Singuratatea ca forma a fiintarii

Florenta 2013, Copyrights artcomview.blogspot.com

Am sa iti vorbesc despre spatiu, despre taceri si despre timpul mort, in fond despre singuratate. Strategia mea e simpla, iar solutia una metafizica. Urmaresc ca intr-un final sa te redau pe tine Sinelui. Vei vedea cum usor-usor vom aduce acesta traire in avantajul nostru. Mai mult de atat, vei simti acel moment de exaltare si beatitudine pe care numai in diferentiere fata de tot si toate il poti trai.

Nu am sa iti incurajez capriciile, micile indispozitii si tot ce tine de nimicnicia ta. Daca alienarea asta o numesti singuratate, inchis intre cei patru pereti ai ospiciului, atunci nu te voi ridica din pat. Iti voi prescrie cel mai probabil un tratament pe baza de infuzie de plante, cateva exercitii fizice si o alimentatie cat mai sanatoasa. Dar cum nu sunt nici guru si nici doctor, probabil ca voi lasa in seama celor in masura acest aspect. Nu iti voi vorbi deci despre singuratate care dispera. Iti voi vorbi despre o singuratate plina de iubire.

Si pentru ca nu cunosc alta singuratate mai bine decat propria-mi, am sa iti vorbesc despre mine. Marile iubiri sunt mereu singulare. Intr-o astfel de iubire am simtit cum cresc. Momentele de pierdere in celalalt sunt regasiri ale Sinelui. Caci singuratatea suspenda gandirea si raman in traire pura, in spatiu. De-aia fiind sub timpuri, iese din timp. Am imbratisat-o cu coastele ca intr-o recunoastere, iar singuratatea mea prindea forma, devenea desavarsita, inchisa si suficienta siesi. Era singuratatea mea regasita in celalalt. 

De aceea apreciez intr-o iubire acel timp mort, in care nu se intampla nimic. Ma bucur de fiecare ezitare, de fiecare exgarerare, de fiecare gest lenes si plictisit. Exista un spatiu care se formeaza intre noi, un spatiu plin de Sine. Nu de orgolii, nici de vechi sau noi ambitii. Ci de momentele cele mai individuale. Cand eu Sunt atat de diferentiat, ea atat de diferentiata, incat am putea sa ne privim asa cum se privesc Stelele, de la distanta, tacut, intr-un Univers rece si ostil. Eu sunt eu. Tu esti tu, si nimic nu ne poate aduce mai aproape decat aceasta regasire a singuratatii in celalalt. Traiesc ceva unic, pentru ca nimeni si nimic nu va mai trai acest sentiment de maretie a propriei singuratati.

Misterul e aici: cum poate Universul sa rupa din aceasta masa nedefinita, amorfa si moarta, singuratatea? Si din aceasta mare insingurare: timpul? Timpul face posibila aceasta minune. Caci cea mai mare spaima a Universului nu e spaima de moarte, ci e spaima de a nu fi, spaima ca niciodata nu-si va intalni singuratatea, adica nu se va intalni pe Sine.  O stea e plina si lumineaza numai daca undeva in Univers si-a intalnit singuratatea. Caci nimeni si nimic nu-i seamana. Daca i-ar semana, n-ar mai exista, n-ar mai fi ea, s-ar anula. Nu pot exista doua stele in acelasi timp. Cine nu a invatat sa-si traiasca propria singuratate nu va invata sa iubeasca niciodata. Iar ei vor numi dragostea orgoliu meschin, suferinta si pierdere! Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii.

Am sa repet. Apasat. Tot. Ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Caci in singuratate ca si in iubire incepi sa existi. Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Pentru ca moartea nu poate sa faca nici o diferenta intre stele, intre oameni, deopotriva toti sunt la fel. Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Nici o stea nu poate sa existe daca nu e o Stea. Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Daca ridici ochii in singuratatea ta sa numeri stelele, rand pe rand ele vor incepe a fiinta. Dar la fel de bine nu vor lua fiinta daca imi dai o simpla cifra: unspe' miliarde noua sute treizeci. Acest numar nu va face nici o stea sa apara pe cer.

Asa cum nu exista unspe' miliarde de oameni. Pentru ca tu nu poti trai singuratatea a unspe' miliarde de oameni. Prins in logica lui Ares, logica numarului, tu incetezi a mai fi. Te aduni cu cele unspe' miliarde de oameni si nu mai esti nici decum un om singur. Esti o certitudine in fata mortii. Azi sunt unspe'. Maine vor fi zece. Dar vai, ai inteles total gresit daca te vei intoarce asupra-ti si te vei admira in oglinda. Ba inca vei crede ca esti un izvor nesecat de motive.

Nu, n-ai inteles nimic. Adevarata singuratate nu contine nimic. Tot ceea ce ai crezut ca te face unic si particular, ce ratacire, vei mai intalni la cele unspe' miliarde. Singuratatea de care-ti vorbesc e lipsita de orice categorie. Nu esti cumva. Nu esti frumos. Nu esti bun. In singuratatea mea, ca si in iubire eul nu are ce cauta. Ramane doar ce este indivizibil. Esti atat de singur incat nu mai esti cumva, nu mai ai nici un atribut. Asa cum nu am sa numesc singuratate micile tale indispozitii. Extravaganta ta de artist. Exagerarile.

Greseala e a mea. Pentru ca stunci cand spun Esti, tu te identifici cu micile tale capricii, de copil rasfatat. Dar fiindca ti-am promis ca am sa te inalt, iti spun, toti ne nastem singuri, si toti ne nastem pentru a ne regasi pe noi insine, in singuratatea celuilalt. Singurătatea își caută starea și atunci devine îmbrățișare. Iar ceasts îmbrățișare pentru unii poate fi o poezie, o persoana, un dumnezeu, o vaca. Toate aceste lucruri afirma viata, adica ceea ce este singular in noi, iar moartea nu poate salaslui nici in iubire, nici in poezie. Ramai asadar in acest etern prezent! Ramai cu tine!

Metafizica

Platon si Aristotel in viziunea lui Rafael, Roma

Metafizica e cea care da frumusete gandirii. O impodobeste si face dintr-o facultate a ratiunii un obiect estetic. In cazul asta gandirea devine creatie artistica.

O data cu Critica ratiunii pure (Kant),  metafizica a intrat in derizoriu. Filosofia se rezuma la putinele lucuri care mai pot fi spuse, la acele certitudini testate empiric si la metoda. De la Platon, Aristotel, Descartes, Pascal si chiar un Leibniz, gandirea filosofica speculativa nu a mai atins valoare estetica, exceptie filosofia lui M. Heidegger. Si pe alocuri la unii existentialisti ca Sartre, Camus, chiar un Nietzsche.

Cat de frumos vorbeste Pascal despre Om. Cat de frumos il coboara si il ridica! Cat de frumos se intreaba ca Psalmistul David, Ce este Omul? Nu dintr-o criza existentiala se intreaba Pascal Ce este Omul? Nu dint-o criza de identitate, ci din acele nevoi estetice care il singularizeaza pe om si il desfinteaza in acelasi timp. Ce este Omul este o intrebare care tine de esenta noastra.

Metafizica nu tine doar de filosofia speculativa. Metafizica este atat placerea gandulu dus la capat, cat si forma pe care o ia acesta.  Atunci cand vorbim despre noi vorbim despre Univers si cand vorbim despre Univers vorbim despre Om. Caci omul nu contine nimic, de aceea are nevoie de metafizica ca sa prinda forma. Si de ce nu, sa se singularizeze.

Visez la ziua in care omul va privi spre el, nu din unghiul acesta naturalist al documentarelor tv, ci din cel al metafizicii. Va redescoperi atunci placerea gandului crator. Metafizica este prin excelenta o forma de creatie. Creaza din nimic, cu puterea gandului, o Lume in care se poate locui. Lumea lui Platon era o lume locuibila, cu proprii ei Zei. Si cate lumi pierdute...

De aceea cred ca metafizica nu e doar o simpla speculatie filosofica sau un joc cu transcendenta goala. Ci este o nevoie a omului asa cum fizica moderna are nevoie de un sistem. Asa cum fizica isi creaza propriile legi din necesitatea uneia fata de cealalta.

Se deosebeste de religie si de credinta prin faptul ca fiind lipsita de limite, nu poate avea certitudini. E mai putin dogmatica de cat stiinta moderna, pastrandu-si insa orgoliul universalismului.  E adevarat ca orice gand articulat are nevoie de un sistem. Caci doar asa putem face dovada unei Lumi zamislite din propria gandire care sa fie reala.

Dar atat timp cat nu stim daca noi cream Lumea, sau daca Lumea ne creaza pe noi, avem aceasta libertate matafizica sa o gandim. Poate ca Lumea sub infinitele ei forme ne-a zamislit gandirea, punand in noi acele patternuri. Cert este ca nu exista o Lume fara a fi creata. Nu exista o realitatea fara a fi creata. Nu exista legi fara a fi ele insele enuntate. Chiar si in fizica. Chiar si in stiinta moderna.

Asadar, nimic nu ne opreste sa redescoperim frumusetea si importanta filosofarii. Chiar daca singurul argument care ne-ar ramane ar fi cel al esteticii. Cum nimic nu-l impiedica pe artist, in ciuda spiritului "stiintific" in care traieste, sa creeze opere de arta.

Exista in noi un adevar care o data iesit din pamant a si creat forma cea mai adecvata la real. Caci o lume se naste si alta moare. Mai mult de atat, vorbind despre Univers, metafizica are si o functie simbolica. Pe harta inconstientului se recreeaza acele repere dupa care omul navigheaza in drumul lui spre nemurire. Este Lumea interioara a sufletului.

Si nu stim daca nu cumva Universul prin arhetipul sau nu a pus in noi imaginea Sa. Poate ca nu. Poate ca da. Cert este ca fara o Lume nu putem trai.  Lipsa de sens este criza pe care o simtim metafizic. Goliciunea si vidul existential provin din faptul ca am tot luat din aceasta lume fara sa punem nimic in schimb. Am consumat resursele cunoasterii practice, atomii, energia, si am spupus-o ca pe o curva la experimentele noastre.

Dar metafizica nu e un experiment. E mai intai de toate o experienta. Una care imbogateste de o potriva si Lumea si Omul. Nu vad de ce aceasta realitate ar fi negata din moment ce are un efect atat de uimitor!?

Visez la ziua in care documentarele nu vor mai pune lumea sub lupa. La ziua in care experimentele nu vor mai constrange natura sa se supuna acestor legi. Doar atunci vom putea crea o lume cu adevarat noua. Doar atunci Adevarul va iesi din pamant, sub forme si legi noi, pe care nici macar nu le gandim.

Cunoasterea Luciferica.

Apollo figura ateniana sec 5 I. H.

Cunoasterea luciferica, termen consacrat de Blaga pentru a desemna ceea ce nu tine de cunoasterea paradisiaca,  nu poate fi inteleasa la adevarata sa importanta decat o data cu iesirea din adolescenta. Prin nostalgie, prin tristete, bucurie, prin trairi contradictorii, cunoasterea luciferica deschide usa unei lumi interzise, o lume pazita bine la intrare.

Cand poeziile au ramas doar cu rima,  cand patimile lui Francisc sunt doar niste stigme, cand tocatele lui  Bach nu te mai tin la pat trei zile fara sa rupa din tine carne,  atunci ai iesit din cunoasterea luciferica. Pentru ca nu-i nevoie doar de constientizare, de o cunoastere la suprafata lucrurilor. Ci intr-o astfel de cunoastere se impune gravitatea momentului, intensitatea trairilor. 

La o astfel de cunoastere nu se ajunge prin acumulari de cunostinte, nu se ajunge prin studiu, prin concepte filosofice sau prin experimente. La o astfel de cunoastere se ajunge prin caderi succesive. O astfel de cunoastere este un drum. O iesire din gradina. Este cunoasterea binelui si raului. Stiinta nu cunoaste decat fenomene, iar ele nu pot fi nici bune nici rele. O cunoastere care intinde nervii la maxim si ajunge in punctul in care nebunul si artistul se intalnesc cu Sf. Francisc de Assisi, asta inseana cunoasterea luciferica. 

Pot spune ca acele trairi, blamate de multi si care pot fi usor incadrate la patologic, sau doar o etapa nefericita a adolescentei, sunt esentiale pentru initierea in cunoasterea luciferica. Suferinta are rolul ei, si contradictiile nu mai sunt doar de natura logica. Ele devin contrarii care se ciocnesc ca atomii intr-o explozie. Iar aceasta energie este o energie cu minus in fata. Una in care se neaga si se afirma viata, cu efectul unor trairi intense, paroxiste, dincolo de limita biologicului cand apa se preface in sange.

Cum ar fi viata fara aceasta cunoastere luciferica? Sigur, ar fi scutita de multe dureri. Si de multe sedinte la psiholog. Nebunul, artistul nu doar ca recreeaza lumea interiora, dar o reaseaza si pe cea a profanilor. Iata-l pe Apollo cum canta din harpa. Apollo e dovada ca aceasta cunoastere luciferica poate fi si afirmativa. Caci prin muzica se exalta viata. Dionisos si Apollo fac parte din acelasi tip de cunaostere. Numai ca la unul e de tip afirmativ iar la altul de tip negativ. Hermes insa ramane reprezentantul cunoasterii paradisiace.

Cultura Occidentala se afla sub semnul cunoasterii paradisiace. Framantarile, angoasele si fricile, dar si sentimentele pozitive ca iubirea, dragostea si spiritualitatea au fost lasate pe mana stiintelor. Chiar si in stiintele umaniste, totul pare sa fie de o riguare paradisiaca. Cunaosterea asta a devenit una cantitativa. Succesul ei provine din faptul ca poate fi cuantificata, masurata si replicata atat de usor.

Cand ni se explica cum functioneaza creierul, cand ramanem extaziati in fata Universului, bogatia si diversitatea naturii, cand vedem un documentar despre un animal pe cale de disparitie, toate sunt filmate din unghiul cunoasterii paradisiace. Adica. Sunt mai de graba argumente care sa ne convinga. Sunt de fapt niste sentimente la care se face apel, ca o simpla excitare. Cunoasterea luciferica pleaca din interior spre lucruri. Si face dintr-o vaca o mica zeitate.

Corpul ca forma de religiozitate

Leonardo Da Vinci& Rubens intoarcerea Daianei vanatoare

A manca sau a nu manca, a consuma anumite alimente sau a consuma altele, dincolo de aceasta dilema, actul in sine capata tot mai mult ceea ce a fost la origini, una act moral. As spune sacru, dar cum sacralitatea a fost prealuata astazi tot mai mult de partea ei rationala si stiintifica, prefer sa lucrez cu termenul de moral sau etic. Se pune problema moralitatii atunci cand se sacrifica anumite fiinte pentru a fi mancate?

La originea lor, alimentele erau inchinate zeilor. Se dadea o zecime din toate culturile si se ardeau pe altar jertfe, tocmai pentru a multumi zeilor. A sacrifica si a manca carne era un act sacru, si in unele culturi doar initiatii aveau voie sa faca acest lucru. Trupul si el era vazut ca un Templu. Sau ca o alcatuire sacra. Ritualurile de canibalism au fost intelese ca primitivism, dar ele aveau o functie sacra. 

Ei bine, cu aceasta mica introducere vreau sa ajung la ceea ce ne framanta pe noi in zilele noastre. Si anume: A manca este o problema de moralitatea? Am observat ca tot mai multi se simt vinovati pentru ce mananca. O felie de pizza cu multa sunca poate fi o decizie intre bine si rau, atat timp cat aceasta decizie aduce un beneficiu corpului. Iata dar, corpul in sine a devenit un cult, un ideal si o forma de religiozitate. 

Poate ca ideea de individualitate nu este atat de noua pe cat credem. In sensul in care devenim constienti de corpul nostru. Nu este o conditie necesara. Leonardo Da Vinci, aduce corpul in prim plan aproape de imaginea zilelor noastre. Nu ca pe o entitate divina, ca un dat ceresc, ci ca pe o unitatea biologica, cu grupe de muschi bine definite. Omul este incadrat in linii geometrice si in proportionalitate. Este un corp perfect. Sa fie  o desacralizare a imaginii zeului? Probabil ca asa suntem inclinati sa credem, pana la urmatorul argument. Caci iata, omul isi creaza noi mituri. Eu am sa le zic simboluri. Pentru ca sunt muuult mai cuprinzatoare.

Simbolul trupului ca Templu. Acest trup este un loc sacru, deci ai responsabilitatae morala sa ai grija de el. Astfel, multi oameni si-au impus, fara sa stie ca in spatele acelor argumente rationale se ascund de fapt niste rituri si o dorinta de purificare identica cu cea a initiatior, si-au impus sa nu mai consume de exemplu zahar. Sau carne. Sau cei mai evlaviosi dintre ei nu consuma nimic procesat sau la mana a doua, raw. Se aduce aceasta cazna a corpului la nivel de moralitate. Nu se mai impune Postul Pastelui sau Postul Negru pentru purificarea trupului, ci acum se vorbeste de dezintoxicare, freshuri, cure si de ce nu clisme.

In renastere, Michelangelo il sculplteaza pe David si defineste proportiile a ceea ce era considerat a fi moral si frumos. Pentru ca tot ceea ce e fruomos e si moral. Corpul inca o data devine, prin sine, un obiect sacru. Profani sunt masele ignorante, profani sunt multimile care nu au civilizatia furculitei. (Furculita devine un Icon al omului civilizat, care nu se arunca cu dintii sa devoreze hrana, ci cu rabdare, aproape ritualic, inghite bol cu bol). Rubens insa parca picteaza mai mult ospete Bahice si Orgii unde abudenta este opusa sacrului. Insa, aceste ospete sunt doar "dezlegari" de care oamenii au nevoie pentru a isi refula instinctele primare. Edenul, sau raiul, este mai de graba un loc al Ospatului, ci nu un loc al moralitatii. 

Cat de interesanta este aceasta imagine, nu-i asa!?! Sa crezi ca raiul este de fapt o dezlegare dincolo de bine, a excesului si a abudentei. Sa crezi ca raiul este un loc in care roadele pamantului nu sunt necurate. Si ca nu trebuie sa te gandesti la ceea ce mananci. Si ca nu mai te vei simti vinovat pentru o felie de pizza sau o ciocolata la o ora tarzie. Insa pentru oamenii cu un nivel al moralitatii peste medie, cat si pentru cei care vor sa arate ca in filme(caci eroii din film sunt un ideal), trupul capata un caracter moral si etic. Bineinteles ca sunt si alte perspective prin care putem sa vizualizam corpul uman.

Obsesivii compulsivi au anumite ritualuri "de indepartarea e raului". Ba cunosc pe cineva care ajunsese in punctul in care trebuia sa manance totdeauna 3 mere nu 2. Pentru ca numarul par de fructe creeaza dezechilibru. Si combinate numai cu anumite fructe, din aceeasi ratiuni. Acesti oameni isi formeaza propriul lor ritual, care Dunezeu stie prin ce mecanisme inconstiente se pun in miscare, si cu ce argumente stiintifice si le intareste. Sunt insa niste oameni cu un inalt grad de moralitate si civilizatie. Sunt oameni de care e nevoie, pentru a invata sa sortezi gunoiul. Si probabil ca natura nu creeaza nimic fara scop. Ea stie cel mai bine sa se adapteze si sa faca dintr-un banal mar, un fapt etic si moral.

Am mancat o data carne. A nu doar o data. Dar o data am mancat carne cu constiinta animalului pe care l-am mancat. Si atunci am inteles pe acei canibali. A manca este un act inainte de toate sacaru! Iar daca a -a porunca spune ca a pofti este un pacat, atunci ma intreb, la ce fel de pofta se refera daca nu la astfel de pofta? Am fi crezut ca am iesit din religiozitate, din mituri o data cu epoca stiintifica, insa am devenit mai puritani ca niciodata. Pentru ca asta e natura omului. 

Problema cea mare pe care o vad e aceea ca ne-am adus corpul in minte, in propria imagine despre corp. Iar granita dintre noi si lume creste, cu cat devenim mai constienti, mai obsedati mai implicati de corpul nostru. Caci orice cunoastere este si o cadere. A cunoaste lucrurile in mod nemijlocit inseamna a le cunoaste prin corp. Dar nu acest corp al lui Da Vinci rationalizat, inscris in cerc si patrat. Ci corpul lui Rubens. Corpul care face excese, care doarme in iarba ca un animal si se trezeste dimienata cu roua pe el, corpul asta al orgiior si dezamatului si al ... 

Teremeni: A manca,  sacrificiu si act sacru. Formele noi si chipuri vechi. Corpul considerat ca Templu. Bachus. Cunoastere nemijlocita. Despre purtitanismul de tip nou. 

film, arta, poezie

"Putin imi pasa daca sanii unei famei sunt ca magnolia sau ca smochinele. Daca pielea ei e asemeni unei piersici catifelate sau dura ca sminghelul. E irelevant pentru mine daca rasuflarea ei atunci cand se trezeste are gust de must sau de nicotina. Sunt perfect impacat cu nasul ei care ar putea castiga premiul intai la o expozitie de morcovi. Intr-o singura privinta sunt inflexibil. Nu pot accepta sub nici o forma o femeie care nu stie sa zboare.

 El Lado oscuro del corazon.
in memoriaThomas Dylan.

Traire si creatie artistica

Marina Abramovic reintalneste pe Ulay

Trairea in masura in care ii e recunoscut rolul dobandeste un statut ontologic important. Ca baza este conceptul de viata. Viata genereaza trairi. Cunoasterea nu este doar de tip rational. O gandire in care tot ce tine de viata, de corporal o data cu descoperirea 'celuilalt". E un mod de cunoastere intuitiv. Trairea devine temei pentru orice cunoastere. Trairea este implicata in orice cunostere, inclusiv in cunoasterea riguroasa. 

La Husser gasim o continuare. Experienta trairii este gnoseologica. Husser remarca faptul ca viata se opune oricarui concept, viata nu poate fi conceptualizata deoarece ea e un flux si este foarte bogata. Pe aceeasi directie la Bergson avem o alta idee si anume, constiinta este o unitate neseparata intre triarire si conceptualizare, gandire abstracta. Viul cuprinde intregul intr-o unitate, intr-un continuu. Relatia dintre viata si traire nu e un raport intre general si particular, ci trairea se afla in relatie nemijlocita cu viata, cu intregul. Cu alte cuvinte, tririle mele nu sunt simple manifestari de moment, ele sunt determinate de propria mea fiinta.

Trairea estetica este un caz special al trairii ca o modalitate esentiala. Opera de arta trebuie sa se bazeze pe traire si ea trebuie sa genereze o arta a trairii. Expresionismul este o arta a trairii. Ideea e de a vedea daca elementul trairii este prezentul.

Fenomenlogia Perceptiei,(Maurice Merleau-Ponty), in perceptie e cuprinsa lume. Perceptia nu se rezuma la senzorial.  Perceptia e data prin corp. Organele senzoriale sunt somatice. Corpul ma ajuta pe mine ca fiinta umana sa percep Lumea intr-un anumit fel. Rolul corpului in perceptie este fundamental. Suntem determinati sa avem un anumit tip de perceptie in functie de structura corpului. Nu ar exista spatiul pentru om daca nu as avea corp. O entitate non-corporala ar construi altfel sau poate nu ar avea nevoie de spatiu si timp. Corpul insusi este un spatiu expresiv. Ce simteam atunci cand...s-a intamplat acel eveniment. Corpul devine posibilitatea noastra de a avea o Lume. 

O cunoastre a cogitoului si o cunoastere intutiva si nemijlocita care aprtine corpului. In acest context apare arta ca Performance. O arta a trairii. Sa ne gandim la primul mare Performer, care a murit crucificat. Ce arta!! Mai mult, o arta care s-a vrut expusa in public, in piata, o arta vie si efemera prin perisabilitatea si alteritatea ei, asa cum trebuie sa fie un performance. Bine, pana atunci au fost si altii, insa nimeni nu a ridicat atat de mult viata la rang de arta. Sa traiesti artistic! Dintre cei multi il amintesc pe cinicul Diogene. Nu saluta el cu reverenta toate statuile? Si nu isi facuse el locuinta intr-un butoi? Apoi chiar si un stoic precum Marcus Aurelius. Iar mai spre noi, un Cervantes prin Don Quijote de la Mancha.  Dar si Van Gogh, dar si Frida Kahlo,  traiau un performance, caci fiecare creatie era o traire puternica.

In zilele noastre, cel mai interesant artist, dupa parerea mea, este Marina Abramovic. Performance-ul ei a fost insasi viata pe care a trait-o. Cei care ii cunosc povestea de dagoste dintre ea si Ulay, partenerul ei de scena, sigur stiu la ce ma refer. Dupa multi ani in care a evoluat singura, Maria si-a gasit un partener de scena. Au ajuns sa se cunoasca si sa exploreze corpul impreuna. Dupa 8 ani de performance, el devenise ea si ea devenise el, iar aceasta cunoastere era amenintata de chiar scopul ei. Asadar au ales sa se desparta alergand unul spre altul, el la capatul Zidului Chinezesc, ea in cealalta parte. S-au intalnit undeva la mijloc, s-au privit si si-au continuat drumurile separat fara sa se mai intalneasca.. Dupa mai bine de 20 de ani, iata ca s-au reintalnit la un performance al ei. Emotia a fost puternica, pentru ca nu se astepta. Cred ca rar ne este dat sa vedem, dar sa traim? o intanlire autentica cu celalalt. Clik Aici pentru video.

Note: curs prof. Maria Pop,  Richard Shusterman. Wilhelm Dilthey  Traire si Creatie Poetica. Univers 1980.

post-art

14cu21

Cu fiecare noua miscare, arta este o revolta impotriva canoanelor. Post-arta este o rebeliune impotriva artei insasi. Curentul pare a fi o miscae noua si in formare, asadar sunt putini artisti care s-au alaturat acestui concept pe principiu piata este libera, iar oferta este mai mare ca cererea. Post-artistilor le pasa de arta trecuta la fel de mult ca viitorul artei. Adica zero. Cu atat mai putin le pasa de ceea ce inseamna valoare adaugata pe piata de arta: “We are not starving, profit is not the point” sunstin ei. Este o arta a negatiei mai de graba de cat a afirmatiei” Blak is not a color, is a world”.  Post-art considera ca arta e moarta, de aceea ei sunt singuri artisti. Pentru post-artisti, nimic nu este adevarat. Totul este propaganda, chiar si poezia. Se opun  ideii de drept de autor. Iata un mod de a fi. The Post-Art Poets have a strict media blackout policy. our positions are clear. there is nothing else to say.

Revenid la 14 cu 21, numele fisierului sub care mi s-a trimis sa comentez aceasta lucrare, pot spune ca unele influente Dada inca sunt prezente. Se sterg grantiele dintre poezie si arta pe de o parte si matematica si stiintele exacte de partea cealalta. Pe un fond al unor tabele, cifre, calcule de contabil, cu numere si probabilitati, apare chipul unei femei. Umbra obrazului vine sa clasicizeze imaginea ducandu-ne cu gandul la o statuie antica din marmura. Insa in contrast cu compozitia, chipul pastreaza indicile nelinistii: se incrunta! Nu este apolinic, ci dionisiac. Este insasi natura post-artului, negatia. Este o arta care isi cauta identitatea, intre pop-art si dada, de stanga, impotriva capitalismului si a consumerismului.

Iata dar, fata se incrunta, pentru ca desi este aplecata spre gandire, spre meditatie, prin pozitia corpului, are in spate acesta realitatea a cifrelor, a tabelelor, realitatea de zi cu zi. Femeia este supusa acestei corovezi zilnice, de a calcula, de a gandi, de a isi folosi mintea. Este un conflict interior, intre tipul gandire si tipul simtire, intre arta si provocarile vietii. Tipul gandire este reperezentat de calcule, si de succes, iar tipul simtire este simbolizat prin femeie. Post-artistul a ales calea usoara, calea negatiei, calea regresului la un timp in care nu era nici/nici. Post-Art este 0%, dupa cum spun chiar ei. Post-art pleaca de la mesaje simple, de la liste de cumparaturi pana la adnotari lipite pe zidul de la birou. Din punctul asta de vedre este o forma de Mail-art.

Dincolo de acest manifest in care se incadreaza post-arta, in aceasta lucrarae se vorbeste despre conditia femeii ca artist in zilele noastre. Dupa parerea mea, conditia femeii ca artist nu s-a schimbat, pentru ca ontologic femeia nu s-a schimbat. Sigur, societatea are ritmul ei, insa timpul biologic al femeii, al mutatiilor psihologice nu se schimba asa usor de la o generatie la alta. Cred, si e doar o parere, ca tipul gandire nu este caracteristic femeilor. Femeia este tipul intuitie, caci ea trebuie sa ia deciziile cele mai bune in timpul cel mai scurt. Iar asta priveste supravietuirea ei intr-o lume destul de agresiva.

Agresivitatea pentru femeie este si agesivitate soft pe care singura si-a dorit-o, ca fiind un drept si statut castigat. Agresivitatea soft inseamna sa lucreze cot la cot cu baratul, sa creeze, sa calculeze, sa lupte de ce nu cu arma in mana. Sigur ca nu e cu nimic mai prejos din punct de vedere al aptitudinilor. Insa trebuie sa-si asume la pachet si nelinistea creatoare, care iata, aici apare sub forma unei incruntari si incrancenari. Apoi, aceasta violenta soft nu priveste doar femeia, ci intreaga noasta societate, de la clasele primare pana la cei 6 ani de facultate pentru studentele de la medicina. Sau poate la ASE, unde chiar va avea de impartit viata intre calcule si maternitate.

Nu orice trauma si provocare este sociala. Insa post-art prin manifestul impotriva a orice, este un fel de a spune ca ceva se schimba . Si o spune intr-un mod foarte ingenios. O fi greu, o fi usor, nu stiu. Cert este ca nimic nu se pierde fara sa se castige.  Si viceversa. Daca va uitati mai sus la imagine, veti observa ca nu intamplator femeia imbraca haine de sec XIX si poarta o coafura impletita, in stilul clasei muncitoare din manufacturile de dupa revolutia industriala. Este clar un indice al unei noi conditii. Sigur, va trebui sa ne adaptam si sa vedem in ceea ce am pierdut, o noau cucerire pe culmile progresului.

Metropolis 1927

1. 
   
2. 
   
3. Filmul apare in Ianuarie 1927, Germania, regizat de Fritz Lang. Criticii spun ca se incadreaza in curentul expresionist. Mie mi se pare mai de graba cubist, futurist. Ca realizare, efecte speciale, primeste un 10. Veti fi uimiti, ca si mine, ca 1927 sa se realizeze asa ceva. 

Incepe bine. Ca idee, omul masina, omul care nu face legatura intre minte si mana. Cu toate ca are idei indraznete pentru acea perioada, filmul dezamageste pe alocuri. Nu pot sa nu vad in el influente Marxiste. Clasa muncitoare reprezentata de maini si clasa conducatoare, de minte. Pana la urma isi dau mana. In al doilea rand chiar idei fasciste. Maria este clonata de un fizician/inginer evreu sub Steaua lui David, care este asociata cu maleficul. 

Am zis ca incepe bine pentru ca pune in discutie ideea de om care munceste si nu gandeste. Nu ca nu ar avea capacitatea sa o fac, ci nu mai are timp. Vine de la lucru extenuat. Se transforma in zombie. In ciuda celor amintite, mesajul de mediere este unul impaciuitor, intre minte si mana de lucru trebuie sa primeze inima. Asadar, cu toate ca anumite idei ale acelor vremuri au fost depasite, a ramas mesajul central care este valabil si azi intr-o societate puternic industrializata.

Ce anticipeaza in mod uimitor filmul Metropolis este dezastrul din al Doilea Razboi mondial. Oarecum inconstient, exprima framantarile acelor vremuri, date de mitul Eroului Salvator, intruchipat de aceasta data de o femeie. Masinaria aceasta care este pusa in functiune, si care ca metafora functioneaza ca un ceas elvetian, este Germania. Ea va functiona exact ca o masina de ucis in cel de-al doilea razboi Mondial. Scena cu care se deschide filmul si care va anticipa dezastrul. Sute, mii de muncitori vor pieri in aburi, in camerele de gazare. 

Concluzia este evidenta: Intre mana si minte trebuie sa fie un mediator, inima. Pana la urma nu regimul, nu ideea comunismului a fost gresita, ci ughiul. Sa pui categoria inaintea omului este mereu gresit. Interesul national pentru libertatea individuala. Eficienta pentru a justifica poluarea cu cianuri. Pragmatismul pentru ca poate fi cuantificat. PIB-ul unei tari pentru corelat cu Cea mai Fericita Tara.

Wassily Kandinsky. Arta abstracta intre muzica si matematica.

Cand am vizitat prima data Madridul, am trecut si pe la Reina Sofia. Eram cu fratimio. Facuse poze langa un scaun in perete. La un moment dat vede un tablou caruia i se oferise un spatiu generos intr-un loc destu de scump, tinand cont de pretul pietei imobiliare. Un patrat negru intr-un patrat alb. Ma intreaba, ce inseamna asta? Pai cum sa-ti zic eu, am inceput eu sa gesticulez, ca unul care vorbeste intr-o limba necunoscuta, vezi tu, asta e arta. Arta abstracta!

Bineinteles ca nu l-am convins. Arta abstracta e ca gandirea abstracta. In liceu am incercat si eu sa invat limbajul de programare C++, doar eram la informatica intensiv. Mi-am dat seama ca n-am cap si nici imaginatie pentru o gandire atat de abstracta. Nu intelegeam cum se poate sa transformi pe 1 si 0 in actiune. Nu mi-am dat seama de unu singur, ci in urma unor discutii in cercul de Filosofie a Culturii si Istorie a Artei, ca de fapt arta abstracta este o gandire rationala. Apoi am dat si de cartea lui Kandinsky, despre arta abstracta, el inusi pictor abstract. 

Kandinsky teoretizeaza arta lui, pleacand de la teoria punctului. Multi din colegi, au ramas extaziati in fata unei asa revelatii. In speial cei care au nevoie de o ratiune pentru a intelege, ci nu de intuitie. Nu am fost mirat sa constat ca filosofii tin de tipul gandire, ci nu de tipul inutitie. Insa Kadinsky? el e artist. Deci, el pleaca de la punct (un fel de teorie a lui Plotin cu unul) si sustine ca asa apare arta abstracta. In punct exista forte, cat si in afara lui. Planul este foarte important. Planul actioneaza si el, prin nonactiune. In fine, cine vrea sa se aventureze in gandirea unui artist(matematician?), cartea e interesanta. 

Am stat si m-am agndit, oare ce fel de interpretare este asta? Clar una feneomenologica. A fost mai intai teoria sau mai intai punctul? Cine apare primul. Aceeasi intrebare, oul sau gaina? Caci fara gandire, nu apare punctul. Si atunci discursul artei abstracte este un discurs al propriei gandiri. El nu aduce nimic nou. Cercul hermeneutic se inchide, in masura in care gandirea se reflecta pe sine in opera de arta. 

Cine ar fi crezut ca arta abstracta e lipsita de referentialitate? Din contra, conteaza foarte mult locul, spatiul, liniile punctele, culorile. Cred ca abia aici ar fi vorba de ceea ce scapa gandirii. Caci, rolul unei opere de arta nu este de a fi interpretata. Din punct de vedere fenomonologic, da, observatorul poate interveni in creatia artistica, prin faptul ca o interpretare este o noua creatie, o noua reasezare a punctelor si liniilor.

Am sa folosesc gandirea lui Kandinsky pentru a interpreta acest tablou. Observam linii frante, unghiuri si puncte, culori si curbe. Observam triunghiul din planul de jos. Diagonala ce imparte planul, si ii da un sens unic. Spatiile libere sunt importante si ele, pentru ca ele dau fortele, actiunea si reactiunea. Centrul este clar, punctul de gravitatie spre care tind elementele. Vedeti, insasi limbajul este unul specific cand vrem sa analizam o opera abstracta. Este un limbaj imprumutat din muzica si matematica. 

Triunghuiul este orientat in partea stanga a planului, jos. Linia de forta vine de sus, iar elemenele se concentreaza spre iesire. Culoarea albastra este o culoare rece, o culoare pesimista. Dar este echilibrata cu rosu, si cu triunghiuri insa orientate tot in jos. Curbele sunt mereu facute sa inchida cercul. Punctele sunt inchise sau deschise. Punctele deschise sunt cele care ar putea sa apara, sa explodeze ca o supernova. Punctele inchise sunt incercuite. Chiar daca elementele tind toate spre coltul de jos in stanga, exista si linii curbe care il orienteaza in sus.

Per totala, acest tablou exprima pesimism. Atat culoarea albastra cat si triunghiul. Totul este orientat in jos. Insa exista si momente de optimism, linii care vor sa iasa din aceasta putere de a atrage obiecte intr-o gaura neagra. Insa perspectiva si optimismuls e afla toate in partea dreapta sus a planului. In cealalta parte, adica spre trecut, de unde vine si diagonala, orice cale de intoarcere este ireversibila. Semicercul se inchide. Cu alte cuvinte, nu te mai poti intoarce. Timpul si sensul timpului este ingrosat de o diagonala neagra.

Cam asa decurge o interpretare fenomenologica a artei. Este atat tabloul cat si cel care priveste. El inchide cercul. El participa cu gandirea la creatie si interpretare. El aseaza elementele. Bine, dupa anumite reguli. Cu siguranta ca un bun psihoterapeut ar putea sa descifreze starea de spirit in care a fost creat acest tablou, fara sa stie macar cheia de intepretare artistica. 

Arta abstracta este o arta a muzicii. O arta a punctului si contrapunctului. O arta a afirmarii si a tacerii. Alterneaza 1 cu 0. Si muzica poate fi pusa pe note. Daca vei asculta Tocata lui Bach in Re minor, si ficare nota va avea o culoare, fiecare ton, fiecare masura, vei observa nici mai mult nici mai putin decat un tablou abstract. 

Este o gandire esoterica. O gandire care ii fascina si pe renascentisti, in folosirea acelor simboluri. Insa aceste simboluri, puncte linii, directii, sunt doar niste semne. Cand dispare contextul cultural, el nu va mai avea sens. Dar ce arta depaseste contextul? Intr-adevar, arta este si o placere a mintii, nu doar a senzorialului. Iar arta abstracta, e mai de graba o arta elitista, exclusivista. Nu este pentru oricine. Fiecare artist isi creaza propriul limbaj/stil, insa contextul ramane. 

Personal cred ca exista simboluri dincolo de semne. Sunt acele simboluri universale. Dar arta abstracta tine mai mult de arta ca forma de comunicare. Este un limbaj ca oricare altul. Nu stiu daca as pefera chipul unei Madone intr-o sala de asteptare, sau acest tablou. Da, cu siguranta, Madona isi are locul in Biserica, iar Kadinski in holul unei multinationale, la departamentul HR,daca tot ma duc la un interviu sa stiu pe ce lume sunt!

Convalescenta

Madona lui Filippo, priveste catre prunci

Cautam Steaua lui David sa o pun la gat, si am dat peste Fecioara lui Filipo Lippi. Si sa mai zici tu sa nu cred in semne! La Conacacul din Busteni, ma privea din tablou in sufrageria lui Matu'. Iar noi, noi fumam ceva misto. Paharele erau goale, invitatii adormiti, placa inca se mai invartea pe aceeasi frecventa. 

Si atunci, dar atunci...atunci ma apuca un dor. Un dor nebun de tine. Las' sa se sparga pharele, las' sa cada guvernul, poa' sa vina potopul, in mine e calmul de dupa cand nu mai conteaza daca sunt sau esti. E bine ca la fiecare petrecere o Fecioara sa ne vegheze. E bine ca la fiecare petrecere sa imi aduca aminte de inima mea. E bine ca la fiecare petrecere o fecioara sa vegheze la fericirea noastra. Filippo Lippi imi aduce aminte de tine.  Daca asta inseamna regres la un timp ludic, atunci acopera-mi ochii cu palmele tale. Sa nu ma pui niciodata sa ghicesc ca prima data: sigur ca Filippo Lippi! 

Botticelli isi are anotimpurile lui, tristetile lui, fecioarele si madonele lui. Dar aici e vorba de Filippo. Aici nu ma poti prinde. Eu recunosc o madona dintr-o mie, o mie si plus una. Ea priveste altfel, ea atinge altfel, ea isi accepta altfel pantecul. Aici nu ma pot insela. De-aia n-are rost sa iti spun mai mult. Tu nu intelegi ca madonele lui Botticeli inca n-au copii? Sa ti-o zic pe-aia dreapta, sunt frumoase, dar sunt sterpe. Uita-te la sprancene, si-ai sa te convingi daca pe mine nu ma crezi. Uite gura,buzele, lobul urechii, nasul...

Mai ales esarfa din cap. Hahaa, sa nu zici ca si-o da jos si i-o pune la gat. Hai, acu du-te la rabzoi. Cum, asa? cu o esarfa atat de fina legata la gat? Iubito, ai o parerea irealista despre razboi. Copiii nu se nasc pentru a se trezi dimineata. Hai, du-te! o sa te astept, asa mi-ai zis. Pe naiba...La razboi cu esarfa ta din par...Mai bine ma intorc plangand in bratele tale...Mai bine fug de pe cruce. O sa te trezesti cu mine la usa la miezul noptii.

Imagini ale puterii

Iustinian. 548 Mozaic San Vitale, la Ravenna

Imaginea asta ma duce cu gandul la campaniile politicienilor nostri, ca tot vin alegerile. Iese Staff-ul in centru cu viitorul presedinte. In jurul lui frumos aliniati, de la importanta lor descrescator, in stanga si dreapta. Camerele de filmat, si microfonul. Mesajul e clar. Nu suntem singuri, avem alaturi de noi, in drepata poate poporul, in stanga poate specialistii. E adevarat ca astazi specialistii, acest mit al specialistului, a luat locul clericilor de alta data. In ambele cazuri ei "aduceau pacea, prevestau crizele si bunastare, prosperitate". Specialistii vor salva lumea de la inundatii si de la catastrofe naturale, si de la criza petrolului. Specialistii vor gasi scuze pentru o deprsiune economica. 

Iustinian nu doar ca vine pe un gol de putere (nu mai e Cezar), dar profita de noua zeitate care si ea venea pe un fond mai vechi. Imperiul sufera din cauza ruperii in doua. O miscare foarte ingenioasa. Iustinian se floseste de un transfer de imagine, de la divinitate la Imparat, ca institutie. Mai mult, aceast mozaic de la Ravenna, se umple de semnificatie prin tot ceea ce inseamana imaginarul colectiv. Sunt sigur ca au fost destui scandalizati de curajul lui Iustinian. Insa pentru mase, pentru popor, care cunosteau bine codul acelei vremi, asta inseamna un Imparat cu puteri absolutiste. El preia rolul de inlocuitor al lui Dumnezeu pe Pamant. Sau daca nu cel putin pe al lui Petru, caci imparatul e ctitor de biserici si el detine cheia. Ca si astazi, politicienii inagureaza, scoli, spitale, autostrazi, piste pentru biciclisti, parcuri pentru toata lumea, si multe alte lucruri bune. Iata, ca si politicienii in campanie, si Imparatul Iustinian este sustinut in spate de Fapte, adica de arhitectura, adica de biserica pe care consolidat-o. 

Oamenii simpli intelegeau codul, stiau sa citeasca un mozaic sau o pictura. Nu aveau nevoie de Istoria Artei sau cunostinte prea bogate. Vestimentatia imparatului insemana un cod. Vestimentatia clericilor. Astazi nu oricine ii recunoste. Iata, codul este de fapt discursul. Ce fel de discurs vrea sa tina Imparatul? Daca ati observat, un detaliu foarte important. In imagine sunt 12 personaje. Nu intamplator preia imaginea lui Iisus inconjurat de cei 12 apostoliu. De obicei Iisus era in centru. Ultimile 2 personaje sunt putin ascunse, discursul este totusi subliminal daca vreti. In drepata clericii si "specialistii" care se ocupa de administrare, ei reprezentand puterea administrativa, in stanga puterae executiva reprezentanti de ostasi, iar in centru cea legislativa. Imparatul era Legiuitorul. El leaga si el dezleaga, dupa modelul asa in Cer si pe Pamant. Iar legea e singura care are dreptul asta. 

Mozaicul face parte din perioada de apogeu a bizantului. Nu mai este Pastorul cel Bun. Iisus ia figura Apolinica. El este de fapt Imparat. Nici o urma de suferinta sau de slabiciune. Nici politicienii nu trebuie sa se arate vulnerabili daca vor sa castige cat mai multe voturi in campanie. Problemele de santate ale conducatorilor sunt secrete de stat. Ei trebuie sa vina cu specialistii, un fel de eroi salvatori, si sa asigure pe cei multi ca lucrurile sunt sub control. Lucru care nu e atat de simplu precum pare. E nevoie de mult talent, dar si de o figura Patristica. Insa, cel mai greu ii e puterii de astazi, ca si de ieri, sa se legitimeze. Astazi poporul alege, dar legitimitatea puterii o dau institutiile. Daca o putere, un regim, nu se poate legitima desi are majoritatea, se intampla datorita institutiilor corupte.

if i were free

dali si gala

despre adevarul artistic

Domn'Quijote e un introvertit. Insa devine un om al actiunii. E ca si cum se intrupeaza. Ia fiinta. El e Cuvantul Intrupat. Ca sa lege lumea obiectelor de lumea abisala a sufletului, care prin adevarul ei psihologic e tot atat de concreta, Domn' Quijote pune mana pe arme si devine un exhibitionist.

Ce fel de Cuvant este cel care se Intrupeaza? Am putea spune in termeni heideggerieni ca Adevarul Fiinteaza. Adica se deschide. Mai intai a fost cuvantul. Nu oice cuvant, doar acela care poarta fiintarea, adica e intemeietor. Asa cum mai intai de o descoperirie a fost idea. Nu orice idee. Ci cea mai adecvata la real. Nu orice idee duce la teoria lui Newton. Numai acele idei care se pot intrupa si care pot locui lumea. Aceasta locuire este chiar Spiritul ei. Caci inca locuim in spiritul newtonian.

Domn' Quijote e o astfel de idee care se poate Intrupa. E un Adevar universal al omului. Toti oamenii il contin pe Domn Quijote. Toti oamenii care descopera ceea ce este real in fiintare, in deschidere. Sigur ca merele au cazut si inainte sa observe asta Newton, dar Adevarul acesta nu s-a aflat in deschidere. Nu a fost legea gravitatiei o evidenta de cand Lumea? Adevarul ei a ramas in aceasta ascundere si in pamant, in posibil.

De ce este atat de importanta problema adevarului artistic? Pentru ca de asta depinde implinirea fiecaruia. A fi sau a nu fi. Am o viata. Sunt in ea si traiesc ceea ce e propriu cu inchiderile si deschiderile ei? Mai simplu de atat: Imi traiesc viata? Cata libertate are cel care e considerat nebun, extravagant, exhibitionist, cercetator miop, Sfant, scriitor ratat, star porno, sa traiasca conform nebuniei sale!

Si am cunoscut artisti care nu traiau artistic. Preoti care nu traiau ca niste adevarati mesageri ai Cerului. Actrite porno care nu erau una cu trupul lor, cu extazul dat de revelatia acestui Adevar carnal si concret prin trairile lui. Si am vazut Sfinti care se temeau de Dumnezeu. Apoi am vazut si exhibitionisti, unul din ei sunt eu.

despre adevarul artistic

Don Quijote  de la Mancha by Dali Salvador

Orice destin, orice fiinta se afla in posibil, insa o data iesita din pamant, ea nu mai lasa loc de alt Adevar. Asadar, singurul adevar pe care il poate trai Don Quijote este adevarul propriei vieti. Nu exista alta varianta. Cartile care au aparut dupa primul volum sunt declarate apocrife si anatema. Ele trebuie arse. Si ca sa dovedeasca acest lucru, autenticitatea, Don Quijote nu mai ajunge niciodata la Toledo. Isi schimba planul pe drum. Mai mult, el sfarseste pe patul de moarte.

Asa se explica de ce prin arta viata iese din posibil. Si cate lumi necreate contine pamantul, adica nefacutul? Atatea posibilitati. Insa numai o viata are omul, si numai intr-un mod se exprima adevarul in opera, iar celelalte raman in posibil. De-aia, nu te intreba niciodata de ce tara in care traiesti, de ce familia in care te-ai nascut, de ce parintii, epoca, lumea, universul. Pentru ca astea sunt intrebari prostesti. "Daca" e un drum inchis. Nu se deschide nici o lume prin Daca.

Dulcinea nu-i mai putin adevarata, pentru ca exista O Nunta in Cer. Si cat de reala a fost fiinta ei...In real, nu in realitate. In real este numai adevarul, realitatea apartine cu totul profanului. El nu poate sa scape de realitate, care de cele mai multe ori e nevrotica. Realitatea se afla in posibil, de-aia se intreaba cum ar fi fost daca. Real este ceea ce devine destin si cale. Daca nu mai e Toledo, nu cauta scurtaturi. Don Quijote nu a cautat realitatea, ci a cautat sa traiasca ceea ce e real. Omul care a trait real, autentic, isi accepta destinul. Imbatraneste frumos si fara Daca.

* mai puteti citi despre problema real vs realitate aici.

Siempre Sancho, Siempre...

Don Quijote si Morile de Vant by Salvador Dali

continuare

***

Don Quijote este omul complet atat timp cat il integreaza pe Sancho. Si cum este Sancho "Pantecul" daca nu un lacom, un las, un necioplit si chiar un misel. Nu-si cunoaste decat interesul propriu, iar cand se biciueste, o face pentru bani, nu pentru stapanul sau. Sancho, nu ti-e rusine, te gandesti numai la tine? Da-ti macar patruzeci de bice! Isi da cateva, insa fictiv, tipa ca din gura de sarpe. Ce sa mai, Sancho e un smecher. 

Da, intalnirea celor doi are loc in scena cu talharii. S-au dat cap in cap. Sancho realizeaza ca nu se poate trai intr-o lume concreta fara o viata simbolica. Nu se poate trai fara mori de vant. Fara o lupta cu uriasii. Nu se poate sa traiesti o viata intreaga si sa vezi intr-o turma de oi "decat atat". Acest "decat atat" este lipsit de imaginatie. Sancho traieste intr-o lume concreta. E chimistul care spune ca un sarut nu este decat o reactie chimica. 

Siempre Sancho, Siempre...adica, mereu vei intalni astfel de oameni.Si Don Quijote este dezamagit in aceeasi masura, adus de talhari la realitaeta talharilor. E singura data cand nu braveaza, cand nu mai spune ca a fost o vraja. Dupa scena asta parca ii vad cum merg pe drum tacuti. Ce ar mai putea spune? Adevarata intalnire e in linistea tainica a drumului. 

Domnul Quijote il contine pe Sancho cand reactioneaza la nesimtirea aia jegoasa. Astora nu ai cum sa le vorbesti decat pe limbajul lor.  E momentul de luciditate cand Cavalerul Tristei Figuri pune mana pe bici si rastoarna mesele negustorilor din Templu. Aici se intalneste Quijote cu Sancho. 

Sancho nu putea sa priceapa ca e mai mult decat atat, ca il contine pe Quijote si ca  dincolo de burta exista o viata: viata simbolica, o participare mistica in care lucrurile incep sa vorbeasca.  Iata, Adevarul incepe sa fiinteze, iar obiectele capata realitate. Nu mai sunt decat atat...ci sunt insufletite. Lumea incepe sa se deschisa si sa-i vorbeasca omului prin zilele de sarbatoare, prin vise, prin vrajitori si prin farmece. 

Lumea nu este decat...Cerul nu este decat reflectarea undelor in atmosfera. Viata nu este decat...Din punct de vedere clinic, nu esti decat... Don Quijote nu este numai Don Quijote. El este Don Quijote de la Mancha. Ce inseamna sa fii de la Mancha...Inseamna sa zici: Eu sunt. Voi sunteti. Sau: Noi suntem fii Soaelui si menirea noasta e sa ridicam Soarele din morti in fiecare dimineata. 

Dar eu cine sunt? Nu sunt dect un biet artist. Nu sunt decat o statistica in cifra ta de afaceri. Nu sunt decat un cetatean care are indatoriri si drepturi. Unde traiesc  misterul existentei? Intr-o Lume unde totul este masurabil, cuantificabil si previzibil? In filmele cu eroi poate, acolo unde se vand iluzii, unde pot fi oricine si orice, numai eu insumi nu. Nu esti decat atat, si asa apare nefericirea. Sunt eu un fiu al Soarelui? Dar tu, vezi tu in morile de vant proprii tai Uriasi? 

Si poate ca tu esti un fiu al Soarelui. Dar te-ai gandit o clipa ca il ai alaturi de tine pe Sancho? Te-ai gandit ca trebuie sa iti dai bice pentru ca acasa te asteapta femeia si copilul, si ca nu ai ce le pune pe masa? Te-ai gandit tu o clipa la nevoile lui Sancho? Te-ai gandit ca viata trece prin burta? Te-ai gandit ca trebuie sa platesti datoriile? Stiu, pana nu dai cu capul de Sancho, nu te trezesti la realitate. Care realitate vei intreba contrariat?  

Pe drumul aventurii Don Quijote il inventeaza pe Sancho. Se impune aceasta schizofrenie, pentru ca spiritul sa fie liber, si ca in final sa se intoarca acasa, pe patul lui de moarte de la Mancha, implinit. De aici si impacarea cu care isi scrie testamentul ca un adevarat contabil, concret, cu detalii ce imi par absurde si jignitoare. Don Quijote nu pleaca la drum inainte de a-l tocmi pe Sancho Panza si nu moare pana nu-si plateste bicele. Abia aici incepe adevarata aventura a spiritului.

E confirmat. Sancho junge Guvernator de Insula. Avea nevoie de o confirmare. Si apoi ce face? Iisi da seama ca viata e atat de putin...Plansetele copiilor, buciumul serii, zilele de sarbatoare, ale cui sunt? Sancho...aveai nevoie de Insula ta...De ce plangi acu? Iata Sancho, astea nu sunt decat niste Mori de Vant. Acum ai vrea sa vezi niste Uriasi, dar nu se mai poate. Ceva s-a schimbat in tine. Ti s-au deschis ochii, Sancho, sa vezi o lume lucida, transparenta. Nu, nu mai plecam intr-o alta aventura. 

Turmele astea nu sunt decat niste oi singulare adunate impreuna. Nici vrajile nu mai au putere asupra omului dezvrajit de misterele lumii. Nimic nu-l mai poate inveseli. Esti trist. Stiu. Ai putea sa plangi acum. Dar daca i-ai cumparat rochie nevestei tale, si ai facut-o fericita, poate ca nu e totul pierdut, poate ca o sa zambesti cand copilul iti va rade spre Soare, pentru ca el vede cu siguranta in morile de vant niste veritabili Uriasi, asa cum eu, Don Quijote de la Mancha, Cavalerul Tristei Figuri, am vazut in talhai ceva mai mult decat atat, in Dulcinea din Toboso ceva mai mult decat atat...