Premizele cercetarii
Informativ.
Sfaturi pentru Teofil
 |
| Bunica citeste, pisica doarme, vara trece. Photo D.M. |
Nu ti-as scrie poate nici acum, daca acel clopot de biserica nu ar fi spart in mine dorurile. Prea iubitul meu Teofil, sa nu-ti fie frica de tristetile care te imbogatesc. Fugind de tristete, nu poti fi fericit, si nu poti fugi la infinit...Cu toate astea, fericirea e de o alta natura si ramane ascunsa marilor tristeti. Numai acei exaltati isi gasesc sursa de beatitudine in tristetile fara nume. Nu vreau sa fii un exaltat. Sa te rusinezi in fiecare dimineata de ce-ai pictat in seara. Respecta suferinta!
Nu poti iubi fara sa lasi omul sa moara si nu poti iubi fara sa mananci carne. Iata de ce trebuie sa iubesti ca un om politic si sa lupti ca un artist. Iar omul politic, prin excenta iubeste cele trecatoare. Nu ca acei profeti plini de ravna, dar cu regrete, nostalgici si pesimisti ca omul e totusi mic in fata lui Dumnezeu. Putini artisti au aflat in acesta pata de culoare, in acest rosu aprins, adevarul care e mai presus de toate, adevarul carnii.
De oamenii astia sa te feresti: de oamenii care iubesc omul cu o dragoste de moarte, ca pe o lipsa, fie ei profeti, parinti sau intelepti. Din dragostea lor imperialista nu o sa te slabeasca. Ii vedeam pe acei entuziasmati, pierduti intr-o iubire universala si nedefinita, proiectandu-si tristetile in natura. Ei numeau asta pace, dreptul lor la liniste, lumina sau energie. Saracii...imi spuneam. Sunt mistici...Sa-i lasam in pace! caci si iubirea de tara poate fi o boala si sa ne rugam la Doctor F. sa ii vindece de o spiritualitate fara trup... Tu cand pictezi, sa nu dai cu pensula in stanga si in dreapta ca si cum ai da cu biciul, ca acei ierbivori, pana la autoflagelare, dintr-o dorinta nobila, de a pune ordine in lume.
Lasa-ti inima sa se desfete cu vinuri si mancaruri alese in zilele in care pacea domneste peste tara. Nu-ti inchide ochiul de la nici o frumusete.
Tu sa iubesti tot ce e trecator si moare, retras in racoarea diminetii, in livezile cu piersici, cand ceata se ridica si lasa natura nuda, lucida, trezit din somnul constiintei.
E bine sa te feresti de profeti, dar mai bine e sa te feresti de omul curios. Acela care te tine aproape din dorinta de a te desfinta ca si cum ar trai si viata ta. Are nevoie de o confirmare, se uita la tine curios, caci nu intelege ce te face fericit si te declara intr-un final, prost.
-Bai, tu cu doua facultati... si rade, iti rupi spatele carand cutii. Bai poetule, sau pictore, tu mori de foame si umbli descult. Cuvintele nu-ti tin de foame? Te lasa asa putin si nu se baga, sa te murdaresti de vaselina, sa inveti meserie. Dar e putin relevant sa-i amintesc pe acesti oameni pentru ca pana si pomenirea li se uita. Caci sunt unii oameni limbuti ca Nea' Gheorghe, daca iti aduci aminte, cu care ne plimbam in racoarea serii
ca primii Oameni in gradinile diminetii. Fara intrebari, caci noi priveam bujorii. Pedalam pana la fantana sa ne potolim setea. Iar cand greierii cantau sa implineasca seara, noi inca mai stateam pe scari, afara, cu becul aprins si cu vin rosu in pahare.
Asculta la mine si nu te arata prea-prea fericit. E riscant sa te arati prea fericit. Oamenii iti iarta orice, mai putin faptul de a fi fericit. De ce vrei sa pieri inainte de vreme? Cand nu mai vezi limanul, rugaciunea ta sa fie asa" Da-mi, Doamne, bucuria muta si jocul apei din caldare! Leaga-ma de catarg si lasa-ma sa te injur cand nu vad in jurul meu decat intinsul de necuprins." As fi vrut sa nu-ti vorbesc. As fi vrut sa-ti tac, penibil sa-ti tac in fata ca un model dezbracat si sa te simti usor stanjenit de drgostea asta intima. As fi vrut sa ne lege plimbarile prin livezile cu piersici. Sa-ti arat pamantul pe care l-am mostenit de la tata. Toate astea, ti-as fi spus eu atunci, intr-o zi iti vor ramane tie. Viile de la miaza-zi si merii salbatici de la miaza-noapte.
M-am imaginat in cel mai opresiv regim, sistem politic, conspiratie si nu am gasit nimic care sa i se opuna, nimeni care sa-i reziste, in afara omului fericit. Si ce e fericirea? O vei recunoaste...Te va musca de fata. Iti va iesi in cale. Te va astepta la poarta in zilele ploioase si lungi de toamna, sa te intorci acasa...Pentru ca si eu am pus capul pe acel pantec, care ar fi putut sa-mi fie moramant, si parca m-am odihnit o vesnicie. Tremurul ei. Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. Si m-a luat de mana ca sa trec cele 7 poduri. Ea venea de undeva ca sa impace Cerul cu Marea. Acolo unde cerul se uneste cu marea, acolo, intr-o dimineata vei striga si tu ca mine " Sinu Adunai, brining de Kosmos. Sinu Adunai!" Si vei fi liber. Vei dansa in fata lui Dumnezeu ca un Nebun asa cum si eu am dansat.
Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de sus de apele de jos. In care marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant deasupra valurilor, in strigate asurzitoare de catarge. Ooo, tu, fata frumoasa, am plans atunci amintirea ei o data cu marele poet...vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis... M-am ridicat din tarana si din spuma marii, izbit de un val, cand pescarii isi intindeau mrejele pe uscat. Atunci m-am umilit si asa ziceam: "Doamne, eu nu sunt decat un tamplar, si fara sa stiu, bat cuie in Corabia Ta! Dau cu rindeaua pe scanduri, acolo unde marinarii vor ridica in zori panzele! Iata dar acest copil trezit din somn cum isi urmeaza tatal ca un orb. Aceste masini indreptate spre un scop si nu spre altul, caci viata are un sens. Aceasta tiganca ce-si alapteaza pruncul din mers, pentru ca mereu e pe drumuri. Am vazut Lumea, si omul cum trece, pentru ca in iubirea mea il lasam sa treaca.
Ca sa nu ma insel, in stari de exaltare si bucurie iti scriu despre tristete. Sa nu-ti fie frica de nostalgie, de acel dor care da savoare vietii si farmec vioarei lui Corelli. Nu confunda insa tristetea cu suferinta, caci cea din urma nu-i decat un vierme al inimii, valea plangerii, maladia sufletului, te macina pe dinauntru si te lasa gol. Tristetea nu trebuie sa doara ca tamplele! Cum nici dragostea...Nu confunda nostalgia profetului, cu nostalgia care da peste dintr-un prea plin, cum dragostea niciodata dintr-un gol. Ai vazut acei batrani intorcandu-se cu lumnarile in palme ca si cum si-ar tine sufletele? Ai vazut cum oftau in acea noapte a mortii, cand intunericul musca din lumina, cand sperantele erau innecate sub overtura lui Ceaikovsky? Ei ofta pentru ca aveau amintiri. Dar iata ca la sunetul unei trambite, se simteau inviorati si plini de viata, parca treziti dintr-un vis negru.
Voi, cei care suferiti ca florile mor, plecati de la mine caci nu va cunosc, asa sa le spui celor care au impresia ca te-au inteles. Cu cat o sa le dai peste bot, cu atat o sa-ti fie mai loiali, o sa te urmeze ca pasii profetului venit din desert. Le vorbesti despre dragoste si ei isi storc puroiul si infirmitatile, isi ling ranile in fata ta. Si cum ar fi putut iubi altfel, daca n-au fost iubiti altfel? Isi cara fratii infirmi si mamele in brate, dintr-o dragoste imperialista ei nu elibereaza omul, se imbratiseaza pe ei insisi cu disperare.
M-am rugat, caci n-aveam taria sa-i iubesc asa cum sunt, adica cu infirmitatile lor. Si voiam sa salvez Omul prin mine. Se purtau aspru cu trupul lor. Se biciuiau in fiecare dimineata ca acei profeti. Era ravna lor de a face lucrurile bine, de a fi copii ascultatori, copiii Domnului. Si iata ca rafuiala lor nu inceta, si durerile lor se scurgeau ca o boala rusinoasa sub gurile de canal ale orasului in care-si duceau in tanguiri de chimval noptile. Mi-era mila de om, si n-as fi vrut sa-i dau drumul din brate, din mizeria in care zacea. Mi-am adus atunci aminte de cruciada copiilor, si de moartea caprioarei. Mi-era mila chiar si de flori. Eram neinteles de flori. Eram neinteles de piersicii infloriti. Iti spun toate astea ca sa iubesti, caci omul nu trebuie inteles.
M-am ridicat cu greu si ca sa prind putere, pentru ca aveam un drum lung de parcurs, am mancat iarasi carne. Am iesit dintre acei oameni care isi fluturau cioturile in vant si se laudau ca bubele au dat in copt, storceau secretiile vascoase si galbene pentru a ma sensibiliza, pentru a-mi fi mila de durerile lor si de flori, care nu mai erau durerile mele. Durerile nasterii sunt altele, iar omul trebuie sa se nasca din nou. M-am intors dupa ani si i-am gasit prinsi in aceleasi intrigi marunte, de servitori. Si am inteles ca asta-i consistenta lor, si bucuriile lor mici. Caci, daca fericirii ai sentimentul ca nu-i apartii, pentru ca vine din alta parte, tristetea-i toata a omului.
Cand te imbeti iar de cuvinte, prost obicei protestant, du-te in mijlocul cirezii de vite: Ooo... vacutelor, preafrumoase zeitati, daca tot insistati am sa va tin o predica pe cinste, --asa sa le spui si sa stai pe un piedestal in picioare, sa ridici glasul elogios-- Voi, nevinovatelor, voi pasteti si nu stiti ce pasteti ca si Omul traieste si nu stie ce minune traieste. O, voi, vacutelor, icoana a umilintei, voi nu stiti pentru cine traiti si va hraniti caci bucuria asta de-a trai ramane ascunsa vointei voastre. Uitati-va la oameni si la casele din mahala, dar ele, stiu, proastele, nedumeritele, nu-si vor intoarce capul. Uitati-va cum alearga Omul, si el crede ca pentru familie munceste, sau ca pentru cei dragi mananca. Pentru ca nici voi, vacutelor, nici voi nu stiti ca spre lauda Omului mancati, beti si va odihniti.
Arta ca forma de cunoastere. Complexul lui Eudip.
Bronzino 1545, Cupidon, Venus si Timpul
Din toate tabloruile din camera 8, privirea mi-a fost strafulgerata de aceasta pictura a lui Bronzino, de parca as fi cautat-o... "stiam eu ca trebuie sa existe". Probabil ca incostientul meu a reactionat. Nu stiam pe atunci ca marele Freud a avut revelatia complexului lui Eudip/Electra tocmai datorita acestei picturi. Si cu atat mai bine. Pentru ca nestiind "teoria" inainte sa vad tabloul, am putut confirma prin propriile trairi. E cel mai frumos mod de a percepe arta, fara un cadru teoretic. Prima impresie e cea adevarata. Apoi te poti ajuta si de istoria artei si alte introduceri. Arta e facuta sa impresioneze la nivel senzorial, caci nu e act hermeneutic. In urma revelatiei devine act hermeneutic, caci esti in fata unei evidente. Arta e ca inima omului, cand iubesti reactioneaza, iar artistul stie mai bine de ce avem nevoie. Arta nu inhiba pornirile interioare prin faptul ca le obiectiveaza. Chiar daca nu suntem constienti de ceea ce vedem, caci adevarul se obiectiveaza ca intr-o hipnoza. Iata dar ca prin intuitie, arta este o forma de cunoastere la fel de legitima ca stiintele exacte.
 |
| Bronzino (detaliu) National Gallery |
E mult adevar in teoria freudiana. Arta se naste si dintr-un libidou nesatisfacut, din dorinta de a refula. Dar daca ar fi sa privesc arta doar din acest punct de vedere, mi-ar parea toate tablourile niste acte sexuale esuate. Ascult overtura 1812 a lui Ceaikovsky si intra-devar, se poate intrezari patima sexuala. Dramatismul din bucuria invingatorului. Un adevarat artist/compozitor isi iubeste adversarii. Cu alte cuvinte absoarbe conflictele. Ele exista, dar sunt fete ale aceluiasi tablou/piesa. Nu refulari. Ca sa explic acest punct culminant din overtura 1812 m-as folosi numai de metafora actului sexual, dar nu ca ratari repetate, ci ca implinire spre eros.
Freud are dreptate pentru acei artisti care nu s-au regasit si a caror blocaje si reveniri alterneaza. Drama lor e o drama fara finalitate, departe de Overtura lui Ceaikovsky. Invisul (Napoleon) sau invingator (Tarul), sunt doua ipostaze ale aceleiasi piese. Important e sa asimilezi contrariile, sa le aduci in avantajul tau spre un final apoteotic, un final in care cerul se va umple in spasme de lumina artificiilor. Caci, actul sexual, ca si actul creator, da nastere unei Lumi.
Freud are dreptate pentru acei artisti care nu s-au regasit si a caror blocaje si reveniri alterneaza. Drama lor e o drama fara finalitate, departe de Overtura lui Ceaikovsky. Invisul (Napoleon) sau invingator (Tarul), sunt doua ipostaze ale aceleiasi piese. Important e sa asimilezi contrariile, sa le aduci in avantajul tau spre un final apoteotic, un final in care cerul se va umple in spasme de lumina artificiilor. Caci, actul sexual, ca si actul creator, da nastere unei Lumi.
Adevarul artistic II
Siempre Sancho, siempre...
Ce inseamna beletristica si arta daca nu impacarea cu realitatea? Dar care realitate cand cei mai multi au impresia ca actul creator e o evadare din Lume? S-au inselat si nu si-au dat seama pana nu au fost pusi in fata paginii albe. Caci in fata paginii albe nu poti scoate forme din nimic. Sau in fata tabloului, acolo unde trebuie sa cauti printre mii de lucruri realitatea cea mai adecvata la trairile tale. Prin creatie te impaci cu o realitate pe care ai negat-o. Realitatea ascunsa a lucrurilor interioare. O realitate abisala ce tine de inconstient. Si aici ma gandesc la pictura suprarealista. Arta ca mimetis nu are nimic de-aface cu realitatea interioara a omului. Tot ce e realist e constient, lucid, asadar relativ. Oamenii se inseala la nivelul simturilor. Din cauza asta nu se pot decide asupra frumosului. Nu acelasi lucru se intampla cu Adevarul artistic. Acolo lucrurile sunt absolute. Ele devin legi, daca nu universale, cel putin interioare. In creatia artistica nu-i tot una daca ai pus predicatul in fata subiectului. Lumea artistica are dreptul sa se prinda singura in forme. Ca orice pictura, stilul este desavarsit. Nu mai exista o infinitate de posiblitati. Ai ales forma cea mai potrivita/singura pentru a te exprima. Astfel, arta nu mai e fictiune, pentru ca ti s-a revelat, ti s-a obiectivat o alta dimensiune ce tine de Adevrul artistic. Un adevar pur si absolut in sensul categoriilor kantiene.
Ce e foarte important de retinut, in arta impacarea cu realitatea vine printr-un proces de obiectivare. Multi s-au inselat cand au crezut ca tot ce e artistic tine de fictiune. Ba din contra, e o realitate, numai ca e o realitate cu minus in fata. Negarea negatiei e de fapt adevarul artistic. Prin adevarul artistic esti pregatit sa accepti lucruri dureroase pe care, daca ar fi fost obiectivate in planul constient, poate ca te-ar fi dus la nebunie. (Bineinteles, aici e suprins mai mult caracterul psihologic, strict terapeutic al artei. Nu trebuie sa ne socheze adevarul artistic. Dali a pictat-o pe sora sa sodomizata de coarnele castitatii sale). De asemenea, poti trai extazul fericirii fara sa te dezintegrezi, fara "sa te sinucizi din entuziasm" cum ar spune Emil Cioran.
Arta, ca si tragedia si mitologia greaca, au rolul de a reda omului echilibrul psihic si libertatile interioare. Prin luptele deghizate in eroi mitologici, prin basme, lumea este distrusa si recreata. Fat-Frumos trece prin tainele initierii, taine incifrate in formule magice si in descantece. Noile descantece sunt deghizate acum in filme. Nu dintr-o nevoie de evadare din cotidian industira cinematografica a prosperat. Ci din nevoia de a-ti trai propriul destin. Prin filme, prin romane, esti liber sa indraznesti, sa accepti anumite lucruri in viata eroilor cu care te identifici. Exista asadar o dedublare. In drame te purifici ca si cum ai retrai karma acelor oameni. Bineinteles, exista si un proces de socializare, unul moralizator, altul educativ. Dar cel mai important lucru cu privire la Adevarul artistic e acela ca iti da sansa sa traiesti o realitate obiectiva. O realitate pe care nu indraznesti sa o afirmi in viata de zi cu zi. O realitate orgistica. O realitate sexuala. Sau poate o dimensiune religioasa.
"Canonicul" il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept "reale" faptele din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic "Adevar" nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" Citeste mai mult despre Adevarul Artistic in opera lui Cervantes aici. Prin Adevarul artistic oricine isi poate afirma nobletea sufletului, sau nimicnicia. Depinde cu ce fel de eroi simpatizezi.
[In arta] "parca si cerul e mai limpede si soarele luceste cu o lumina mai proaspata" op. cit.. A trai conform cu adevarul artistic(exemplu sta Don Quijote) inseamna sa iesi din aceasta lume plina de posibilitati, inseamna sa ai curajul sa-ti traiesti destinul. Sa fii un exhibitionist ca Salvador Dali. Un nebun cu mintea intreaga. Ca acei matematicienii care traiesc intr-o lume pura si a priori, o lume a formulelor matematice. Arta presupune o intalnire cu sine si o regasire. Omul isi asuma acet destin creator. El nu mai poate fi oricine. Don Quijote stia dinainte ce suflet nobil are. Nu avea nevoie de o confirmare. El a plecat la drum ca sa depuna marturia ca se poate trai altfel, ca intalnirea cu tine insuti e posibila chiar intr-o lume ce te distrage prin zgomotul de fond de la lucrurile cu adevarat importante. De fapt, arta e singura utopie in care ne putem realiza. Don Quijote era un artist care nu se plangea ca pietrele paine nu se fac si nici de acel act de o imensa gratitudine, ce s-a intors impotriva-i, eliberand niste talhari.
Un alt exemplu ar fi venirea lui Iisus ca simbolul al intruparii omului Spiritual. Caci Iisus a trait atat Adevarul Artistic, adica in spirit, cat si adevarul Intrupat, fizic. Mai mult decat don Quijote, Iisus a fost o sinteza a Omului complet. De la inceput Iisus a fost atat un personaj (personaj pentru ca si-a acceptat destinul creator, ca Mesia ce era asteptat si a carui legenda exista cu mult timp inainte prin scrierile profetice) dar si ca persoana, Iisus din Nazaret, fiul tamplarului. Iisus a fost un Sarman Cavaler, el si-a trait propria poveste. Iata dar ca pe langa caracterul psihologic, de revelare a ideolectului, arta are si o dimensiune religioasa. Noi oamenii simpli, nu indraznim sa traim decat realitatea faptelor, formele goale ale existentei. Nu putem sa traim o realitate sensibila decat prin arta si prin creatie si asta in momente scurte de revelatie. Prin creatie ne aflam intru mister si pentru revelare cum spune Blaga. Numele artistului poate fi un nume de personaj. Din cauza asta artistul isi va cauta prin arta mereu Sinele, daca e un sine ratacit (dimensiunea psihologica). Arta intru mister incepe abia de la regasirea sinelui si depaseste patologicul apropiinduse mai mult de dimensiunea religioasa.
Arta, ca si tragedia si mitologia greaca, au rolul de a reda omului echilibrul psihic si libertatile interioare. Prin luptele deghizate in eroi mitologici, prin basme, lumea este distrusa si recreata. Fat-Frumos trece prin tainele initierii, taine incifrate in formule magice si in descantece. Noile descantece sunt deghizate acum in filme. Nu dintr-o nevoie de evadare din cotidian industira cinematografica a prosperat. Ci din nevoia de a-ti trai propriul destin. Prin filme, prin romane, esti liber sa indraznesti, sa accepti anumite lucruri in viata eroilor cu care te identifici. Exista asadar o dedublare. In drame te purifici ca si cum ai retrai karma acelor oameni. Bineinteles, exista si un proces de socializare, unul moralizator, altul educativ. Dar cel mai important lucru cu privire la Adevarul artistic e acela ca iti da sansa sa traiesti o realitate obiectiva. O realitate pe care nu indraznesti sa o afirmi in viata de zi cu zi. O realitate orgistica. O realitate sexuala. Sau poate o dimensiune religioasa.
"Canonicul" il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept "reale" faptele din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic "Adevar" nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" Citeste mai mult despre Adevarul Artistic in opera lui Cervantes aici. Prin Adevarul artistic oricine isi poate afirma nobletea sufletului, sau nimicnicia. Depinde cu ce fel de eroi simpatizezi.
[In arta] "parca si cerul e mai limpede si soarele luceste cu o lumina mai proaspata" op. cit.. A trai conform cu adevarul artistic(exemplu sta Don Quijote) inseamna sa iesi din aceasta lume plina de posibilitati, inseamna sa ai curajul sa-ti traiesti destinul. Sa fii un exhibitionist ca Salvador Dali. Un nebun cu mintea intreaga. Ca acei matematicienii care traiesc intr-o lume pura si a priori, o lume a formulelor matematice. Arta presupune o intalnire cu sine si o regasire. Omul isi asuma acet destin creator. El nu mai poate fi oricine. Don Quijote stia dinainte ce suflet nobil are. Nu avea nevoie de o confirmare. El a plecat la drum ca sa depuna marturia ca se poate trai altfel, ca intalnirea cu tine insuti e posibila chiar intr-o lume ce te distrage prin zgomotul de fond de la lucrurile cu adevarat importante. De fapt, arta e singura utopie in care ne putem realiza. Don Quijote era un artist care nu se plangea ca pietrele paine nu se fac si nici de acel act de o imensa gratitudine, ce s-a intors impotriva-i, eliberand niste talhari.
Un alt exemplu ar fi venirea lui Iisus ca simbolul al intruparii omului Spiritual. Caci Iisus a trait atat Adevarul Artistic, adica in spirit, cat si adevarul Intrupat, fizic. Mai mult decat don Quijote, Iisus a fost o sinteza a Omului complet. De la inceput Iisus a fost atat un personaj (personaj pentru ca si-a acceptat destinul creator, ca Mesia ce era asteptat si a carui legenda exista cu mult timp inainte prin scrierile profetice) dar si ca persoana, Iisus din Nazaret, fiul tamplarului. Iisus a fost un Sarman Cavaler, el si-a trait propria poveste. Iata dar ca pe langa caracterul psihologic, de revelare a ideolectului, arta are si o dimensiune religioasa. Noi oamenii simpli, nu indraznim sa traim decat realitatea faptelor, formele goale ale existentei. Nu putem sa traim o realitate sensibila decat prin arta si prin creatie si asta in momente scurte de revelatie. Prin creatie ne aflam intru mister si pentru revelare cum spune Blaga. Numele artistului poate fi un nume de personaj. Din cauza asta artistul isi va cauta prin arta mereu Sinele, daca e un sine ratacit (dimensiunea psihologica). Arta intru mister incepe abia de la regasirea sinelui si depaseste patologicul apropiinduse mai mult de dimensiunea religioasa.
Ah, tu nu sti nimic...
Iti place?
Imi place.
De ce iti place?
Nu stiu.
*nu stiu, ca si cum ar fi o taina care numai soptit, pe intuneric...
Nu stiu...
Dar ce stii tu?
...
Ah, tu nu sti nimic...
Nud. Tonita. Photo D.M.
Arta ca forma de cunoastere.
Recolta Paul Gauguin 1890
"Este iarba frumoasa?
Ea e verde, ea e verde.
Este vulturul inalt?
El zboara, el zboara"
Am citit din volumul de poezii Noduri si Semne si cu toate ca stilul e inconfundabil, Nichita Stanescu, volumul imi parea strain de poeziile care l-au consacrat. In "Noduri" Nichita se substrage oricarei tentative de a rationaliza prin poezie un concept. Efectul unei astfel de poezii cu referentialitate scazuta ar putea fi asemanat cu poeziile dadaiste. Ca si in "Noaptea de Sanziene" a lui Mircea Eliade, prin semne omul traieste intr-un univers mult mai bogat care isi arata la tot pasul misterele. Stefan, personajul principal din romanul lui Eliade vede un semn intr-o masina sau intr-un tablou pe care inca nu l-a pictat. In acel tablou el vede toate tablourile pe care le-ar fi putut picta si nu le-a pictat. Un alt personaj vede un semn in ziua de 19 octombrie, ziua in care presimte ca va muri.
In adevar, aceste semne care sunt mai mult superstitii, il apropie pe om de nivelul simtului comun, dar cu siguranta nu il face ignorant, caci nu e lipsit de simtul realitatii. Sa vezi intr-o masina un semn inseamna sa traiesti si sa crezi ca viata ta e un destin pe care ti-l asumi. Nu mai ratacesti intr-o infinitate de posibilitati. Marile religii sunt pline de semne. Ele vrajesc lumea in sensul cel mai sacru. Iisus vine intr-o cultura iudaica saracita de toate semnele. Ridicati-va ochii spre cer, cand veti vedea...atunci va veni fiul Omului, le spunea el uceincilor. Uitati-va la crinii de pe camp si la pasarile cerurilor. Revelatia lui Ioan (Apocalipsa) e plina de semne care in sine poate nu au o valoare istorica. Dar pot avea una simbolica foarte importanta. Valoarea de a absorbi fricile colective, imagini arhetipale, de a revela o lume in sensul cel mai mistic.
Estetica voia sa dezvolte o teorie generala a frumosului. Dar noi nu stim ce e frumosul. Noi doar il recunoastem. Noi nu stim de ce iarba e frumoasa, noi stim ca e verde...Nu stim cat de inalt zboara vulturul. Noi stim ca zboara. De la teoria cunoasterii nu putem afla decat limitele ratiunii. Limitele cunosterii. Ni s-a dat frumosul. Il recunoastem. Cine nu-l recunoaste intr-o femeie? Dar mai mult de-atat nu stim sa spunem despre frumos decat ca e o femeie. Daca e simetrie. Daca e verde. Daca e vultur. Daca e statuie din piatra, caci e muta si nu vorbeste, are ochi si nu vede.
Hume spunea: „Frumosul nu este o calitate a lucrurilor însele: el există doar în spiritul care le contemplă." (cit. Eseu despre Om. Cassirer) Conform lui Hume, lucrurile devin frumose numai atunci cand le contempli. Cu siguranta ca frumosul nu e doar o calitate a perceptorului, ceva pur subiectiv. Nu e doar pentru artist si nici pentru estetician. Frumosul e in substanta verde. Toate lucrurile sunt purtatoarea de frumos, as spune eu. Caci dincolo de coaja copacului nu poate bate o inima abstracta, ci o lume reala si obiectiva. Suntem inconjurati de un frumos care nu ni s-a revelat. Un frumos apocaliptic pe care oricine il poate vedea. Insa numai artistul il obiectiveaza, cu toate ca sensul ii ramane ascuns. Marii artisti sunt asemeni marilor profeti. Pasii lor aduc ploaia peste pamant. Ei nu "transfigureaza realitatea", ci ne transifigureaza pe noi sa vedem realitatea. Abia atunci putem pasi pe un taram nou. Acum nu mai trăiesc în realitatea imediată a lucrurilor, ci în ritmul formelor spaţiale, în armonia şi contrastul culorilor, în echilibrul luminii şi al umbrei. In asemenea absorbire în aspectul dinamic al formei constă experienţa estetică.(Op.cit.) Traiesc intr-un timp cosmic, un timp marcat de semne si minuni.
Hume spunea: „Frumosul nu este o calitate a lucrurilor însele: el există doar în spiritul care le contemplă." (cit. Eseu despre Om. Cassirer) Conform lui Hume, lucrurile devin frumose numai atunci cand le contempli. Cu siguranta ca frumosul nu e doar o calitate a perceptorului, ceva pur subiectiv. Nu e doar pentru artist si nici pentru estetician. Frumosul e in substanta verde. Toate lucrurile sunt purtatoarea de frumos, as spune eu. Caci dincolo de coaja copacului nu poate bate o inima abstracta, ci o lume reala si obiectiva. Suntem inconjurati de un frumos care nu ni s-a revelat. Un frumos apocaliptic pe care oricine il poate vedea. Insa numai artistul il obiectiveaza, cu toate ca sensul ii ramane ascuns. Marii artisti sunt asemeni marilor profeti. Pasii lor aduc ploaia peste pamant. Ei nu "transfigureaza realitatea", ci ne transifigureaza pe noi sa vedem realitatea. Abia atunci putem pasi pe un taram nou. Acum nu mai trăiesc în realitatea imediată a lucrurilor, ci în ritmul formelor spaţiale, în armonia şi contrastul culorilor, în echilibrul luminii şi al umbrei. In asemenea absorbire în aspectul dinamic al formei constă experienţa estetică.(Op.cit.) Traiesc intr-un timp cosmic, un timp marcat de semne si minuni.
Asadar, frumosul e o experienta inainte de a fi un concept. Viata e traire inainte de a fi o abstractie. Iar viata nu poate fi cunoscuta. Ea poate fi traita. Atunci cand traiesti cunosti. A te substrage oricarei ratiuni nu inseamna ca refuzi un sens dat Lumii. Nu ca acei agnostici care neputand sa-l cunoasca pe Dumnezeu, au renuntat sa-l mai caute. Revenind la Noduri si Semne, pe alocuri am avut senzatia ca Nichita refuza in mod intentionat sensul poeziei. Ceea ce la un moment dat mi se pare o insiruire de vorbe fara duh. Faptul ca lumea se substrage rationalizarii nu insemana ca noi nu avem datoria sa cautam sensuri noi, sa cunoastem. Nu la desertaciunea eclesiastica si nici la absurdul existentialist nu trebuie sa ne duca o lumea care se ascunde mintii, caci ea se deschide sufletului. Asta se intampla pentru ca nimeni sa nu aibe scuze ca n-a stiut. Nici cel care da cu bidineaua, nici cel care da cu sapa, nici filozoful de la marginea hotarului, nici savantul, nici baba care se inchina la o troita. Din punct de vedere al trairilor omul cunoaste mai mult sau mai putin, simte mai mult sau mai putin, vede mai mult sau mai putin in frumosul, caci toate lucururile sunt bune. A intelge fara a trai inseamna o decadere si o mare tristete. Decaderea intru constiinta. Lasati pasarea singura, nu-i faceti ramuri din tristetile voastre. Lasati cantecul liber. Dati-le poezii fara comentarii, elevilor.
Nu trebuie înţelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea,
lăsaţi-o pe ea singură ;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă...
Nu trebuie mai ales să înţelegem,
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea,
lăsaţi-o pe ea singură ;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă...
Nu trebuie mai ales să înţelegem,
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.
Pean. Nichita Stanescu
Istoria peisajelor IV
 |
| The Small Dort 1650-1652, Aelbert Cuyp |
 |
| The Large Dort 1650, Aelbert Cuyp |
Intr-adevar, pamantul te poate vindea nu doar de reomatism, ba inca de toate bolile filozofiei. In scrisori, Cioran marturisea fratelui sau cat de bucuros era sa se duca la tara si sa lucreze gradina unor prieteni care plecau in fiecare an in vacanta. Nu doar ca simtea o satisfactie aparte, dar era atat de fericit ca putea sa faca o munca in care sa-si foloseasca bratele, ci nu mintea. Noi facem tot felul de legaturi intre subiect si predicat si nu stim ca adevarul se afla in pamant. Din punctul de vedere al trairilor, nu exista nici o diferenta calitativa intre baba care se roaga intr-o bisericuta din lemn si un filozof inchis in lumea sa printre carti, spunea Petre Tutea. Ba inca baba poate afla adevarul in cele mai banal colt, ca-si face semnul crucii la rascruce de drum.
 |
| Cattle by the River 1658 Aelbert Cuyp |
Fara sa cauti a trai ceva maret, traiesti in mod nemijlocit misterele Lumii. Iata dar adevaratul tablou plin de forta, caci cele mai mari revelatii mistice se descopera omului pe camp, la sapa. Sau cand dormi cu mana sub cap si vacile iti pasc linistea la urechi. Atunci vei afla nestiind adevarul. De-aia picta J.F.Millet oameni pe camp. Iar Dali vazand in acel tablou nasterea si moartea copilului. Caci poate pe camp a fost conceput. (Mai tarziu razele X aveau sa-I justifice intuitia lui Dali cu privire la fiul mort pe care cei doi parinti il plangeau ingropat sub pensula lui Millet).
 |
| Cattle 1794, Heinrich |
 |
| An Evening View 1650, Aert van der Neer |
 |
| A Goat and a Kid 1655, Adriaen van de Velde |
 |
| Men with an Ox 1645, Jan Both |
 |
| Dans Baccus Poussini sec XVI |
 |
| A Pagan Sacrifice 1526, Garofalo |
Schiller a exprimat acest sentiment. El voia sa evoce timpurile poeţilor greci, pentru care mitul nu era o alegorie goală, ci o forţă vie. Poetul tînjeste după această epocă de aur a poeziei în care toate lucrurile erau încă pline de zei, în care fiecare colină era domiciliul unei ofrande, fiecare copac era locuinţa unei driade (In Eseu despre Om, Erenst Cassirer pp.200-250).
 |
| the Memory of Sir Joshua Reynolds 1833, John Constable |
 |
| The Lower Falls of the Labrofoss 1827, Johan Christian Dahl |
 |
| Lake Keitele 1905, Akseli Gallen-Kallela |
 |
| The Close of the Silver Age 1530, Lucas Cranach |
 |
| Winter Landscape probably 1811, Caspar David Friedrich |
 |
| A Herdsman with Seven Cows 1750-1800, Imitator of Aelbert Cuyp |
Daca tot n-ai inteles nimic din acest drum, am sa te iau de mana asa cum, copil fiind, tata ma purta pe potecile inguste, acolo unde tacerea devine imn, si nelinistea de la miezul zilei, cant. Si am sa te intreb asemeni Tatalui meu: Vezi tu privirea vacilor? Si setea lor, aplecata nu spre ceea ce se-arata, ci spre ceea ce da viata? Atunci am privit eu intaia data cum Ingerul tulbura apele sub copitele dobitoacelor. Si am sorbit setea de apa o data cu vacile pana cand m-am intors acasa cu burta umflata, satul si plin de atata zeitate. Ce sete...Ce sete sa privesti chipul blajin fara urma de spaima, aplecat asupra gandului ca o salcie, aceasta icoana a umilintei. Pentru ca si eu am dat cu bata-n balta in asteptarea serii, caci erau zile lungi de vara, zile racoroase sub frunze de nuci. Pe izlaz, cand lumea adoarme, printre frunzele copacilor trecea chiar Sfantul Duh.
Flori de mac
Tablou P. Teodor Daniel. Flori de mac
Trebuie sa indraznesti. Sa indraznesti si sa-i descoperi sanul femeii din tablou, sa nu-ti fie frica, pentru ca arta inseamna curaj, asa ii spuneam atunci. Iata ca dupa mai bine de 12 ani, acel artist a indraznit sa arunce cu stropi de sange pe campul sufletului sau. Acel artist, mut iubit de mine, a indraznit sa se rateze, sa scape de complexul artistilor, de fricile sufletelor tari. Si ce m-a frapat e acel violet, indigo, ce se pierde in departare ca si cum acolo s-ar fi consumat toata lupta lui, ca in fugile lui Bach. Cheia de interpretare e mai mult simbolista, decat impreisonista. Nu campul, ci culorile, florie de mac... Dupa 12 ani de asteptare iata ca acel artist in sfarsit vrea sa-i descopere sanul femeii. Din ultima intalnire cu el am plecat dezamagit, pentru ca nu vedeam cum s-ar putea naste din nou fara sa picteze. Supriza a fost ca dupa aproape o luna apare aceasta pictura neasteptata, uitmitoare, rupta de orice stil gen Picasso specific perioadei liceene, cubist, pretentios, cu aere de artist neinteles.
Eu pe el il vad in leganarea violetului, in aceasta culoare agresiva si totusi feminina, suava. Acolo se pierde el... Acolo se afla nelinistea de la miezul zilei. In campurile de la tara. Nu are nevoie de orizont. Are nevoie de un spatiu inchis, de un loc stabil unde sa se poata simti in liber. El are nevoie de o padure care sa delimiteze cerul de camp. Nu se pierde in padure, ci padurea il inchide in aceasta gradina a raiului, gradina copilariei. Caci la tara i-au sangerat picioarele pe poteci inguste printre flori de mac si spini. La tara se ducea el sa pescuiasca. La tara suferea el de intreaga Lume si de neajunsul de a te fi nascut in aceasta gradina. De la traire la constiinta, orice copil care plange dupa oita sa ucisa spre a fi mancata intr-o zi de Pasti cu ierburi amare, va fi un copil alungat din gradina.
E un spatiu intim cu leganari usoare ale sufletului. E vis de primavara. Nu e peisajul romantic. Si poate ca nici cel impresionist desi imprumuta din stil. Caci nu spune nimic depre locul, ora din zi, daca e dimineata sau seara, nu spune nimic despre coltul de padure, nici un drum nu identifica peisajul. E mai mult o pictura suprarealista, ca noul val suprarealist, folosindu-se de tehnica stropitului specifica impresionismului si cu note simboliste. Si de ce spun ca nu e peisajul romanticilor? Pentru ca tabloul e un VIS. El nu vrea sa transfigureze o realitate. Artistul vrea se se exprime pe sine, sa-si exprime eul. E un camp prin care treci numai in Vis. In acele trairi onirice nedefinite, bombardate de stropi albi ca o placuta fina de aur.
Prin roz eu vad o negare, ca si cum resursele masculinitatii nu au fost gasite... Si ce ar fi fost acest camp fara violetul aproape nevrotic, fara aceasta neliniste si spaima, fara momente de revolta si genialitate? Din nelinisti si spaime se cade in deznadejdi, in melancolia campului, in roz si in lipsa de reactie. Din nelinistile sufletului se ajunge in acea stare de neactiune, de repaus total si de o liniste lipsita de consistenta, de o liniste a surzilor. Se ajunge intr-un punct in care suferintele nu te mai dor, devin izvoare de voluptate si nu ai mai vrea sa te rupi de ele. Macii nu mai sangereaza. Totul e tacere ca dupa sevraj si trece dincolo de timp. Pamantul se inchide ca o rana, caci el are aceasta putere de a vindeca talpile care o data au sangerat, mortii pe care i-a inghitit, si visele fara finalitate pe care in multi artisti le-a trezit. Nu in padure, caci dincolo de efectul pe care il are, dand volum, padurea nu se termina decat in cer. In acest tablou pornesti sistematic de la pamant la cer. Cerul nu e de-asupra capului, cerul e acolo, dincolo, dupa perdeaua de copaci. Chiar daca artistul iti atrage atentia prin imaginea macilor, actiunea tabloului se consuma abia dincolo. Acolo trebuie sa razbesti si sa vezi esentele. Nu te lasa furat de peisaj.
În frunza de cucuta amara
îmi fluier bucuriile-si-o neînteleasa teama
de moarte ma patrunde,
cum va privesc pe malul marii de secara,
flori de mac.
As vrea sa va cuprind,
ca, nu stiu cum, petalele ce le purtati
îmi par urzite
din spuma rosie
a unui cald si-nflacarat amurg de vara.
As vrea sa va culeg în brate
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de frageda podoaba,
ca nu-ndraznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele sa va strâng.
Si-as vrea sa va strivesc,
ca sunteti rosii, rosii
cum nu au putut sa fie pe pamânt
decât aprinsii, mari stropi de sânge ce-au cazut
pe stânci
si pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.
Lucian Blaga Flori de mac
Misha Katz, Overture-1812 Ceaikovski
Vineri, 6 Aprilie, la Sala Radio Misha Katz a dirijat concertul Orchestrei Nationale Radio. Deschiderea a fost facuta de Shwan Sebastian, si la cerintele publicului, a dat un BIS interpretandu-l pe Chopin. Acea piesa de care spuneam in alt post ca numai diminetile ploioase si reci te fac sa o iubesti. Dupa acest preludiu a urmat Misha Katz, un actor, ci nu doar un dirijor, pentru ca fara a stii contextul istoric in care au fost scrise piesele, el ti le interpreta prin limbajul corpului. Sunt multe piese pe care nu le intelegi, pentru ca nimeni nu ti-a dat cheia de interpretare. Sau poate ca nu ai trait...Poate ca de-aia sala era plina de batrani care fusesera treziti din morti cu amintirile lor, cu iubirile si cu patimile lor ca niste satafii fara trup, cu ochii adanci in orbite. Uneori piesele sunt vizuale, in fata ta ti se infatiseaza campuri de Floarea-Soarelui, linistea dinaintea furtunii. De multe ori insa, melodiile sunt mai putin vizuale. Si atunci asculti ca Jazzul, pentru fiecare nota in parte, degustand.
In interpretarea dirijorului Misha Katz oricine putea participa la batalia de la Borodino, la infrangeri, pierdandu-si speranta de mai multe ori in 15 minute aflat in fata armatei invicibile a lui Napoleon. Invadarea Moscovei, intunecarea cerului, aparitia furtunii si mai ales atunci cand nimeni nu credea ca se poate iesi din aceasta nenorocire, iata ca se aude un sunet care sparge norii, sunetul de clopot. Tchaikovsky a compus aceasta piesa luand in calcul si zgomotul de fond, bucuria clopotelor din bisericile Moscovite, ca si cum toata natura ar celebra aceasta Victorie impotriva despotismului. Trambitele rasuna iar, bucuria apare prin laitmotive de cantece traditionale rusesti. Si Misha Katz dansandu-le parca in fata ta, plin de bucurie. Apoi corul care cobora din cer. Pentru un moment am crezut ca spiritele celor adormiti s-au unit sa amplifice aceasta Victorie. Si ce victorie e aceasta daca nu o victorie a vietii asupra mortii. Caci, orice mare compozitor, ca orice mare scriitor urmareste pasii profetului. Orice mare opera dictata de sus, urmareste aceeasi structura a Mantuitorului. Se naste, traieste printre oameni, ca apoi sa moara.
Se ajunge in acel punct in care cerul se intunecta timp de trei zile, in care perdeaua din templu se rupe, in care speranta moare. Pana aici ar fi ceea ce tine de interpretarea istorica. Dar urmarind momentele subiectului si dozajul de lumini si umbre, tragicul, revenirile, dupa toate astea o trambita se aude. Istoria e nepunticioasa. Istoria se termina la Cruce. Iata ca Iisus a invaiat din mortii. Un cor ingeresc coboara din Inaltimi sa ridice pe Fiul Omului in Glorie si Slava. Iata ca moartea a fost invinsa pentru totdeauna. Puterea intunericului s-a dus. Apar zorii diminetii. Speranta. Si ce e speranta daca nu strigatul de la miezul noptii? Ceaikovski a mers exact pe structura clasica a imaginarului colectiv. Ca intr-un discurs ce urmareste canoanele retorice, unde creste momentele de tensiune, unde se revine asupra expozitiunii, repeta sumar toate etapele bataliei, ca apoi sa insiste pe un final apoteotic. Si nu se putea gasi un final mai plin de Glorie decat in Overtura 1812 a lui Ceaikovski.
Ceaikovski a mers pe imaginarul colectiv, pentru ca acest imaginar desi bazat pe mituri si simboluri, este specific omului. Iisus a inviat pentru ca nu se poate altfel. Este in fiecare din noi acest final Glorios in care moartea a fost infranta. Este in noi ridicarea la cer, in fiecare opera, in fiecare tablou pictat de Velazquez, in fiecare piesa compusa de Bach. De ce am aplauda atunci la scena deschisa, daca in noi insine nu s-ar reitera de fiecare data aceasta lupta intre intuneric si lumina, intre viata si moarte? De ce am mai citi basme daca nu am avea speranta ca fiul se intoarce? Finalul fericit este amintirea unui vis. Si nu poate fi acea infatuare in fortele proprii, specifica gandirii moderniste care triumfa asupra intunericului si incertitudinii prin marile descoperiri stiintifice, ca intr-unfinal sa salveaza Planeta de invadatori sau chiar de meteoriti. Ci e speranta ca viata va triumfa nu prin forte proprii, ci prin credinta. Napoleon, simbol al mortii si al noptii, va fi infrant de zorii diminetii, de un cantec slab de trompeta. Asa vad eu Overtura 1812 a lui Tchaikovsky si n-as vrea sa o vad altfel pana la sfarsitul veacului, cand acele voci de Sfinti se vor alatura celor care vin din necazul cel mare.
Va doresc un Paste si un final fericit!
Despre imaginarul renasterii cu privire la antichitate
Photo. D.M. British Museum
Imainarul nostru cu privire la antichitate il mostenim de la renascentisti. Ei vedeau in clasici numai partea rationala, masura, idea, arhitectura. Bineinteles si ospetele Bahice, dar printr-o constiinta crestina. In ospetele Bahice de la marginea padurii o sa vedeti, asemeni picturilor lui Rafael, femei voluptoase, luptatori care dorm cu capul in bratele zeitelor care tin in maini cupele pline cu vin. E o stare mai mult apolinica decat dionisiaca. Un fel de paradis in care omul traieste fara griji, intr-o natura care isi da raodele din belsug, unde abundenta si plictisul iau locul orgiilor si dionisiacului, unde crangul umbros ia locul grotelor sau inaltimilor pe care se ardea tamaie. Ospetele bahice amintesc de un paradis pierdut, nicidecum de antichitate si de sacrificiile inchinate “idolilor”. Nu sunt privite ca o supapa prin care se elibereaza toate energiile distructive, o zi pe an in care omul se rupe de toate cutumele pentru a se destrabala. Imaginarul renascentist cu privire la antichitate nu poate iesi din sfera gandirii crestine. Nu se putea altfel, tinand cont de fervoarea si abundenta motivelor religioase in pictura renascentista. Cel mai bine se poate observa nelinistea creatoare specific renascentista in “Estetica Uratului” cum ar spune Umerto Eco. In acea teama de vrajitorie si de focul vesnic.
Noi avem falsa impresie ca atenienii se plimbau printre sculpturile care il infatisau pe Zeus cum ne plimbam noi astazi printre statuile marilor poeti, fara ochi si fara culori, austere ca Lenin inaltat intr-o zi geroasa de Ianuarie in piata. Ei bine, asa isi imaginau si renascentistii. Ei nu dadeau viata sculpturilor. Ei isi imaginau o Atena alba si rece ca marmura din Panteon. Dar nu era asa, caci in Atena Zeii erau pictati in culori, aveau ochi si priveau oamenii. Nu erau statui albe. Apollo, Ares, Hermes, toti erau zei care aveau ochi si priveau. E ceea e pentru noi, uneori, sunt fotomodelele, manechinele, vedetele, superstarurile, imaginile publicitare care ne insufletesc zilnic. E tocmai ceea ce nu puteau intelege artistii renascentisti, adica firescul. Un sens care iti scapa. Pentru ca si noi suntem animati de un sens nou, dar si de imagini vechi. Mai mult decat amintiri, in forum erau sculptate scene insufletite. Pentru ca la nivelul simtului comun, imaginarul coexista cu realul. De aceea omul simplu accepta mult mai usor contradictiile vieti. Mai ales in mitologia Greaca unde zeii au trasaturi omenesti si fac fapte absurde de cele mai multe ori.
O sa vedeti ca orice intoarcere la trecut aduce ceva nou. “Caci cine se intoarce la origini, risca sa le gaseasca schimbate.” Totul se inchide in urma noastra. “Omul nu poate cunoaste nimic din ce a fost si nici din ce va fi dupa el.” Ne intoarcem in trecut pentru a reinnoi viitorul, nicideum pentru a-l cunoaste. In urmatorul post, probabil ca am sa va spun cate ceva despre nevoia de culoarea in epoca renascentista. O nevoie pe care numai artistul, prin excelenta romantic (cu sensul de rebel), o simte acut, datorita austeritatii si cenusiului in care traieste. Orice pictura, orice intoarcere la trecut, e un manisfest impotriva canoanelor. E un potop in care Lumea se reinnoieste, in care se vrea o Noua Lume, o eterna nostalgie dupa un Paradis pierdut. Intoarcerea la antichitatea e de fapt nevoia de liniste.
Umanismul grec e diferit de umanismul renascentist. In primul caz e un umanism bazat pe forme, pe idea de frumos in stilul cel mai Darwinst, pe cand umanismul renascentist se bazeaza pe etica crestina. Altfel, astazi n-am fi avut parcari special desenate pentru cei cu dizabilitati, ci i-am fi aruncat pe acei nefericiti ca pe copiii spartanilor. Abia prin Plotin ideea de frumos trece dincolo de estetica si mimetis, dincolo de naturalismul aristotelic.
Umanismul grec e diferit de umanismul renascentist. In primul caz e un umanism bazat pe forme, pe idea de frumos in stilul cel mai Darwinst, pe cand umanismul renascentist se bazeaza pe etica crestina. Altfel, astazi n-am fi avut parcari special desenate pentru cei cu dizabilitati, ci i-am fi aruncat pe acei nefericiti ca pe copiii spartanilor. Abia prin Plotin ideea de frumos trece dincolo de estetica si mimetis, dincolo de naturalismul aristotelic.
Artistul, si el trebuie sa se intoarca in trecut, dar in trecutul sau propriu, pentru a gasi noi forme si a trece mai departe. Sa se intoarca in copilarie. Sa picteze, daca nu e liber, terapeutic si obsesiv pana ajunge sa se rateze. Ca abia apoi sa se elibereze. Nici marii artisti ca Picasso nu au avut o evolutie liniara, caci omul are mai multe anotimpuri. Si poate ca intr-o perioada a vietii sale ninge si ploua. Nu-l Judea aspru dupa un singur anotimp, caci omul se naste greu…Iar artistul, artistul sufera de intreaga Lume. Trece prin grote, trece prin foc. El trebuie sa caute un sens nou, care se te inslufeteasca. Si nu-l poate gasi in afara lui fara sa se regaseasca pe sine mai intai.
*Prima imagine reprezinta viziunea nostra si renascentista cu privire la antichitatea greaca, iar a doua poza reprezinta bazoreliefurile si culorile cu care era decorat Panteonul in realitate. Bineinteles ca datorita timpului culorile s-au sters.
**adnotari: F.Nietzsche : Măreţia tragediei greceşti constă în profunzimea şi tensiunea extremă a emoţiilor violente. Tragedia greacă a fost produsul unui cult dionisiac; forţa ei era o forţă orgiastică. Dar singură orgia nu putea produce drama grecească. Forţa lui Dionysos era contrabalansată prin forţa lui Apollo.
*Prima imagine reprezinta viziunea nostra si renascentista cu privire la antichitatea greaca, iar a doua poza reprezinta bazoreliefurile si culorile cu care era decorat Panteonul in realitate. Bineinteles ca datorita timpului culorile s-au sters.
**adnotari: F.Nietzsche : Măreţia tragediei greceşti constă în profunzimea şi tensiunea extremă a emoţiilor violente. Tragedia greacă a fost produsul unui cult dionisiac; forţa ei era o forţă orgiastică. Dar singură orgia nu putea produce drama grecească. Forţa lui Dionysos era contrabalansată prin forţa lui Apollo.
Istoria peisajelor III
 |
| Caspar David Doi oameni privesc in apus |
Ai zice ca romanticii se intorc la natura. Dar nu la natua evului mediu sau manieista, nu mai sunt pasurile montane ale lui Both. Romanticii cauta natura si descopera peisajul. Caspar picteaza oameni in apus ce privesc in zare. Romanticii nu picteaza natura, ci nostalgia, amintirea unei naturi ce s-a retras dintre oameni. Ei viseaza la o varsta de aur. Asa descopera peisajul, grandoarea, superlativele, sentimentul infinitului si al pierderii, melancolia. Romanticii aduc natura in Muzeu, cum renascentistii aduceau fumosul, masura, poportiile. Cand nu picteaza peisaje, pictorii romantici se lasa sedusi de idealui marete si utopii sociale, anticipand schimbaile care vor urma. Romanticii descopera peisajul turistic. Incurajeaza pe oricine sa urce muntele si de pe inaltimi sa piveasca intinderea ce se deschide in vale. Sa faca poze.
De la natua la peisaj, de la peisaj la fotogafie, de la viata la trairism, romanticul vrea sa traiasca marile iubiri, sa simta, sa atinga, sa forteze limitele. Fara o disolutie a contariilor, el se afla mereu intr'un conflict cu natura. Abia in impresionism se ajunge la o natura care nu mai expima un sentiment inefabil. Impesionismul descopera natura intr'un colt banal, intr-o gradina umbroasa unde tocmai ai citit o carte. Impesionismul descopera un balcon cu flori, un balcon in care dimineta inainte sa bei cafeaua auzi murmurul si freamatul orasului. Padurea din Fontainebleau e o padure in care ai trait, nu un peisaj turistic. Sentimentul ca ai crescut in padure ca zeii printre eroii antici. Trebuie sa pictezi ceea ce te umple, nu ceea ce te mira.
Crescut pe camp, J. F Millet celebreaza in mod epic, aproape mistic, simplitatea si forta vietii cotidiene. Inspirat de antici, Millet se intoace la mitologic. Pin impresionism te duci la picnic, stai la umba, vorbesti, te simti bine (vezi Delacroix, Renoir, Monet). Nu e trairismul romanticilor, e prezentul, degustarea fiecarui moment. Nu mai e nostalgie si vis. E o stare de bine. Esti in natura ta. In mediul tau. Fie el citadin. Pin banal uneori esti mai aproape de varsta mistica decat prin excitarea sentimentelor, ca acei romantici care se vor intr-o stare de metastaza, pariind prea mult pe inspiratie. O camera aerisita, o lumina capruie, pentu ca soarele trece prin frunzele de vie, vant in perdele si o femeie cu sanul gol ce-si bea cafeaua. Iata dar cum Dejuneaza oamenii in tablourile lui Edouard Monet. Pentru a picta mai intai un loc, tebuie sa-l imblanzesti. Sa-l traiesti. Sa-l respiri. Nu cauti peisajul, nu cauti motive si unghiuri, caci stilul vine de la sine cand ai de spus ceva. Exista in tot ceea ce iubim o doza de realism, nu social ca la romantici, ci unul al timpului in care traim. Nu poti picta ceea ce n-ai trait, cum nu poti scrie de dragul de a fi scriitor. Personajele lui Shakespeare, chiar daca sunt plasmuiri, ramana in limita verosimilului, al posibilului.
Nu inventa lumi noi si naive, caci nu o sa ma las pacalit de acest artificiu de calcul. Nu esti genial. N-ai nimic de spus. Si pentru ca n-ai nimic de spus, apelezi la tot felul de trucuri, storci stilul ca pe o haina uda, pana te usuci. Arata-mi Lumea in care traiesti. Don Quijote nu traia "in Lumea cartilor", ci traia int-o Lume mai adevarata si mai reala decat a celorlalti. Si ca sa dovedeasca asta, a pus mana pe arme. Asa e si artistul. El e un om care se afla intr'o realitate mult mai adevarata. Si atunci, nu o sa mai fie mimetis, caci aceasta realitate te va transforma. E patul, caci toti dormim, e scaunul, e masa de langa fereastra verde, e podeaua care scartie sub picioarele lui Van Gogh. E noaptea deliranta, e capita de fan in apus, e masa de biliard si lanul de grau, e cafeneau de pe strada. E tot ceea ce te transforma.
Van Gogh inainte sa picteze lanul cu floarea soarelui, il vedea mereu pe fereastra din ospiciu. Millet stia cum e la secerat, ca pe la ora 12 oamenii se ascund sub carute si adorm cu cainii pe paie. In fata soarelui torid, in fata necazului, in fata furtunii, omul isi ia locul in natura ca orice animal. Iata dar sentimentul pur. Caci, daca de oboicei locul cainilor nu e la masa stapanilor, in fata Soarelui, pe camp, oricat de nefiresc lucru ar fi, omul doarme cu cainele la umbra. Nu-i aici ceva mistic, atunci cand spun ca omul isi is locul in natura langa caine? Recupereaza natura nu prin maretie si superlative, nu peisajul, caci impresionistii nu picteaza cascadele cele mai inalte si defileuri, ci prin acele trairi mistice, pe care toti le traim incostient, dar pe care numai artistul le poate revela. Manierismul, cu toate ca descopea miscarea, in materie de peisaje el nu inoveza, el ramane in crang, in acele peisaje intunecate, umede si umbroase, de parca pigmentii si-ar fi pierdut culoarea in mod miraculos. Pana la Copernic si pana la romantici, peisajul pastreaza racoarea, o amtosfera primordiala. Il integreaza pe om in natura, acolo unde ii e locul. Omul se teme de Natura ca de un sanctuar prea Sfant.
Millet picteaza o scena banala si totusi metafizica prin intensitatea ei. Daca nu ti-ai ridicat spatele sa-l indrepti, si sa privesti in zare, de unde vei stii sa pictezi oameni pe camp? De unde stii ca snopii de grau dorm sub stele cand e semiluna, si se prind int-un dans nebun, sub cerul ametitor al lui Van Gogh, ca intr-un vis in care urca si coboara ingeri? Stilul, e important, dar ma intereseaza prea putin caligrafia, eu care stiu ca omul e insasi stilul, ca semnatura lui Dumnezeu in fiecare frunza. Nu cauta stilul si nici motive. Cauta sa traiesti si cauta-te pe tine. Numai asa realitatea din strada iti va parea altcumva, mai plina de semnificatie. Imi place sa cred ca arta nu-i doar o expresie a stilului, cu toate ca motivele sunt mereu reluate sub alte forme, pentru ca omul sa vada si sa nu cunoasca.
Metodologie in critica de arta si Arta criticii.
 |
| Diego Velazquez 1630 La fragua de Vulcano |
In analiza artei e foarte important de unde pornesti, unghiul de referentialite prin care privesti. Am observat o tendinta (mai bine zis moda) printre criticii de arta. In analiza lor, de cele mai multe ori pornesc de la Parte spre Intreg. Adica incepi frumos cu patologicul, istoria artei, ceva psihoanaliza daca se poate, ca da bine atunci cand faci o "cercetare riguroasa" pana ajungi sa integrezi opera intr-un curent ce depaseste, bineinteles, limitele artistului. Aceasta moda o puteti observa foarte usor si in critica literatara. Cioran era insomniac, Eminescu mistic,(pentru Freud, nu exista mistic fara o boala patologica), ce sa mai zicem atunci de marele Blaga? Tendinta asta de a patologiza orice simplifica multa intelegerea fenomenului artistic. De cele mai multe ori se porneste de la artist spre a descifra opera.
Ma interesaza partea sau intregul? Ma intereseaza geniul din om sau omul din geniu? Tudor Vianu spune ca trebuie sa ne intereseze omul atat timp cat ne ajuta sa vedem geniul. Moda aceasta printre critici, cred eu, are o logica si anume: succesul dat de metodologie. Iar metodologia a fost una de imprumut de la stiintele sociale si chiar din cele exacte. De la atom putem ajunge la imaginea Universului. De la animalele cele mai simple, unicelulare, putem ajunge la "specificul omului". Ceea ce numea Eliade, Nostalgia Originilor. Prin copilarie putem sa explicam maturitatea, prin societatile arhaice si primitive, cultura. Logica lui Ares (Constantin Noica) se impune logicii lui Hermes. Intregul este absorbit de parte.
Este oare o atitudine justificata sa plecam de la simplu spre complex atunci cand analizam arta? Nu-i oare o prejudecata, nu plecam din start de la o premiza saraca? De ce sa nu credem ca lumea asta e atat de complexa, si ca analizand-o, nu facem altcceva decat sa o saracim? Acceptand aceast risc, vom fi indreptatiti sa facem si crtica de arta. Acceptand ca nu putem cunoaste, ca sa putem cunoaste ceea ce se poate...Tocmai de-aia am impartit acest blog in doua mari capitole. Arta ca forma de comunicare, ceea ce poate fi cunoscut, comunicabilul, si arta ca forma de Cunoastere, ceea ce ni se releva, ceea ce nu poate fi cunoscut pornind de la parte spre Intreg.
Pornind de la parte spre Intreg, arta mereu va fi intr-o criza. Privnd putin inapoi, in arta baroca observam ca omul pornea de la Intreg, ca sa poata explica partea. Locul omului era in Lume, un loc firesc printre bogatia diversa a obiectelor care-l inconjurau. Velasquez inverseaza rolul. Vezi postul doua schimbari de paradigma. Traim sub imperialismul Eului si avem convingerea ca "Eul" este o fantana nesecata de motive si de teme artistice. Mai mult, avand convingerea ca "eul" are in sine toate etapele dezvoltarii umane (prin arhetipuri), poate da socoteala de "specificul nostru" prin arta. Dar nu-i chiar asa...Caci, nu poti da socoteala de specificul omului coborand in copilarie. Copilaria ajuta, dar specificul omului se realizeaza cu precadere abia atunci cand depaseste copilaria.(Ideea ii apartine lui Eliade pentru a explica viziunea istoricist ingusta asupra fenomenelor religioase. Consider ca analogia exemplului este indreptatita, arta tinand de homo religiosus). Specificul omului de creator prin excelenta se manifesta la "omul matur". La omul "decazut", omul care a pierdut "copilaria", care are amintirea paradisului, acel om e creator de arta.
Purtând o coroană de lauri şi tunica portocalie, Apollo intra in forja lui Vulcan să-l avertizeze că soţia sa, Venus, zeita frumusetii, are o relaţie adulteră cu Marte, zeul războiului. Apollo, zeul poeziei şi muzicii, cunoscătorul al Adevărului, reprezintă superioritatea de Artă peste Meşteşug, care este întruchipată de Vulcan, zeul roman al focului şi protector de fierari (din Ghidul muzeului Del Prado). Velazquez ridica pictura la nivelul de poezie şi muzică şi o distanteaza de meşteşug. Am explicat mai pe larg diferenta dintre mestesug si arta in postul: "fotografia, o arta sau un mestesug?". Adevarul provine, asa cum spuneam mai sus, de la Intreg spre parte. Este ceea ce nu i se poate revela decat artistului. Diego Velazquez e ceea ce e Wittgenstein pentru filozofie. El se alfa atat in vechea paradigma, cat si in noua paradigma. El scoate arta din context, tot el contextualizeaza arta prin pictura in care il infatiseaz pe regele Filip al IV-lea. Cred ca arta moderna tine mai mult de mestesug, decat de Adevar, de context, mai mult decat de Intreg. Pentru mai multe detalii vezi text si context in limbajul artistic.
Lupta Omului
 |
| Tablou: Alexander Louis Leloir (1865) |
N-am inteles niciodata documentarele cu privire la Natura si filmele Science Fiction. Unghiul lor de a vedea lucrurile, acel WELGEIST specific lumii noastre moderne, incantata numai de "superlative", ma face sa cred ca in Lume sunt doua lumi si ca numai unii sunt chemati sa traiasca adevarata libertate. Exista insa in fiece happy-end ideea ca dragostea va salva Lumea, caci omul nu poate trai intr-o lume "total desacralizata". Daca se face atata "propaganda stiintifica" e deorece omul simte nevoia sa fixeze, la fel cum dogma e nevoia omului de centru. Asta-i paradoxul libertatii fara Dumnezeu. Caci omul a fost lasat "liber sa cunoasca". Si daca vrea sa cunoasca o lume fara Dumnezeu, atunci asta cunoaste. Daca vrea sa cunoasca un Univers in care "mai sunt si alte forme de viata", o sa gaseasca dovezi. Aceasta a fost si este "Lupta Omului", reiterata de-alungul timpului, prin lupta lui Iacov cu Ingerul. Nu intamplator, pe aceasta lupta mitica se intemeiaza originea numelui 'Israel.'
Ar fi multe de spus despre impactul gandirii iudaice in marea cultura de tip Occidental. Pe scurt, poporul iudaic se naste pe aceasta dialectica intre spirit si trup, intre "cunoasterea luciferica" si cunoasterea "paradisiaca", cum ar spune Lucian Blaga. (Dovada acestei gandiri dialectice, e insasi cartea lui Iov). Insa adevarata ruptura si deprinderea unei altui gen de constiinta se intampla abia dupa revenirea din exilul babilonian, atunci cand cu adevarat cele 12 triburi devin monoteiste. Pana atunci "mai ardeau tamaie pe inaltimi" ca popoarele "pagane". Omul se lupta cu Dumnezeu petru ca el vrea sa fie ca Dumnezeu. Acest gand apare si in mitul Genezei si in miturile din Grecia antica. Omul fura bucata cu bucata din lumea Zeilor, fura deprinderea agriculturii, fura apoi focul si iata ca acum fura si "tehnologia". Miturile spun Adevaruri in masura in care vorbesc despre gandirea noastra incostienta, despre natura omului.
Ar fi multe de spus despre impactul gandirii iudaice in marea cultura de tip Occidental. Pe scurt, poporul iudaic se naste pe aceasta dialectica intre spirit si trup, intre "cunoasterea luciferica" si cunoasterea "paradisiaca", cum ar spune Lucian Blaga. (Dovada acestei gandiri dialectice, e insasi cartea lui Iov). Insa adevarata ruptura si deprinderea unei altui gen de constiinta se intampla abia dupa revenirea din exilul babilonian, atunci cand cu adevarat cele 12 triburi devin monoteiste. Pana atunci "mai ardeau tamaie pe inaltimi" ca popoarele "pagane". Omul se lupta cu Dumnezeu petru ca el vrea sa fie ca Dumnezeu. Acest gand apare si in mitul Genezei si in miturile din Grecia antica. Omul fura bucata cu bucata din lumea Zeilor, fura deprinderea agriculturii, fura apoi focul si iata ca acum fura si "tehnologia". Miturile spun Adevaruri in masura in care vorbesc despre gandirea noastra incostienta, despre natura omului.
A doua mare lovitura data "spiritului". Omul s-a schimbat ontologic prin "credinta". Credinta la ortodocsi e total diferita de cea protestanta. Icoanele sunt dovada graitoare nu a "necredintei", ci a faptului ca iluminarea nu se face prin "credinta" (ca putere de a imagina), ci prin "contagiune" prin atingere (imaginea tine locul credintei, e mult mai aproape de vechea "idolatrie", icoana e o hierofanie). Protestantii merg pe urmele Sfantului Pavel, vazand in credinta o facultate de a crede, prin ochii mintii in "lucrurile care nu se vad". (Evrei 11:1-40). Cu alte cuvinte, credinta se transforma in "puterea de a imagina". Cine spune ca "cercetatorul in laborator" nu are "credinta", se inseala amarnic. El vede dincolo de experiment, el anticipeaza o lume care inca nu e. El creaza Lumi cum dupa "chipul si asemanarea sa", dupa ideile sale, dupa credintele sale, paradigmele pe care le impartaseste.
Cand Divinul se retrage din Lume (simbolul retragerii fiind chiar inaltarea lui Iisus), iata ca apare "credinta". Omul spiritual nu are nevoie de "credinta" caci traieste in lumea evidentelor ca un "primitiv". Sfantul Pavel a adus credinta in centru, ca facultate de a vedea lucruri ce nu sunt (pentru ca si necredinciosii sa poata vedea), pe cand Iisus ne aduce dragostea prin Har, ca facultate de a vedea lucrurile asa cum sunt, si de a trai prin ele. Harul care insufleteste lucrurile, harul care da viata si care face orice pom sa se clatine, harul care umple lumea de sens, harul care te face sa respiri zeitatea. Pe o parte vin "specialistii" cu documentarele sa o saraceasca de sens, pe de alta parte se inmulteste harul, caci intr-o lume desacralizata, ai nevoie de "mult har" ca sa umbli cu Dumnezeu prin padure intru Harul sau! O sa joci de bucurie ca un nebun, caci ai fost asezat intr-o gradina a Raiului inconjurat de obiecte si lucruri insufletite.
Epilog
Aceasta dorinta launtrica a omului de a "nu atarna," de a fi "ca Dumnezeu" il pune fata in fata cu o Lume opaca. Caci in lucruri descoperi ceea ce ai pus mai intai in ele, si anume, visele tale, libertatile, convingerile, prejudecatile, etc. Iata dar de ce "totul este posibil". Recunosc doi profeti ai timpului nostru, ba inca trei. Primul este Kant prin Critica Ratiunii Pure, al doilea e Dostoevsky si al treila Nietzsche prin verdictul lor cu privire la moartea lui Dumnezeu. Recunosc de asemenea un om plin de Har prin poeziile lui Blaga.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)