Simbolul in vis si in pictura suprarealista

Paul Devaux 

De ce?

Pentru ca, cel putin la suprarealisti, simbolul este punctul central al operei. Pentru ca picturile onirice sunt revelatorii. Pentru ca arta ca forma de cunoastere priveste tocmai acele simboluri universale. Pentru ca, spre deosebire de arta ca forma de comunicare si istoria artei, arta iese din context si tinde spre a lega, spre a uni, spre universalitate. 

Cum?

Actul interpretarii si al cunoasterii artistice se aseamana foarte mult cu actul si metodologia interpretarii viselor. Pentru ca suprarealismul ca tehnica se bazeaza pe acele elemente onirice inconstiente. Pe de alta parte "simbolurile sunt traduceri fixe" chiar daca semnele pot sa difere de la o cultura la alta. Prin metoda psihanalizei a hermeneuticii se pot descifra.

De unde?

De unde ar trebui sa cunoastem de fapt semnificatia acestor simboluri onirice, despre care visatorul/artistul insusi nu ne da nici o informatie sau ne da o cantitate insuficienta de informatii?  Freud spune ca din surse foarte diferite, din basme si mituri, glume si jocuri de cuvinte, din folclor, din studiul obiceiurilor, moravurilor, din proverbe si cantece ale popoarelor, din limbajul poetic si din cel comun. Peste tot aici se afla aceeasi simbolistica si de multe ori intelegem simbolurile fara nici o dificultate  (op cit, 2009:172) . 

Asadar,

Putem sa interpretam(intr-o anumita masura) o opera de arta, un vis, un tablou, o poezie, un film artistic, fara sa mai il chestionam pe cel in cauza si fara sa ne indoim ca este pura subiectivitate arta noastra de talmaci. Ca forma de cunoastere, arta interpretarii imprumutat din metodologia psihanalizei. Acelasi lucru vom face si noi, pe langa exercitiu de a  tasta din opere esentiale, vol. 1 Sigmund Freud (editura trei, 2009 pp.172-175)

Arta de cuprindere a lucrurilor care gasesc in vis reprezentare simbolica nu este foarte mare. Corpul uman ca intreg, parintii, copiii, fratii si surorile, nasterea, moartea, nuditatea- si alte cateva. Singura reprezentare tipica, adica regulata, a persoanei umane ca intreg este casa, asa cum a recunoscut Scherner (apud. Opere esentiale), care a dorit sa ii atribuie acestui simbol chiar o semnificatie preeminenta, care nu i se cuvine.  

• Casele prevazute cu balcoane de care ne putem agata sunt femei.
• Parintii apar in vis ca imparatul si imparateasa, regele si regina sau ca alte persoane carora li se datoreaza respect, visul este aici deci plin de pietate.
• Frati si surori, acestia sunt simbolizati ca animale mici si insecte.
• Nasterea gaseste aproape regulat o reprezentare printr-o relatie cu apa; fie ne prabusim in apa, fie iesim din apa, salvam pe cineva din apa sau suntem salvati de cineva din apa, adica avem o relatie materna cu aceasta.
• Moartea este inlocuita in vis prin plecare in calatorie, calatorie cu trenul, iar a fi mort este subsitut cu diferite aluzii obscure, ezitante, nuditatea este inlocuita cu haine si uniforme. 
  
  

Majoritatea covarsitoare a simbolurilor din vis sunt simboluri sexuale:

• Pentru organele sexuale masculine in ansamblul lor cifra sfanta trei are semnificatie simbolica.
• Penisul, afla substitute interesante in primul rand in lucrurile care se aseamana cu el ca forma, deci obiecte lungi si inalte, ca: bastoane, umbrele,  bete, copaci, obeliscuri, etc. (vezi Rene Magritte si Paul Delvaux). 
• Obiecte care au proprietatea de a se introduce in corp si de a produce rani, deci arme ascutite pumnale lancii, sabii, dar si arme de foc, pusti, pistoale, cu o forma atat de graitoare.
• Obiecte din care curge apa: robinete, carafe, fantani arteziene sau cu alte obiecte care se pot prelungi ca lustre, pixuri, palaria, tocul, paltonul, sarpele, reprezinta penisul. Tocurile, creioanele, pilele, ciocanele, si alte scule sunt indubitabil simboluri sexuale masculine tine tot despre o conceptie despre organ care nu este foarte departe de a fi vazut ca un instrument.  
• Erectia e simbolizata, mult mai plastic, prin faptul ca face acea persona sa zboare. Femeile au si ele aceste vise de zbor.
• Organele genitale feminine sunt reprezentate simbolic prin toate acele obiecte care au proprietatea de a cuprinde un spatiu gol, care poate primi ceva in el: mine, pesteri si gropi, vase si sticle, cutii, cufere, buzunare, sertare (vezi Enigma Dorintei, Salvador Dali). 
• Pantecul matern decat cu organul genital al femeii: dulapul, sobele si mai ales camera.
• Simbolismul camerei se loveste aici de simbolismul casei; usile, portile sunt si ele simboluri ale deschiderii.
• Materialele sunt simboluri ale femeii: lemnul, harita, masa si cartea.
• Dintre animale, cel putin melcul si scoica sunt simboluri feminine incontestabile.
• Gura devine reprezentant al deschiderii genitale, dintre cladiri este vorba de bisericca si capela.
• Sanii sunt simbolizati de mere, piersici, fructe in general dar si de balcoanele caselor.
• Topografia femeii e reprezentata prin peisaj cu dealuri, paduri si ape.  
• Dulciruile sunt o reprezentare frecventa a placerii sexuale.
• Satisfactia autoerotica este reprezentata prin toate felurile de jocuri, si prin cantatul la pian.
• Onania sunt alunecarea si coborarea brusca, ca si ruperea unei crengi.  Un simbol onoric remarcabil este caderea sau sumulgerea dintilor. Aceasta inseamna desigur mai intai castrarea ca pedeapsa pentru onanie. (vezi Marele masturbator, S.Dali) 
• Multe dintre aceste simboluri sunt insa bisexuale, exceptie facand armele, buzunarul, cufarul.  Pentru barbat exclusiv sunt palaria, paltonul, cravata (vezi opera lui Magritte) Nota personala: femeile care poarta palarie barbateasca isi descopera de fapt o latura a masculintatii. Nu-i de mirare, multe femei viseaza ca zboara si au vise cu o simbolistica masculina.
• Scarile, treptele, respectiv mersul pe ele, sunt simboluri sigure ale contactului sexual. La o examinare mai profunda, ritmul acestui mers ne va frapa ca un elemen comun al lor, poate si cresterea excitatiei. 
• Muntele si stancile sunt simboluri ale organului masculin,
• Gradina este pentru organele genitale feminine.
• Florile desemneaza organul genital al femeii, in mod special virginitatea.(vezi S. Dali, Trandafir sangerand )

Metodologia

Fiind o enumerare exhaustiva, vi se poate parea oarecum arbitrar alese aceste simboluri. Eu va recomand sa cititi integral operle esentiale  ale lui Freud. In limbajul comun, avem unele expresii care sunt folosite ca simboluri. Probabil ca simbolul a aparut de la acele obiecte tabuu. Cand spunem despre o femeie ca are "balcoane" ne referim la faptul ca e bine dotata, ca are sani de care te poti agata. Oamenii se mai exprima astfel in popor: are multe lemne in fata casei, adica are sanii mari. 

Apoi etimologia unor cuvinte duce la radacinile simbolurilor. De exemplul lemn, care e un simbol exclusiv feminin vine din substanta, din materie. Dupa cum stim, materia vine de la mater, de la mama, de la mama pamant. Asa cum cultura vine de la a cultiva. Simbolurile sunt deghizate in anumite ritualuri. In jocurile populare, mai ales cele de cununie sunt anumite practici simbolice. Nu in ultimul rand, simbolismul religios si cel mitologic (Vezi Mircea Eliade, CG Jung cu psihologia abisala, arhetip,inconstient colectiv,  Otto Rnak Imago 1912, Curs de Imagologie Bogdan Halic, G Durand; Jean & Alain,  pentru clasificarea simbolurilor )

Ridicam intrebarea intr-un post, cum e posibil ca arta sa depaseasca contextul cultural, istoric? Cum e posibil ca un agricultor budist din Japonia sa ramana impresionat de misticismul crestin din tabloul lui J.F.Millet? Si cum e posibil ca simboluri de acum 3000 de ani, ritualizate in practica religioasa, sa fie inca vii in mentalul colectiv? Putem spune numai ca visatorului ii este inconstienta cunoasterea simbolisticii, ca ea apartine vietii sale psihice inconstiente. 

Este foarte adevarat ca in analiza noastra trebuie sa tinem seama de artist, de persoana, de timp si spatiu, de istoriei, de cultura in care a creat, de biografie, de trecut, de copilarie, de societate, de materialul genetic, dar tot atat de adevarat este ca acest determinism se poate depasi prin integrarea operei de arta intr-un univers simbolic, ca un act creator in sine. Asadar, ambitia noastra de a crea o punte intre rational si irational, intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere a fost realizata in mare masura.

Iata ce spuneam intr-un post: Pentru a înţelege mai bine arta ca fascicol de semnificaţii, trebuie să clarificăm de la început faptul că simbolurile nu mai sunt utilizate doar cu funcţia lor de semn şi corespondent. Arta ca formă de cunoaştere priveşte simbolul mult mai larg, ca un mănunchi de semnificaţii, ci nu ca pe o simplă trimitere la obiect. Simbolul aici se refara la un concept mental care de cele mai multe ori poate fi recunoscut sau nu, dar el mereu va stârni reacţii în planul incoştient al interlocutorului. Nu mai vorbim de simboluri particulare, specifice unei anumite culturi, ci vom opera cu conceptul de Simbol Universal, ancestral, care este înscris în materialul genetic al omenirii. Vom opera cu simboluri general valabile şi universale.

creatie vs creativitate

The Small Dort about 1650-2, Aelbert Cuyp

In arta zilelor noastre, lipseste dezinteresul artistic. Primeaza pragmatismul. De aceea unii se vaita ca nu sunt intelesti. Ei vor sa traiasca din arta. Nu din arta, ci prin arta trebuie sa traiesti. Artistii vor sa fie recunoscuti peste noapte. In acest mod arta lor se transforma in entertainment. Bine-bine, ma veti contrazice, dar entertainment-ul nu-i tocmai ideea de arta dezinteresata? Cu alte cuvinte, arta lipsita de dogma, arta de dragul artei? Dezinteres nu inseamna ca arta ta e gratuita, fara valoare stilistica si artistica. Si cand spun valoare nu ma refer la "adaos comercial". 

Atunci, pentru cine facem arta? Daca nu pentru om, atunci pentru cine? Arta e facuta pentru om, sau omul pentru arta? Daca arta e facuta pentru om, atunci trebuie sa-l distreze si sa-l incante ca un joc de artificii. Pirotehnistii nu sunt si ei niste artisti? Asa e. Dar ce-ar fi daca omul chiar e facut  pentru arta, adica pentru ceva mai mult decat "atat"? Atunci trebuie sa isi puna marile intrebari si sa traiasca artistic. Eu inclin sa cred ca omul are un destin creator si ca el e facut sa traiasca intr-un univers simbolic. Creatia inseamna desavarsirea ta ca om.

Artistii plastici, scriitorii, regizorii sunt incurajati sa fie creativi. Intre creatie si creativitate se va impune mereu diferenta dintre om si animal, dintre mestesug si arta. Creatia ar fi produsul artistic, creativitatea ar fi procesul. Ca sa vezi marea greseala: prin creativitate niciodata nu o sa ajugi la filmele lui Tarkovsky. A fost el creativ? Poti sa desfaci frame cu frame filmul, ca nu vei gasi procesul. Da, vei putea gasi o anumita tehnica, strategii compozitionale, influente artistice, dar procesul (asemeni structurii dupa care se formeaza visul) acela e unic, e tarkovskyan. In fond, nici chiar artistul nu poate fi constient de tot procesul creatiei sale. E un proces inconstient, care se obiectiveaza ca un intreg numai in creatie.

In tabloul tau nu trebuie sa primeze creativitatea, ci atmosfera. Creativitatea e doar un truc, o scurtatura a mintii. Si animalele sunt atat de creative cand vor sa sparga oul de strut. Si un mecanic e un om foarte creativ, cand iti leaga toba de esapament cu o sarma, dar nu-i un artist. Creativitatea se inscrie in sfera imediatului, tine de improvizatie, pe cand creatia se afla mereu intru mister si pentru revelare(Blaga).  Vezi postul.

Arta de tip  fast-food e o arta care iti aduce intr-un timp scurt maximum de satisfactie.  Nu-i rau se te implici intr-un proiect care iti aduce satisfactie imediata. Dar daca vrei sa fii artist si te vaiti ca arta ta nu-i inteleasa, sau ca n-ai idei, atunci inseamna ca nu esti autentic. Intre autentic si original e o mare diferenta. Multi  artisti sunt originali si creativi, putini artisti sunt insa autentici. Nu te preocupa de lucrurile mici. Stilul vine, si creativitatea vine, si ideile vin, dar ele nu sunt decat niste mijloace spre a te desavarsi. Autenticitatea e un mod de a fi. Inseamna sa te cunosti mai intai pe tine insuti.

Priviti tabloul lui Albert Cuyp. E o atmosfera de liniste. Omul doarme la marginea deschiderii, departe de ceea ce propune citadinul. Norii sunt grei, ceea ce exprima materialitatea lumii. Pe atunci omul se afla inca in "natura" ci nu in peisaj(ca romanticii). Doarme langa aceste mici zeitati, vacile. E un sentiment mistic, si daca nu ai adormit ziua in amiaza mare pe camp, n-ai de unde sa stii. Nu-i nici o metafora la mijloc, nici un procedeu artistic. E sentimentul pur. Ti-l pune in fata. Odihna, ca un preludiu a mortii. Caci numai prin moarte capeti sentimentul eternitatii si al nemiscarii. Cainele doarme, iarba creste, iar omul isi ia locul firesc in natura.

Sa-ti intre bine in cap: Sentimentul e tot ce ramane, ca acele amintiri olfactive. Restul se uita. Sentimentul nu poate fi pastrat in epubreta, nici in cartile de istorie, nici in muzeele noastre. El e dovada a ceea ce suntem si am fost. Vor ramane ele arhitecutra, ele cladirile, ele cartile, ele filmele, dar daca nu vor capta in materialul lor sentimentul, nu vor putea da dovada de lumea noastra bogata, de lumea asta plina de iubire, sau de tristetile cele mai profunde. Un tablou e ceva din tine, e ceva din specificul omului. Numai prin arta mai putem avea acces la o gradina ce s-a retras dintre noi, la un spatiu deschis cunoasterii luciferice. Si nu vreau sentimente ieftine, caci arta nu inseamna sentimentalism. Vreau sentimentul pur. Sentimentul in care esti atat de impacat cu lumea incat te confunzi cu noroiul de pe camp, si cu broastele.

Sahul ca forma de cunoastere sau Metafizica jocului de sah.

Vorba unui politist care nu stia tabla inmultirii: Domne', melodia mi-o aduc prea bine aminte, dar versurile imi scapa. Asa invata romanul, asa scrie filozoful nostru, mai mult afectiv. Ca si jocul de sah. De la un anumit nivel nu mai intervine gandirea logica, sistematica, ci sentimentele. Cine crede ca printre matematicieni se gasesc cei mai mari sahisti, se inseala. Cand joci sah e ca si cum ai vedea Pamantul de pe Luna. Personal, cand joc sah ma simt de-asupra lucrurilor marunte. Totul porneste de la deschideri. Sahul se joaca metafizic. Intre Kasparov si Karpov nu e decat un sentiment. Am vazut poza de mai sus la cineva pe profil si mi-am adus aminte de cand jucam singur sah. Ca si cum as fi creat singur lumi. Bineintels, orice lume are nevoie de o regula. Regula din contra, face jocul mai frumos. 

 Sahul ramane un mic univers cu sori si stele, cu planete printre galaxii. Dovedeste limitele ratiunii pure in termenii cei mai kantieni. Sahul este o judecata a priori. Sahul este o arta, ci nu doar un sport al mintii.  In sah peisele se atrag ca intr-o lume cu planete si sori. Ele se atrag pentru ca se influenteaza. Jocul de sah nu cunoaste limite. Remiza e starea de repaus, e Unul lui Plotin. De la remiza porneste jocul. De la remiza, de la alb si negru piesele se aseaza pe tabla, ci nu invers asa cum am crezut. Noi jucam un joc absolut, un joc care a mai fost jucat. Dar infinitatea de posibilitati este de fapt lipsa arbitrului, a determinismului, desi exista reguli. Suntem liberi.  

Jocul de sah nu poate fi un labirint, un sport al mintii. Labirint poate fi ratiunea, dar nu jocul. Ratiunea functioneaza ca un labirint, oboseste pentru ca nu poate epuiza infinitatea posibilitatilor, pe cand gandirea (chiar gandirea matematica) e o forma de creatie. Jocul e o forma de creatie. Gandirea se prinde in structuri proprii. Jocul de sah e un joc politic prin strategia lui, prin rapoartele de fote si putere. La capatul drumului, pionul poate sa devina regina, se intoarce in lume pentru ca a lasat jocul neterminat. E un joc al legaturilor si al relatiilor interumane. Pentru ca jocul seamana atat de mult cu omul.

Ce provocare e sa joci singur, tu cu tine insuti. Sa vezi ca sinceritatea nu te poate duce nicaieri, decat la remiza. Care eu se lasa batut? Nu putem fi prea sinceri. Sa joci singur inseamna sa-ti anulezi singur ratiunea. Sa fii atat de sincer cu tine incat sa pierzi mereu. Sa te chinui ca un sfant intr-o forma de flagelare, sa-ti ezite sufletul ca dansatorii pe sarma, intre eul rational si eul afectiv...sa fii suspendat in alegeri, chinuit de joc. Si aceasta luciditate nu poate fi decat existentiala. Iata labirintul din care nu poti iesi, labirintul ratiunii. Lasa inima libera. Nu poti alege o mutare in defavoarea alteia.

Nu poti sa joci cu tine si sa castigi in acelasi timp. Acest joc al sinceritatii presupune renuntarea de sine. Nu-i opune unei religii o alta religie. Caci tu nu existi fara dversar. Important e ca ai creat o imagine care s-a impus. Iar imaginea ta are un sens. Conflictele se anuleaza de la sine. Stilul de joc e tot ce conteaza, ci nu dogma ta, stiinta ta, care poate fi superioara la un moment dat. Tu-l supi pe adversar la regulile tale, dar nu i le impune.. Tu nu existi fara contradictia asta. Chiar daca tot jocul urmaresti abolirea contradictiei, la final, si cel ce castiga si cel ce pierde vor inchide piesele in intunericul tablei. Placerea e jocul, iar fara adversar, fara sa-l integrezi, fara sa-ti accepti partea neagra a pieselor, nu exista joc. 

Abordarea riguroasa vs Abordarea neriguroasa.

Escher

Cand am deschis acest blog, ambitia mea era sa fac o legatura intre ratiunea inimii si ratiunea mintii. Am vrut, cel putin,  sa sterg granita  arbirtara ce sta intre matematici si arte, intre stiintific si artistic. Poate ca si dintr-un complex al artistilor, al  umanistilor am vrut sa spulber mitul cunoasterii pozitiviste. Pentru un artist in devenire este important sa cunoasca trendul cultural, paradigma filozofica în care se încadrează arta din trei motive: sa nu fie descurajat daca nu e in trend, sa isi cunoasca valoarea chiar daca nu raspunde contextului social si nu in ultimul rand, sa fie realist. De exemplu, arta in noua paradigma a limbajului actiune, atat in publicitate, cat si in pictura, in romane (experimentul verbal dupa tehnica lui James Royce) a renuntat la pretentia unei revelatii ca in arta baroca. Arta devine delectare a ochilui, forma de comunicare, are un target, un public tinta, trebuie sa placa, arta e de fapt entertaiment. Nu mai isi propune sa cunoasca un sens ultim si absolut. 

Am sa fac o scurta sinteza intre cunoasterea riguroasa si cea neriguroasa pentru cei interesati, asa cum se desprinde din analiza lui Adrian-Paul Iliescu(op cit in curs de Semiotica, D. Bortun p.78).

Abordarile riguroase:

• limbajul nu este decât o oglindă a lumii:
• lucrurile sunt reflectate de substantive,
• proprietăţile sunt reflectate de adjective,
• schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe.
• limbajul este o “hartă” a lumii
• erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului. limbajul deci poate fi perfectionat
• Traductibilitatea universală:
• eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric, iar nu naturii limbajului
• Universalitatea limbajului
• Posibilitatea obiectivităţii depline
• limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate.
• “Tot ce poate fi gândit în genere, poate fi gândit clar”

Wittgenstein avea sa treaca de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului activitate (Philosophical Investigations).op cit.

Abordarile neriguroase:

• “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime, ci în suprapunerea multor fibre” Wittgenstein. Cu alte cuvinte, nu exista un sens ultim si absolut, o esenta ascunsa, un miez comun al lucrurilor. 
• sensul nu este o entitate (psihologică sau logică), ci o activitate;
• nu este invizibil şi nici ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele
• în acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea (Vezi manifestul dadaist, cuvintele se formeaza in gura)
• limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic. op. cit.
• limbajul este condiţionat social-istoric,

"Opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere, nici la nivelul metodei, ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general, dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica, a explica şi, în ultimă instanţă, a cunoaşte". op cit. pp 85 D, Bortun.  Pentru ce interesati, le-as putea pune la dispozitie toata bibliografia.

Nu prea am ce aduce nou in aceasta sinteza. Era necesara inserarea ei in istoricul blogului pentru a intelege mai bine diferenta intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere, pentru a ajunge la izvor, la suportul teoretic si la miscarea ideilor filozofice din secolul nostru. Inca o data era necesara pentru postul care va urma, Jocul de sah ca forma de cunoastere.

Nostalghia lui Tarkovsky 1983

Nostalgia lui Tarkovsky imi pare a spune ceva esential: nu te lasa trait de viata, traieste-o tu pe ea. Sunt doua nostalgii. Nostalgia zborului, specifica pasarilor de curte, si nostalgia celor migratoare. Daca traiesti viata, nu vei fi scutit de nostalgie. Daca viata te va trai pe tine, nostalgia va fi un amestec de regret, suferinta si neimplinire. Totul e sa iti traiesti viata, destinul, sa nu fie unul de imprumut. Fie ca ai ramas loial casei parintesti, fie ca ai parasit-o, intr-un final vei realiza ca indiferent de alegerile tale, peretii se coscovesc, povarnisul se lasa, apa curge printre tigle, ferestrele sunt sparte. Nostalgia e de fapt o problema a persistentei si a timpului.

Se spune ca experientele limita, intra viata si moarte, te fac sa traiesti viata mai din plin. Nu-i adevarat. Traiesti ca in nostalgie, ca si cum ai pluti. Dormi ca in nostalgie, parca pe scanduri, si te trezesti transpirat. Da, altel iti pare latratul unui caine, ciripitul unei pasari. Dar asta e dovada ca tu ai iesit din lume, ca ai renuntat sa o traiesti. Te lasi trait si toate au ecou in tine, in sufletul gol. Nu, nu vei gasi la oamenii bolnavi de cancer acel raspuns. Nu vei gasi la muribunzi esenta vietii, bucuria de a trai. Vei gasi insa nostalgia asta, ca totul se petrece in affara lor, ca sunt undeva la granita intre lumea obiectelor si lumea lor interioara, intre forfota de afara cu clancsoanele masinilor si linistea liftului , racoarea din scara de bloc. Nostalgia e pentru cei lipsiti de vointa, de vointa de putere.

Si atunci ce ramane din nostalgie? Nu ramane decat bataia abstracta a luminii in balta alba. Ramane acel Sunt, deindividualizat, suspendat in timp. Ramai in mijlocul sufletului ca intr-o catedrala. In nostalgie sufletul devine neincapator, iar omul se face mic si dispare. Omul si cainele. Bocetul. Zgomot de fond rupe materialitatea, deschide cerul. Casa omului se afla in aceasta catedrala cu deschidere spre cer. 

Scena incepe cu acea stare de persplexitate. Pentru ca asa se naste nostalgia, printr-o cadere. Caderea in Existenta cand realizezi ca Tu, tu esti Universul, tu esti Citadela aflata la marginea apelor, batuta de valuri dinspre Est, cu zidurile afundate in nisipurile miscatoare ale desertului. Nostalgia se naste ca un vis pe scanduri umede. Nostalgia e o amintire a unei lumi, un paradis in destramare. E atunci cand ai iubit mult si ai dat vietii tot. Caci nostalgia nu se naste dintr-un gol, ci dintr-un prea plin. Un om care nu si-a trait destinul, nu o sa fie nostalgic, ci doar disperat. El nu se intoarce sa moara ca elefantii, intr-un loc inchis de vechile epifanii, printre ruine. Nu moare langa caine. Nu isi accepta ruinele.

Omul si casa. Casa omului inchisa de zidurile unei catedrale. Si balta in care eul se priveste, aproape narcisic. Pentru ca balta e singura noastra realitate. Noi nu putem vedea zidurile dincolo de balta, nu putem vedea dincolo de aceasta raelitate intoarsa pe dos. Balta e oglinda sufletului nostru, Doar asa putem vedea ca eul nostru face parte din ceva mai mare. Putem vedea prin noi insine dincolo. Omul si cainele. Omul moare ca un caine. Asta-i nostalgia, dar moare inconjurat de zidurile unei vechi catedrale. Moare in Lume, si asta-i orgoliu lui cel mai mare. Moare pe fundalul bocetelor si al doinelor. Sunt ultimile si cele mai pline momente de sine. Iata ca omul se afla pe un pamant Sfant. Casa lui e in mijlocul sufletului, inconjurata de ziduri si inchisa de un clopot de sticla. Materialitatea e cu atat mai grea pe cat sufletul. Scena e de o simbolistica si o metafizica ce depaseste comprehesiunea.

Cainele, ca si balta, e o alta proiectie a sinelui.  O singuratate in doi. Caci, nu doar dragostea ne uneste, dar si singuratatea, care e mai tare ca moartea. Sa fii de doua ori singur e cu atat mai plin de inteles. Si apoi latratul ca zgomot de fond, nu face altceva decat sa aduca linistea serii. Stiu asta, de cand ma intorceam seara de pe camp, cand terminam de strans fanul. Becul aprins in fata caselor, ca la un priveghi, licuricii, greierii si mirosul de fum. In amurg, omul se retrage din viata in existenta. Asa incepe sa-si cante dorurile. Altfel se aud zgomotele cand spiritul e in stare de veghe. In amurg totul se amplifica, iar zgomotele se aud mereu in departare. Tu esti absent din viata, din lume, si totusi undeva a ramas sufletul tau, acolo te latra cainii pentru ca bati la portile raiului ca un fugar.

Nostalgia e ca traiesti intr-o lume locuita de care ai fost instrainat. Cunosti casea, cunosti vita-de-vie, usa crapata de ploi, totul e familiar si totusi atat de strain de tine. Acel latrat de caine, pentru ca de ficare data zgomotul ca si mirosul trezesc in noi amintirile. Zgomotul trece neobservat, si totusi el e acolo, in inconstientul nostru. In nostalgie latratul unui caine iese din masa nedefinita a zgomotelor de fond, se amplifica. Mirosul beciurilor te duce inapoi in copilarie, mucegaiul si ierburile care cresc din ziduri. Nostalgia e de fapt noroiul de pe copitele cailor, e mohorul aplecat de atatea ploi de pe marginea drumurilor, e copilul care s-a nascut pe camp, ca in tablourile lui Millet.  In aceasta scenea e un amestec din Seara pe deal a lui Eminescu si Descantecul lui Arghezi.

Simboluri si Semne

Dali. Ispitirea Sf. Anton

Rolul celui initiat in astrologie, psihoterapie, filozofie, religie, arta si alte stiinte umaniste, e acela de a vedea si a descifra in lume, Semnele. Intr-o diversitate de forme si o infinitate de lucururi haotice, sentimente nedefinite, aflate intr-o stare amorfa, e greu sa distingi semnele. Daca tuna si fulgera, este semn ca ploaia de vara se apropie. Cand cerul la apus e rosiatic, iata ca maine va fi o zi frumoasa si insorita. Semnele sunt urmate de o interpretare si de un fenomen. Sunt niste semne pe care mi-ar placea sa le zic semne-fenomene. Cu alte cuvinte, semne si indecsi care se traduc, ca fumul pentru foc, prin fenomenul care le urmeaza. Sunt pur si simplu semne, pentru ca nu se pot substitui ca simbol. Au ceva material, cum litera A mereu va tine locul literei A. Numai in cuvant ea devine altceva.

In analiza mea din posturile de dinainte, am insistat pe diferenta intre semn, simbol, index. Sensul simbolului are diferite intelesuri in functie de cele doua perspective din care am anlizat arta: perspectiva semiotica (forma de comunicare) si perspectiva imagologica(forma de cunoastere). Simbolul depaseste interpretarea semnului-fenomen, adica fulger = ploaie. Simbolul nu trimite (ca in cazul semnului) la obiect, ci se refera la un concept. Ca forma de cunoastere, simbolul e mai mult decat e fulgerul pentru ploaie. De exemplu, in tabloul lui Dali, Ispita Sfantului Anton, eu vad in cruce mai mult decat un "aparat al torturii".

Crucea se interpune intre profan si sacru, intre ispita si piosenie. Iata, crucea (ca semn), aparat al torturii devine  simbol al suferintelor interioare si al polaritatii. A fi bun, a fi rau nu isi gaseste solutia decat prin cruce. Din punct de vedere teologic, pe cruce se absolva pacatul omenirii, pacatul stramosesc, transgenerational. Cu alte cuvinte sunt absorbite conflictele interioare.  Ele isi gasesc solutia prin cruce, prin sufereinta, prin travaliu si agonie, semn ca omul s-a desavarsit.

Intrebarea pe care o pun scepticii in fata unor stiinte atat de flexibile ca cele umaniste: cum e posibil ca o lume aflata in "pestera" sa nu traduca fenomenele ca fulgere si tunete in ceva mai mult decat un semn ce prevesteste furtuna? Pe de alta parte, cum e posibil ca intr-o lume secularizata sa te mai poti orienta dupa semne fara sa pierzi simtul realitatii, fara sa devii paranoic? Iata doua frici. Frica de a banaliza lumea prin a o simplifica, prin a o saraci de semne, si alta de a cadea in capcanele superstitiilor si a simtului comun in a  vedea semne in orice, in fricile noastre- sfarsitul lumii, in criza financiara-apocalipsa, etc.

Marii psihoterapeuti, ca si marii profeti, mistici, magi, shamani, au avut darul de a descifra semnele, de a citit in stele, de a citi omul, de a citi natura, si mai ales de a interpreta visele. Orice interpretare este de fapt o initiere in descifrarea semnelor. A citi semnele inseamna a te orienta atat la nivelul universului interior cat si la nivelul universului exterior. Omul nu poate trai fara semne, el are nevoie de orientare, de a-si fixa un centru, o cruce, un stalp, un totem de unde sa porneasca. Omul care are darul de a se orienta dupa semne, traieste intr-un univers imbogatit, intr-o constelatie de minuni. Pentru el Lumea are o semnificatie.  

Cand citesti semnele, nu trebuie sa existe ne-aparat "sincronicitatea", adica fenomenul subiectiv din  tine sa aibe echivalent in lumea obiectiva, concreta. Fulgerul din vis nu trebuie sa se traduca prin ploaie. Mama care iti apare in vis, nu face referire in mod explicit la mama biologica.(CG Jung.)  Asadar, nu orice fenomen e un semn si nu orice superstitie. In romanul lui Marin Preda, Morometii, taierea salcamului devine semnul declinului familiei. Nu toti salcamii taiati semnifica declinul. Si totusi, acea scena ramane memorabila. Ceva s-a schimbat in om, asadar natura se schimba. De exemplu, cantecul cocosului. E  un semn? Sa zicem ca prevesteste dimineata. Dar daca acea dimineata nu are nici o insemnatate pentru tine? Atunci cantecul cocosului intra in masa nediferentiata a zgomotelor de fond, nu e decat un index: prevestitorul diminetii.

Sa ne imaginam ca acel cantec de cocos va trezi in tine amintiri grele. Si ca va canta de trei ori, intr-o noapte insomniaca. Si daca vei mai fi si Sf. Petru, nu va fi oare un semn? Semnul ca viata ta e la cotitura, ca trebuie sa te gandesti pe cine ai tradat, ca ceva se va schimba pentru totdeauna. Atunci cantecul cocosului te poate bulversa fara sa stii de ce, pentru ca ai lasat candva o relatie neterminata, ceva nemarturisit. Simti asta, si nu stii ca in acea dimineata cand ai plecat de-acasa fara sa intorci capul, cu multi ani in urma, fara sa-ti dai seama, a cantat cocosul. Iata ca cocosul a cantat de trei ori. Vei fi capabil sa citesti semnele? Te vei intoarce la copilul pe care l-ai uitat in targ, pe ulita cea mare? Tuna si fulgera, ci nu orice tunet si fulger aduce ploaia.

Semnul, cand nu ne referim la partea materiala, e undeva la granita intre index si simbol. Daca vreti, e mai mult un sentiment. Nu se ridica ne-aparat la o valoare simbolica universala. Semnele au insemnatate in primul rand pentru tine. Crucea insa depaseste interpretarea individuala si devine simbol universal. Crucea poate fi un semn, poate fi chiar si un icon (ex. farmacie, crucea rosie) dar depaseste semnul ca interpretare. Semnul uneste fenomenul cu sentimentul pentru a scoate din asta un sens nou, o interpretare. Unind fulgerul cu frica, nu mai rezulta o simpla ploaie de vara, ci sfarsitul, sfarsit care s-ar putea traduce prin frica de moarte sau anxietate, anxietate care isi are poate originea printr-un abandon. Te vei intoarce iar pe ulita din sat, acolo unde te-a prins ploaia, sau vei ignora semnele?

Negand la infinit semnele din viata ta, nu poti trai prezentul. E ca si cum te-ai impotrivi destinului. A tine cont de semne inseamna a iubi. A trai conform cu natura interioara/exterioara. Sa nu-i mai opui rezistenta, fie ea intelectuala, stiintifica, logica, etc. Nu e un destin fatalist daca la asta te gandesti. Sa tii cont de semne nu e explicatia stiintifica a formarii fulegerului, dar nici Ilie cu carul de foc pe Cer. Din contra, cunoscand semnele poti sa te orientezi mai bine in lumea ta. Devii autentic. Pentru ca semnul e ceva subiectiv, dar care capata o valoare generala in jurul careia graviteaza existenta ta. Imagineaza-ti doi indragostiti. Pentri ei orice fapt e un semn. Isi atrag atentia cu privire la pasarea de pe gard, la cladirile cu aer boem si vechi, pentru ca ar putea fi casa lor. Si daca mai au si sentimentul ca toata natura a contribuit la regasirea lor, atunci asta-i dragoste, nu superstitie, nici ignoranta, nici naivitate. Artistul trebuie sa fie un indragostit prin excelenta, pentru a vedea in lume semne si minuni.

. 

Informativ.

Premizele cercetarii

Am plecat de la premiza ca arta poate fi o punte de legatura intre rational si irational. Atat stiinta cat si arta sunt doua metode de cunoastere a Lumii inconjuratoare la fel de legitime, chiar daca paradigma lor difera. Ba in ultimul timp, descoperindu-se importanta imaginarului si a imaginii,  faptul ca omul nu e "animal rational" ci un animal afectiv, artisticul  si-a recapatat prestigiul pe care il avea odinioara. Mai mult de-atat, trecand de la era scrisa la cea vizuala, prin perfectionarea canalelor de comunicare in masa, imaginea a devenit tot mai importanta din punct de vedere al comunicarii. Putem astazi vorbi despre imagini ale puterii, imaginea de sine, managmentul imaginii, crize de imagine, etc. Iata cat de importanta este aceasta lume invizibila si mai putin "stiintifica." Cat de important este sa cunoastem ca omul traieste intr-un univers artistic, iar utopia si fictiunea se intalnesc in spatiul cotidian fara a avea limite bine conturate.

Sfaturi pentru Teofil

Bunica citeste, pisica doarme, vara trece. Photo D.M.

Nu ti-as scrie poate nici acum, daca acel clopot de biserica nu ar fi spart in mine dorurile.  Prea iubitul meu Teofil, sa nu-ti fie frica de tristetile care te imbogatesc. Fugind de tristete, nu poti fi fericit, si nu poti fugi la infinit...Cu toate astea, fericirea e de o alta natura si ramane ascunsa marilor tristeti. Numai acei exaltati isi gasesc sursa de beatitudine in tristetile fara nume. Nu vreau sa fii un exaltat. Sa te rusinezi in fiecare dimineata de ce-ai pictat in seara. Respecta suferinta!

Nu poti iubi fara sa lasi omul sa moara si nu poti iubi fara sa mananci carne. Iata de ce trebuie sa iubesti ca un om politic si sa lupti ca un artist. Iar omul politic, prin excenta iubeste cele trecatoare. Nu ca acei profeti plini de ravna, dar cu regrete, nostalgici si pesimisti ca omul e totusi mic in fata lui Dumnezeu. Putini artisti au aflat in acesta pata de culoare, in acest rosu aprins, adevarul care e mai presus de toate, adevarul carnii. 

De oamenii astia sa te feresti: de oamenii care iubesc omul cu o dragoste de moarte, ca pe o lipsa, fie  ei profeti, parinti sau intelepti. Din dragostea lor imperialista nu o sa te slabeasca. Ii vedeam pe acei entuziasmati, pierduti intr-o iubire universala si nedefinita, proiectandu-si tristetile in natura. Ei numeau asta pace, dreptul lor la liniste, lumina sau energie. Saracii...imi spuneam. Sunt mistici...Sa-i lasam in pace! caci si iubirea de tara poate fi o boala si sa ne rugam la Doctor F. sa ii vindece de o spiritualitate fara trup... Tu cand pictezi, sa nu dai cu pensula in stanga si in dreapta ca si cum ai da cu biciul, ca acei ierbivori, pana la autoflagelare, dintr-o dorinta nobila, de a pune ordine in lume.  

Lasa-ti inima sa se desfete cu vinuri si mancaruri alese in zilele in care pacea domneste peste tara. Nu-ti inchide ochiul de la nici o frumusete. Tu sa iubesti tot ce e trecator si moare, retras in racoarea diminetii, in livezile cu piersici, cand ceata se ridica si lasa natura nuda, lucida, trezit din somnul constiintei.

E bine sa te feresti de profeti, dar mai bine e sa te feresti de omul curios. Acela care te tine aproape din dorinta de a te desfinta ca si cum ar trai si viata ta. Are nevoie de o confirmare, se uita la tine curios, caci nu intelege ce te face fericit si te declara intr-un final, prost. -Bai, tu cu doua facultati... si rade, iti rupi spatele carand cutii. Bai poetule, sau pictore, tu mori de foame si umbli descult. Cuvintele nu-ti tin de foame? Te lasa asa putin si nu se baga, sa te murdaresti de vaselina, sa inveti meserie. Dar e putin relevant sa-i amintesc pe acesti oameni pentru ca pana si pomenirea li se uita. Caci sunt unii oameni limbuti ca Nea' Gheorghe, daca iti aduci aminte, cu care ne plimbam in racoarea serii ca primii Oameni in gradinile diminetii. Fara intrebari, caci noi priveam bujorii. Pedalam pana la fantana sa ne potolim setea. Iar cand greierii cantau sa implineasca seara, noi inca mai stateam pe scari, afara, cu becul aprins si cu vin rosu in pahare.  

Asculta la mine si nu te arata prea-prea fericit. E riscant sa te arati prea fericit. Oamenii iti iarta orice, mai putin faptul de a fi fericit. De ce vrei sa pieri inainte de vreme? Cand nu mai vezi limanul, rugaciunea ta sa fie asa" Da-mi, Doamne, bucuria muta si jocul apei din caldare! Leaga-ma de catarg si lasa-ma sa te injur cand nu vad in jurul meu decat intinsul de necuprins."  As fi vrut sa nu-ti vorbesc. As fi vrut sa-ti tac, penibil sa-ti tac in fata ca un model dezbracat si sa te simti usor stanjenit de drgostea asta intima. As fi vrut sa ne lege plimbarile prin livezile cu piersici. Sa-ti arat pamantul pe care l-am mostenit de la tata. Toate astea, ti-as fi spus eu atunci, intr-o zi iti vor ramane tie. Viile de la miaza-zi si merii salbatici de la miaza-noapte.  

M-am imaginat in cel mai opresiv regim, sistem politic, conspiratie si nu am gasit nimic care sa i se opuna, nimeni care sa-i reziste, in afara omului fericit. Si ce e fericirea? O vei recunoaste...Te va musca de fata. Iti va iesi in cale. Te va astepta la poarta in zilele ploioase si lungi de toamna, sa te intorci acasa...Pentru ca si eu am pus capul pe acel pantec, care ar fi putut sa-mi fie moramant, si parca m-am odihnit o vesnicie. Tremurul ei. Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. Si m-a luat de mana ca sa trec cele 7 poduri. Ea venea de undeva ca sa impace Cerul cu Marea. Acolo unde cerul se uneste cu marea, acolo, intr-o dimineata vei striga si tu ca mine " Sinu Adunai, brining de Kosmos. Sinu Adunai!" Si vei fi liber. Vei dansa in fata lui Dumnezeu ca un Nebun asa cum si eu am dansat.

Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de sus de apele de jos. In care marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant deasupra valurilor, in strigate asurzitoare de catarge. Ooo, tu, fata frumoasa, am plans atunci amintirea ei o data cu marele poet...vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis... M-am ridicat din tarana si din spuma marii, izbit de un val, cand pescarii isi intindeau mrejele pe uscat. Atunci m-am umilit si asa ziceam: "Doamne, eu nu sunt decat un tamplar, si fara sa stiu, bat cuie in Corabia Ta! Dau cu rindeaua pe scanduri, acolo unde marinarii vor ridica in zori panzele! Iata dar acest copil trezit din somn cum isi urmeaza tatal ca un orb. Aceste masini indreptate spre un scop si nu spre altul, caci viata are un sens. Aceasta tiganca ce-si alapteaza pruncul din mers, pentru ca mereu e pe drumuri. Am vazut Lumea, si omul cum trece, pentru ca in iubirea mea il lasam sa treaca.  

Ca sa nu ma insel, in stari de exaltare si bucurie iti scriu despre tristete. Sa nu-ti fie frica de nostalgie, de acel dor care da savoare vietii si farmec vioarei lui Corelli. Nu confunda insa tristetea cu suferinta, caci cea din urma nu-i decat un vierme al inimii, valea plangerii, maladia sufletului, te macina pe dinauntru si te lasa gol. Tristetea nu trebuie sa doara ca tamplele! Cum nici dragostea...Nu confunda nostalgia profetului, cu nostalgia care da peste dintr-un prea plin, cum dragostea niciodata dintr-un gol. Ai vazut acei batrani intorcandu-se cu lumnarile in palme ca si cum si-ar tine sufletele? Ai vazut cum oftau in acea noapte a mortii, cand intunericul musca din lumina, cand sperantele erau innecate sub overtura lui Ceaikovsky? Ei ofta pentru ca aveau amintiri. Dar iata ca la sunetul unei trambite, se simteau inviorati si plini de viata, parca treziti dintr-un vis negru.  

Voi, cei care suferiti ca florile mor, plecati de la mine caci nu va cunosc, asa sa le spui celor care au impresia ca te-au inteles. Cu cat o sa le dai peste bot, cu atat o sa-ti fie mai loiali, o sa te urmeze ca pasii profetului venit din desert. Le vorbesti despre dragoste si ei isi storc puroiul si infirmitatile, isi ling ranile in fata ta. Si cum ar fi putut iubi altfel, daca n-au fost iubiti altfel? Isi cara fratii infirmi si mamele in brate, dintr-o dragoste imperialista ei nu elibereaza omul, se imbratiseaza pe ei insisi cu disperare. 

M-am rugat, caci n-aveam taria sa-i iubesc asa cum sunt, adica cu infirmitatile lor. Si voiam sa salvez Omul prin mine. Se purtau aspru cu trupul lor. Se biciuiau in fiecare dimineata ca acei profeti. Era ravna lor de a face lucrurile bine, de a fi copii ascultatori, copiii Domnului. Si iata ca rafuiala lor nu inceta, si durerile lor se scurgeau ca o boala rusinoasa sub gurile de canal ale orasului in care-si duceau in tanguiri de chimval noptile. Mi-era mila de om, si n-as fi vrut sa-i dau drumul din brate, din mizeria in care zacea. Mi-am adus atunci aminte de cruciada copiilor, si de moartea caprioarei. Mi-era mila chiar si de flori. Eram neinteles de flori. Eram neinteles de piersicii infloriti. Iti spun toate astea ca sa iubesti, caci omul nu trebuie inteles.

M-am ridicat cu greu si ca sa prind putere, pentru ca aveam un drum lung de parcurs, am mancat iarasi carne. Am iesit dintre acei oameni care isi fluturau cioturile in vant si se laudau ca bubele au dat in copt, storceau secretiile vascoase si galbene pentru a ma sensibiliza, pentru a-mi fi mila de durerile lor si de flori, care nu mai erau durerile mele. Durerile nasterii sunt altele, iar omul trebuie sa se nasca din nou. M-am intors dupa ani si i-am gasit prinsi in aceleasi intrigi marunte, de servitori. Si am inteles ca asta-i consistenta lor, si bucuriile lor mici. Caci, daca fericirii ai sentimentul ca nu-i apartii, pentru ca vine din alta parte, tristetea-i toata a omului.  

Cand te imbeti iar de cuvinte, prost obicei protestant, du-te  in mijlocul cirezii de vite: Ooo... vacutelor, preafrumoase zeitati, daca tot insistati am sa va tin o predica pe cinste, --asa sa le spui si sa stai pe un piedestal in picioare, sa ridici glasul elogios-- Voi, nevinovatelor, voi pasteti si nu stiti ce pasteti ca si Omul traieste si nu stie ce minune traieste. O, voi, vacutelor, icoana a umilintei, voi nu stiti pentru cine traiti si va hraniti caci bucuria asta de-a trai ramane ascunsa vointei voastre. Uitati-va la oameni si la casele din mahala, dar ele, stiu, proastele, nedumeritele, nu-si vor intoarce capul. Uitati-va cum alearga Omul, si el crede ca pentru familie munceste, sau ca pentru cei dragi mananca. Pentru ca nici voi, vacutelor, nici voi nu stiti ca spre lauda Omului mancati, beti si va odihniti.  

Arta ca forma de cunoastere. Complexul lui Eudip.

Bronzino 1545, Cupidon, Venus si Timpul

Din toate tabloruile din camera 8, privirea mi-a fost strafulgerata de aceasta pictura a lui Bronzino, de parca as fi cautat-o... "stiam eu ca trebuie sa existe". Probabil ca incostientul meu a reactionat. Nu stiam pe atunci ca marele Freud a avut revelatia complexului lui Eudip/Electra tocmai datorita acestei picturi. Si cu atat mai bine. Pentru ca nestiind "teoria" inainte sa vad tabloul, am putut confirma prin propriile trairi. E cel mai frumos mod de a percepe arta, fara un cadru teoretic. Prima impresie e cea adevarata. Apoi te poti ajuta si de istoria artei si alte introduceri. Arta e facuta sa impresioneze la nivel senzorial, caci nu e act hermeneutic. In urma revelatiei devine act hermeneutic, caci esti in fata unei evidente. Arta e ca inima omului, cand iubesti reactioneaza, iar artistul stie mai bine de ce avem nevoie. Arta nu inhiba pornirile interioare prin faptul ca le obiectiveaza. Chiar daca nu suntem constienti de ceea ce vedem, caci adevarul se obiectiveaza ca intr-o hipnoza. Iata dar ca prin intuitie, arta este o forma de cunoastere la fel de legitima ca stiintele exacte.

Bronzino (detaliu) National Gallery

Am stat si m-am intrebat cum a fost posibil un asa tablou in 1545? Stiu, Francisc I, familia de Medici. Dar asta nu-mi spune mare lucru. Ce bine ca n-am stiut de Freud si am putut trai purul sentiment al revelatiei. Ca acel fierar plin de funingine ajuns din intamplare sub bolta Capelei Sixtine, pentru ca afara a inceput sa tune si sa fulgere. In camera 8 te trezesti dintr-o data in fata tabloului ca in fata Adevarului. Restul se pierde in fond. Stai si privesti si nu stii ce patimi distructive te anima. Atractia asta incestuasa. Tanarul Cupidon o saruta pe Venus, mama, cea care i-a dat viata. In dreapta sus apare Timpul, transfigurat intr-un batran furios. N-am stiut ca e timpul, deacee eu l-am vazut pe Zeus, tatal si sotul. El ii surprinde dupa perdeaua albastra, ca si cum totul se petrece pe ascuns. Apoi in acea femeie batrana (vezi detaliu) am vazut regretele, ca proces de constiinta. Fata schimonosita si urletele simbolizeaza o relatie incestuasa si adultera. O alta explicatie, caci o dragoste interzisa ar putea avea consecinte nefaste, ar fi aceea ca femeia batrana simbolizeaza sifilisul. In centru mai apare gelozia, iar in stanga jos doua masti.  Sa fie oare acele masti  femeile/barabtii in care cautam chipul mamei/tatalui? Nu stiu...

E mult adevar in teoria freudiana. Arta se naste si dintr-un libidou nesatisfacut, din dorinta de a refula. Dar daca ar fi sa privesc arta doar din acest punct de vedere, mi-ar parea toate tablourile niste acte sexuale esuate. Ascult overtura 1812 a lui Ceaikovsky si intra-devar, se poate intrezari patima sexuala. Dramatismul din bucuria invingatorului. Un adevarat artist/compozitor isi iubeste adversarii. Cu alte cuvinte absoarbe conflictele. Ele exista, dar sunt fete ale aceluiasi tablou/piesa. Nu refulari. Ca sa explic acest punct culminant din overtura 1812 m-as folosi numai de metafora actului sexual, dar nu ca ratari repetate, ci ca implinire spre eros.

Freud are dreptate pentru acei artisti care nu s-au regasit si a caror blocaje si reveniri alterneaza. Drama lor e o drama fara finalitate, departe de Overtura lui Ceaikovsky. Invisul (Napoleon) sau invingator (Tarul), sunt doua ipostaze ale aceleiasi piese. Important e sa asimilezi contrariile, sa le aduci in avantajul tau spre un final apoteotic, un final in care cerul se va umple in spasme de lumina artificiilor. Caci, actul sexual, ca si actul creator, da nastere unei Lumi. 

Adevarul artistic II

Siempre Sancho, siempre...

Ce inseamna beletristica si arta daca nu impacarea cu realitatea? Dar care realitate cand cei mai multi au impresia ca actul creator e o evadare din Lume? S-au inselat si nu si-au dat seama pana nu au fost pusi in fata paginii albe. Caci in fata paginii albe nu poti scoate forme din nimic. Sau in fata tabloului, acolo unde trebuie sa cauti printre mii de lucruri realitatea cea mai adecvata  la trairile tale. Prin creatie te impaci cu o realitate pe care ai negat-o.  Realitatea ascunsa a lucrurilor interioare. O realitate abisala ce tine de inconstient. Si aici ma gandesc la pictura suprarealista. Arta ca mimetis nu are nimic de-aface cu realitatea interioara a omului. Tot ce e realist e constient, lucid, asadar relativ. Oamenii se inseala la nivelul simturilor. Din cauza asta nu se pot decide asupra frumosului. Nu acelasi lucru se intampla cu Adevarul artistic. Acolo lucrurile sunt absolute. Ele devin legi, daca nu universale, cel putin interioare. In creatia artistica nu-i tot una daca ai pus predicatul in fata subiectului. Lumea artistica are dreptul sa se prinda singura in forme. Ca orice pictura, stilul este desavarsit. Nu mai exista o infinitate de posiblitati. Ai ales forma cea mai potrivita/singura pentru a te exprima. Astfel, arta nu mai e fictiune, pentru ca ti s-a revelat, ti s-a obiectivat o alta dimensiune ce tine de Adevrul artistic. Un adevar pur si absolut in sensul categoriilor kantiene. 

Ce e foarte  important de retinut, in arta impacarea cu realitatea vine printr-un proces de obiectivare. Multi s-au inselat cand au crezut ca tot ce e artistic tine de fictiune. Ba din contra, e o realitate, numai ca e o realitate cu minus in fata. Negarea negatiei e de fapt adevarul artistic. Prin adevarul artistic esti pregatit sa accepti lucruri dureroase pe care, daca ar fi fost obiectivate in planul constient, poate ca te-ar fi dus la nebunie. (Bineinteles, aici e suprins mai mult caracterul psihologic, strict terapeutic al artei. Nu trebuie sa ne socheze adevarul artistic. Dali a pictat-o pe sora sa sodomizata de coarnele castitatii sale). De asemenea, poti trai extazul fericirii fara sa te dezintegrezi, fara "sa te sinucizi din entuziasm" cum ar spune Emil Cioran.

Arta, ca si tragedia si mitologia greaca, au rolul de a reda omului echilibrul psihic si libertatile interioare. Prin luptele deghizate in eroi mitologici, prin basme, lumea este distrusa si recreata. Fat-Frumos trece prin tainele initierii, taine incifrate in formule magice si in descantece. Noile descantece sunt deghizate acum in filme. Nu dintr-o nevoie de evadare din cotidian industira cinematografica a prosperat. Ci din nevoia de a-ti trai propriul destin. Prin filme, prin romane, esti liber sa indraznesti, sa accepti anumite lucruri in viata eroilor cu care te identifici. Exista asadar o dedublare. In drame te purifici ca si cum ai retrai karma acelor oameni. Bineinteles, exista si un proces de socializare, unul moralizator, altul educativ. Dar cel mai important lucru cu privire la Adevarul artistic e acela ca iti da sansa sa traiesti o realitate obiectiva. O realitate pe care nu indraznesti sa o afirmi in viata de zi cu zi. O realitate orgistica. O realitate sexuala. Sau poate o dimensiune religioasa.

"Canonicul" il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept "reale" faptele din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic "Adevar" nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" Citeste mai mult despre Adevarul Artistic in opera lui Cervantes aici. Prin Adevarul artistic oricine isi poate afirma nobletea sufletului, sau nimicnicia. Depinde cu ce fel de eroi simpatizezi.

[In arta] "parca si cerul e mai limpede si soarele luceste cu o lumina mai proaspata" op. cit.. A trai conform cu adevarul artistic(exemplu sta Don Quijote) inseamna sa iesi din aceasta lume plina de posibilitati, inseamna sa ai curajul sa-ti traiesti destinul. Sa fii un exhibitionist ca Salvador Dali. Un nebun cu mintea intreaga. Ca acei matematicienii care traiesc intr-o lume pura si a priori, o lume a formulelor matematice. Arta presupune o intalnire cu sine si o regasire. Omul isi asuma acet destin creator. El nu mai poate fi oricine. Don Quijote stia dinainte ce suflet nobil are. Nu avea nevoie de o confirmare. El a plecat la drum ca sa depuna marturia ca se poate trai altfel, ca intalnirea cu tine insuti e posibila chiar intr-o lume ce te distrage prin zgomotul de fond de la lucrurile cu adevarat importante. De fapt, arta e singura utopie in care ne putem realiza. Don Quijote era un artist care nu se plangea ca pietrele paine nu se fac si nici de acel act de o imensa gratitudine, ce s-a intors impotriva-i, eliberand niste talhari.

Un alt exemplu ar fi venirea lui Iisus ca simbolul al intruparii omului Spiritual. Caci Iisus a trait atat Adevarul Artistic, adica in spirit, cat si adevarul Intrupat, fizic. Mai mult decat don Quijote, Iisus a fost o sinteza a Omului complet. De la inceput Iisus a fost atat un personaj (personaj pentru ca si-a acceptat destinul creator, ca Mesia ce era asteptat si a carui legenda exista cu mult timp inainte prin scrierile profetice) dar si ca persoana, Iisus din Nazaret, fiul tamplarului. Iisus a fost un Sarman Cavaler, el si-a trait propria poveste. Iata dar ca pe langa caracterul psihologic, de revelare a ideolectului, arta are si o dimensiune religioasa. Noi oamenii simpli, nu indraznim sa traim decat realitatea faptelor, formele goale ale existentei. Nu putem sa traim o realitate sensibila decat prin arta si prin creatie si asta in momente scurte de revelatie. Prin creatie ne aflam intru mister si pentru revelare cum spune Blaga. Numele artistului poate fi un nume de personaj. Din cauza asta artistul isi va cauta prin arta mereu Sinele, daca e un sine ratacit (dimensiunea psihologica). Arta intru mister incepe abia de la regasirea sinelui si depaseste patologicul apropiinduse mai mult de dimensiunea religioasa.

Ah, tu nu sti nimic...

Iti place?

Imi place.

De ce iti place?

Nu stiu.

*nu stiu, ca si cum ar fi o taina care numai soptit, pe intuneric...

Nu stiu...

Dar ce stii tu?

...

Ah, tu nu sti nimic...

Nud. Tonita. Photo D.M. 

De unde sa stii tu cata lumina pastreaza pielea unei femei? Tu esti femeie. De unde sa stii ce cutremur si ce culoare au sanii tai? Te duci seara la scaldat si inainte sa pui capul pe lespezi iti cantaresti sanii cu mana, dar greutatea lor nu o stii. Tu nu stii prin ce minune alaptezi pruncul Omenirii. Tu nu stii din ce izovor tasneste viata. Tu stii sa cosi, dar nu stii ca din panzele tale s-au inaltat corabii pe mare, sa cucereasca Lumea. Ca o papadie, samanta sa faci pe pamant e tot ce-ti doresti. Esti pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate... Stii tu ca noaptea sub stele parul tau se prinde-n spic de grau? Ce stii tu de intinsele sesuri? Si de vaile ascunse, de oazele din desert, acolo unde umbra devine camin? Palma ta ascunde ochiul amarnic sub care nomadul isi gaseste odihna. Tu nu stii nimic. Nu stii ca in mana pictorului esti o icoana facatoare de minuni, in mana pietrarului esti piatra slefuita de veacuri, iar in palmele mele o pasare prin care imi cant tristetile. Raurile, raurile cele mari isi gasesc in tine odihna...In tineretile tale s-au pierdut multe ape, in caderi zgomotoase, in urletele lupilor. Dar iata ca rodul tau a dat in fruct. Spre pamant te-ai leganat ca o frunza, spre soare te-ai inaltat, din lumina ti-ai tras seva. Te zbati ca o aripa. In gradinile tale cu bujori, tu imi uzi diminetile. Adorm cu nasul intre petalele tale. Esti odihna mea. Mireasma purtata de vant. Tristetile tale sunt tristeti nevinovate de boboci si de prunci. Tu nu ai ganduri. Tu ai doar absente. Tresari cand se-aude un pas care vine si parca dormi pe scanduri ude. Sub bratele tale reci imi petrec eu verile. Cu capul pe pantecul tau ascult cum creste vesnicia, o vesnicie moale, din carne. Tu nu stii. Tu traiesti. Tu respiri greu si te ridici dintre noi o data cu ceata. In tine dospeste iubirea ca painea. Da-mi sa beau! Da-mi tu sa beau...

Arta ca forma de cunoastere.

Recolta Paul Gauguin 1890

"Este iarba frumoasa?

Ea e verde, ea e verde.

Este vulturul inalt?

El zboara, el zboara"

Am citit din volumul de poezii Noduri si Semne si cu toate ca stilul e inconfundabil, Nichita Stanescu, volumul imi parea strain de poeziile care l-au consacrat. In "Noduri" Nichita se substrage oricarei tentative de a rationaliza prin poezie un concept. Efectul unei astfel de poezii cu referentialitate scazuta ar putea fi asemanat cu poeziile dadaiste. Ca si in "Noaptea de Sanziene" a lui Mircea Eliade, prin semne omul traieste intr-un univers mult mai bogat care isi arata la tot pasul misterele. Stefan, personajul principal din romanul lui Eliade vede un semn intr-o masina sau intr-un tablou pe care inca nu l-a pictat. In acel tablou el vede toate tablourile pe care le-ar fi putut picta si nu le-a pictat. Un alt personaj vede un semn in ziua de 19 octombrie, ziua in care presimte ca va muri. 

In adevar, aceste semne care sunt mai mult superstitii, il apropie pe om de nivelul simtului comun, dar cu siguranta nu il face ignorant, caci nu e lipsit de simtul realitatii. Sa vezi intr-o masina un semn inseamna sa traiesti si sa crezi ca viata ta e un destin pe care ti-l asumi. Nu mai ratacesti intr-o infinitate de posibilitati. Marile religii sunt pline de semne. Ele vrajesc lumea in sensul cel mai sacru.  Iisus vine intr-o cultura iudaica saracita de toate semnele. Ridicati-va ochii spre cer, cand veti vedea...atunci va veni fiul Omului, le spunea el uceincilor. Uitati-va la crinii de pe camp si la pasarile cerurilor. Revelatia lui Ioan (Apocalipsa) e plina de semne care in sine poate nu au o valoare istorica. Dar pot avea una simbolica foarte importanta. Valoarea de a absorbi fricile colective, imagini arhetipale, de a revela o lume in sensul cel mai mistic.

Estetica voia sa dezvolte o teorie generala a frumosului. Dar noi nu stim ce e frumosul. Noi doar il recunoastem. Noi nu stim de ce iarba e frumoasa, noi stim ca e verde...Nu stim cat de inalt zboara vulturul. Noi stim ca zboara. De la teoria cunoasterii nu putem afla decat limitele ratiunii. Limitele cunosterii. Ni s-a dat frumosul. Il recunoastem. Cine nu-l recunoaste intr-o femeie? Dar mai mult de-atat nu stim sa spunem despre frumos decat ca e o femeie. Daca e simetrie. Daca e verde. Daca e vultur. Daca e statuie din piatra, caci e muta si nu vorbeste, are ochi si nu vede.


Hume spunea: „Frumosul nu este o calitate a lucrurilor însele: el există doar în spiritul care le contemplă." (cit. Eseu despre Om. Cassirer) Conform lui Hume, lucrurile devin frumose numai atunci cand le contempli. Cu siguranta ca frumosul nu e doar o calitate a perceptorului, ceva pur subiectiv. Nu e doar pentru artist si nici pentru estetician. Frumosul e in substanta verde. Toate lucrurile sunt purtatoarea de frumos, as spune eu. Caci dincolo de coaja copacului nu poate bate o inima abstracta, ci o lume reala si obiectiva. Suntem inconjurati de un frumos care nu ni s-a revelat. Un frumos apocaliptic pe care oricine il poate vedea. Insa numai artistul il obiectiveaza, cu toate ca sensul ii ramane ascuns. Marii artisti sunt asemeni marilor profeti. Pasii lor aduc ploaia peste pamant. Ei nu "transfigureaza realitatea", ci ne transifigureaza pe noi sa vedem realitatea. Abia atunci putem pasi pe un taram nou. Acum nu mai trăiesc în realitatea imediată a lucrurilor, ci în ritmul formelor spaţiale, în armonia şi contrastul culorilor, în echilibrul luminii şi al umbrei. In asemenea absorbire în aspectul dinamic al formei constă experienţa estetică.(Op.cit.) Traiesc intr-un timp cosmic, un timp marcat de semne si minuni.

Asadar, frumosul e o experienta inainte de a fi un concept. Viata e traire inainte de a fi o abstractie. Iar viata nu poate fi cunoscuta. Ea poate fi traita. Atunci cand traiesti cunosti. A te substrage oricarei ratiuni nu inseamna ca refuzi un sens dat Lumii. Nu ca acei agnostici care neputand sa-l cunoasca pe Dumnezeu, au renuntat sa-l mai caute. Revenind la Noduri si Semne, pe alocuri am avut senzatia ca Nichita refuza in mod intentionat sensul poeziei. Ceea ce la un moment dat mi se pare o insiruire de vorbe fara duh. Faptul ca lumea se substrage rationalizarii nu insemana ca noi nu avem datoria sa cautam sensuri noi, sa cunoastem. Nu la desertaciunea eclesiastica si nici la absurdul existentialist nu trebuie sa ne duca o lumea care se ascunde mintii, caci ea se deschide sufletului. Asta se intampla pentru ca nimeni sa nu aibe scuze ca n-a stiut. Nici cel care da cu bidineaua, nici cel care da cu sapa, nici filozoful de la marginea hotarului, nici savantul, nici baba care se inchina la o troita. Din punct de vedere al trairilor omul cunoaste mai mult sau mai putin, simte mai mult sau mai putin, vede mai mult sau mai putin in frumosul, caci toate lucururile sunt bune. A intelge fara a trai inseamna o decadere si o mare tristete. Decaderea intru constiinta. Lasati pasarea singura, nu-i faceti ramuri din tristetile voastre. Lasati cantecul liber. Dati-le poezii fara comentarii, elevilor.

Nu trebuie înţelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea,
lăsaţi-o pe ea singură ;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă...

Nu trebuie mai ales să înţelegem,
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

Pean. Nichita Stanescu

Istoria peisajelor IV

The Small Dort 1650-1652, Aelbert Cuyp

The Large Dort
1650, Aelbert Cuyp 

 Intr-adevar, pamantul te poate vindea nu doar de reomatism, ba inca de toate bolile filozofiei.  In scrisori, Cioran marturisea fratelui sau cat de bucuros era sa se duca la tara si sa lucreze gradina unor prieteni care plecau in fiecare an in vacanta. Nu doar ca simtea o satisfactie aparte, dar era atat de fericit ca putea sa faca o munca in care sa-si foloseasca bratele, ci nu mintea. Noi facem tot felul de legaturi intre subiect si predicat si nu stim ca adevarul se afla in pamant. Din punctul de vedere al trairilor, nu exista nici o diferenta calitativa intre baba care se roaga intr-o bisericuta din lemn si un filozof inchis in lumea sa printre carti, spunea Petre Tutea. Ba inca baba poate afla adevarul in cele mai banal colt, ca-si face semnul crucii la rascruce de drum.

Cattle by the River
1658 Aelbert Cuyp 

Fara sa cauti a trai  ceva maret, traiesti in mod nemijlocit misterele Lumii.  Iata dar adevaratul tablou plin de forta, caci cele mai mari revelatii mistice se descopera omului pe camp, la sapa. Sau cand dormi cu mana sub cap si vacile iti pasc linistea la urechi. Atunci vei afla nestiind adevarul. De-aia picta J.F.Millet oameni pe camp. Iar Dali vazand in acel tablou nasterea si moartea copilului. Caci poate pe camp a fost conceput. (Mai tarziu razele X aveau sa-I justifice intuitia lui Dali cu privire la fiul mort pe care cei doi parinti il plangeau ingropat sub pensula lui Millet). 

Cattle 1794, Heinrich 

“Pasunea mea tu sa fii./ Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat care te-as fi pascut si te-as fi rumegat”(Arghezi). Umilinta boului, simbol al celui neprihanit, a celor saraci cu duhul. Dragostea necioplita si barbara... Caci daca are dreptate N. Basarab, acela care nu are indarjire vede pe Domnul. Si ce insemana a vedea pe Domnul fara indarjire daca nu sa pasti iarba ca boul? Si atunci tabloul tau nu va mai fi ca la romantici, nostalgie. Abia atunci, aflat in gradina unor Maici vei trai o realitate mult mai profunda. Numai atunci cand traiesti realitatea, tabloul tau va fi plin de linii si forte divine, vei avea ceva de spus.

An Evening View
1650, Aert van der Neer

La Adriaen Van de Velde, la Jan Both, Solomon van Ruisdale, Heinrich Willhem, Meindert, Hobbema si mai ales la Albert Cuyp nu am sentimentul paradisului pierdut. Ei pictau o realitate. Nu pictau nostalgia. Asa este, baladele pastoresti si romantele au fost laitmotive inca din literatura greaca. Cervantes avea de gand ca dupa Don Quijote sa scrie un roman pastoresc. Dar in sec al XVI nu poate fi vorba de nostalgie. Oamenii se duceau pe camp cu vitele, lucrau terenurile cu sudoarea fruntii, aveau natura aproape, ca nu se defrisau ca acum padurile si totusi, ma intreb, de unde sensibilitatea flamanzilor pentru peisaje? De unde daca nu din propriile trairi? Bineinteles ca istoria omenirii nu e decat istoria indepartarii subiectului de obiect. Adica o cadere in constiinta. Si orice intoarcere la natura este imposibila. Astazi pamantul nu ne mai vindeca. Dar totusi, putem trai realitatea noastra intr-o lume incercata de atatea posibile si lipsita de real (Noica).

A Goat and a Kid
1655, Adriaen van de Velde

In tablourile lui Albert Cuyp e o stare naturala. Oamenii se opresc, vorbeasc, dau la peste, baietandrii dorm pe izlaz iar vacile pasc linistite. Si daca nu ar fi fost atat de miscat de misticismul pamantului, de ce ar fi pictat atatea vaci si boi cand putea sa faca portretele bufonilor si a circarilor ambulanti? De ce un adevarat cult pentru acest animal? Eu cred ca vesnicia s-a nascut in privirea vacilor, vrea sa spuna Albert Cuyp. Eu cred ca vesnicia e pentru omul impamantenit. Pentru omul care traieste ca si vaca paste si nu stie ce paste(vers, Ada Milea). Adriaen van de Velde picteaza o capra si un ied in padure. Doamne, cat de banal pentru anu 1655 cand toti aveau capre si toate caprele aveau iezi. Si totusi, acel tablou e "ca un joc de iezi pe morminte inalte”(Blaga)…

Men with an Ox
1645, Jan Both

Galeria Nationala din Londra e plina de astfel de peisaje flamande. De ce nu picteaza si flamanzii, dupa modelul renascentist si baroc, scene mitologice ca artistii florentini? De ce nu picteaza scene bahice in crang? Ce inseamna pentru ei mitologia greaca daca nu o simpla literatura la moda? Iata ca o realitate mult mai patrunzatoare se naste in tarile de jos. Realitatea lor. Asa trebuie sa pictezi si tu, realitatea ta, ceea ce te insufleteste, fara pretentii ca faci arta mare. Fara simbolismul specific renascentist, in care semnul trimite direct la obiect, ca in Adorarea Magilor de Botticelli, un symbolism naiv, fara linii de forta. Fara pentagrame si triunghiuri iluministe ce tin mai mult de hermeneutica, de interpretarea textului cu  putine cunostinte din istoria artelor. Fara metalimbaj.  

Dans Baccus Poussini sec XVI

Renasterea e de fapt o epoca romantica prin excelenta. Ruperea de dogma crestina, intoarcerea la umanism si la o epoca de aur identificata undeva in Grecia antica. Nu e traire ca in peisajele flamande. Garafalo in 1526 picteaza o scena pagana in care se aduc sacrificii. Bineinteles, morala era alta. Dar nevoia dupa o libertate fara limite nu poate fi negata. Poussini nu picteaza vaci, el picteaza scene bahice in crang. El vede printr-un ochi exclusivist paradisul care nu e la indemana oricui, ci a celor luminati, elitisti, e pentru filozofi. Pe cand la pictura flamanda, libertatea e o necesitatea inteleasa, e libertatea de a actiona in gradina ta, de a fi multumit cu ogorul tau. E prezentul.

A Pagan Sacrifice
1526, Garofalo 

Schiller a exprimat acest sentiment. El voia sa evoce timpurile poeţilor greci, pentru care mitul nu era o alegorie goală, ci o forţă vie. Poetul tînjeste după această epocă de aur a poeziei în care toate lucrurile erau încă pline de zei, în care fiecare colină era domiciliul unei ofrande, fiecare copac era locuinţa unei driade (In Eseu despre Om, Erenst Cassirer pp.200-250).

the Memory of Sir Joshua Reynolds
1833, John Constable

Priviti tabloul englezului John Constable (1833-1836). Cerbul aflandu-se printre acele ruine. E genial cum Natura isi ia cursul, caci ea are puterea de a vindeca si de a se reface. Iata ca iezii joaca iar pe morminte inalte. Eu vad in acel altar parasit mai mult o hierofanie, decat o nostalgie. Intra-devar, John Constable e un romantic. Asa cum zieceam, romanticii picteaza mai mult amintirea unei naturi. Dar ce poate fi aceasta amintire daca nu cumva visele de veacuri ale omului?  Iata dar cum Natura ia locul constiintei. Barbarismul invadeaza lumea civilizata. Memoria noastra nu va mai fi arta noastra si nici vis, caci barbarismul nu are istorie. Iata cum John Constable zugraveste atat de genial anistoria, un cerb parca contepland formele civilizatiei, nostalgia. Parca ar vrea sa spuna ca va veni un timp in care daca omul nu va mai fi sa depuna marturie, “pietrele vor striga”. Vom descoperi sub crusta pamantului O Lume Noua si plina de viata. Lumea ramelor.

The Lower Falls of the Labrofoss
1827, Johan Christian Dahl

Merg mai departe cronologic si continui cu romanticii. Am acea senzatie de familiaritate. Cu cat ma apropi mai mult de timpul nostru cu atat parca sunt mai aproape de casa, de constiinta moderna, de imaginarul nostru. Aceeasi senzatie am avut-o in British Museum. Am pornit cronologic de la bazorelifeurile Asirienilor si Egiptenilor, am continuat cu epoca Greaca si am inchis cu cea Romana in care am vazut chipul lui Cezar Augustus, pentru ca in mod intentionat, asa erau asezate in muzeu. De la Cezar la Ceausescu si cultul personalitatii, n-as putea sa mai vad o mutatie ontological pe care sa o notez. Daca la asirieni prea putin conta omul ca individualitate, la babilonieni zeul Marduk, la egipteni Faraon si Ra, la greci mitologicul, numai la romani apare “statuia” in adevaratul sens al cuvantului. Cu alte cuvinte constiinta propriei valori, ego-ul.

Lake Keitele
1905, Akseli Gallen-Kallela

Dupa aceeasi metoda merg cronologic analizand peisajele. Pentru ca in peisaje cel mai bine se poate observa imaginarul (mai putin ma intereseaza imaginatia). Istoria peisajelor e impropriu spus, pentru ca este mai mult imagologie istorica. Insa cronologia ne ajuta. Continui si nu vreau decat sa amintesc de tablul lui Johan Christian Dahl, The Lower Falls of the Labrofoss 1827 si cel al lui Akseli Gallen-Kallela Lake Keitele1905. E clar ca tabloul ne impresioneaza. Imaginatia a luat locul imaginarului. A fi doar guvernat de emoţie înseamnă sentimentalitate, nu artă. Un artist care este absorbit nu de contemplarea si crearea formelor, ci mai curînd de propria plăcere sau de „bucuria pontului" devine un sentimentalist, spunea Ernest Cassirer in Eseu despre Om.  Noi nu trebuie sa fim furati de peisaj. Sa pictam cele mai mari cascade. Prin bucuria pontului ma refeream in alt post la acea arta bazata mai mult pe metafore plasticizante, specifica artei publicitare. Intra-devar, e intersanta, e o poanta faina, dar nu e Arta. Ce sa mai zic atunci de acel Lac, care cu siguranta in ziua de azi orice turist s-ar opri sa-I faca o poza!? Artistul modern e sentimental, ii place jocul de artificii si culori.

The Close of the Silver Age
1530, Lucas Cranach 

Sa nu intelegi gresit ca fac o diferenta calitativa. Eu merg pe istoria gandirii si imaginarului. “Daca am pierdut ceva, vestea buna e ca prin arta acel ceva va fi mereu acolo. Pentru că unul din cele mai mari privilegii ale artei este acela că nu poate pierde niciodată această „epocă divină". In ea izvorul creaţiei imaginative nu seacă niciodată, pentru că este indestructibil si inepuizabil. In orice epocă şi la oricare mare artist imaginaţia reapare în forme noi si cu o forţă nouă.” Op cit. Eu vreau sa spun ca o data ce am inchis o usa, nu mai putem avea acces decat prin arta la ceea ce am trait. Admit o istorie a devenirii intru constiinta, dar nu o istorie a faptelor. Caci “nimic nu este nou sub soare si ce a fost va mai fi”. Iar aceasta istorie nu poate fi, asa cum spuneam, decat istoria indepartarii omului de obiect, de spiritualitatea lucrurilor. Iata ca Dumnezeu se muta in constiinta omului (vezi Kierkergaard). Omul iese din Har. Cum as putea sa nu admit ca omul iese din Har, cand frunzele copacilor nu-l mai pot vindeca? Cand astazi toti recomanda ca acei romantici intoarcerea la Natura? Care natura? Cine se intoarce la natura o gaseste schimbata. Artistul trebuie sa traiasca realitatea lui, caci lumea inca este locuibila. Ma tem insa ca aceasta realitate sa nu degenereze intr-un realism social, sau in arta pop.

Winter Landscape probably
1811, Caspar David Friedrich

In tabloul lui Caspar David observam in prim plan un Iisus rastignit langa un copac. Adevarata spiritualitate, vrea sa zica David prin tabloul sau, se afla in natura. Sa lasam catedrala impunatoare undeva in spate. Iata cat de subtil se face schimbarea de paradigm. Formele vechi raman, dar sunt trecute undeva in spate. Caci suntem “un lung sir de oameni ” (Eminescu) si toate varstele devenirii sunt inscrise in omul modern. Aici, in acest colt, departe de civilizatie, ti se descopera Dumnezeu. Adevarata hierofanie nu e in biserica, ci e in Natura, pare a spune Caspar David. Ca un romantic, David e nostalgic cum Garafalo era nostalgic atunci cand picta acel altar pagan. Iata dar intoarcerea la barbarism inca o data. Iar prin barbarism nu ma refer la o stare de anarhie, asa cum si-o imaginau renascentistii crezand cu un optimism nelimitat in iluminare prin propria ratiune, ci ma refer la o stare edenica si lipsita de griji. Barbarismul opus civilizatiei, dar nu asa cum vede J.J.Rousseau in Contractul Social, ca omul barbar traia intr-o stare de anarihe. (Vezi tabloul lui Lucas Cranach , The Silver Age)

A Herdsman with Seven Cows
1750-1800,
Imitator of Aelbert Cuyp

Abia prin arta se definitiveza omul, abia prin arta se face saltul ontologic de la interjectie la vorbirea articulata, de la mimetis la o lume sensibila si profunda. Caci, daca omul nu mai traieste in crang, atunci avantajul lui si diferentierea fata de animal e ca se afla intru mister si pentru revelare (Blaga), ca poate sa faca Arta Mare chiar si la oras. Iata dar de ce omul face arta. Caci arta nu e doar traire, e insa constiinta trairii. Omul face arta pentru ca ia seama de specificul sau in lume. Omul face arta pentru ca specificul omului nu e copilaria, ci varsta decaderii. Copilaria e crangul, e boul, e animalul, barbarismul… Da, si la oras exista atatea locuri in care Domnul ti se arata. Poate intr-o noapte calda si insomniaca, in garsoniera de la bloc, poate chiar atunci o masina va trece pe drum, iar lumina farurilor va lumina camera ta, prin perdeaua de la geam  iti va arata o Lume. Lumea parfuita de de-asupra dulapului tau. 

 Daca tot n-ai inteles nimic din acest drum, am sa te iau de mana asa cum, copil fiind, tata ma purta pe potecile inguste, acolo unde tacerea devine imn,  si nelinistea de la miezul zilei, cant. Si am sa te intreb asemeni Tatalui meu: Vezi tu privirea vacilor? Si setea lor, aplecata nu spre ceea ce se-arata, ci spre ceea ce da viata? Atunci am privit eu intaia data cum Ingerul tulbura apele sub copitele dobitoacelor. Si am sorbit setea de apa o data cu vacile pana cand m-am intors acasa cu burta umflata, satul si plin de atata zeitate. Ce sete...Ce sete sa privesti chipul blajin fara urma de spaima, aplecat asupra gandului ca o salcie, aceasta icoana a umilintei. Pentru ca si eu am dat cu bata-n balta in asteptarea serii, caci erau zile lungi de vara, zile racoroase sub frunze de nuci. Pe izlaz, cand lumea adoarme, printre frunzele copacilor trecea chiar Sfantul Duh.