

dali si gala

despre adevarul artistic

Domn'Quijote e un introvertit. Insa devine un om al actiunii. E ca si cum se intrupeaza. Ia fiinta. El e Cuvantul Intrupat. Ca sa lege lumea obiectelor de lumea abisala a sufletului, care prin adevarul ei psihologic e tot atat de concreta, Domn' Quijote pune mana pe arme si devine un exhibitionist.

Ce fel de Cuvant este cel care se Intrupeaza? Am putea spune in termeni heideggerieni ca Adevarul Fiinteaza. Adica se deschide. Mai intai a fost cuvantul. Nu oice cuvant, doar acela care poarta fiintarea, adica e intemeietor. Asa cum mai intai de o descoperirie a fost idea. Nu orice idee. Ci cea mai adecvata la real. Nu orice idee duce la teoria lui Newton. Numai acele idei care se pot intrupa si care pot locui lumea. Aceasta locuire este chiar Spiritul ei. Caci inca locuim in spiritul newtonian.

Domn' Quijote e o astfel de idee care se poate Intrupa. E un Adevar universal al omului. Toti oamenii il contin pe Domn Quijote. Toti oamenii care descopera ceea ce este real in fiintare, in deschidere. Sigur ca merele au cazut si inainte sa observe asta Newton, dar Adevarul acesta nu s-a aflat in deschidere. Nu a fost legea gravitatiei o evidenta de cand Lumea? Adevarul ei a ramas in aceasta ascundere si in pamant, in posibil.

De ce este atat de importanta problema adevarului artistic? Pentru ca de asta depinde implinirea fiecaruia. A fi sau a nu fi. Am o viata. Sunt in ea si traiesc ceea ce e propriu cu inchiderile si deschiderile ei? Mai simplu de atat: Imi traiesc viata? Cata libertate are cel care e considerat nebun, extravagant, exhibitionist, cercetator miop, Sfant, scriitor ratat, star porno, sa traiasca conform nebuniei sale!

Si am cunoscut artisti care nu traiau artistic. Preoti care nu traiau ca niste adevarati mesageri ai Cerului. Actrite porno care nu erau una cu trupul lor, cu extazul dat de revelatia acestui Adevar carnal si concret prin trairile lui. Si am vazut Sfinti care se temeau de Dumnezeu. Apoi am vazut si exhibitionisti, unul din ei sunt eu.

despre adevarul artistic

Don Quijote  de la Mancha by Dali Salvador

Orice destin, orice fiinta se afla in posibil, insa o data iesita din pamant, ea nu mai lasa loc de alt Adevar. Asadar, singurul adevar pe care il poate trai Don Quijote este adevarul propriei vieti. Nu exista alta varianta. Cartile care au aparut dupa primul volum sunt declarate apocrife si anatema. Ele trebuie arse. Si ca sa dovedeasca acest lucru, autenticitatea, Don Quijote nu mai ajunge niciodata la Toledo. Isi schimba planul pe drum. Mai mult, el sfarseste pe patul de moarte.

Asa se explica de ce prin arta viata iese din posibil. Si cate lumi necreate contine pamantul, adica nefacutul? Atatea posibilitati. Insa numai o viata are omul, si numai intr-un mod se exprima adevarul in opera, iar celelalte raman in posibil. De-aia, nu te intreba niciodata de ce tara in care traiesti, de ce familia in care te-ai nascut, de ce parintii, epoca, lumea, universul. Pentru ca astea sunt intrebari prostesti. "Daca" e un drum inchis. Nu se deschide nici o lume prin Daca.

Dulcinea nu-i mai putin adevarata, pentru ca exista O Nunta in Cer. Si cat de reala a fost fiinta ei...In real, nu in realitate. In real este numai adevarul, realitatea apartine cu totul profanului. El nu poate sa scape de realitate, care de cele mai multe ori e nevrotica. Realitatea se afla in posibil, de-aia se intreaba cum ar fi fost daca. Real este ceea ce devine destin si cale. Daca nu mai e Toledo, nu cauta scurtaturi. Don Quijote nu a cautat realitatea, ci a cautat sa traiasca ceea ce e real. Omul care a trait real, autentic, isi accepta destinul. Imbatraneste frumos si fara Daca.

* mai puteti citi despre problema real vs realitate aici.

Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote si Morile de Vant by Salvador Dali

continuare

***

Don Quijote este omul complet atat timp cat il integreaza pe Sancho. Si cum este Sancho "Pantecul" daca nu un lacom, un las, un necioplit si chiar un misel. Nu-si cunoaste decat interesul propriu, iar cand se biciueste, o face pentru bani, nu pentru stapanul sau. Sancho, nu ti-e rusine, te gandesti numai la tine? Da-ti macar patruzeci de bice! Isi da cateva, insa fictiv, tipa ca din gura de sarpe. Ce sa mai, Sancho e un smecher. 

Da, intalnirea celor doi are loc in scena cu talharii. S-au dat cap in cap. Sancho realizeaza ca nu se poate trai intr-o lume concreta fara o viata simbolica. Nu se poate trai fara mori de vant. Fara o lupta cu uriasii. Nu se poate sa traiesti o viata intreaga si sa vezi intr-o turma de oi "decat atat". Acest "decat atat" este lipsit de imaginatie. Sancho traieste intr-o lume concreta. E chimistul care spune ca un sarut nu este decat o reactie chimica. 

Siempre Sancho, Siempre...adica, mereu vei intalni astfel de oameni.Si Don Quijote este dezamagit in aceeasi masura, adus de talhari la realitaeta talharilor. E singura data cand nu braveaza, cand nu mai spune ca a fost o vraja. Dupa scena asta parca ii vad cum merg pe drum tacuti. Ce ar mai putea spune? Adevarata intalnire e in linistea tainica a drumului. 

Domnul Quijote il contine pe Sancho cand reactioneaza la nesimtirea aia jegoasa. Astora nu ai cum sa le vorbesti decat pe limbajul lor.  E momentul de luciditate cand Cavalerul Tristei Figuri pune mana pe bici si rastoarna mesele negustorilor din Templu. Aici se intalneste Quijote cu Sancho. 

Sancho nu putea sa priceapa ca e mai mult decat atat, ca il contine pe Quijote si ca  dincolo de burta exista o viata: viata simbolica, o participare mistica in care lucrurile incep sa vorbeasca.  Iata, Adevarul incepe sa fiinteze, iar obiectele capata realitate. Nu mai sunt decat atat...ci sunt insufletite. Lumea incepe sa se deschisa si sa-i vorbeasca omului prin zilele de sarbatoare, prin vise, prin vrajitori si prin farmece. 

Lumea nu este decat...Cerul nu este decat reflectarea undelor in atmosfera. Viata nu este decat...Din punct de vedere clinic, nu esti decat... Don Quijote nu este numai Don Quijote. El este Don Quijote de la Mancha. Ce inseamna sa fii de la Mancha...Inseamna sa zici: Eu sunt. Voi sunteti. Sau: Noi suntem fii Soaelui si menirea noasta e sa ridicam Soarele din morti in fiecare dimineata. 

Dar eu cine sunt? Nu sunt dect un biet artist. Nu sunt decat o statistica in cifra ta de afaceri. Nu sunt decat un cetatean care are indatoriri si drepturi. Unde traiesc  misterul existentei? Intr-o Lume unde totul este masurabil, cuantificabil si previzibil? In filmele cu eroi poate, acolo unde se vand iluzii, unde pot fi oricine si orice, numai eu insumi nu. Nu esti decat atat, si asa apare nefericirea. Sunt eu un fiu al Soarelui? Dar tu, vezi tu in morile de vant proprii tai Uriasi? 

Si poate ca tu esti un fiu al Soarelui. Dar te-ai gandit o clipa ca il ai alaturi de tine pe Sancho? Te-ai gandit ca trebuie sa iti dai bice pentru ca acasa te asteapta femeia si copilul, si ca nu ai ce le pune pe masa? Te-ai gandit tu o clipa la nevoile lui Sancho? Te-ai gandit ca viata trece prin burta? Te-ai gandit ca trebuie sa platesti datoriile? Stiu, pana nu dai cu capul de Sancho, nu te trezesti la realitate. Care realitate vei intreba contrariat?  

Pe drumul aventurii Don Quijote il inventeaza pe Sancho. Se impune aceasta schizofrenie, pentru ca spiritul sa fie liber, si ca in final sa se intoarca acasa, pe patul lui de moarte de la Mancha, implinit. De aici si impacarea cu care isi scrie testamentul ca un adevarat contabil, concret, cu detalii ce imi par absurde si jignitoare. Don Quijote nu pleaca la drum inainte de a-l tocmi pe Sancho Panza si nu moare pana nu-si plateste bicele. Abia aici incepe adevarata aventura a spiritului.

E confirmat. Sancho junge Guvernator de Insula. Avea nevoie de o confirmare. Si apoi ce face? Iisi da seama ca viata e atat de putin...Plansetele copiilor, buciumul serii, zilele de sarbatoare, ale cui sunt? Sancho...aveai nevoie de Insula ta...De ce plangi acu? Iata Sancho, astea nu sunt decat niste Mori de Vant. Acum ai vrea sa vezi niste Uriasi, dar nu se mai poate. Ceva s-a schimbat in tine. Ti s-au deschis ochii, Sancho, sa vezi o lume lucida, transparenta. Nu, nu mai plecam intr-o alta aventura. 

Turmele astea nu sunt decat niste oi singulare adunate impreuna. Nici vrajile nu mai au putere asupra omului dezvrajit de misterele lumii. Nimic nu-l mai poate inveseli. Esti trist. Stiu. Ai putea sa plangi acum. Dar daca i-ai cumparat rochie nevestei tale, si ai facut-o fericita, poate ca nu e totul pierdut, poate ca o sa zambesti cand copilul iti va rade spre Soare, pentru ca el vede cu siguranta in morile de vant niste veritabili Uriasi, asa cum eu, Don Quijote de la Mancha, Cavalerul Tristei Figuri, am vazut in talhai ceva mai mult decat atat, in Dulcinea din Toboso ceva mai mult decat atat...

Siempre Sancho, Siempre..

Don Quijote si Sancho Panza de Salvador Dali

Ma gandesc la Sancho Panza. Nu  a fost el umbra lui Don Quijote?Cu cine vorbea Quijote daca nu cu sine insusi? Dar care Sine? Cel care traieste simplu si nu stie ce traieste? Sancho e nevinovat nu datorita ignorantei, ci pentru ca e sarac cu duhul. Dormi tu Sancho, dormi, spune Quijote...pentru ca sluga  doarme si stapanul vegheaza. E o lume intoarsa pe dos? Cine e stapanaul daca nu constiinta si cine e sluga daca nu valorile primare, stomacul="panza", oboseala, nevoile, viata, concretul?

In Mistretul cu colti de argint. Stapane, e apa lucind sub copaci. Ce slugarnicie, parca ii vad cum chihoteau, Stapanu nostru e dus cu pluta. Taci, le spune el, ii auzea cum se vaitau, si acest taci a ramas autoritar pana la moarte. Si cine erau slugile aici daca nu tot ceea ce numim astazi realitate?  Adica, nu exista nici un mistret cu colti de argint? In final Printul moare strapus de propria iluzie, insa nu o neaga. Intre slugarnicia zilinica si misterul existentei se imparte si viata lui Don Quijote. Nu degeaba l-a inventat pe Sancho, ca sa aibe el grija de cele ale gurii, de tot procesul acesta. Este aici o scindare a personalitatii?Nu. Ci mai degraba este o integrare.

Exista o nostalgie in vocea Tristei FIguri, cand il priveste pe Sancho cum doarme, fara grija de a purta cerul cu stele pe umerii sai. Si ar fi gresit sa il gandesc pe Quijote fara umrba lui, adica fara Sancho Panza. Quijote este Omul complet numai alaturi de Sancho. Cand ajunge sa fie unul si acelasi personaj? Cand se ajunge la integrarea contrariilor? Cred ca dupa scena in care ii salveaza pe talhari. Vezi Sancho, asta e lumea...vezi realitatea, vezi ce neghiobie traim si tu vei sa fim realisti? Vrei sa spui ca binele e rasplatit cu raul? Asta vrei? Vrei sa spui ca viata asta se rezuma la burta si la valorile primare? Asta vrei tu Sancho?Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote pleaca in regasirea a ceea ce este unic in om, adica in cautarea Adevarului din el. Si asta e arta. Daca rezum mereu arta la o experienta subiectiva, sau la o traire pur senzoriala, atunci esenta ei imi scapa. Caci senzatii tari am trait in balci, cand ma invartea o tiribomba. Arta inseamna ca releva Adevarul, scris cu litera mare pentru ca e propriu. Cum pot fi eu insumi daca nu traiesc ceea ce este al meu? Viata autentica asta face, traieste numai ceea ce este prorpiu si individual. Don Quijote trebuie sa plece pentru ca e singurul mod de a fiinta, de a primi realitate. Realitatea care e dincolo de lucruri. Pentru ca Maya, sau iluzie, este tocmai lumea obiectiva a lui Sancho.

Sachiko Kawase, un alt fel de a spune Tokyo

all rights reserved 

toate drepturile rezervate 

Sachiko Kawase

Sachiko Kawase e Copywriter la Freelence, si traieste in Tokyo. Nu se considera un artist in sensul consacrat al cuvantului. Da, poate ca toti suntem artisti. Insa, faptul ca traiesti in Tokyo te face artist, adica te face sa vezi altfel lumea, si cotidianul, si banalul, si aglomeratia, si noapte si strazile, si camera in care stai. Suntem impotriva efectelor speciale, si nu, nu e realism. Realismul il gasiti probabil in foto-reportaje. Unde sunt maini taiate si copii abuzati. In arta politica, si in arta care face mult scandal. Aici nu exista ideologie, nu exista nici o riguare. E marea fara valuri daca vreti. E ora din zi in care soarele devine una cu copacul. E dreptul fiecarui lucru de a fi in fiintare. Si asta e Adevarul artistic.Se intampla uneori sa i se releve un portocal. Si atunci acel portocal este o forma de arta, pentru ca se afla deja in aceasta deschidere. Nu totul este arta, ci numai ceea ce se lasa descoperit.

Despre adevarul artistic. IX

Don Quijote, Imperator

In acest post am interpretat filosofia lui Heidegger prin opera lui Cervantes. Sunt reunite idei mai vechi suprapuse peste lecturile din Originea Operei de Arta. Mai intai a fost opera, apoi sa zicem teoria, sau filosofia heideggeriana. Asadar, nu am fortat textul sa se aplice cumva filosofiei heideggeriene. 

Imi place Heidegger pentru ca ataca o singura problema cu adevaat importanta: ce este Adevarul? Da bine, pana la Heidegger s-au mai intrebat si altii ce este Adevarul. Pilat din Pont l-a intrebat pe Iisus ce este Adevarul? Sa nu mai amintim de sofisti, care cu limbajul lor scoateau adevarul pana si din piata. Si apoi logica moderna s-a multumit sa lucreze doar cu propozitii adevarate, cu veridicitatea si corectitudinea exprimarii, nu insa cu Adevarul. Iar daca e sa inchidem cercul hermeneutic al adevarului, la Adevar tot nu jungem, pentru ca dam de noi,  adica de la limbaj. Si sa nu-mi spuneti ca astazi nu suntem indemnati peste tot sa ne exprimama! Lucru care nu-i atat de grav, daca traim intr-o lume atat de relativa. 

Ma gandesc la Platon, apoi Kant, Heidegger, Gadamer, Cassirer,  Noica, un fizician al carui nume imi scapa, oare Heisenber? Si daca e adevarat ca omul pune in lucuri ceea ce este? Atunci in cautarea Adevarului dam de om. Deja am facut un pas inainte cand ne-am indepartat de adevarul corespondenta, specific naturalismului, care vedea in adevar numai realul. Dar  mai bine sa-l lasam pe Heidegger (1995:51) sa deschida aceasta disputa cu un citat din Originea operei de arta: "Atîta vreme cît vorbim şi gîndim în felul acesta, noi înţelegem adevărul numai şi numai drept corectitudine, corectitudine care are desigur nevoie de o premisă, iar această premisă, Dumnezeu ştie cum şi de ce, noi sîntem cei care o construim."

Daca am fi avut alte premise, am fi putut prea bine sa ne indreptam sprea alte adevaruri. Spre piramide,de exemplu.Nu am pus insa intrebarile necesare atunci cand am vrut sa descoperim Lumea. In loc sa intrebam: Ce este Adevarul? vechea disputa filosofica, noi, astia de pe urma, ne-am intrebat: Cum putem cunoaste adevarul lucurilor? Numai Kant e de vina. Asadar, ne-am perfectionat tehnica. Atîta vreme cît ne reprezentăm tehnica drept un instrument,spune Heidegger, (1995:135) " rămînem prinşi în voinţa de a o stăpîni. Trecem astfel pe lîngă esenţa tehnicii. Dacă ne întrebăm însă în ce fel fiinţează în chip esenţial instrumentalul ca o formă a cauzalului, atunci aflăm că tot ceea ce fiinţează în chip esenţial în tehnică este destin al unei scoateri din ascundere".

O masina este Adevarata tocmai datorita acestei scoateri din ascundere. O data cu revolutia industriala, sau cu primul motor diesel,  Adevarul a inceput sa fiinteze in aceasta deschidere. Dar ceea ce este esenţial în tehnică periclitează actul scoaterii din ascundere, aduce cu sine pericolul ca orice scoatere din ascundere să se limiteze la supunerea-la-comandă. (Heidegger, 1995:136) Iar aceasta supunere-la-comanda cauta in tehnica, in lucruri, in realitate propria sa imagine. 

Orice inceput se vrea fecund... (Blaga:1966) orice arta se vrea a fi o realitate. Iata-l pe Don Quijote de la Mancha cum se lupta sa prinda viata cu riscul de a literaturiza viata. Arta e suma posibilitatilor. Insa ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovului ramane nefecundat. UN fel de Lume inca nevazuta, adica ramasa in ascundere, nicidecum virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie si nici o iluzie. Arta se misca mereu in limita verosimilului. Ce e de fapta opera daca nu Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi? (L. Blaga, 1966) Artistul a ales forma cea mai potrivita si singura pentru a exprima adevarul. Arta nu mai e fictiune, pentru ca se afla in aceata deschidere, s-a aratat ca o alta dimensiune ce tine de un adevar artistic si  tehnic. 

Canonicul il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept reale fapte neverosimile din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic Adevarul nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" 

Din punct de vedere retoric, Don Quijote se foloseste de o falsa analogie, ca un adevarat sofist. Pentru Don Quijote, Adevarul nu inseamna veridicitate. Caci, te poti lipsi de orice Adevar istoric, dar nu-i poti lua omului credinta, care trece aici drept Adevar. Atunci cand crezi, nu te mai intrebi daca acele fapte s-au intamplat sau nu, ceea ce e adevarat, ca n-ai putea trai fara aceasta credinta. Un Don Quijote care lasa loc indoielii, chiar si pentru o clipa, admitand ca n-ar fi un adevarat Cavaler Ratacitor, ar fi un Don Qujiote pierdut. Cum poti sa negi existenta lui Don Quijote pentru simplu fapt ca e doar un personaj, cand el a luat fiinta in opera lui Cervantes? Din acel moment el se afla in aceasta deschidere, in aceasta disputa a starii de neascundere. 

Sa admita ipoteza Canonicului ar insemna sa admita ca el insusi, in carne si oase, nu exista, iar toata discutia lor e o fantasmagorie. Don Quijote nu traieste intr-o fantasma, ci traieste prin Adevarul care ii da viata. Cu alte cuvinte, vrei sa spui ca un personaj de carte nu este adevarat doar pentru ca nu are carne si oase? Vrei sa spui ca eu nu sunt un cavaler autentic, pentru ca arma pe care o port nu seamana cu ideea de arma? Don Quijote nu lasa loc indoielilor si nici intrebarilor. Ca vede in morile de vant Uriasi, ca vede intr-o turma de capre o adevarata oaste gata de razboi, lucrurile astea sunt adevarate cum "acum e ziua si nu noapte". 

Sunt adevaruri in ciuda evidentei. Canonicul face o confuzie intre Adevarul artistic si Adevarul istoric. Adevarul artistic este luat drept adevar atat timp cat faptele se misca in limita verosimilului. Fapte care chair daca nu s-au intamplat, ele sunt verosimile, ele sunt atat de reale ca si cum s-ar fi intamplat aidoma. Pentru Don Quijote a admite ca povestile despre cavalerii ratacitori pe care le-a citit sunt pure nascociri ale mintii, inseamna a admite despre el Insusi ca e un personaj de carte. Daca tehnica va dezvolta un robot si ii va pune o constiinta, aceasta va fi heideggeriana: n-am cum sa nu fiu din moment ce fiintez in aceasta deschidere a tehnicii moderne. 

Pentru noi Don Quijote a existat. Si nu mai putem concepe lumea fara personajul lui Cervantes. El a prins viata ca sa il putem vedea prea bine in pietele din centrul Spaniei calare pe Rocinante. Mergand pe aceeasi retorica, daca n-ar fi existat, daca n-ar fi avut constiinta faptelor sale demne de laudat, marete, nimeni nu i-ar fi facut statuie. Si oricine ar spune ca Don Quijote n-a existat, ori e orb, ori sa puna mana pe o carte si sa citeasca, ca sa se convinga, si sa vada. Sau sa viziteze regiunea de la Mancha. 

"Carti citite cu placere de o lume intreaga si laudate de mari si mici, de saraci si de bogati, de invatati si de nestiutori, de poporul de rand, ca si de nobili, in sfarsit, de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea si avutul, ar insemna ca sunt minciuni? Nu mai spune dumneata una ca asta;[...] (Cervantes, 2010:180) "Acest Adevar este creator de sens, caci " In ceea ce ma priveste, pot spune ca de cand sunt cavaler ratacitor, sunt viteaz, masurat, marinimos, bine-crescut, generos, prevenitor, cutezator, bland, rabdator, in stare sa sufar chinuri, intemintari, farmece, si cu toate ca mai ieri-alartaieri m-am pomenit varat intr-o cusca de parca-as fi nebun, socotesc sa ma pot vedea, prin vrednicia bratului meu, de mi-o fi cerul prielnic si nu m-o vitregi norocul, ajuns peste cateva zile regele vreunui regat unde sa pot dovedi cata recunostinta si marinimie incape in inima mea." 

Adevarul lui Don Quijote este Adevarul prin care traieste si care prinde viata. Un Adevar care e mai evident ca soarele de pe cer. Caci, daca de simturi mai putem fi inselati, de acest Adevar, niciodata... Canonicul pe buna dreptate e orb, pentru ca el nu vede aceata deschidere, aceasta dimensiune a umanismului, a omului nobil, a sacrificiului si a sinelui. Canonicul traieste intr-o Lume prea saraca, caci el nu vede in pietre ceea ce, pe buna dreptate se vede, un templu. Adevărul se orientează către operă. "O modalitate esenţială in care adevărul se instalează în fiinţarea deschisă de către el este punerea de sine a adevărului în operă. O altă modalitate în care adevărul fiinţează este actul întemeierii unui stat. O altă modalitate în care adevărul ajunge să strălucească este apropierea a ceea ce nu este nicidecum o fiinţare, ci suprema fiinţă a fiinţării. O altă modalitate de întemeiere a adevărului este sacrificiul esenţial." (Heidegger, 1995:89)

Don Quijote de la Mancha este pus in slujba Adevarului, adica a evenimentului care reveleaza ceea ce este propriu. Cand Heidegger spune suprema fiinta a fiintari, tocmai la un astfel de destin se refera. Nu in cautarea aventurilor, ci in cautarea fiintei, a ceea ce este adevar in om, a plecat Don Quijote. Iar aceasta cautare este plina de aventuri. Dar daca apare in fata unui artist, angajat pe drumul fiintarii, o ispita, o indoiala, ca el nu e adevarat, ca tot ceea ce a facut pana acum, toata viata lui a fost o ratacire? Pentru ca aceasta disputa intre Canonic si Don Quijote este disputa fiecarei opere. Adevarul, "fiinţează numai ca dispută între deschidere şi ascundere în cadrul reciprocităţii adverse dintre lume şi pămînt. Adevărul vrea să fie orientat către operă ca fiind această dispută dintre lume şi pămînt." (Heidegger, 1995:88)

Dar cand au iesit acele carti apocrife, depre aventurile lui Don Quijote de la Mancha, ce spune insasi Don Quijote despre ele? Caci, Adevarul o data fiintat in aceasta deschidere nu mai lasa loc de alte adevaruri. Toate acele carti sunt eretice si ca atare trebuie arse. Adevarul se instaleaza in fiinitare si ia in stapanire deschisul adevarului. Un templu se construieste din blocuri de piatra. Si nici o piatra nu e mai putin adevarata decat alta. Insa deschiderea pietrelor este insasi Templul. Apoi se intampla sa vina o ciuma sau o molima, si zeii sa dispara, templul sa se erodeze sub ploi si cutremure. Si dupa multa vreme creste iarba, iezii topaie pe vechile epifanii, pietrele sunt luate pentru a construi cu ele grajduri pentru vite. Si iata cum deschisul adevarului si adevarul templului dispare.  Si poate ca acest traseu a trebuit sa apara candva " in greutatea apasatoarea a pietrei, in duritatea muta a lemnului, in incadescenta intuncata a culorilor". (Heidegger, 1995:92)

Ridicîndu-se, templul face să survină adevărul. Aceasta nu înseamnă că aici o formă anumită de fiinţare (etwas) este reprezentată şi redată corect, ci fiinţarea ca întreg este adusă în starea de neascundere şi menţinută în ea (Heidegger, 1995:81)

M. Heidegger, Originea operei de arta,  Humanitas, 1995

M. Cervantes, Don Quijote de la Mancha, colectiile Adevarul, 2010

L. Blaga, Poemle Luminii, Editura pentru Literatura, Biblioteca pentru toti, 1966

Istoria Cerului. Ierarhia lumii de jos.

Delacroix Dante Aligheri

Cand au aparut calculatoarele, alea putin mai performante pe care se puteau pune jocuri, eram in clasa a 4-a. La scoala il cunoasteam pe paznic si ma lasa sa intru cu cativa prieteni. Nici nu stiu cum am reusit sa scriu C:/ ca sa intru in partitia cu jocuri. Insa am nimerit. Si stateam toata noaptea pe un joc care se chema Wolff. Era un labirint, si se deschideau diverse usi in spatele carora erau niste indivizi generici pe care ii impuscam. Si apoi treceam la alt nivel. La nivelul urmator se urca numai cu liftul. Acolo alt decor, aceeasi indivizi printre care mai aparea cate unu diferit. 

Se facea ca eram in cartier. Se inserase de-abinelea. Trebuia sa scot niste bani din bancomat, numai ca nu stiam codul. Asteptam dupa cum mi se zise un individ pe care nu il cunoasteam, dar aveam sa-l recunosc eu. Si chiar asa a fost. Mi-a dat un bilet pe ascuns, ca in filmele cu spioni. Am luat biletu si in loc de bancomat mi s-a deschis o usa. Pe usa era o scara in spirala care urca mai multe etaje pana se pierdea in sus. Si pe scara mame cu copii care plangeau, smecheri de toate tipurile, si oameni care munceau din greu sa ajunga undeva. 

Cel din urma il ameninta mereu pe cel din fata cu un pistol. Mi s-a parut putin comic spectacolul. Ce divina comedie si am ras. Intr-o nu stiu care tara intr-o nu stiu care scara intr-un nu stiu care bloc si tot asa sta ascuns un soricel. Ce Lume mi-am zis, si m-am dat laturisi ca sa urce un smecher. Ca in trafic. Unde vrei ba sa ajungi? Nu vezi ca la 50 de metri e semafor? Pe scara erau si vedete, nu din astea de talie internationala, mai mult din astea locale. Unu semna ce-i drept cu Jonny. E pe naiba, astia vor sa te faca. Bine ca am trecut neobservat si am ajuns pe acoperisul blocului.

Se mai intampla uneori sa iau metroul la Republica si sa fie un soare superb. Asa, dupa o ploaie de Mai. Si cand sa ajung, pentru ca nu mai schimb la Dristor sa urc iar scarile cu valiza, am trezesc in Gara de Nord ca e noapte. Ciudat sentiment. Si Jules Verne visa o astfel de calatorie prin centrul Pamantului. Sa intru la metrou la Republica de exemplu, si sa ies la New York Station. Cam asa m-am trezit pe acoperis. Am intrat noaptea pe usa din spatele bancomatului si m-am trezit ziua. Lumea petrecea, Jonny semana idenic cu acel Jonny, faceau poze impreuna. Unii trageau pe nas, distractie mare, si in spatele un fel de Anticamera unde stateau elitele. Ce sa zic, am avut un succes teribil in viata.

Da si Tezeu a avut un succes teribil in viata, cand inchis in labirintul Minotaurului, a gasit iesirea. Da si Iona a avut un succes teribil, cand prea invidios pe bunurile celor din Ninive, si cu un gust de hippiot pea acru pentru un peste atat de mic, a fost scuipat pe uscat. Si apoi ce-a zis. Eu nu am nevoie de cetate, eu nu am nevoie de ierarhia lor. Eu vreau sa mor aici sub un pom, la umbra. Si cand sa gaseasca in sfarsit odihna, pomul s-a uscat, si umbra a disparut. Hai Iona, ridica-te, lasa fitele de intelectual, de profet damnat, de geniu  neinteles. Hai, ia si mananca, ia si bea si mai invioreaza-te putin. Poate o sa-ti scoata apa din fantana o curva. Si o sa o iei de nevasta. Si o sa iti faca copii.

Un avocat vorbeste ca un avocat si un zidar vorbeste ca un zidar. Ciobanii vorbesc de oi, si tu daca esti arhitect nu ai sa faci difernta intre un cioban si un alt cioban. Dar ei cand stau noaptea si numara oile, cum poate avocatul numar cazurile pe are le-a rezolvat, ei fac bine diferenta. Unul e baci, altul e oier, si altul face urda dulce. Nu, n-ai cum sa-i incurci. Si militenii cand se intorc in cazarma, ce se mai lauda. Ba ce i-am tras-o aluia cu bulanu pe spinare. Isi dezbraca hainele, le pun frumos in vestiare, isi iau hainele de civili si se intorc la femeie acasa. Dar a doua zi, diferenta iar apare, caci pe umerii lor atarna greu gradele. Si o sa vorbeasca de nesiguranta din trafic, de violatori si de hoti, si de talhari. Chiar au multe de zis. Trebuie luati in seama. Uneori au si haz: organul competent...

Da sus in ceruri troneaza Elefantul, cu trompa lui in marea somnului. El sta pe un glob de circ prea mic. Cu spinarea cocosata, incordat si ghemuit ca intr-o sala de asteptare. Sta de parca asteapta sa iasa doctorul pe usa si sa ii zica: da, tu mai poti astepta. da, tu esti liber sa pleci. Un elefant intr-o camera prea mica. Si daca in camera mai e loc de un soricel? Da si o albina poate sa ia un elefant la fuga. Lumea asta-i cu susul in jos. Nici o autoritate. Nici o ordine. Nu domne, tara asta nu mai are nici o sansa. Nu vedeti ca toate merg prost? Politicienii fura, amantele inseala, hotii se imbogatesc si lenesii se satura. Unde-i oridinea si disciplina? Unde sfarseste pamantul si unde incepe cerul? Unde e Vlad-Tepes? Stefan cel Mare? Sa vina, sa puna ordine in tara...

Dar vai, ai vazut vreodata un copil suferind? Cum stau toti in jurul lui sa il inveselesc cu tot felul de jucarii? Te intreb eu, daca tot esti revoltat, unde e aici ierarhia? Un singur spin de trandafir il poate goli de viata. Ce fragila e carnea lui. Dar tot acel copil poate sa nasca imperii, daca prin minune boala nu-l rapune si sa-i trimita pe altii la munca de canal. Si apoi, nu te mai revolta pe cele sase milioane de victime. Asta e statistica. Cand spui sase milioane nu poti compara cu durerea unui singur copil. Nu, aici nu exista ierarhie. Aici totul se petrece individual ca o durere de masea. E o iesire pe care nu toti o gasesc, caci ea da inauntru. 

dragul meu Teofil

N-am cautat si nici nu caut  artisti, tablouri, sa descopar lucruri noi. A, nu, nu dintr-o sete de cunoastere. Ce-i aia, sete de cunoastere? Sa iti zic, Velasquez mi s-a descoperit prin Corelli si Iisus rastignit. La El Greco a fost verdele, dar ce verde... Klimt, am primit un album de la fratele meu. Botticelli imi aduc aminte ca a venit cu primavara. Erau multe papadii pe camp si o coperta in iarba cu cele trei Gratii. Dali, la Dali am ajuns mai mult obligat si oarecum legat de suprarealisti, de vis, de simbol, de semne si tot ce insemna comunicare. Frida si Diego, probabil la fel ca Dali si Gala, mai mult povestea . Am intrat oarecum in viata lor, astfel, nu aveam cum sa nu apreciez ceea ce este omul. Daca stau sa il ascult pe om, sfarsesc prin a-l iubi.

Mai mult decat o regina batrana intr-un palat ros de molii. Mai mult decat un tur cu casca la ureche prin nu stiu ce Muzeu. Arta poate fi tare plictisitoare. Apoi, nu caut raspunsuri. De ce sa fiu dezamagit inainte de vreme? Scriu despre arta pentru ca e un pretext. E alibilul meu. Asa pot sa filosofez, adica pot sa fiu eu. Cu tasta sau cu pensula, cu dalta sau cu mana, viata prinde forma si incepe sa fie. Incep sa iau fiinta si forma. Cand savurez o portocala, mi se descopera aceasta portocala, cu toate ca mai sunt si alte portocale. Nici existenta damnata, nici nevoia de exprimare, nici chiar singuratatea, ci fiintarea, adica minunea de a fi viu. Molustele exprima viata. Ramele exprima viata prin urma pe care o lasa in pamant. Pana si moartea se exprima pe sine prin viata.

Da, poti sa fii dezamagit de arta, sau de filosofie, sau de politicieni.  Eu nu am cum sa fiu dezamagit pentru ca nu caut raspunsul nici in arta, nici in filozofie si cu atat mai putin in politica. Acum pot sa ii citesc pe clasici! Ce ar mai fi sa iau barosul si sa sfaram ingerul din piatra? Ce dezamagire, poate chiar uimire, sa constat ca in piatra nu se afla nimic. Cum la fel as putea sa fac cu oglinda, crezand ca dincolo se afla raspunsul. Si nici in viata (ca biografie, istorie) nu se afla raspunsul pentru ca viata trebuie traita, iar ea se inchide cu formele ei o data pentru totdeauna. Cine ar putea sa-si faca istoria propriei vieti? Trecutul ramane in necunoscut ca si viitorul. Este adevarata aceasta deschidere, in care fiinteaza atat tehnologia, prin forme, cat si arta prin reprezentari.

Sa repet ca poate nu ai inteles. Fiintarea nu e modul in care fiinta ia cunostinta de sine, prin facultatea de a gandi, sau reflexiv. Atunci arta ar incepe si ar sfarseste o data cu istoria. In modul asta am face arta de dragul artei. Si filosofie de dragul filosofiei. Si matematici de dragul porblemelor. Arta o vad heideggerian nu hegelian. In aceasta deschidere, care este una artistica, s-au aflat culturi asa-zis primitive, non-istorice, care au lasat urme in pamant, ca ramele...Aceste culturi nu au facut arta pentru arta (ex. femeia sezand si ganditorul), caci se poate arta fara constiinta artei. Insa au exprimat ceva ce era adevarat,  au exprimat propria lor deschidere, care acum s-a inchis, s-a retras din lume. Iata, arta a fost in real, iar acum s-a retras in posibil, caci nimeni nu poate spune daca timpul exista si nu-i reversibil.

Asadar, nu ma intereseaza arta de dragul Artei. Nu asta inseamna dezinteresul artistic cu care se lauda artistii, pentru ca se cred cumva speciali si neintelesi. Ma preocupa arta la fel de mult ca ce voi avea maine la pranz pe masa. Caci exista si o arta culinara, si fara sa imi dau seama, ea exprima insasi esenta a ceea ce sunt, gandesc, respir si mananc. Abia cu sentimentul religios al papilelor gustative incep sa fiintez. Iata, mananc, si nu oricum, cu miros si cu gust. Iata, vad, si nu oricum, in culori si in sentimente, in trairi. Iata, lumea fiinteza in mine. Deci sunt viu, chiar daca nu-i un proces de constientizare. Caci as putea atunci sa reflectez doar la a fi viu, si sa nu ma misc din pat toata viata, ceea ce nu-i tot una cu a fi viu. Una e sa fii in real, alta e in posibil si virtual.

Ideal ar fi ca artistul sa se afle cu arta sa in real (nu insa si in realitate, atunci devine poza). Cand nu se poate afla in real, artistul rataceste in posibil printre miliarde de stele. Insa se pune intrebarea prin ce minune posibilul trece in real? Iar aici nu stiu cum sa raspund. Probabil ca asta e misterul existentei. Cum e posibila viata? Nu pot sa stiu. De ce lumea arata asa si nu altfel? De ce realul capata forma asta si nu alta? De ce exist? De ce noi doi ne iubim? Si intebarile pot continua. Arta insa nu isi pune false probleme. Ea exista indiferent de intrebari. Si daca spera spre o noua forma, ea devine adevar in momentul in care fiinteaza. Asadar, tot cea ce nu vine spre mine ca o deschidere, fie sub numele de Arta, nu ma intereseaza. Nu caut artisti, nu caut tablouri, nu caut Arta...Cand mi se deschide mie o Lume si nu altuia, atunci asta e harul meu, singurul adevar care conteaza.