Another year

Another Year e un film bun. E genul de film pe care nu-l recomand oricui. E genul de film care nu e indicat sa fie vizionat in timp ce mananci floricele. Trebuie vizionat asa cum am facut noi, eu si Isabelle, cu pauze, cu lungi discutii din care a iesit acest post si cu marturisiri personale, caci nu poti sa vezi o drama care sa nu trimita la vechile rani personale. Filmul e de o subtilitate psihologica nemaipomenita. Cred ca actoria prin excelenta e o arta a prezentului. Te unesti cu momentul. Devii un instrument, lasi sa curga totul prin tine.Tragedia in Grecia Antica avea aceasta functie de Catharsis.

Another Year, iar viata omului nu e decat o supravietuire. Omul e facut sa traiasca sau sa supravietuiasca? Iata marea intrebare. Intr-o lume din ce in ce mai disperata NU facem altceva decat sa ne dam termene, sa ne multumim ca a mai trecut un an, ca de maine avem in fata o noua viata. Drama e ca omul nu vrea sa se schimbe, se lupta cu demonii din el fara sa-i recunoasca.. E greu sa vezi suferinta, mai ales sa te identifici cu ea. Caci oglinda ne sperie atat de mult, si tot oglinda ne atrage, asa cum noi atragem pe alti oameni care ne seamana. Astepti schimbarea care sa te relanseze in viata, dar iti dai seama ca a mai trecut un an, iar tu nu ai facut altceva decat sa 'rostogolesti' problemele ca pe o datorie cu dobanda.  

Intrebarea mea e, vrei sa traiesti sau vrei sa supravietuiesti? Vrei sa rostogolesti problemele cu alcool, cu un bilet la loto, cu mancare, cu nuttela, vrei sa mai treaca un an, sa astepti o minune in viata ta? Trebuie sa te dezamagesc, minunile nu vin niciodata la un om care nu e pregatit sa le primeasca in fiecare zi. Another Year se transforma in Another Day...si de azi pe maine te vei inneca mai mult in adictii. Poate in munca, poate in arta ta, e acelasi mod de a fugi de tine. Dar vai, intalnirea cu tine doare a naibii de tare. E ca moartea caprioarei, te desparti de o imagine, de o parte cu care te identifici. Another Year e un film care ta face sa te gandesti si sa vrei sa te rupi de acest cerc vicios, sa rupi ciclul anilor si sa nu te mai invarti in cerc. 

Te intrebi, de ce nostalgia intoarcerii, de ce dupa atata timp, de ce mereu imi iese in cale Sfanta Vinere, de ce traiesc acelasi an de mai multe ori, de ce  am ajuns acolo de unde am plecat? Pentru ca nu ai observat semnele, nu ai observat cum se schimba anotimpurile, nu ai citit in stele, nu ai tinut cont de Sfanta. Nu te-ai intrebat, Cine imi iese in cale? Ce vrea sa-mi spuna? Ce pot invata de la viata ca sa nu raman corigent? Ciclul anilor si al vremii e acolo atat pentru omul fericit, cat si pentru omul nefericit. Diferenta e ca omul fericit are voie sa fie trist, dar nu si nefericit. O alta diferenta e ca pentru omul fericit batranetea vine ca o implinire, cu anotimpul ei rece si reumatic. Pe cand, in omul care a trait mereu o alta viata, conflictul acesta il va dobora, caci apropierea mortii ne constrange, ne pune fata in fata cu noi insine fie ca vrem fie ca nu vrem.  

Bineinteles, cu tine vor imbatrani si altii. Cu tine vor muri si cei din generatia ta, dar asta inseamna sa 'rostogolesti' iar anii, sa rostogolesti iar problemele si sa te consolezi cu o viata calduta, cu o viata de portelan, cu o viata nici buna dar nici rea, cu iubiri nici mari dar nici mici, asteptand la nesfarsit confirmarea celor din jur. E o viata furata. Daca nu ti-ai trait viata, atunci nu vei fi impacat si nu vei accepta timpul tau. Fiecare anotimp are conflictele lui. Nu le rostogoli. Traieste-ti timpul, anotimpul, traieste-ti tristetile, nu le amana. Acesta este adevaratul Carpe Diem, care nu inseamna sa te distrezi, cu sensul de a fi distras de la viata. In acest film, femeia alcoolica, isterica, e in conflict cu timpul ei, rostogoleste pana si minutele, secundele. Barbatul obsesiv compulsiv mananca excesiv, bea si nu vrea sa se pensioneze. Caci varsta pensionarii e un alt semn, pe care omul nu il constientizeaza. Iata cum timpul trece, problemele raman aceleasi... Insa mai e acel cuplu fericit, care ar putea canta prea bine cu Franc Sinatra I did It My Way! 

* Am citit cateva comentarii despre film. E clar ca nu toti l-au put viziona pana la capat. Cand te pune fata in fata cu propria drama ori e 'plictisitor', ori e o prostie. Cele mai multe comentarii sunt nefavorabile, lucru care il face inca o data valabil, datorita rezistentelor celor mai multi oameni.  Iata ce spunea un comentator: This is quite possibly the worst excuse for a movie I've ever seen in my entire life, and believe me, I don't say things like that lightly. It almost made me physically ill as I felt it sucking the life force out of me. I don't see how this waste of space could get even one favorable rating, let alone the overwhelming majority that it has. I mean really, W T F ?? In the stupor that this 'film' put me in did I slip into some weird kind of parallel universe where up is down , good is bad, etc.?

** Despre finalul fericit, care in toti exista, dar care nu ne place sa recunoastem ca viata ar putea sa fie 'un final fericit rostogolit la infinit', un final fericit amanat, iata ce spune acest comentator:  I really was expecting another end but it definitely make you wonder and ponder about the problems we have in our lifes and how can we be better...

***Despre caracterul terapeutic, desi nu poate inlocui o terapie, iata ce am extras. Aici este vorba de oglinda, care te pune fata in fata cu tine, si cel mai important fiind travaliu. Multi au fost prinsi in acest travaliu, lucru care nu poate fi decat bun la acest film, britanicii fiind unul din popoarele cele mai depresive, dar si cu un potential si onestitate sufleteasca greu de egalat de altii. This movie is not only boring it is dreadfully long. I felt so depressed after watching this movie & it had nothing to do with sad Mary or Widowed Ronnie. This was the dreariest boring somber movie. I felt like I was in agony after watching this movie. The worst is that I will never get those two hours back. accesat 23/11/2012 http://www.youtube.com/watch?v=ilv0aVRJPps

despre Adevarul Artistic IV

sculptura de Salvador Furió

In ultimul an am citit foarte mult pentru ca am avut destul timp liber. Am citit in lanul de floarea soarelui, am citit in pat, orizonatal, am citit in tren si in metrou, in avion. Niciodata sub simtamantul urgentei. Profesorul de filozofie ne spunea ca omul de cultura are nervi de otel si oase de fier. 

Biblioteca mea are peste 500 de titluri. Printre altele vad Irvin Yalom, Plansul lui Nietzshe, Benoiste, Semne, simboluri si mituri, Dostoievsky, Aristotel, Kafka, Garcia, Ortega, Camus, Schopenhauer, Freud, Jung,  Eliade, Blaga, Cantemir, si altii.

Oricat ai citi, nu vei fi suficient de pregatit sa infrunti moartea,  daca nu traiesti tu personal experienta vietii. Trebuie sa vina o zi in care sa te hotarasti ca Don Quijote sa-ti traiesti povestea. Cultura nu e o cursa de inarmare, ci un mod de a fi in lume. Cand traiesc, eu literaturizez viata ca un Don Quijote, adica o imbogatesc. Cred ca lumea reala isi are umbra in lumea noastra imaginara. Asadar, concretul devine spiritualitate.

Ce fac de fapt cand citesc? Imi caut imaginarul. Ii aduc pe toti acasa, cum bine zice Anna. Nu doar ca viata poate avea tot atatea perspective, dar devii constient de trairile tale. In carti poti sa traiesti toate posibilitatile fiintari. Omul poate fi orice, dar ca sa fie deplin trebuie sa-si asume povestea, care nu poate fi decat una. Altfel nu va fi prezent in viata traind mereu in "posibile".. Nu vad de ce ar trebuie delimitata (daca nu devine patologic) realitatea de fantezie. Imaginarul, stim prea bine, nu poate fi desapartit de imaginea simbolica.

Pe noi nu realitatea trebuie sa ne preocupe, pentru ca am vazut prea bine unde ajungem: la scandal logic, la relativitate, la plus infinit, la atom, la oglinda, la existentialism. Iar oglinda nu contine nimic, in afara de propria noastra imagine. Dincolo de aceasta realitate, nu e nimic. Pe noi trebuie sa ne preocupe imaginarul, care nu mai proiecteaza in oglinda imaginea noastra goala. Imaginarul umple omul cu vise de veacuri si ii da un rost. Altfel merge Don Quijote pe Rocinante cand se stie Cavaler.

Pe baza imaginarului se conduc popoarele, ci nu prin ratiuni politice. Sa nu ne mire de ce discursurile politicienilor nu se bazeaza pe logos, ci mai mult pe pathos si eros. Pentru ca ele se adreseaza imaginarului colectiv. Cand te fixezi prea mult pe realitate, iti scapa prezentul, pentru ca realitatea nu are nici un viitor. Realitatea e cruda, ne spune ca Terra are un inceput, si ca orice inceput are un sfarsit. Realitatea ne spune ca moartea e ireversibila. Realitatea ne spune ca omul e lup pentru om. Pe cand a trai artistic inseamna sa te abandonezi clipei eterne. De aceea fericitii se recruteaza din nebuni, sfinti sau betivi.

Artistul vede o gradina in care noaptea e contemplata de statuile din bronz, vede umbrele imaginii, adica ceea ce e dincolo de forme. Este asta o nebunie? Pana la descoperirea inconstientului si a imaginarului, poate ca aceasta nebunie era rezervata doar schizofrenicilor. Astazi stim cu omul care nu isi accepta umbrele, in el apare un conflict psihologic puternic. Astfel el pierde contactul cu realitatea. Ciudat nu? Oamenii care neaga  umbrele pierd contactul cu realitatea. Iar cand spun umbre ma refer la tot ceea ce tine de imaginar, de spiritual, de pasiuni si pulsiuni.

Priviti imaginea. E geniala. Don Quijote cu o mana pe carte, privirea melancolica, si cu mana pe sabie. Asa  se imparte si viata noastra. O mana gata de actiune, care tine sabia si se lupta, si traieste, si o mana pe carte, care viseaza care spera si care are puterea de a imagina. Caci fara imaginar nu poti lupta. Noi, oamenii, ca sa fim oameni deplini, trebuie sa ne impartim viata intre sabie si carte, intre arta si politic, iar aici nu e nici o contradictie in termeni, cum nici realitatea nu se opune fanteziei, artistul nu se opune omului de stiinta.

sursa poza http://www.lladro.com/figurines/01001030-DON_QUIXOTE/

Ars poetica I

E modul meu de a trece prin lume. 

E balconul, e casa, e zidul, e rece, e spatiul,

e ochiul care priveste.

Izgnanie sau the Bansihment

Pentru ca rusii nu se dezmint. Cea ce face Andrei Zvyagintsev in acest film se numeste arta. De la primul minunt pana la ultimul tot filmul e o inlantuire de scene memorabile. Recenzia nu conteaza. Chiar daca fimul are un subiect tare, nu asta e punctul lui forte. Cred ca filmul e facut din imaginea artistica, ci nu din poveste. Mai cred ca toate meritele ii revin regizorului. As face insa un scurt inventar: scena din deschidere cu pomul. Locul: de la peisajul industrial (rece si gol) la intinsele stepe rusesti. Podul. Groparul. Biserica cu potecile. Prapastia si puntea care leaga casa. Copacii. Casa suspendata ca o lacustra. Copacii. Iar casa. Obloanele. Intunericul. Pozele. Praful. Personajul feminin. Pisicuta care se joaca. Puzzelul cu tabloul Fecioarei lui Filipo Lippi. Toate amintesc de scoala trarkovskiana.

Pacatul care aduce cu sine izgonirea din gradina. Ideea centrala a filmului e ca pentru a plati cu sange, trebuie sa te intorci acolo unde a avut loc ruptura. Nu te poti intoarce pe aceleasi cai. Orice intoarcere e o rupere de trecut, o instrainare, un exil. Aceasta nostalgie a eternei intoarceri...Raiul ramane un loc blestemat. Raiul e pe pamant, dar noi singuri ne-am instrainat. Pentru ca ni s-au deschis ochii, vedem si nu pricepem. Ramane o lume goala, lucida si opaca. Asa apare existentialismul ca salt al omului de la obiect la subiect. Asa apare constiinta. Izgonirea omului e mai intai de toate o izgonire spirituala. Avortul, care atrage in lant pacatele stramosesti pentru care generatii la rand vor patimi. Se va inchide usa casei cu cheia, se vor pune in final obloanele la ferestre, vei fi lasat sa petreci singur in intunercul casei un moment de reculegere.  

La un film bun nu astept finalul. Si asa este, finalul nu vine o data cu obloanele. El continua. Asta e farmecul la filmele artistice.. A fost o data o moda cand se "taia filmul" si ramaneai cu "ce a vrut sa zica asta"? Cred insa ca la lung metraje  un final prelungit ca intr-o piesa de Cheaikovsky e bine primit. 

Si asa e frumos, sa inchei povestea cand ai spus tot ce ai avut de spus.

Film, arta si sex..

Printscreen din filmul Sex and Lucia

Viata adevarata începe abia după happy end. O regula nescrisa a cinematografiei de tip fast-food este: nu te futi mai mult de doua ori intr-un film. Si din economie, fiecare scena se termina...precoce. Chiar e un paradox. Sex pentru ca vinde, si totusi, prea putin sex. E greu sa sesizezi diferenta dintre libertinaj si sex, sa nu faci greseala tipica anilor 60. Caci libertatea de a face sex nu te va transforma niciodata intr-un obiect sexual.

Stiu, imi veti spune ca e pornografie ceea ce vreau si astept de la un film bun. Pornografia e lipsita de context. De orice context. Nu poate fi nicodata film. Ea isi simuleaza unele decoruri, chiar incropeste un scenariu: baiatul cu pizza, secretara, politista sadica, etc. Pornografiei ii lipseste mult din erotismul unui act sexual in adevaratul sens al cuvantului. E adevarat ca se poate face un film cu subiect pornografic, se poate contextualiza ca in filmul Sex and Lucia, dar nu e pornografie. 

Cred ca arta cinematografica sufera foate mult din lipsa unei maturitati sexuale, sau din lipsa unei educatii sexuale. Sexul, e un subiect tabuu, stiu, e frumos sa ramana in mister aceasta alchimie, dar si mai frumos e sa cunosti mai mult despre arta de a trai in propriul tau corp, adica sa fii una cu tine, una cu celalat si una cu pamantul. 

Ei bine, surpriza vine chiar de acolo de unde te astepti. Adica de la filmele indepedente. Si ca sa fiu mai exact, de la filmele europene. Pentru filme erotice (inca o data, nu pornografice) va recomand filmele de productie spaniola si cele frantuzesti. Pentru filme cu subiecte sociale, est-europenii sunt cei mai buni (rusii, sarbii, romanii), pentru filme cu adevarat speciale (turcii). Intr-adevar, sexul trebuie sa fie mai intai de toate o arta. Iar daca nu e suficient exploatat in arta cinematografica, atunci unde? 

Prin sexualitate se poate atinge cel mai usor latura mistica a fiintei, chiar si pentru omul profan. Din punctul asta de vedere, artistii stiu sa traiasca amoral. Initierea in aceasta taina a iubirii carnale nu-i pentru toti.  Nu-i de mirare ca cele mai frumoase povesti de dragoste le intalnim la artisti (Frida, Diego, Dali, Gaala) si la nebuni (Vezi filmul Kosmos). Iubirile mari, sunt iubiri sexuale inainte de toate. Caci omul traieste carnal, iar spiritul numai in carne isi poate gasi implinirea.

Sex and Lucia, e un film genial. In primul rand se identifica aceasta legatura puternica cu pământul  (scena de la mare), apoi cu barbatul (nevoia de soare a  Luciei) apoi el viseaza copilul in apa, apa din care se naste, apa care e de fapt pantecul femeii, si el se intoarce in femeie. Inca o data scena in care ea se autosatisface imaginandu-si ca mama ei face dragoste cu un barbat. Caci de la mama trebuie sa vina cunoasterea corpului, cunoasterea de sine si implinirea unei vieti sexuale. Erotismul e de fapt constientizarea rivalitatii dintre mama si fiica, in modul cel mai freudian posibil. Da, raspunde Lucia intrebarii: ai fi vrut sa fii in locul mamei tale? 

Despre adevarul artistic III

foto: D.M. Hotarul 

Orice inceput se vrea fecund. Orice arta se  vrea a fi o realitate. vezi Don Quijote. Personajul se lupta sa prind viata, si a prins in constiinta noastra. Arta e suma posibilitatilor noastre. Dar ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovlulul nu e fecundat. Un fel de lume inca nerealizata, niciodata virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie cat timp nu-si propune o lume perfecta. Nici macar frumosul nu e obiectul artei. Exista o estetica a uratului. Asadar, arta se misca mereu in limita verosimilului.  Ce e de fapt arta daca nu, Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi?

Arta cu valoare terapeutica, reface istoria ca intr-o Ucronie. Reluarea trecutului din punctul in care s-a produs ruptura. Sunt lumi pe care le-am "pierdut". Trebuie sa le regasim. Arta reface universul interior si il impaca pe om cu Lumea. Omul aflandu-se mereu intr-o lume posibila, cu o infinitate de posibilitati, prin arta alege sa fie el insusi o lume. Arta se inscrie in sfera posibilului. Nu e o fantezie fara finalitate. Admit insa ca e pentru omul care a pierdut contactul cu Lumea. Nu vreau sa zic pentru omul bolnav. Sa nu confundam insa arta, care de multe ori e un mijloc, cu finalitatea ei.

Prin adevarul artistic tu spui clar: Domne', eu refuz sa traiesc intr-o singura dimensiune. Refuz sa traiesc intr-o singura lume. Sau, eu sunt "un lung sir de oameni" Eminescu. Eu sunt mai mult decat ceea ce mi se propune. Pentru mine lumea asta e mult mai bogata. Nu sunt nici paranoic, nici delirant si nu am nici nevroze obsesionale. Nebunia mea vine din faptul ca traiesc intr-o lume mult mai intensa, in care totul e mai profund, in care o simpla pasare nu mai e o simpla pasare. Gardul, umbra, marul, copacul, nu mai sunt simple umbre ale lucrurilor. 

Iata dar finalitatea artei...Si aceasta este absenta intrebarilor. 

Addnotari:

Utopia dupa cartea lui Thomas Morus (1515) este un loc ideal care nu exista.  Filmul "Bastarzii" e de fapt o ucronie, pentru ca incearca sa isi imagineze faptele istorice in alt mod. Ce s-ar fi intamplat daca Hitler ar fi fost asasinat? Ce s-ar fi intamplat daca trupele maresalului Antonescu in cel de-al II-lea razboi Mondial nu ar fi atacat Odessa? Romania ar fi ramas in afara influentei comuniste, ar fi ajuns un mic Regrat, o putere politica regionala. Ei bine, reluarea la infinit a gandului, a posibilitatilor si a obsesiilor se numeste de fapt ucronie. In ucronie traiesti ce ar fi putut fi si n-a fost. Incerci sa te impaci cu o realitatea prin negatia realitatii. Si, pe buna dreptate, nu e sanatos sa traiesti ceea ce n-a fost sa fie.

Simbolul in vis si in pictura suprarealista

Paul Devaux 

De ce?

Pentru ca, cel putin la suprarealisti, simbolul este punctul central al operei. Pentru ca picturile onirice sunt revelatorii. Pentru ca arta ca forma de cunoastere priveste tocmai acele simboluri universale. Pentru ca, spre deosebire de arta ca forma de comunicare si istoria artei, arta iese din context si tinde spre a lega, spre a uni, spre universalitate. 

Cum?

Actul interpretarii si al cunoasterii artistice se aseamana foarte mult cu actul si metodologia interpretarii viselor. Pentru ca suprarealismul ca tehnica se bazeaza pe acele elemente onirice inconstiente. Pe de alta parte "simbolurile sunt traduceri fixe" chiar daca semnele pot sa difere de la o cultura la alta. Prin metoda psihanalizei a hermeneuticii se pot descifra.

De unde?

De unde ar trebui sa cunoastem de fapt semnificatia acestor simboluri onirice, despre care visatorul/artistul insusi nu ne da nici o informatie sau ne da o cantitate insuficienta de informatii?  Freud spune ca din surse foarte diferite, din basme si mituri, glume si jocuri de cuvinte, din folclor, din studiul obiceiurilor, moravurilor, din proverbe si cantece ale popoarelor, din limbajul poetic si din cel comun. Peste tot aici se afla aceeasi simbolistica si de multe ori intelegem simbolurile fara nici o dificultate  (op cit, 2009:172) . 

Asadar,

Putem sa interpretam(intr-o anumita masura) o opera de arta, un vis, un tablou, o poezie, un film artistic, fara sa mai il chestionam pe cel in cauza si fara sa ne indoim ca este pura subiectivitate arta noastra de talmaci. Ca forma de cunoastere, arta interpretarii imprumutat din metodologia psihanalizei. Acelasi lucru vom face si noi, pe langa exercitiu de a  tasta din opere esentiale, vol. 1 Sigmund Freud (editura trei, 2009 pp.172-175)

Arta de cuprindere a lucrurilor care gasesc in vis reprezentare simbolica nu este foarte mare. Corpul uman ca intreg, parintii, copiii, fratii si surorile, nasterea, moartea, nuditatea- si alte cateva. Singura reprezentare tipica, adica regulata, a persoanei umane ca intreg este casa, asa cum a recunoscut Scherner (apud. Opere esentiale), care a dorit sa ii atribuie acestui simbol chiar o semnificatie preeminenta, care nu i se cuvine.  

• Casele prevazute cu balcoane de care ne putem agata sunt femei.
• Parintii apar in vis ca imparatul si imparateasa, regele si regina sau ca alte persoane carora li se datoreaza respect, visul este aici deci plin de pietate.
• Frati si surori, acestia sunt simbolizati ca animale mici si insecte.
• Nasterea gaseste aproape regulat o reprezentare printr-o relatie cu apa; fie ne prabusim in apa, fie iesim din apa, salvam pe cineva din apa sau suntem salvati de cineva din apa, adica avem o relatie materna cu aceasta.
• Moartea este inlocuita in vis prin plecare in calatorie, calatorie cu trenul, iar a fi mort este subsitut cu diferite aluzii obscure, ezitante, nuditatea este inlocuita cu haine si uniforme. 
  
  

Majoritatea covarsitoare a simbolurilor din vis sunt simboluri sexuale:

• Pentru organele sexuale masculine in ansamblul lor cifra sfanta trei are semnificatie simbolica.
• Penisul, afla substitute interesante in primul rand in lucrurile care se aseamana cu el ca forma, deci obiecte lungi si inalte, ca: bastoane, umbrele,  bete, copaci, obeliscuri, etc. (vezi Rene Magritte si Paul Delvaux). 
• Obiecte care au proprietatea de a se introduce in corp si de a produce rani, deci arme ascutite pumnale lancii, sabii, dar si arme de foc, pusti, pistoale, cu o forma atat de graitoare.
• Obiecte din care curge apa: robinete, carafe, fantani arteziene sau cu alte obiecte care se pot prelungi ca lustre, pixuri, palaria, tocul, paltonul, sarpele, reprezinta penisul. Tocurile, creioanele, pilele, ciocanele, si alte scule sunt indubitabil simboluri sexuale masculine tine tot despre o conceptie despre organ care nu este foarte departe de a fi vazut ca un instrument.  
• Erectia e simbolizata, mult mai plastic, prin faptul ca face acea persona sa zboare. Femeile au si ele aceste vise de zbor.
• Organele genitale feminine sunt reprezentate simbolic prin toate acele obiecte care au proprietatea de a cuprinde un spatiu gol, care poate primi ceva in el: mine, pesteri si gropi, vase si sticle, cutii, cufere, buzunare, sertare (vezi Enigma Dorintei, Salvador Dali). 
• Pantecul matern decat cu organul genital al femeii: dulapul, sobele si mai ales camera.
• Simbolismul camerei se loveste aici de simbolismul casei; usile, portile sunt si ele simboluri ale deschiderii.
• Materialele sunt simboluri ale femeii: lemnul, harita, masa si cartea.
• Dintre animale, cel putin melcul si scoica sunt simboluri feminine incontestabile.
• Gura devine reprezentant al deschiderii genitale, dintre cladiri este vorba de bisericca si capela.
• Sanii sunt simbolizati de mere, piersici, fructe in general dar si de balcoanele caselor.
• Topografia femeii e reprezentata prin peisaj cu dealuri, paduri si ape.  
• Dulciruile sunt o reprezentare frecventa a placerii sexuale.
• Satisfactia autoerotica este reprezentata prin toate felurile de jocuri, si prin cantatul la pian.
• Onania sunt alunecarea si coborarea brusca, ca si ruperea unei crengi.  Un simbol onoric remarcabil este caderea sau sumulgerea dintilor. Aceasta inseamna desigur mai intai castrarea ca pedeapsa pentru onanie. (vezi Marele masturbator, S.Dali) 
• Multe dintre aceste simboluri sunt insa bisexuale, exceptie facand armele, buzunarul, cufarul.  Pentru barbat exclusiv sunt palaria, paltonul, cravata (vezi opera lui Magritte) Nota personala: femeile care poarta palarie barbateasca isi descopera de fapt o latura a masculintatii. Nu-i de mirare, multe femei viseaza ca zboara si au vise cu o simbolistica masculina.
• Scarile, treptele, respectiv mersul pe ele, sunt simboluri sigure ale contactului sexual. La o examinare mai profunda, ritmul acestui mers ne va frapa ca un elemen comun al lor, poate si cresterea excitatiei. 
• Muntele si stancile sunt simboluri ale organului masculin,
• Gradina este pentru organele genitale feminine.
• Florile desemneaza organul genital al femeii, in mod special virginitatea.(vezi S. Dali, Trandafir sangerand )

Metodologia

Fiind o enumerare exhaustiva, vi se poate parea oarecum arbitrar alese aceste simboluri. Eu va recomand sa cititi integral operle esentiale  ale lui Freud. In limbajul comun, avem unele expresii care sunt folosite ca simboluri. Probabil ca simbolul a aparut de la acele obiecte tabuu. Cand spunem despre o femeie ca are "balcoane" ne referim la faptul ca e bine dotata, ca are sani de care te poti agata. Oamenii se mai exprima astfel in popor: are multe lemne in fata casei, adica are sanii mari. 

Apoi etimologia unor cuvinte duce la radacinile simbolurilor. De exemplul lemn, care e un simbol exclusiv feminin vine din substanta, din materie. Dupa cum stim, materia vine de la mater, de la mama, de la mama pamant. Asa cum cultura vine de la a cultiva. Simbolurile sunt deghizate in anumite ritualuri. In jocurile populare, mai ales cele de cununie sunt anumite practici simbolice. Nu in ultimul rand, simbolismul religios si cel mitologic (Vezi Mircea Eliade, CG Jung cu psihologia abisala, arhetip,inconstient colectiv,  Otto Rnak Imago 1912, Curs de Imagologie Bogdan Halic, G Durand; Jean & Alain,  pentru clasificarea simbolurilor )

Ridicam intrebarea intr-un post, cum e posibil ca arta sa depaseasca contextul cultural, istoric? Cum e posibil ca un agricultor budist din Japonia sa ramana impresionat de misticismul crestin din tabloul lui J.F.Millet? Si cum e posibil ca simboluri de acum 3000 de ani, ritualizate in practica religioasa, sa fie inca vii in mentalul colectiv? Putem spune numai ca visatorului ii este inconstienta cunoasterea simbolisticii, ca ea apartine vietii sale psihice inconstiente. 

Este foarte adevarat ca in analiza noastra trebuie sa tinem seama de artist, de persoana, de timp si spatiu, de istoriei, de cultura in care a creat, de biografie, de trecut, de copilarie, de societate, de materialul genetic, dar tot atat de adevarat este ca acest determinism se poate depasi prin integrarea operei de arta intr-un univers simbolic, ca un act creator in sine. Asadar, ambitia noastra de a crea o punte intre rational si irational, intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere a fost realizata in mare masura.

Iata ce spuneam intr-un post: Pentru a înţelege mai bine arta ca fascicol de semnificaţii, trebuie să clarificăm de la început faptul că simbolurile nu mai sunt utilizate doar cu funcţia lor de semn şi corespondent. Arta ca formă de cunoaştere priveşte simbolul mult mai larg, ca un mănunchi de semnificaţii, ci nu ca pe o simplă trimitere la obiect. Simbolul aici se refara la un concept mental care de cele mai multe ori poate fi recunoscut sau nu, dar el mereu va stârni reacţii în planul incoştient al interlocutorului. Nu mai vorbim de simboluri particulare, specifice unei anumite culturi, ci vom opera cu conceptul de Simbol Universal, ancestral, care este înscris în materialul genetic al omenirii. Vom opera cu simboluri general valabile şi universale.

creatie vs creativitate

The Small Dort about 1650-2, Aelbert Cuyp

In arta zilelor noastre, lipseste dezinteresul artistic. Primeaza pragmatismul. De aceea unii se vaita ca nu sunt intelesti. Ei vor sa traiasca din arta. Nu din arta, ci prin arta trebuie sa traiesti. Artistii vor sa fie recunoscuti peste noapte. In acest mod arta lor se transforma in entertainment. Bine-bine, ma veti contrazice, dar entertainment-ul nu-i tocmai ideea de arta dezinteresata? Cu alte cuvinte, arta lipsita de dogma, arta de dragul artei? Dezinteres nu inseamna ca arta ta e gratuita, fara valoare stilistica si artistica. Si cand spun valoare nu ma refer la "adaos comercial". 

Atunci, pentru cine facem arta? Daca nu pentru om, atunci pentru cine? Arta e facuta pentru om, sau omul pentru arta? Daca arta e facuta pentru om, atunci trebuie sa-l distreze si sa-l incante ca un joc de artificii. Pirotehnistii nu sunt si ei niste artisti? Asa e. Dar ce-ar fi daca omul chiar e facut  pentru arta, adica pentru ceva mai mult decat "atat"? Atunci trebuie sa isi puna marile intrebari si sa traiasca artistic. Eu inclin sa cred ca omul are un destin creator si ca el e facut sa traiasca intr-un univers simbolic. Creatia inseamna desavarsirea ta ca om.

Artistii plastici, scriitorii, regizorii sunt incurajati sa fie creativi. Intre creatie si creativitate se va impune mereu diferenta dintre om si animal, dintre mestesug si arta. Creatia ar fi produsul artistic, creativitatea ar fi procesul. Ca sa vezi marea greseala: prin creativitate niciodata nu o sa ajugi la filmele lui Tarkovsky. A fost el creativ? Poti sa desfaci frame cu frame filmul, ca nu vei gasi procesul. Da, vei putea gasi o anumita tehnica, strategii compozitionale, influente artistice, dar procesul (asemeni structurii dupa care se formeaza visul) acela e unic, e tarkovskyan. In fond, nici chiar artistul nu poate fi constient de tot procesul creatiei sale. E un proces inconstient, care se obiectiveaza ca un intreg numai in creatie.

In tabloul tau nu trebuie sa primeze creativitatea, ci atmosfera. Creativitatea e doar un truc, o scurtatura a mintii. Si animalele sunt atat de creative cand vor sa sparga oul de strut. Si un mecanic e un om foarte creativ, cand iti leaga toba de esapament cu o sarma, dar nu-i un artist. Creativitatea se inscrie in sfera imediatului, tine de improvizatie, pe cand creatia se afla mereu intru mister si pentru revelare(Blaga).  Vezi postul.

Arta de tip  fast-food e o arta care iti aduce intr-un timp scurt maximum de satisfactie.  Nu-i rau se te implici intr-un proiect care iti aduce satisfactie imediata. Dar daca vrei sa fii artist si te vaiti ca arta ta nu-i inteleasa, sau ca n-ai idei, atunci inseamna ca nu esti autentic. Intre autentic si original e o mare diferenta. Multi  artisti sunt originali si creativi, putini artisti sunt insa autentici. Nu te preocupa de lucrurile mici. Stilul vine, si creativitatea vine, si ideile vin, dar ele nu sunt decat niste mijloace spre a te desavarsi. Autenticitatea e un mod de a fi. Inseamna sa te cunosti mai intai pe tine insuti.

Priviti tabloul lui Albert Cuyp. E o atmosfera de liniste. Omul doarme la marginea deschiderii, departe de ceea ce propune citadinul. Norii sunt grei, ceea ce exprima materialitatea lumii. Pe atunci omul se afla inca in "natura" ci nu in peisaj(ca romanticii). Doarme langa aceste mici zeitati, vacile. E un sentiment mistic, si daca nu ai adormit ziua in amiaza mare pe camp, n-ai de unde sa stii. Nu-i nici o metafora la mijloc, nici un procedeu artistic. E sentimentul pur. Ti-l pune in fata. Odihna, ca un preludiu a mortii. Caci numai prin moarte capeti sentimentul eternitatii si al nemiscarii. Cainele doarme, iarba creste, iar omul isi ia locul firesc in natura.

Sa-ti intre bine in cap: Sentimentul e tot ce ramane, ca acele amintiri olfactive. Restul se uita. Sentimentul nu poate fi pastrat in epubreta, nici in cartile de istorie, nici in muzeele noastre. El e dovada a ceea ce suntem si am fost. Vor ramane ele arhitecutra, ele cladirile, ele cartile, ele filmele, dar daca nu vor capta in materialul lor sentimentul, nu vor putea da dovada de lumea noastra bogata, de lumea asta plina de iubire, sau de tristetile cele mai profunde. Un tablou e ceva din tine, e ceva din specificul omului. Numai prin arta mai putem avea acces la o gradina ce s-a retras dintre noi, la un spatiu deschis cunoasterii luciferice. Si nu vreau sentimente ieftine, caci arta nu inseamna sentimentalism. Vreau sentimentul pur. Sentimentul in care esti atat de impacat cu lumea incat te confunzi cu noroiul de pe camp, si cu broastele.

Sahul ca forma de cunoastere sau Metafizica jocului de sah.

Vorba unui politist care nu stia tabla inmultirii: Domne', melodia mi-o aduc prea bine aminte, dar versurile imi scapa. Asa invata romanul, asa scrie filozoful nostru, mai mult afectiv. Ca si jocul de sah. De la un anumit nivel nu mai intervine gandirea logica, sistematica, ci sentimentele. Cine crede ca printre matematicieni se gasesc cei mai mari sahisti, se inseala. Cand joci sah e ca si cum ai vedea Pamantul de pe Luna. Personal, cand joc sah ma simt de-asupra lucrurilor marunte. Totul porneste de la deschideri. Sahul se joaca metafizic. Intre Kasparov si Karpov nu e decat un sentiment. Am vazut poza de mai sus la cineva pe profil si mi-am adus aminte de cand jucam singur sah. Ca si cum as fi creat singur lumi. Bineintels, orice lume are nevoie de o regula. Regula din contra, face jocul mai frumos. 

 Sahul ramane un mic univers cu sori si stele, cu planete printre galaxii. Dovedeste limitele ratiunii pure in termenii cei mai kantieni. Sahul este o judecata a priori. Sahul este o arta, ci nu doar un sport al mintii.  In sah peisele se atrag ca intr-o lume cu planete si sori. Ele se atrag pentru ca se influenteaza. Jocul de sah nu cunoaste limite. Remiza e starea de repaus, e Unul lui Plotin. De la remiza porneste jocul. De la remiza, de la alb si negru piesele se aseaza pe tabla, ci nu invers asa cum am crezut. Noi jucam un joc absolut, un joc care a mai fost jucat. Dar infinitatea de posibilitati este de fapt lipsa arbitrului, a determinismului, desi exista reguli. Suntem liberi.  

Jocul de sah nu poate fi un labirint, un sport al mintii. Labirint poate fi ratiunea, dar nu jocul. Ratiunea functioneaza ca un labirint, oboseste pentru ca nu poate epuiza infinitatea posibilitatilor, pe cand gandirea (chiar gandirea matematica) e o forma de creatie. Jocul e o forma de creatie. Gandirea se prinde in structuri proprii. Jocul de sah e un joc politic prin strategia lui, prin rapoartele de fote si putere. La capatul drumului, pionul poate sa devina regina, se intoarce in lume pentru ca a lasat jocul neterminat. E un joc al legaturilor si al relatiilor interumane. Pentru ca jocul seamana atat de mult cu omul.

Ce provocare e sa joci singur, tu cu tine insuti. Sa vezi ca sinceritatea nu te poate duce nicaieri, decat la remiza. Care eu se lasa batut? Nu putem fi prea sinceri. Sa joci singur inseamna sa-ti anulezi singur ratiunea. Sa fii atat de sincer cu tine incat sa pierzi mereu. Sa te chinui ca un sfant intr-o forma de flagelare, sa-ti ezite sufletul ca dansatorii pe sarma, intre eul rational si eul afectiv...sa fii suspendat in alegeri, chinuit de joc. Si aceasta luciditate nu poate fi decat existentiala. Iata labirintul din care nu poti iesi, labirintul ratiunii. Lasa inima libera. Nu poti alege o mutare in defavoarea alteia.

Nu poti sa joci cu tine si sa castigi in acelasi timp. Acest joc al sinceritatii presupune renuntarea de sine. Nu-i opune unei religii o alta religie. Caci tu nu existi fara dversar. Important e ca ai creat o imagine care s-a impus. Iar imaginea ta are un sens. Conflictele se anuleaza de la sine. Stilul de joc e tot ce conteaza, ci nu dogma ta, stiinta ta, care poate fi superioara la un moment dat. Tu-l supi pe adversar la regulile tale, dar nu i le impune.. Tu nu existi fara contradictia asta. Chiar daca tot jocul urmaresti abolirea contradictiei, la final, si cel ce castiga si cel ce pierde vor inchide piesele in intunericul tablei. Placerea e jocul, iar fara adversar, fara sa-l integrezi, fara sa-ti accepti partea neagra a pieselor, nu exista joc. 

Abordarea riguroasa vs Abordarea neriguroasa.

Escher

Cand am deschis acest blog, ambitia mea era sa fac o legatura intre ratiunea inimii si ratiunea mintii. Am vrut, cel putin,  sa sterg granita  arbirtara ce sta intre matematici si arte, intre stiintific si artistic. Poate ca si dintr-un complex al artistilor, al  umanistilor am vrut sa spulber mitul cunoasterii pozitiviste. Pentru un artist in devenire este important sa cunoasca trendul cultural, paradigma filozofica în care se încadrează arta din trei motive: sa nu fie descurajat daca nu e in trend, sa isi cunoasca valoarea chiar daca nu raspunde contextului social si nu in ultimul rand, sa fie realist. De exemplu, arta in noua paradigma a limbajului actiune, atat in publicitate, cat si in pictura, in romane (experimentul verbal dupa tehnica lui James Royce) a renuntat la pretentia unei revelatii ca in arta baroca. Arta devine delectare a ochilui, forma de comunicare, are un target, un public tinta, trebuie sa placa, arta e de fapt entertaiment. Nu mai isi propune sa cunoasca un sens ultim si absolut. 

Am sa fac o scurta sinteza intre cunoasterea riguroasa si cea neriguroasa pentru cei interesati, asa cum se desprinde din analiza lui Adrian-Paul Iliescu(op cit in curs de Semiotica, D. Bortun p.78).

Abordarile riguroase:

• limbajul nu este decât o oglindă a lumii:
• lucrurile sunt reflectate de substantive,
• proprietăţile sunt reflectate de adjective,
• schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe.
• limbajul este o “hartă” a lumii
• erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului. limbajul deci poate fi perfectionat
• Traductibilitatea universală:
• eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric, iar nu naturii limbajului
• Universalitatea limbajului
• Posibilitatea obiectivităţii depline
• limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate.
• “Tot ce poate fi gândit în genere, poate fi gândit clar”

Wittgenstein avea sa treaca de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului activitate (Philosophical Investigations).op cit.

Abordarile neriguroase:

• “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime, ci în suprapunerea multor fibre” Wittgenstein. Cu alte cuvinte, nu exista un sens ultim si absolut, o esenta ascunsa, un miez comun al lucrurilor. 
• sensul nu este o entitate (psihologică sau logică), ci o activitate;
• nu este invizibil şi nici ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele
• în acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea (Vezi manifestul dadaist, cuvintele se formeaza in gura)
• limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic. op. cit.
• limbajul este condiţionat social-istoric,

"Opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere, nici la nivelul metodei, ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general, dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica, a explica şi, în ultimă instanţă, a cunoaşte". op cit. pp 85 D, Bortun.  Pentru ce interesati, le-as putea pune la dispozitie toata bibliografia.

Nu prea am ce aduce nou in aceasta sinteza. Era necesara inserarea ei in istoricul blogului pentru a intelege mai bine diferenta intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere, pentru a ajunge la izvor, la suportul teoretic si la miscarea ideilor filozofice din secolul nostru. Inca o data era necesara pentru postul care va urma, Jocul de sah ca forma de cunoastere.

Nostalghia lui Tarkovsky 1983

Nostalgia lui Tarkovsky imi pare a spune ceva esential: nu te lasa trait de viata, traieste-o tu pe ea. Sunt doua nostalgii. Nostalgia zborului, specifica pasarilor de curte, si nostalgia celor migratoare. Daca traiesti viata, nu vei fi scutit de nostalgie. Daca viata te va trai pe tine, nostalgia va fi un amestec de regret, suferinta si neimplinire. Totul e sa iti traiesti viata, destinul, sa nu fie unul de imprumut. Fie ca ai ramas loial casei parintesti, fie ca ai parasit-o, intr-un final vei realiza ca indiferent de alegerile tale, peretii se coscovesc, povarnisul se lasa, apa curge printre tigle, ferestrele sunt sparte. Nostalgia e de fapt o problema a persistentei si a timpului.

Se spune ca experientele limita, intra viata si moarte, te fac sa traiesti viata mai din plin. Nu-i adevarat. Traiesti ca in nostalgie, ca si cum ai pluti. Dormi ca in nostalgie, parca pe scanduri, si te trezesti transpirat. Da, altel iti pare latratul unui caine, ciripitul unei pasari. Dar asta e dovada ca tu ai iesit din lume, ca ai renuntat sa o traiesti. Te lasi trait si toate au ecou in tine, in sufletul gol. Nu, nu vei gasi la oamenii bolnavi de cancer acel raspuns. Nu vei gasi la muribunzi esenta vietii, bucuria de a trai. Vei gasi insa nostalgia asta, ca totul se petrece in affara lor, ca sunt undeva la granita intre lumea obiectelor si lumea lor interioara, intre forfota de afara cu clancsoanele masinilor si linistea liftului , racoarea din scara de bloc. Nostalgia e pentru cei lipsiti de vointa, de vointa de putere.

Si atunci ce ramane din nostalgie? Nu ramane decat bataia abstracta a luminii in balta alba. Ramane acel Sunt, deindividualizat, suspendat in timp. Ramai in mijlocul sufletului ca intr-o catedrala. In nostalgie sufletul devine neincapator, iar omul se face mic si dispare. Omul si cainele. Bocetul. Zgomot de fond rupe materialitatea, deschide cerul. Casa omului se afla in aceasta catedrala cu deschidere spre cer. 

Scena incepe cu acea stare de persplexitate. Pentru ca asa se naste nostalgia, printr-o cadere. Caderea in Existenta cand realizezi ca Tu, tu esti Universul, tu esti Citadela aflata la marginea apelor, batuta de valuri dinspre Est, cu zidurile afundate in nisipurile miscatoare ale desertului. Nostalgia se naste ca un vis pe scanduri umede. Nostalgia e o amintire a unei lumi, un paradis in destramare. E atunci cand ai iubit mult si ai dat vietii tot. Caci nostalgia nu se naste dintr-un gol, ci dintr-un prea plin. Un om care nu si-a trait destinul, nu o sa fie nostalgic, ci doar disperat. El nu se intoarce sa moara ca elefantii, intr-un loc inchis de vechile epifanii, printre ruine. Nu moare langa caine. Nu isi accepta ruinele.

Omul si casa. Casa omului inchisa de zidurile unei catedrale. Si balta in care eul se priveste, aproape narcisic. Pentru ca balta e singura noastra realitate. Noi nu putem vedea zidurile dincolo de balta, nu putem vedea dincolo de aceasta raelitate intoarsa pe dos. Balta e oglinda sufletului nostru, Doar asa putem vedea ca eul nostru face parte din ceva mai mare. Putem vedea prin noi insine dincolo. Omul si cainele. Omul moare ca un caine. Asta-i nostalgia, dar moare inconjurat de zidurile unei vechi catedrale. Moare in Lume, si asta-i orgoliu lui cel mai mare. Moare pe fundalul bocetelor si al doinelor. Sunt ultimile si cele mai pline momente de sine. Iata ca omul se afla pe un pamant Sfant. Casa lui e in mijlocul sufletului, inconjurata de ziduri si inchisa de un clopot de sticla. Materialitatea e cu atat mai grea pe cat sufletul. Scena e de o simbolistica si o metafizica ce depaseste comprehesiunea.

Cainele, ca si balta, e o alta proiectie a sinelui.  O singuratate in doi. Caci, nu doar dragostea ne uneste, dar si singuratatea, care e mai tare ca moartea. Sa fii de doua ori singur e cu atat mai plin de inteles. Si apoi latratul ca zgomot de fond, nu face altceva decat sa aduca linistea serii. Stiu asta, de cand ma intorceam seara de pe camp, cand terminam de strans fanul. Becul aprins in fata caselor, ca la un priveghi, licuricii, greierii si mirosul de fum. In amurg, omul se retrage din viata in existenta. Asa incepe sa-si cante dorurile. Altfel se aud zgomotele cand spiritul e in stare de veghe. In amurg totul se amplifica, iar zgomotele se aud mereu in departare. Tu esti absent din viata, din lume, si totusi undeva a ramas sufletul tau, acolo te latra cainii pentru ca bati la portile raiului ca un fugar.

Nostalgia e ca traiesti intr-o lume locuita de care ai fost instrainat. Cunosti casea, cunosti vita-de-vie, usa crapata de ploi, totul e familiar si totusi atat de strain de tine. Acel latrat de caine, pentru ca de ficare data zgomotul ca si mirosul trezesc in noi amintirile. Zgomotul trece neobservat, si totusi el e acolo, in inconstientul nostru. In nostalgie latratul unui caine iese din masa nedefinita a zgomotelor de fond, se amplifica. Mirosul beciurilor te duce inapoi in copilarie, mucegaiul si ierburile care cresc din ziduri. Nostalgia e de fapt noroiul de pe copitele cailor, e mohorul aplecat de atatea ploi de pe marginea drumurilor, e copilul care s-a nascut pe camp, ca in tablourile lui Millet.  In aceasta scenea e un amestec din Seara pe deal a lui Eminescu si Descantecul lui Arghezi.

Simboluri si Semne

Dali. Ispitirea Sf. Anton

Rolul celui initiat in astrologie, psihoterapie, filozofie, religie, arta si alte stiinte umaniste, e acela de a vedea si a descifra in lume, Semnele. Intr-o diversitate de forme si o infinitate de lucururi haotice, sentimente nedefinite, aflate intr-o stare amorfa, e greu sa distingi semnele. Daca tuna si fulgera, este semn ca ploaia de vara se apropie. Cand cerul la apus e rosiatic, iata ca maine va fi o zi frumoasa si insorita. Semnele sunt urmate de o interpretare si de un fenomen. Sunt niste semne pe care mi-ar placea sa le zic semne-fenomene. Cu alte cuvinte, semne si indecsi care se traduc, ca fumul pentru foc, prin fenomenul care le urmeaza. Sunt pur si simplu semne, pentru ca nu se pot substitui ca simbol. Au ceva material, cum litera A mereu va tine locul literei A. Numai in cuvant ea devine altceva.

In analiza mea din posturile de dinainte, am insistat pe diferenta intre semn, simbol, index. Sensul simbolului are diferite intelesuri in functie de cele doua perspective din care am anlizat arta: perspectiva semiotica (forma de comunicare) si perspectiva imagologica(forma de cunoastere). Simbolul depaseste interpretarea semnului-fenomen, adica fulger = ploaie. Simbolul nu trimite (ca in cazul semnului) la obiect, ci se refera la un concept. Ca forma de cunoastere, simbolul e mai mult decat e fulgerul pentru ploaie. De exemplu, in tabloul lui Dali, Ispita Sfantului Anton, eu vad in cruce mai mult decat un "aparat al torturii".

Crucea se interpune intre profan si sacru, intre ispita si piosenie. Iata, crucea (ca semn), aparat al torturii devine  simbol al suferintelor interioare si al polaritatii. A fi bun, a fi rau nu isi gaseste solutia decat prin cruce. Din punct de vedere teologic, pe cruce se absolva pacatul omenirii, pacatul stramosesc, transgenerational. Cu alte cuvinte sunt absorbite conflictele interioare.  Ele isi gasesc solutia prin cruce, prin sufereinta, prin travaliu si agonie, semn ca omul s-a desavarsit.

Intrebarea pe care o pun scepticii in fata unor stiinte atat de flexibile ca cele umaniste: cum e posibil ca o lume aflata in "pestera" sa nu traduca fenomenele ca fulgere si tunete in ceva mai mult decat un semn ce prevesteste furtuna? Pe de alta parte, cum e posibil ca intr-o lume secularizata sa te mai poti orienta dupa semne fara sa pierzi simtul realitatii, fara sa devii paranoic? Iata doua frici. Frica de a banaliza lumea prin a o simplifica, prin a o saraci de semne, si alta de a cadea in capcanele superstitiilor si a simtului comun in a  vedea semne in orice, in fricile noastre- sfarsitul lumii, in criza financiara-apocalipsa, etc.

Marii psihoterapeuti, ca si marii profeti, mistici, magi, shamani, au avut darul de a descifra semnele, de a citit in stele, de a citi omul, de a citi natura, si mai ales de a interpreta visele. Orice interpretare este de fapt o initiere in descifrarea semnelor. A citi semnele inseamna a te orienta atat la nivelul universului interior cat si la nivelul universului exterior. Omul nu poate trai fara semne, el are nevoie de orientare, de a-si fixa un centru, o cruce, un stalp, un totem de unde sa porneasca. Omul care are darul de a se orienta dupa semne, traieste intr-un univers imbogatit, intr-o constelatie de minuni. Pentru el Lumea are o semnificatie.  

Cand citesti semnele, nu trebuie sa existe ne-aparat "sincronicitatea", adica fenomenul subiectiv din  tine sa aibe echivalent in lumea obiectiva, concreta. Fulgerul din vis nu trebuie sa se traduca prin ploaie. Mama care iti apare in vis, nu face referire in mod explicit la mama biologica.(CG Jung.)  Asadar, nu orice fenomen e un semn si nu orice superstitie. In romanul lui Marin Preda, Morometii, taierea salcamului devine semnul declinului familiei. Nu toti salcamii taiati semnifica declinul. Si totusi, acea scena ramane memorabila. Ceva s-a schimbat in om, asadar natura se schimba. De exemplu, cantecul cocosului. E  un semn? Sa zicem ca prevesteste dimineata. Dar daca acea dimineata nu are nici o insemnatate pentru tine? Atunci cantecul cocosului intra in masa nediferentiata a zgomotelor de fond, nu e decat un index: prevestitorul diminetii.

Sa ne imaginam ca acel cantec de cocos va trezi in tine amintiri grele. Si ca va canta de trei ori, intr-o noapte insomniaca. Si daca vei mai fi si Sf. Petru, nu va fi oare un semn? Semnul ca viata ta e la cotitura, ca trebuie sa te gandesti pe cine ai tradat, ca ceva se va schimba pentru totdeauna. Atunci cantecul cocosului te poate bulversa fara sa stii de ce, pentru ca ai lasat candva o relatie neterminata, ceva nemarturisit. Simti asta, si nu stii ca in acea dimineata cand ai plecat de-acasa fara sa intorci capul, cu multi ani in urma, fara sa-ti dai seama, a cantat cocosul. Iata ca cocosul a cantat de trei ori. Vei fi capabil sa citesti semnele? Te vei intoarce la copilul pe care l-ai uitat in targ, pe ulita cea mare? Tuna si fulgera, ci nu orice tunet si fulger aduce ploaia.

Semnul, cand nu ne referim la partea materiala, e undeva la granita intre index si simbol. Daca vreti, e mai mult un sentiment. Nu se ridica ne-aparat la o valoare simbolica universala. Semnele au insemnatate in primul rand pentru tine. Crucea insa depaseste interpretarea individuala si devine simbol universal. Crucea poate fi un semn, poate fi chiar si un icon (ex. farmacie, crucea rosie) dar depaseste semnul ca interpretare. Semnul uneste fenomenul cu sentimentul pentru a scoate din asta un sens nou, o interpretare. Unind fulgerul cu frica, nu mai rezulta o simpla ploaie de vara, ci sfarsitul, sfarsit care s-ar putea traduce prin frica de moarte sau anxietate, anxietate care isi are poate originea printr-un abandon. Te vei intoarce iar pe ulita din sat, acolo unde te-a prins ploaia, sau vei ignora semnele?

Negand la infinit semnele din viata ta, nu poti trai prezentul. E ca si cum te-ai impotrivi destinului. A tine cont de semne inseamna a iubi. A trai conform cu natura interioara/exterioara. Sa nu-i mai opui rezistenta, fie ea intelectuala, stiintifica, logica, etc. Nu e un destin fatalist daca la asta te gandesti. Sa tii cont de semne nu e explicatia stiintifica a formarii fulegerului, dar nici Ilie cu carul de foc pe Cer. Din contra, cunoscand semnele poti sa te orientezi mai bine in lumea ta. Devii autentic. Pentru ca semnul e ceva subiectiv, dar care capata o valoare generala in jurul careia graviteaza existenta ta. Imagineaza-ti doi indragostiti. Pentri ei orice fapt e un semn. Isi atrag atentia cu privire la pasarea de pe gard, la cladirile cu aer boem si vechi, pentru ca ar putea fi casa lor. Si daca mai au si sentimentul ca toata natura a contribuit la regasirea lor, atunci asta-i dragoste, nu superstitie, nici ignoranta, nici naivitate. Artistul trebuie sa fie un indragostit prin excelenta, pentru a vedea in lume semne si minuni.

. 

Informativ.

Premizele cercetarii

Am plecat de la premiza ca arta poate fi o punte de legatura intre rational si irational. Atat stiinta cat si arta sunt doua metode de cunoastere a Lumii inconjuratoare la fel de legitime, chiar daca paradigma lor difera. Ba in ultimul timp, descoperindu-se importanta imaginarului si a imaginii,  faptul ca omul nu e "animal rational" ci un animal afectiv, artisticul  si-a recapatat prestigiul pe care il avea odinioara. Mai mult de-atat, trecand de la era scrisa la cea vizuala, prin perfectionarea canalelor de comunicare in masa, imaginea a devenit tot mai importanta din punct de vedere al comunicarii. Putem astazi vorbi despre imagini ale puterii, imaginea de sine, managmentul imaginii, crize de imagine, etc. Iata cat de importanta este aceasta lume invizibila si mai putin "stiintifica." Cat de important este sa cunoastem ca omul traieste intr-un univers artistic, iar utopia si fictiunea se intalnesc in spatiul cotidian fara a avea limite bine conturate.

Sfaturi pentru Teofil

Bunica citeste, pisica doarme, vara trece. Photo D.M.

Nu ti-as scrie poate nici acum, daca acel clopot de biserica nu ar fi spart in mine dorurile.  Prea iubitul meu Teofil, sa nu-ti fie frica de tristetile care te imbogatesc. Fugind de tristete, nu poti fi fericit, si nu poti fugi la infinit...Cu toate astea, fericirea e de o alta natura si ramane ascunsa marilor tristeti. Numai acei exaltati isi gasesc sursa de beatitudine in tristetile fara nume. Nu vreau sa fii un exaltat. Sa te rusinezi in fiecare dimineata de ce-ai pictat in seara. Respecta suferinta!

Nu poti iubi fara sa lasi omul sa moara si nu poti iubi fara sa mananci carne. Iata de ce trebuie sa iubesti ca un om politic si sa lupti ca un artist. Iar omul politic, prin excenta iubeste cele trecatoare. Nu ca acei profeti plini de ravna, dar cu regrete, nostalgici si pesimisti ca omul e totusi mic in fata lui Dumnezeu. Putini artisti au aflat in acesta pata de culoare, in acest rosu aprins, adevarul care e mai presus de toate, adevarul carnii. 

De oamenii astia sa te feresti: de oamenii care iubesc omul cu o dragoste de moarte, ca pe o lipsa, fie  ei profeti, parinti sau intelepti. Din dragostea lor imperialista nu o sa te slabeasca. Ii vedeam pe acei entuziasmati, pierduti intr-o iubire universala si nedefinita, proiectandu-si tristetile in natura. Ei numeau asta pace, dreptul lor la liniste, lumina sau energie. Saracii...imi spuneam. Sunt mistici...Sa-i lasam in pace! caci si iubirea de tara poate fi o boala si sa ne rugam la Doctor F. sa ii vindece de o spiritualitate fara trup... Tu cand pictezi, sa nu dai cu pensula in stanga si in dreapta ca si cum ai da cu biciul, ca acei ierbivori, pana la autoflagelare, dintr-o dorinta nobila, de a pune ordine in lume.  

Lasa-ti inima sa se desfete cu vinuri si mancaruri alese in zilele in care pacea domneste peste tara. Nu-ti inchide ochiul de la nici o frumusete. Tu sa iubesti tot ce e trecator si moare, retras in racoarea diminetii, in livezile cu piersici, cand ceata se ridica si lasa natura nuda, lucida, trezit din somnul constiintei.

E bine sa te feresti de profeti, dar mai bine e sa te feresti de omul curios. Acela care te tine aproape din dorinta de a te desfinta ca si cum ar trai si viata ta. Are nevoie de o confirmare, se uita la tine curios, caci nu intelege ce te face fericit si te declara intr-un final, prost. -Bai, tu cu doua facultati... si rade, iti rupi spatele carand cutii. Bai poetule, sau pictore, tu mori de foame si umbli descult. Cuvintele nu-ti tin de foame? Te lasa asa putin si nu se baga, sa te murdaresti de vaselina, sa inveti meserie. Dar e putin relevant sa-i amintesc pe acesti oameni pentru ca pana si pomenirea li se uita. Caci sunt unii oameni limbuti ca Nea' Gheorghe, daca iti aduci aminte, cu care ne plimbam in racoarea serii ca primii Oameni in gradinile diminetii. Fara intrebari, caci noi priveam bujorii. Pedalam pana la fantana sa ne potolim setea. Iar cand greierii cantau sa implineasca seara, noi inca mai stateam pe scari, afara, cu becul aprins si cu vin rosu in pahare.  

Asculta la mine si nu te arata prea-prea fericit. E riscant sa te arati prea fericit. Oamenii iti iarta orice, mai putin faptul de a fi fericit. De ce vrei sa pieri inainte de vreme? Cand nu mai vezi limanul, rugaciunea ta sa fie asa" Da-mi, Doamne, bucuria muta si jocul apei din caldare! Leaga-ma de catarg si lasa-ma sa te injur cand nu vad in jurul meu decat intinsul de necuprins."  As fi vrut sa nu-ti vorbesc. As fi vrut sa-ti tac, penibil sa-ti tac in fata ca un model dezbracat si sa te simti usor stanjenit de drgostea asta intima. As fi vrut sa ne lege plimbarile prin livezile cu piersici. Sa-ti arat pamantul pe care l-am mostenit de la tata. Toate astea, ti-as fi spus eu atunci, intr-o zi iti vor ramane tie. Viile de la miaza-zi si merii salbatici de la miaza-noapte.  

M-am imaginat in cel mai opresiv regim, sistem politic, conspiratie si nu am gasit nimic care sa i se opuna, nimeni care sa-i reziste, in afara omului fericit. Si ce e fericirea? O vei recunoaste...Te va musca de fata. Iti va iesi in cale. Te va astepta la poarta in zilele ploioase si lungi de toamna, sa te intorci acasa...Pentru ca si eu am pus capul pe acel pantec, care ar fi putut sa-mi fie moramant, si parca m-am odihnit o vesnicie. Tremurul ei. Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. Si m-a luat de mana ca sa trec cele 7 poduri. Ea venea de undeva ca sa impace Cerul cu Marea. Acolo unde cerul se uneste cu marea, acolo, intr-o dimineata vei striga si tu ca mine " Sinu Adunai, brining de Kosmos. Sinu Adunai!" Si vei fi liber. Vei dansa in fata lui Dumnezeu ca un Nebun asa cum si eu am dansat.

Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de sus de apele de jos. In care marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant deasupra valurilor, in strigate asurzitoare de catarge. Ooo, tu, fata frumoasa, am plans atunci amintirea ei o data cu marele poet...vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis... M-am ridicat din tarana si din spuma marii, izbit de un val, cand pescarii isi intindeau mrejele pe uscat. Atunci m-am umilit si asa ziceam: "Doamne, eu nu sunt decat un tamplar, si fara sa stiu, bat cuie in Corabia Ta! Dau cu rindeaua pe scanduri, acolo unde marinarii vor ridica in zori panzele! Iata dar acest copil trezit din somn cum isi urmeaza tatal ca un orb. Aceste masini indreptate spre un scop si nu spre altul, caci viata are un sens. Aceasta tiganca ce-si alapteaza pruncul din mers, pentru ca mereu e pe drumuri. Am vazut Lumea, si omul cum trece, pentru ca in iubirea mea il lasam sa treaca.  

Ca sa nu ma insel, in stari de exaltare si bucurie iti scriu despre tristete. Sa nu-ti fie frica de nostalgie, de acel dor care da savoare vietii si farmec vioarei lui Corelli. Nu confunda insa tristetea cu suferinta, caci cea din urma nu-i decat un vierme al inimii, valea plangerii, maladia sufletului, te macina pe dinauntru si te lasa gol. Tristetea nu trebuie sa doara ca tamplele! Cum nici dragostea...Nu confunda nostalgia profetului, cu nostalgia care da peste dintr-un prea plin, cum dragostea niciodata dintr-un gol. Ai vazut acei batrani intorcandu-se cu lumnarile in palme ca si cum si-ar tine sufletele? Ai vazut cum oftau in acea noapte a mortii, cand intunericul musca din lumina, cand sperantele erau innecate sub overtura lui Ceaikovsky? Ei ofta pentru ca aveau amintiri. Dar iata ca la sunetul unei trambite, se simteau inviorati si plini de viata, parca treziti dintr-un vis negru.  

Voi, cei care suferiti ca florile mor, plecati de la mine caci nu va cunosc, asa sa le spui celor care au impresia ca te-au inteles. Cu cat o sa le dai peste bot, cu atat o sa-ti fie mai loiali, o sa te urmeze ca pasii profetului venit din desert. Le vorbesti despre dragoste si ei isi storc puroiul si infirmitatile, isi ling ranile in fata ta. Si cum ar fi putut iubi altfel, daca n-au fost iubiti altfel? Isi cara fratii infirmi si mamele in brate, dintr-o dragoste imperialista ei nu elibereaza omul, se imbratiseaza pe ei insisi cu disperare. 

M-am rugat, caci n-aveam taria sa-i iubesc asa cum sunt, adica cu infirmitatile lor. Si voiam sa salvez Omul prin mine. Se purtau aspru cu trupul lor. Se biciuiau in fiecare dimineata ca acei profeti. Era ravna lor de a face lucrurile bine, de a fi copii ascultatori, copiii Domnului. Si iata ca rafuiala lor nu inceta, si durerile lor se scurgeau ca o boala rusinoasa sub gurile de canal ale orasului in care-si duceau in tanguiri de chimval noptile. Mi-era mila de om, si n-as fi vrut sa-i dau drumul din brate, din mizeria in care zacea. Mi-am adus atunci aminte de cruciada copiilor, si de moartea caprioarei. Mi-era mila chiar si de flori. Eram neinteles de flori. Eram neinteles de piersicii infloriti. Iti spun toate astea ca sa iubesti, caci omul nu trebuie inteles.

M-am ridicat cu greu si ca sa prind putere, pentru ca aveam un drum lung de parcurs, am mancat iarasi carne. Am iesit dintre acei oameni care isi fluturau cioturile in vant si se laudau ca bubele au dat in copt, storceau secretiile vascoase si galbene pentru a ma sensibiliza, pentru a-mi fi mila de durerile lor si de flori, care nu mai erau durerile mele. Durerile nasterii sunt altele, iar omul trebuie sa se nasca din nou. M-am intors dupa ani si i-am gasit prinsi in aceleasi intrigi marunte, de servitori. Si am inteles ca asta-i consistenta lor, si bucuriile lor mici. Caci, daca fericirii ai sentimentul ca nu-i apartii, pentru ca vine din alta parte, tristetea-i toata a omului.  

Cand te imbeti iar de cuvinte, prost obicei protestant, du-te  in mijlocul cirezii de vite: Ooo... vacutelor, preafrumoase zeitati, daca tot insistati am sa va tin o predica pe cinste, --asa sa le spui si sa stai pe un piedestal in picioare, sa ridici glasul elogios-- Voi, nevinovatelor, voi pasteti si nu stiti ce pasteti ca si Omul traieste si nu stie ce minune traieste. O, voi, vacutelor, icoana a umilintei, voi nu stiti pentru cine traiti si va hraniti caci bucuria asta de-a trai ramane ascunsa vointei voastre. Uitati-va la oameni si la casele din mahala, dar ele, stiu, proastele, nedumeritele, nu-si vor intoarce capul. Uitati-va cum alearga Omul, si el crede ca pentru familie munceste, sau ca pentru cei dragi mananca. Pentru ca nici voi, vacutelor, nici voi nu stiti ca spre lauda Omului mancati, beti si va odihniti.  

Arta ca forma de cunoastere. Complexul lui Eudip.

Bronzino 1545, Cupidon, Venus si Timpul

Din toate tabloruile din camera 8, privirea mi-a fost strafulgerata de aceasta pictura a lui Bronzino, de parca as fi cautat-o... "stiam eu ca trebuie sa existe". Probabil ca incostientul meu a reactionat. Nu stiam pe atunci ca marele Freud a avut revelatia complexului lui Eudip/Electra tocmai datorita acestei picturi. Si cu atat mai bine. Pentru ca nestiind "teoria" inainte sa vad tabloul, am putut confirma prin propriile trairi. E cel mai frumos mod de a percepe arta, fara un cadru teoretic. Prima impresie e cea adevarata. Apoi te poti ajuta si de istoria artei si alte introduceri. Arta e facuta sa impresioneze la nivel senzorial, caci nu e act hermeneutic. In urma revelatiei devine act hermeneutic, caci esti in fata unei evidente. Arta e ca inima omului, cand iubesti reactioneaza, iar artistul stie mai bine de ce avem nevoie. Arta nu inhiba pornirile interioare prin faptul ca le obiectiveaza. Chiar daca nu suntem constienti de ceea ce vedem, caci adevarul se obiectiveaza ca intr-o hipnoza. Iata dar ca prin intuitie, arta este o forma de cunoastere la fel de legitima ca stiintele exacte.

Bronzino (detaliu) National Gallery

Am stat si m-am intrebat cum a fost posibil un asa tablou in 1545? Stiu, Francisc I, familia de Medici. Dar asta nu-mi spune mare lucru. Ce bine ca n-am stiut de Freud si am putut trai purul sentiment al revelatiei. Ca acel fierar plin de funingine ajuns din intamplare sub bolta Capelei Sixtine, pentru ca afara a inceput sa tune si sa fulgere. In camera 8 te trezesti dintr-o data in fata tabloului ca in fata Adevarului. Restul se pierde in fond. Stai si privesti si nu stii ce patimi distructive te anima. Atractia asta incestuasa. Tanarul Cupidon o saruta pe Venus, mama, cea care i-a dat viata. In dreapta sus apare Timpul, transfigurat intr-un batran furios. N-am stiut ca e timpul, deacee eu l-am vazut pe Zeus, tatal si sotul. El ii surprinde dupa perdeaua albastra, ca si cum totul se petrece pe ascuns. Apoi in acea femeie batrana (vezi detaliu) am vazut regretele, ca proces de constiinta. Fata schimonosita si urletele simbolizeaza o relatie incestuasa si adultera. O alta explicatie, caci o dragoste interzisa ar putea avea consecinte nefaste, ar fi aceea ca femeia batrana simbolizeaza sifilisul. In centru mai apare gelozia, iar in stanga jos doua masti.  Sa fie oare acele masti  femeile/barabtii in care cautam chipul mamei/tatalui? Nu stiu...

E mult adevar in teoria freudiana. Arta se naste si dintr-un libidou nesatisfacut, din dorinta de a refula. Dar daca ar fi sa privesc arta doar din acest punct de vedere, mi-ar parea toate tablourile niste acte sexuale esuate. Ascult overtura 1812 a lui Ceaikovsky si intra-devar, se poate intrezari patima sexuala. Dramatismul din bucuria invingatorului. Un adevarat artist/compozitor isi iubeste adversarii. Cu alte cuvinte absoarbe conflictele. Ele exista, dar sunt fete ale aceluiasi tablou/piesa. Nu refulari. Ca sa explic acest punct culminant din overtura 1812 m-as folosi numai de metafora actului sexual, dar nu ca ratari repetate, ci ca implinire spre eros.

Freud are dreptate pentru acei artisti care nu s-au regasit si a caror blocaje si reveniri alterneaza. Drama lor e o drama fara finalitate, departe de Overtura lui Ceaikovsky. Invisul (Napoleon) sau invingator (Tarul), sunt doua ipostaze ale aceleiasi piese. Important e sa asimilezi contrariile, sa le aduci in avantajul tau spre un final apoteotic, un final in care cerul se va umple in spasme de lumina artificiilor. Caci, actul sexual, ca si actul creator, da nastere unei Lumi.