Photo. D.M. British Museum
Imainarul nostru cu privire la antichitate il mostenim de la renascentisti. Ei vedeau in clasici numai partea rationala, masura, idea, arhitectura. Bineinteles si ospetele Bahice, dar printr-o constiinta crestina. In ospetele Bahice de la marginea padurii o sa vedeti, asemeni picturilor lui Rafael, femei voluptoase, luptatori care dorm cu capul in bratele zeitelor care tin in maini cupele pline cu vin. E o stare mai mult apolinica decat dionisiaca. Un fel de paradis in care omul traieste fara griji, intr-o natura care isi da raodele din belsug, unde abundenta si plictisul iau locul orgiilor si dionisiacului, unde crangul umbros ia locul grotelor sau inaltimilor pe care se ardea tamaie. Ospetele bahice amintesc de un paradis pierdut, nicidecum de antichitate si de sacrificiile inchinate “idolilor”. Nu sunt privite ca o supapa prin care se elibereaza toate energiile distructive, o zi pe an in care omul se rupe de toate cutumele pentru a se destrabala. Imaginarul renascentist cu privire la antichitate nu poate iesi din sfera gandirii crestine. Nu se putea altfel, tinand cont de fervoarea si abundenta motivelor religioase in pictura renascentista. Cel mai bine se poate observa nelinistea creatoare specific renascentista in “Estetica Uratului” cum ar spune Umerto Eco. In acea teama de vrajitorie si de focul vesnic.
Noi avem falsa impresie ca atenienii se plimbau printre sculpturile care il infatisau pe Zeus cum ne plimbam noi astazi printre statuile marilor poeti, fara ochi si fara culori, austere ca Lenin inaltat intr-o zi geroasa de Ianuarie in piata. Ei bine, asa isi imaginau si renascentistii. Ei nu dadeau viata sculpturilor. Ei isi imaginau o Atena alba si rece ca marmura din Panteon. Dar nu era asa, caci in Atena Zeii erau pictati in culori, aveau ochi si priveau oamenii. Nu erau statui albe. Apollo, Ares, Hermes, toti erau zei care aveau ochi si priveau. E ceea e pentru noi, uneori, sunt fotomodelele, manechinele, vedetele, superstarurile, imaginile publicitare care ne insufletesc zilnic. E tocmai ceea ce nu puteau intelege artistii renascentisti, adica firescul. Un sens care iti scapa. Pentru ca si noi suntem animati de un sens nou, dar si de imagini vechi. Mai mult decat amintiri, in forum erau sculptate scene insufletite. Pentru ca la nivelul simtului comun, imaginarul coexista cu realul. De aceea omul simplu accepta mult mai usor contradictiile vieti. Mai ales in mitologia Greaca unde zeii au trasaturi omenesti si fac fapte absurde de cele mai multe ori.
O sa vedeti ca orice intoarcere la trecut aduce ceva nou. “Caci cine se intoarce la origini, risca sa le gaseasca schimbate.” Totul se inchide in urma noastra. “Omul nu poate cunoaste nimic din ce a fost si nici din ce va fi dupa el.” Ne intoarcem in trecut pentru a reinnoi viitorul, nicideum pentru a-l cunoaste. In urmatorul post, probabil ca am sa va spun cate ceva despre nevoia de culoarea in epoca renascentista. O nevoie pe care numai artistul, prin excelenta romantic (cu sensul de rebel), o simte acut, datorita austeritatii si cenusiului in care traieste. Orice pictura, orice intoarcere la trecut, e un manisfest impotriva canoanelor. E un potop in care Lumea se reinnoieste, in care se vrea o Noua Lume, o eterna nostalgie dupa un Paradis pierdut. Intoarcerea la antichitatea e de fapt nevoia de liniste.
Umanismul grec e diferit de umanismul renascentist. In primul caz e un umanism bazat pe forme, pe idea de frumos in stilul cel mai Darwinst, pe cand umanismul renascentist se bazeaza pe etica crestina. Altfel, astazi n-am fi avut parcari special desenate pentru cei cu dizabilitati, ci i-am fi aruncat pe acei nefericiti ca pe copiii spartanilor. Abia prin Plotin ideea de frumos trece dincolo de estetica si mimetis, dincolo de naturalismul aristotelic.
Umanismul grec e diferit de umanismul renascentist. In primul caz e un umanism bazat pe forme, pe idea de frumos in stilul cel mai Darwinst, pe cand umanismul renascentist se bazeaza pe etica crestina. Altfel, astazi n-am fi avut parcari special desenate pentru cei cu dizabilitati, ci i-am fi aruncat pe acei nefericiti ca pe copiii spartanilor. Abia prin Plotin ideea de frumos trece dincolo de estetica si mimetis, dincolo de naturalismul aristotelic.
Artistul, si el trebuie sa se intoarca in trecut, dar in trecutul sau propriu, pentru a gasi noi forme si a trece mai departe. Sa se intoarca in copilarie. Sa picteze, daca nu e liber, terapeutic si obsesiv pana ajunge sa se rateze. Ca abia apoi sa se elibereze. Nici marii artisti ca Picasso nu au avut o evolutie liniara, caci omul are mai multe anotimpuri. Si poate ca intr-o perioada a vietii sale ninge si ploua. Nu-l Judea aspru dupa un singur anotimp, caci omul se naste greu…Iar artistul, artistul sufera de intreaga Lume. Trece prin grote, trece prin foc. El trebuie sa caute un sens nou, care se te inslufeteasca. Si nu-l poate gasi in afara lui fara sa se regaseasca pe sine mai intai.
*Prima imagine reprezinta viziunea nostra si renascentista cu privire la antichitatea greaca, iar a doua poza reprezinta bazoreliefurile si culorile cu care era decorat Panteonul in realitate. Bineinteles ca datorita timpului culorile s-au sters.
**adnotari: F.Nietzsche : Măreţia tragediei greceşti constă în profunzimea şi tensiunea extremă a emoţiilor violente. Tragedia greacă a fost produsul unui cult dionisiac; forţa ei era o forţă orgiastică. Dar singură orgia nu putea produce drama grecească. Forţa lui Dionysos era contrabalansată prin forţa lui Apollo.
*Prima imagine reprezinta viziunea nostra si renascentista cu privire la antichitatea greaca, iar a doua poza reprezinta bazoreliefurile si culorile cu care era decorat Panteonul in realitate. Bineinteles ca datorita timpului culorile s-au sters.
**adnotari: F.Nietzsche : Măreţia tragediei greceşti constă în profunzimea şi tensiunea extremă a emoţiilor violente. Tragedia greacă a fost produsul unui cult dionisiac; forţa ei era o forţă orgiastică. Dar singură orgia nu putea produce drama grecească. Forţa lui Dionysos era contrabalansată prin forţa lui Apollo.
