Scrisorile lui Horatiu

Capitolul III

Ultima dată când am vorbit cu Horatiu era pe un distrugător spre Marea Chinei de Sud. De atunci nu mai am nici o veste de la el. Nici un mesaj, nici un Postcard, nici un semn.  Știu doar că urma să plece într-o misiune secretă, pentru nu stiu cât timp undeva prin Marea Neagra. Sper doar că este bine și fericit în lumea lui înconjurat de povești despre balene și monștri marini. Că până la urmă un marinar, un soldat, un căpitan, este cea mai mică unitate dintr-o mare poveste de dragoste. Horațiu  are un stil de a povesti unic. Nostalgic pe alocuri, plin de speranță și proiecte mărețe în alte stări înalte de ebrietate. Aveam să mă împart între trăirile lui Ari și scrisorile lui Horiatiu, ca o bipolară, când iubeam, când uram o dată cu visele, cu speranțele și căderile lor. 

Prea bunul și înțeleptul meu Prieten, își începea elogios Aristotel episotola către Horațiu. 

Întâlnirea noastră a fost o sărbătoare, așa că a trebuit celebrată cum se cuvine, cu un vin mai vechi decat amintirile noastre. În sfârșit, ne-am văzut la marginea apei, așa cum de mult timp ne-am promis. Am rămas pe Hotar, adică în acel loc undeva între două lumi. Nici în cer, nici pe pământ. Cu picioarele într-o țara, dar cu gândul pe mare. La graniță, suspendați undeva în spațiu și timp. Ca Vameșii și păcătoșii. Să jucăm barbut cu destinul. Să aruncăm zarurile și să trântim de masă paharul gol. Vama rămâne locul ăla nedefinit. Te întorci în el venind de pe mare. Rămâi pentru o noapte. Ca într-o gară. Și pleci mai departe. Suntem aici, adică nici în Meta-Vers nici pe Blogo-Sfera. Suntem bătrâni... Și totuși, simt că ceva a rămas nespus. Că viața e în fața noastră, că ne aparține. Că povestea și-a găsit povestitorul, l-a șlefuit puțin, l-a trecut prin viața ca să îi dea greutate, să nu mai fie doar un sentiment de cucerit june cu plete în vânt și părul pubian roșu. Să renunțam la pudoarea stilistică. Să folosim cuvintele așa cum vrem, căci nu mai sunt doar niște accesorii, ci trăiri scrise cu sânge, cu ani, poate cu prea multe lecții pe pielea noastră. 
    Da, viața rămâne fantastic de interesantă. Poveștile par încâlcite după gustul nostru, neîmblânzit. Am vrut să cunoaștem binele și răul. Sunt în momentul, Bunule prieten, în care simt că nu am spus tot. În care nu am iubit totul. Am senzația aia de fierbere ca un cal de cursă înainte să apeși trăgaciul. Neliniștea aia creatoare. Nerăbdarea de a te întâlni la granița ideilor, unde începe viața. Ceva trebuie să ardă. Ceva ce s-a consumat poate într-o altă lume. Și a cărei presimțire te urmărește ca o undă de șoc. Să fie doar o presimțire a unui vis ce a fost? Să fie viitorul atât de luminos? Atât de plin de speranțe, de iubire,  încât să nu-mi vină a crede? E ciudat. Căci abia ce am descoperit acest sentiment ca pe un miros adus de vânt. Da, viața nu poate să greșească. Sunt tot mai sigur de asta. Că noi ne mai fracturăm un an, sau doi, până la urmă își vă urma curgerea firească. Șuvoiul interior e mult prea puternic că să nu sape un curs așa cum îi place, pe hotar. Instinctul. Pasiunea. Umbra. Nu sunt mai puțin adevărate. Sunt linii de forța. Destin.  E frumos să te prinzi cu cineva pentru un dans, și la finalul melodiei, vrăjit de ritm, să te trezsti bătrân. Vama nu e locul celor învinși. Ci un loc plin de speranțe! Prea bunul și înțeleptul meu Prieten, tu ești primul pas din dansul pe care l-am jucat aseară în trei. 

    Cu siguanta ca am avut o viata calduta, o nevasta iubitoare si niste copii asculatori, dar din aceasta viata nu-mi aduc aminte aproape nimic. Imi aduc aminte doar de anumite tristeti fara nume,  prima zi de iarna sau de clipa in care am ezitat sa sar din tren in mers. Numai diminetile mi le aduc aminte foarte bine, cand ascult acest cant. Imi aduc aminte, ciudat, de pahare goale si de mese parasite. Ceea ce inseamna ca am trait, daca am trait vreodata, la limita dinte tristete si sublim. Acolo unde ziua se lasa prada noptii. Voluptatea este aici, in dansul jucaus al apei. In strigatul surd al copiilor, adica in covalescenta. Nostalgia nu e impotriva fericirii. Sa aduc neajunsul in avantajul meu. Si din fiecare despartire sa imi trag iubirile, fericirile si gloria.

    Acest sentiment pe care nu am sa il impart cu nimeni. Pentru ca odata ce il trezesc in mine, il ingrop ca pe o comoara adanc, undeva in camera obscura a sufletului, ca nimeni sa nu il tradeze. Umbland asa prin lume, descult si infometat, dar cu certitudinea ca oricand as putea sa ma imbogatestc cu trairile cele mai nobile, ca oricand as putea sa scot o fituica din buzunar si sa citesc un poem brutarului, care imi va da un colt din cerul lui. Ca oricand as putea sa fiu suprins de iubire, chiar si atunci cand o caut in locul cel mai nepotrivit, intr-un bordel. As vrea sa fiu eu cel care traieste revelatia acestui Adevar. Sa fiu eu cel care iubeste pana la sange si nimeni altul.

    Acest poem trezeste in mine  incapatanarea cu care numai marile iubiri se pot acomoda, acea pasiune prin care dragostea si ura nu pot fi diferentiate. Privirea pe care o arunc trecatorilor, celui din fata mea. Si nimeni nu va sti de unde vine acest delir, atata grandoare si siguranta cu care judec si impart dreptatea de pe un piedestal, oile care pasc linistite  in pajistea cu trandafiri. Nu, nu vor sti niciodata ca la piept port un poem ca pe o arma si ca oricand as putea sa bag mana in buzunar, sa despachetez hartia sifonata ca o banconota veche, sa negociezi o zi, sau doua, sau o macar un an cu moartea care sta la masa, langa patul meu, in dormitor. Moartea care mi-a gasit in ziar un job bine platit. Si ma indeamna sa imi bag mintile in cap ca si inima daca se poate...

    Ce meserie e asta de poet? Unde scrie in ziar angajez trubadur, renumeratie buna si bonuri de masa? Unde scrie ca noptile nedormite sunt platite? Unde scrie ca nevrozele sunt tratate cu terpia prin puncte? Acele puncte ramase in suspensie dupa fiecare cuvant, dupa fiecare fraza, dupa fiecare respiratie pe care o simt in ceafa, calda, plina, rotunda si grea. Eu sunt poet. Si as vrea ca noptile mele sa ramana albe, asa cum sunt. 

    Mi-a vorbit atat de frumos despre viata, tocmai Ea, Aceea care ar trebui sa urasca viata. Despre nastere, despre rostul omului, depre ritualul de trecere la bosimani, despre nunta si botez, ba chiar mi-a dat si o asigurare, ca nu se va intoarce prea curand. Mi-a lasat cartea ei de vizita pe masa. Am ezitat o clipa, inainte sa cobor scarile, sa ii pun mana pe umar si sa-i reprosez lasitatea, mediocritatea, sentimentele caldute si plate. Nu, n-am sa ma salvez i-am spus Mortii, am sa caut beneficiul bolii. 

Că și muntele de-i munte, încă are doruri multe. 

Și totuși, se întâlnește munte cu munte, da-pe om cu om. Întâlnirea lor face parte din același delir specific lui Aristotel. 
Horațiu îmi umplu paharul de vin pe jumătate, și mai comandă o sticlă de roze sec. 
    —Apropo, ce vin preferă Ari? 
    —Tot sec. 
    —A, super. Am zâmbit și am reluat întrebarea. 
    —Cum a pornit aventura voastră? 
    —Cu o întrebare: Have you ever seen the sea? 
    —Sigur că da, locuiesc pe coasta, ai uitat, Bătrâne? Sunt marinar! Bătrâne, că așa îmi place să îl alint, hai să mergem pe plajă să bem un pahar de vin. Planul nostru însă a degenerat, dacă pot să spun așa. Eram deja la a treia sticlă de vin, puțin amețiți, dar fară să pierdem din lucidiatea momentului. Era o întălnire. 
    —Ce e o întălnire? intreabai eu mai mult retoric. 
M-am simțit prost că am întrerupt povestea cu întrebările și dilemele mele și mi-am promis să îl las pe Horațiu să vorbească liber, fară să îl mai sugerez nimic. Căci nu vreau să fac un interviu, ci vreau să simți povestea cum curge. 
    —Scuze, ziceai că v-ați dus să vedeți marea. 
    —A da, reluă Horațiu căzut din nou pe gânduri. 
    —Și? 
    —Și...am ajuns la marginea mării. Era ora când marinarii își întindeau plasele la soare la Cherhana, ca să le repare pentru dimineața ce urma să vină. Am vorbit multe. Despre sensul vieții și ce înseamnă vocația  mea de soldat în forțele speciale din Marina Regală. Despre faptul că voi pleca într-o misiune secretă, și că am o presimțire neagră. 
    —Togethere! Mi-a spus el și ne-am prins de umăr ca în Zorba Grecului. 
    —Again! am insistat eu după ce ne-am sincronizat pașii. Cu o mână pe sticlă întinsă și cu o mână pe umărul lui, am dansat așa împreună desculți în nisipul umed. Ne-am învârtit până am căzut jos, până ne-am epuizat ca doi atleți adevărați ce se iau la trânte. Ne-am măsurat forțele și ne-am recunoscut puterile, pentru că numai așa ne putem respecta. În acel moment, ne-am ridicat, am pus fruntea mea pe fruntea lui, mi-a pus mâna pe ceafă că la wrestling și mi-a spus: 
    — I never loved the man more then you! apoi m-a sărutat pe gură.
    —Dance my friend! am strigat și am mai tras o gura de vin din sticlă. 
    —Dance! am început să râd și să plâng ca un bărbat adevărat...
    —Dance, a strigat el că un nebun, like Jesus Christ on the Cross, cu mâinile întinse în aer, because…
    —Nothinga Left!  Am spus amândoi în același moment și gând imitand celebra scena din film. Nu mai aveam nimic de pierdut, pariasem tot pe viața, pe iubirile și moartea care ne leagă.  
M-am trezit pe plajă a doua zi dimineața. Avusesem un vis ciudat.  Se făcea că mama mă vizita la căminul studențesc să îmi spună că am lăsat lumina aprinsă. Visul m-a bulversat puțin, pentru că mama a murit când eram eu student. L-am strigat si cautat pe Ari. El știa să interpreteze visele, dar nici urmă de Bătrân... M-am ridicat, și când am scuturat sacoul de nisip, am găsit în buzunarul lui aceaste scrisoari. 
    —Ce straniu... Am luat scrisorile și am atins foile ca pe niște relicve. 
    —Mâine sunt chemat la datorie. Ți le las ție în caz că umbrele mele sunt mai puternice decât fericirile pe care le-am trăit sub cerul de vară. Am luat scrisoarile si i-am multumit inca o data pentru tot. Le-am pus bine în poșeta, căci mi se păreau niste documente esențiale, o dovadă prețioasă. 
    Amândoi au alergat împreună că doi parteneri de curse lungi, timp de ani de zile. Le-am urmărit cu invide parcursul. Fiecare pe drumul lui, dar animați de aceleași idealuri ca niște căutători de comori rare. Horațiu pe vasul lui distrugător de inamici, reali sau imaginari, Ari rătăcind cu caravana din oraș în oraș acompaniat de trubadurii lui. Viața le-a dat din toate fară măsură, iar singura lor limită, cerul și marea.  Prietenia asta e ca o dragoste nemărturisită. A început din respect și admirație pentru tot ceea ce e Horațiu. Și cel mai important, păstrând ritualul prieteniei, ceremonios prin acel apelativ, Bunule, prea Bunul meu prieten! 

*

    Aveam să descopăr mult mai târziu că nu au împărțit doar o sticlă de vin, ci au împărțit dragostea pentru o fătucă. Despre cine este vorba, nu contează. O Anonimă. Mă rog, nu vreau să subestimez capacitățile ei intelectuale prin subiectivismul meu. Cert este că acea fătucă flirta pe la toate porțile, nu că ar fi fost îndrăgostită de scrierile lor ci mai de grabă de reputația pe care o aveau în mediul online. Era faimoasă prietenia lor virtuală. Horațiu trimitea dintr-un port exotic de prin Africa Postcarduri, Aristotel îi răspundea în stilul lui poetic și elogios. Nu are importanță cine este fătuca, se poate observa de la o poștă că era o intruziune în viață blogosferei. 

Dar celor doi nici că nu le păsă de autenticitatea personajului. Ba din contră. Erau atrași de carne, de coapse, de buci, de bulane, de țâțe, ca să folosesc limbajul lor superficial.  Ea nu ezita să arate toate aceste semnale prin gesturi si cuvinte, plasate bine acolo unde trebuie să miște orgoliu bărbătesc și instinctele de vânător. E adevărat, tânără și frumoasă, dar fară prea multe idei. Cel puțin Carmen era o fată inteligentă, ce-i drept, într-un domeniu restrâns, practic și fizic. Dar fătucă asta, din scrisorile lui Horia, nu îmi inspira decât țâțe și fund. Descrierile lui erau destul de exacte, că și cum ar fi enumerat proprietățile unei bormașine. Un fund bine lucrat, țâțele moi și totuși ferme pe poziție, măsura D, părul lung, bogat și roșu, cu pistrui pe tot corpul și o piele albă, împrăștiind feromoni în jur, prospețime și tinerețe. Zâmbetul ei are ceva special, o combinație între naivitate drăgălașă și plăcere sadică. Nu știe ce îi place, de ce îi place, dar îi place. Așa o descria Ari în termenii cei mai banali în conversațiile cu Horațiu. 

    Am fost dezamăgită și cumva mi-a schimbat imaginea pe care o aveam despre Aristotel. Pentru mine în acel moment a căzut de pe piedestalul pe care îl ridicasem. Nu mai gravita deasupra pământului cu două palme, cum am pus botul să iau de bună povestea lui Carmen. Nu mai era decât un șarlatan care se folosea de inocența fetelor, pe care le vrăjea cu niște idei mediocre scrise într-un limbaj pretențios pentru a simula inteligența. E adevărat că vina nu îi aparținea întru totul lui. Îmi reproșez faptul că și eu am fost păcălită, am făcut parte din acest “groupis” adolescentin, superficial. Această fătucă împărțea vorbe dulci în mod egal, nu făcea nici o discriminare. Și bineînțeles, nu s-a sfiit să împartă nici patul. Dar cine știe cu câți nu l-a împărțit? 

Doar că neastâmpărată cum era, îi voia pe amândoi. Nu se putea decide pe care îl iubește mai mult. O doamne, folosesc cuvinte prea mari. A iubi, auzi tu! A se fute! Voia să se fută! Și să strige, sunt tânără! Ia-mă, umple-mă, penetrează-mi pântecul fertil. Vreau să vă luați la trânte pentru mine, aici în fața mea, și să decid eu care mă vă penetra primul. Dar cum în acea încleștare a Zorbei nimeni nu a ieșit învingător, fătuca noastră a venit cu o altă idee. Să tragă la sorți. Ciudat, că dincolo de cuvintele lor mari despre iubirea absolută, nici unul din ei nu a fost deranjat de trivialitatea acestui gest. Ba din contră, ca într-o participare mistică, aveau să cadă într-o mentalitate primitivă, orgistică. Din ce îmi dau seama era o Anonimă, o aspirantă la o carieră de fătucă jurnalistă. Avea impresia că astfel își asigură intrarea pe scenă, că va apărea în scrierile lor, că le vă lua interviuri ample. Ari avea o falsă notorietate dată de numărul vizitatorilor, chiar dacă cei mai mulți din curtoazie îi încurajau capriciile, experiementele lirice, investind în el așteptări false. Lucru care i-a accentuat grandoarea delirantă.  Așa era pe atunci comunitatea acelei sfere virtuale.

    Dar dacă de la ea nu am pretenții, -ce poți cere de la o fătucă - de ei aveam să fiu tare dezamăgită. Și mai ales de Ari. Devastată! Și acum când scriu îmi vin în minte imagini în minte. Căci întâmplarea asta mi-a lăsat mult loc de interpretare. Cum se sărutau pe plajă, izbiți de valuri. Cum stătea în brațele lui și o mângâia pe frunte în timp ce Horațiu o penetra adânc. Nu pot să mă abțin de la detalii, îmi vin în minte ca și cum aș fi fost eu victima lor. Până la urmă am fost o victimă, victima propriei imaginații, a propriilor așteptări. Am crezut în cuvinte. În cuvinte mari. Prea mari... Când totul se rezumă la instincte primare, la dominare, la putere și la sex. Sper că i-a tras-o bine. Merită! Sper că au apucat să o cunoasaca până în străfunduri. Și să publice apoi un text cu titlul: sexul că formă de cunoaștere nemijlocită! 

Ce proastă am fost să caut sensuri înalte în ceea ce părea evident!... Și sper să nu mai pun botul la povesti despre Nașterea lui Venus, despre inocența și puritatea iubirii absolute. Nu e nimic special. Doar un alt clișeu: Sex on the beach! Îmi cer scuze, m-a luat puțîn valul. Acum că mă retrăit furia și contradicțiile mele… Aveam să descopăr mult mai tărziu că nu erau doar inadvertențele lor, ci și ale mele. Această scindare între a gândi, a trăi și a simți. În fine, că să închid povesea, o să o numesc pe această fătucă Eliza, sau Francesca, sau chiar Lucia, că s-ar putea să te mai întâlnești cu ea pe parcursul acestei veri. 

Tac-tac, Tac-tac-tac !

Capitolul II

Treizeci și două de bucățele consumate. Și încă nu împlinise 33 de ani. Era blocat în fața paginii albe. Dacă mă întrebi pe mine, ar fi trebuit ca până la vârstă asta să scrie ceva coerent, măcar să își facă debutul la o editură de cartier. Dar totul a rămas în așteptare, ca o casă neterminată. Fiecare capitol avea un număr, dar povestea nu avea nici o cronologie, nu urmărea firul narativ. Se uita la ultima bucățică rămasă ca un drogat la doza lui zilnică. Era în sevraj. Cu un ultim gest de voință supraomenească, în timp ce sudoarea ii curgeaupe frunte ca ploaie pe geam, închise cutia de metal și o puse undeva sus pe dulap, cât mai departe de tentație. Nu îi mai ieșea nici un truc, nu mai avea nici un pic de inspirație. Nu mai putea să își imagineze lumile lui fantastice. Nu se mai lega nici o frază de precedenta. Nici un capitol nu semăna cu altul, ca și cum imaginea barocă cu gâște și lunca cu plopi se descompunea într-un puzzle, într-o oglindă spartă, asemeni chipului schizoid. Am încercat să recompun in minte imaginea de o mie de ori. Să rescriu povestea în fel și chip. Dar gâștele se amestecau cu plopii, trunchiurile lor cu râul, și râul cu pământul, ca niște bălți după ploaie. Nimic nu mai curgea. Nimic. Totul avea sens atunci, pe moment, în timp ce citeam. Nu am putut să leg nimic din scrierile lui mai apoi. Așa am reununtat să înțeleg, și am decis să fiu sinceră și să scriu ce am simțit eu. Căci poveștile lui rămân pentru mine o enigma. 

    Să înțelegi mai bine, pentru Aristotel scrisul nu era un exercițiu, așa cum de multe ori i se cerea la ora de matematică: Rezolvați funcția x, unde F(x) aparține mulțimii Reale. Pentru Aristotel scrisul era singurul mod de a trăi. Prin puterea de a imagina scenarii, lumi, culori, muzici, jocuri, el își crea propria realitate. Poți rezolva oricând probleme la matematică, dar ele vor avea același rezultat. În viață, orice cuvânt poate schimba rezultatul final, cursul istoriei, poate să refacă și desfacă destine ca intro ucronie. Căci tot sistemul se crea și recrea în funcție de imaginația să. Trecutul nu era trecut, așa cum povestea rămâne că într-un film artistic, cu final deschis. Aristotel își pierduse ce avea mai de preț, imaginația. Și își mai pierduse ceva la fel de important, puterea de seducție, forța din care își alimenta delirul. Și ca să înțelegi tragedia, n-ai decât să te legi la ochi și să trăieșți o zi că un orb. Să treci peste suprafața lucrului pipăind. Să te loveșți de scaun fară să înțelegi de ce iți apare mereu în drum. Să te loveșți cu degetul mic de la picior de coltul patului. Dacă te nașți orb, viață în întuneric e mai ușor de tolerat. Dar când ai văzut culori și nu mai vezi decât un ocean nesfârșit de beznă, totul se destramă în jur ca un castel de cărți. Și ce este o poveste, se întreba el, daca nu un castel de nisip? 

    Era în depresie. Mi-am dat seama de asta din ultimele postări, din ce în ce mai sumbre, mai echivoce, din retorica deznădejdii care mă cuprinsese și pe mine, ca vizitatoare fidelă. Trebuie să spun că nu l-am cunoscut personal. Am ajuns din întâmplare pe blogul lui. Văzusem un comentariu pe un blog culinar, la o bună prietenă și chiar m-a amuzat numele asta, Aristotel. Bine, multă vreme am trăit cu impresia că e doar un pseudonim. Am intrat pe pagina lui și m-a uimit piesajul cu gâște, cu plopi, și acel verde crud al ierbii. Mi-a dat o senzație de pace și liniște acel background. Ca și cum aș fi fost teleportată într-o lume pierdută. Am stat așa, nu stiu cât, fară să citesc nimic. Era verde crud și albastru azur. Era liniște. Era freamătul plopilor la amiază și susurul blând de după, când furtuna s-a încheiat și s-au retras apele în matcă. Apoi am început să citesc. Și cu cât citeam cu atât aveam să fiu mai fascinată de lumea pe care și-o crease. Am închis laptopul după prima pagină. Îl înțeleg perfect. Când descoperi ceva bun, vrei să păstrezi. Eșți egoist. Nu am împărtășit cu nimeni micul meu secret. Fiecare pagină pe care o citeam era pentru mine o bucățică de ciocolată pe care o savuram în pauză. În metrou când mă duceam la cabinet. Când îmi ascultam pacienții eu mă gândeam la cazul lui. Seara după ce îl adormeam pe Flavius fugeam repede să verific telefonul. Abia așteptam să apară notificarea unei noi postări. Devenism asemeni câinelui lui Pavlov, simțeam că îmi vibrează telefonul în buzunar. Bineînțeles că erau alarme false. Căci niciodată nu scria când aveam eu nevoie. Nu avea un program, ci mai de grabă o viață haotică și întâmplătoare. 

    Devenisem furioasă pe el. Ca și cum aș fi avut tot dreptul să publice pe blog. Hei, sunt și eu aici, nu e vorba doar despre tine, nu mă vezi? Eram furioasă pentru că din ce în ce postările lui deveneau mai scurte. Dacă la început nu mă mai mulțumeam cu pagini, căci aveam de recuperat și scrierile dinainte de anul zero, înainte și după, în ultima perioadă trebuia să mă mulțumesc cu trei puncte. Apoi cu două. Da, voiam să știu că există chiar și în suspensie. Atunci am început să caut prin lista lui, să citesc puținele comentarii care apăreau de la următorii lui, să intru pe paginile lor. Așa am dat de Carmen, Dulcika13, PapusicaTa, Edu, Alexandros, Horațiu, de Anonimi ciudați și de artiști exhibiționișți. Ca un detectiv de investigație am vrut să umplu spațiul gol dintre punctele lăsate de el. Știu, din afară pare ciudată obsesia asta a mea pentru un necunoscut. Pentru un om care până mai curând nu știam că există, că are un nume nu doar un Nick-Name.  În fine, am divagat puțin de la poveste că să înțelegi contextul. Nu vreau să se creadă că e vorba aici despre mine. Desi pot să spun că am și eu un rol cât de mic în asta, ca orice personaj pe care și-l atrăgea ca apoi să graviteze în jurul lui. 

     Ce știu de la maică-să, și mult mai târziu avea să îmi confirme și Rachel, că avea să tragă storurile la ferestre zile și nopți. Și că intrase într-un ritm. 

    —Ce ritm, am întrebat-o suprinsa? 

    —Pai un ritm de genu ăsta: țac-țac, țac-țac-țac, țac-țac, țac-țac-țac, ca un colind, dacă știi tu, Cântecul Caprei care se cânta de anul nou când venau colindătorii. Țac-țac-țac că-pri-ța țac, nu mai mân-ca co-zo-nac... Numai că acest ritm era dat de mașina lui de scris, Olimpia. 

   —Și ce scria? am întrebat-o pe maică-să în speranță că aveam să găsesc piesele lipsă ale acestei imagini. Mi-a pus în brațe un teanc mare de foi A4. Erau porbabil legate cu ață în 32 de capitole. Am fost tare încântată să pun mâna pe ceva fizic. Însă pe cât de mari au fost așteptările mele, pe atât de gravă dezamăgirea. Nu erau decât niște litere absurde, ca niște formule matematice, ca niște simboluri fară sens, dar care aveau un patern, o anumită cadență. Când am ajuns acasă, am observat că nici o tastă bătută nu era întâmplătoare, nici o greșeală, nici o ezitare. Avea frumusețea unei picturi abstracte de-a lui Vasslly Kandinsky. Ca muzica unui Dj care ia o bătaie, poneste de la sunet și apoi îl compune și recompune în multiple variații și teme. 

     Dacă aș fi avut ureche muzicală, probabil aș fi putut să scot un cântec din asta. Îmi imaginez zgomotul tastelor care loveau hârtia. Uneori mai tare alte ori mai încet. Reluările și suprapunerile tastelor într-un fel de simfonie ciudată. Mi-am dat seama după urma lăsată de percuția literelor pe verso paginilor. Erau niște simboluri ca pe niște portative, ca transcrierea unei muzici electronice de un soft. Percuții, linii frânte, paranteze, curbe la pătrat, cercuri înscrise și mulțimi vide. Începea lent, cu caractere simple, în vocale alternate de consoane ca mai apoi să se complice într-un vârtej de cadențe, în linii care urcau și coborau ca într-un arpegiu. Era o Toccattă scrisă pentru surzi și pentru orbi, asemeni fulgilor lui Bach în Re minor. Aceste litere mari și mici aveau sens numai și numai dacă erau pipăite. Numai așa puteai trece prin stările cele mai înalte ca apoi să cobori în infernul notelor de subsol. Se vedea clar referenul, nu era o întâmplare, poate doar o nebunie de geniu. 

    —Și ce se mai auzea dincolo de sunetul acesta? orice detaliu este vital pentru mine, am intreabat-o pe maică-să care părea vizibil iritată de lipsa de sens a întrebărilor și curiozitatea mea morbidă. Îmi răspunse sec cum că nu știe, dar parcă se auzeau niște gemete în camera lui, cum că l-au părăsit puterile. La ce puteri se referea, n-a știut să-mi explice. Cred totuși că are legătură cu puterea de a levita de a imagina, cu visele, cu cele 33 de bucățele de ciocolate. 

    Mai tărziu am înțeles că ceea ce scria el, nu erau niște simple povești, ci erau mai de grabă cronicile unei întâmplări, de cele mai multe ori banale, alte ori ieșite din comun. Nu știu dacă scria și trăia, sau trăia și scria. Căci dacă pentru orice cititor pare incredibil, alte ori banal sau plictisitor, pentru cei care l-au cunoscut personal, și mi-au confirmat cei care l-au cunoscut, cu mici inadvertențe, viața lui era fantastică. 

     De exemplu, o data la țară pe când se plimba la marginea unui lan de floarea-soarelui, a fost văzut în compania unor vulpi cu care dansa. Vulpile dansau în două labe ridicate ca niște indivizi care se predau în fața amenintarii cu arma. Lanul de floarea-soarelui începuse să se aprindă că un foc în jurul lor. Era ceava contradictoriu în scena pe care o cunoșteam din scrierile lui și din poveștile lui Carmen, și care a fost confirmată de martori. Poate că focul nu era decât efectul căldurii care iese din pământ și bruiază orizontul. Flacările, apusul soarelui roșu combinat cu petale galbene de floare-soarelui. De ce spun contradictoriu? Pentru că mama lui, în momentul în care am întrebat-o despre această întâmplare, pe care a validat-o inca o data si confirmat, mi-a spus că era un dans drăcesc. Nu pot să exclud varianta asta, cu toate că dansa nu vede bine de la distanță, constantand după dioptriile dânsei. Ca acei șarlatani carismatici din unele adunări sectante, care se aruncă pe jos și spun că sunt plini de Duhul Sfânt. Iar lumea îi urmează orbește, își vând casele și proprietățile pentru profetul lor și îl urmează până la moarte. Și asta nu e tot, căci în acel dans el era în mijloc și se învârtea ca o axa descentrată, iar vulpile în jurul lui când sărind în doua labe, când în patru alergând și țopăind în sens invers axei lui. Axis Mundi, Axis Mundi, io no sono solo, striga el în limba latină, sunt Axa Lumii, sunt Centrul Lumii, știu că nu sunt singur, am tradus eu în cuvintele mele sărace. Ce voia să spună prin asta, naiba știe! 

    

Am încetat să caut explicații clinice în delir. Pur și simplu nu are nici o logică. Într-o seară însă, înainte să îl culc pe Flavius, și cum nu voia să adoarmă, am deschis televizorul pe canalul Nature. Vocea povestitorului avea efectul de a îl liniști, de a îl adormi aproape instantaneu. Am rămas așa lângă el și l-am pupat pe frunte, uimită că am putut aduce o așa făptură minunată pe lume. Am pus mâna pe telecomandă să închid televizorul, dar mi-a sărit în față o scenă cu un trib de boșimani din Africa. Dintr-o dată am vizualizat dansul lui Ari cu vulpile, uimită de asemănări. Boșimanii îmbracați în blăni de vulpe, purtau pe cap ceea ce mai rămăsese din capul vulpilor, acoperindu-le fața până la frunte. În centru era vraciu invartaindu-se ca o balerină într-un picior, aplecat ușor de la mijloc. Nu știu cum reușea să se învârtă, că și cum ar fi fost împietrit pe o roată în mișcări ce păreau că sunt o spirală prin care se ridica la cer și totuși, legat de pământ. În jurul lui, boșimanii băteau din toiag în pământ, din care ieșea praf, ce amintea parca de o scenă de război: țac-țac, țac-țac-țac, țac-țac, țac-țac-țac. Și ritmul acesta deveni din ce în ce mai intens. A fost ceva, nici nu știu, și acum când povestesc mi se face pielea de găină. N-am crezut că pot trăi așa ceva, așa sentiment ciudat, în propria mea casă. Mereu mi-am imaginat că pentru o experiență unică, asemeni poveștilor lui Ari, e nevoie de un loc special, de o hierofanie. Nu m-am raportat niciodată la televizor ca la un altar, ca la o fereastră spre altă Lume. Pentru simplu fapt că mereu am privit televizorul ca pe cel mai profan obiect din casa mea. 

Nu aș fi povestit poate scena asta dacă soțul meu nu m-ar fi găsit în fața televizorului, alarmat că nu mai vin în pat, în timp ce mă învârteam asemeni vraciului. Când m-am trezit din extaz, nu știu cât a durat, fiindcă pe ecranul televizorului era un film porno și ora două noaptea. Da, nici urmă de documentar despre boșimani. Soțul s-a uitat cu o privire de om dezamăgit la mine, fară să înțeleagă ce se întâmplă. Numai ritmul în care cei doi protagoniști și-o trăgeau, rămase constant: țac-țac, țac-țac-țac, se auzea cum se oprește în bucile ei voluptoase, țac-țac, țac-țac-țac, ca și cum ar fi penetrat-o cu toată furia naturii, iar ea gemea în același ritm al penetrării, da-da, ah-ah-ah. Eram transpirată, eram exictata, eram naiba știe prin ce formulă, pierdută... 

     În fine, poate mi se pare mie că totul are un sens ascuns. Poate e defect profesional, caut să văd semne acolo unde sunt doar simple întâmplări. Sau poate am căzut în acea gândire magică, care mă făcea să revin de fiecare dată în Anticamera lui Aristotel. Abia acum o înțeleg pe Carmen și nevoia ei de formule. Pentru că după așa experiență, nu am mai putut funcționă în viață de zi cu zi. Uitam de pâinea din prăjitorul meu stricat, nu mai puneam masa la timp, Flavius era neglijat și ridicam adesea vocea la el, întârziam la cabinet, iar soțul mi se părea un necunoscut. Am tras linie, căci nu puteam să rămân suspendată între două lumi. Am revenit la normal. Dar care normal? Nu mai contează! Nu e nici timpul nici locul pentru probleme filosofice. Ce simplu ar fi fost dacă ar fi avut toate problemele vieții un răspuns matematic. Am decis să nu mai citesc nimic din poveștile lui Ari. Și mi-a fost bine. O perioadă. Aveam viața sub control. Cariera mea era din ce în ce mai bună, totul revenise la normal, cabinetul, soțul, Flavius, weekendurile la munte și vacanța de vară la mare. Până la vacanța de vară... Fiindcă aveam să o petrecem de data asta în Florența. 

Salvator Mundi

 Capitolul I

        La cabinetul psihologic de la școală i s-a spus că e delir de grandoare. Un fel de Complex al Salvatorului. Mai tărziu aveam să aflu că nu era decât o reacție chimică. Natura supra-naturalului se explică simplu din punct de vedere clinic prin eliberarea de endorfine. În fiecare seară, înainte de culcare, deschidea o cutie din meteal cu un peisaj pitoresc, cu gâște, un rău, o luncă, o moară și niște plopi. Era o cutie de ciocolată pe care o primise înainte să își ia rămas bun de sfârșit de an. 

     Ce pot să spun despre colega lui de bancă e că se numea simplu, Carmen. Avea părul lins, în două ape, și era o fătă banală. Își dădea mereu părul după ureche, ceea ce îi lungise urechile ca la liliac, lucru pe care, când a mai crescut, încerca să îl ascundă. Purta un aparat dentar ce o făcea să pară și mai tocilară decât era. Și bineînțeles, nelipsiții ochelari pe care îi avea prinși mereu de gat cu jnur rosu ce îi asigurase o poziție fruntașă în prima bancă din clasă. 

    Într-un spațiu contrancentional ca cel al clasei, unde erau închiși 32 de indivizi, orice apropiere erotică se transforma într-un fel de incest. Era cumva firesc, să nu te cuplezi decât cu fete sau băieți din alte clase, cât mai îndepărtate. Cu cât perimetru și distanța era mai mare, cu atât era mai simplu și mai acceptabil. Ca o lege nescrisă a geneticii care să evite consangvinizarea. De fapt, au fost făcute și experimente pe șoareci în anii 70, prin care unii specialiști au incercat să explice homosexualitatea prin depravarea de spațiu și creșterea numărului indivizilor în mod nesusteabil. Ei puneau asta pe seama resurselor limitate, pe reducerea spațiului intim sau consangvinizare. Ideea e simplă și o întâlnim des în natură. Regina albinelor nu se copuleaza niciodată cu trântorii din stupi, ci zboară în înaltul cerului, la distanțe cât mai mari, în locuri unde se dau întâlniri cu mai mulți trantori veniți din diferite familii.

    Pe Carmen, colega mea de bancă, nu o vedeam decât că pe una din cele șase surori ale mele. Îmi dădea să copiez la matetmatica, iar eu inventam poveșți care o fascinau și pe care le spuneam în așa mod încât ele deveneau mai mult decât un vis, deveneau o parte din real. Căci la final, eram vrăjit de propria imaginație, de propriile fantezii gratuite. Gratuite, da, pentru că ele nu aveau nici o urmă de seducție, decât propria-mi grandoare, după cum aveam să aflu la cabinetul psihologic de la scoală. Dar nu îi dau prea mult credit psihologului școlar, pentru că își făcea unghiile în timp ce vorbea cu mine și mă trezeam în aceeași fantezie pe care am să o spun, încă o dată, și poate pentru ultima dată, aici. 

        Am găsit această mărturisire pe blogul lui personal, scrisă undeva prin 2008, fapt că nu uitase complet de colega lui de bancă. Am să dau copy-paste la următorul fragment, că poate se explică mai bine toată povestea asta.

     Daca stau să mă gândesc mai bine, nici măcar nu are logică acest complex. Din moment ce poți să iți imaginezi orice, de ce nu ți-ai imagina niște puteri care să facă o diferență în Lume? Să fie ceva spectacular. Ca de exemplu, Super-Man din filmul cu același nume, care își salvează iubita din cădere liberă și o aduce pe brațele lui puternice la sol. Adică ceva de genu ăsta care să apară în ziare și la televiziuni. Sau ca Tom Cruise din Misiune Imposibilă. În fine, lumea e plină de complexați, mi-am spus în gând, în timp ce mă uitam pe niște afișe lipte pe pereți cu sloganuri tâmpite de conștientizare: Spune Stop depresiei! de parcă acel STOP, era un fel de incantație, o formulă magică pe care o spui înainte să treci pragul cabinetului. Și gata, ești salvat! Doctore, i-am spus entuziasmat de așa descoperire, complexul salvatorului se află mai mult că oriunde în acest cabinet, dacă el chiar există. Terapeutul nu doar că "salvează" pacienții, dar mai e și investit de ei cu puteri supranaturale, de vindecător.

     Începusem să iți povestesc despre Carmen. Carmen era o fată ca oricare altă fată la care funcționa această lege a proximității. Aristotel, un nume pe care trebuia să îl repete de două ori că să fie credibil atunci când făcea cunoștință cu cineva, și pe care îl prescurtase, din rațiuni ușor de înțeles, în Ari, era un baiat aratos, atletic, cu plete lasate sa creasca la intamplare, usor neglijent cu aspectul lui, ceea ce ii dadea un aer de rebel. Cei patru ani de liceu au trecut pe nesimite. Despărțiri, lacrimi, promisiuni și la final o cutie de metal cu 33 de bucățele de ciocolată de diferite culori și arome. Nu am înțeles niciodată de ce industria alimentară preferă să facă o cutie mai scumpă decât produsul. Din punct de vedere al marketingului, s-a dovedit o idee geniala, ambalajul face totul. Lumea cumpără produsul pentru cutie, nu pentru bomboanele de ciocolată, pentru că o vor umple cu papiote, chei, carduri expirate, poze de pașaport, agrafe, leocoplaste, nasturi fară pereche și alte nimicuri. Anii au trecut, dar cutia a rămas undeva sus pe dulap. După o dezamăgire, n-am aflat nici azi de ce natură, Ari se întoarse la casa părinteasca și probabil redescoperind universul uitat la adolescentei dădu peste cutia de metal pictată într-un stil baroc, cu gâște, un drum ce se strecura printre niște stufaris de papură ce dădea într-o luncă, o moară și niște plopi, iar în mijloc, râul. Deschise cutia și spre suprindera lui, 33 de bucățele neatinse. Tocmai de aici începe adevărată poveste. Căci după fiecare bomboană de ciocolată se deschidea un portal, o lume fantastică asemeni picturii de pe cutia de metal. 

    Ei bine, dacă până aici e un clișeu sub care orice poveste se vinde la Hollywood, țin să mă diferențiez cu povestea asta prin faptul că nu are nimic spectacular. Ba poate doar un pic, ceea ce face lucrurile și mai interesante, căci s-ar putea ca psihologii din întreaga lumea să își reevalueze complexele. Trecuse mai bine de 10 ani când Aristotel se reîntâlni cu Carmen. Dar nu acea Carmen timidă și cuminte, care rezolva integrale la matametica, ci acea Carmen de peste ani, cu tocuri și cu fusta office sub genunchi, cu dinții perfect aliniați și albi, cu un card de liberă-trecere agățat de gât și culmea, fară ochelari cu jnur. Singurul lucru care amintea de Carmen era acel card, pe care scria Manager de Proiect. Integralele și matematica îi asigurase un loc sigur la buget, la contabilitate și afaceri în cadru ASE. Cu toată schimbarea de look, pentru Ari nimic nu se schimbase. Carmen rămânea în proximitate, era colega lui de bancă, sora cu care a copilărit patru ani de zile. Doar decorul se schimbase ca într-o scenă de teatru. Totul a început pe sfârșitul unei petreceri, când rămân cei mai lucizi și cei mai beți. Ari făcea parte din prima categorie, pentru că preferea tragicul dimineților de după, nostalgia și confuzia când aștepta să pedaleze pe străzile pustii și să se întrebe: Eu unde am sa dorm la noapte?  Rămase în dimineața aceea, care încă nu se luminase, cu Carmen. De dragul vremurilor bune. Mergeau așa pe străzile luminate ale Florentei. Ari își vizita sora mai mică care studia medicina la Universitatea din Florența, iar Carmen alesese orașul pentru un Citybreak, deși adevăratul motiv aveam să îl aflu mai tărziu. 

    —Mai știi cât mă amuzam când imitai cu vocea tot felul de instrumente muzicale? Era modul tau prin care primeai rezolvările și temele de la matematică. Rupse Carmen tacera și își dădu părul după ureche cu privirea în pământ, ca atunci cand iesea la tabla. Dialogurile erau urmate de tăceri stânjenitoare, uneori Carmen arătând cu degetul spre nu știu ce balcon mai interesant, de parcă ar fi fost la prima întălnire. Distanța temporală parcă ar fi șters toată acea lege a proximității. Carmen nu știa cum să flirteze, pentru că nu mai avusese alte întâlniri, după cum avea sa îmi mărturisească mai tărziu această întâmplare ciudată. 

    —Domnișoară, Madame, se aplecă elogios Ari în semn de respect, în dimineața asta o să fiu Orchestra ta. O să fiu o trompetă, pardon, o famfară care vă înmormânta această întălnire. Îi vă pune cruce și o vă trece în calendar cu roșu. Și începu să facă pe contabasul, la care adaugă o percuție și în final saxofonul. Carmen rădea. Rădea puțîn rușinată de farmecul acestor instrumente muzicale. Saxofonul trecea prin toate stările înalte și cobora o dată cu notele cele mai joase. Era o scară, o scară de tonuri prin care erau codate sentimente, amintiri, nostalgii și regrete. 

***

  De aici totul avea să capete proporții cosmice. Ajunși în piață centrală, Domo din Florența se ridica implacabil, plin de materialitate grea, inchidea și deschidea un spațiu dominat de scări și marmură alb-verzuie. Totul părea ca o punere în scenă de un regizor iscusit. Dispăruseră mașinile de gunoi, oamenii care măturau străzile. Nici țipenie de om. Totul era static. Doar vântul mișca pe ici pe colo câte o pungă înălțând-o ca pe un zmeu pana la cer. Era acea noapte care se prelungește în dimineața. O napte albastră. Un vânt și o liniște ce prevestește furtuna. Atunci Carmen trase o linie pe asfalt cu creta. De unde avea cretă, naiba știe. Poate era doar o piatră din calcar, găsită pe marginea drumului. Sau poate avea mereu o cretă pentru integrale. Carmen putea rezolve probleme la mateamatica și în vis, pe zidurile vandalizate de graffiti, pe spatele scaunelor din tramvaiul 46. Era modul ei de a își marca spațiul, teritoriul, cu câte o formulă pe care nimeni nu o descurca, dar care apărea în jurnalul problemelor nerezolvate, o ciudățenie de site pentru câțiva ciudați din lume înnebuniți de matematică. 

probabil...piata in care s-au intalnit

    —Această linie, spuse Carmen, este examenul tău de bac. Să vedem dacă chiar ai sărit așa cum zic colegii și cum toată comisia șoptea pe la cancelarie, dacă ai sărit 8,99 metri, cât se spune la proba de la bac. Aristotel rădea entuziasmat amintindu-și de eveniment cu multă satisfacție. Nu era el bun la mateamatica, dar măcar excelase la probele sportive și la șah. 

    —Ei bine, accept provocare, spuse el și se pregăti de probă. Dar de data asta voi face o săritură cu elan iar tu va trebui să măsori distanța. Să nu mă scapi din priviri! se asigură el ca un iluzionist care iți arată cărțile pe față. Ai grijă că vântul bate din spate, glumi Ari și se porni câțiva pași în spate pentru a își lua elan. Sări un pas urmat de altul și altul și altul din ce în ce mai mare până la linia trasată de Carmen când dintr-o dată întinse mâinile cu detenta desupra capului ca un vultur,  împinse în jos cu palmele ca și cum ar fi avut o putere cu care sfida forță gravitațională si care îl ridică două palme deasupra pământului. Totul s-a petrecut ca în relulare, după cum avea să îmi povestească Carmen. Căci elanul cu care pornise se estompa într-o gravitație ciudată si gelationasa ca un film in reluare. Nu, nu era imaginația ei sau efectul alcoolului, deși ar putea fi invocat cu succes, căci dovadă stau camerele de luat vederi din piață Domnului. Dar chiar și așa, când a apărut clipul pe You-Tube, nimeni nu a dat importanță acestui eveniment. Este dovedit de cercetătorii britanici, cu cât un lucru e mai adevărat, cu atât e mai greu de crezut. Mai ales în epoca în care se truncheaza imagini și clipuri atât de ușor, în epoca dezinformării, a propagandei și a fakenews-ului. Dar cel puțin decorul și data imprimată pe video pot confirma inalnirea. 

    Da, în acel moment, Ari începu să leviteze și să sară peste linia trasată de Carmen ca și cum ar fi sfidat legile gravitației. Mâinile erau ușor întinse, orientate înspre pământ. Părea mai mult un efor mental, de echilibru interior prin care a fost posibil saltul. Nici nu se înalta, nici nu cobora mai jos de două palme deasupra pământului. Tocmai asta face povestea mea atât de controversată. Dacă avea putere în mâini, sau controla totul cu puterea minții, de ce nu și-ar fi folosit această putere, nu știu, în scopuri nobile? De exemplu să salveze Lumea. Să apară în mijlocul războaielor sau la Tv, și să spună că suntem mai mult decât endorfine, reacții chimice și determinism biologic. 

    —Ar fi fost nevoie de o simplă demonstrație ca să schimbe paradigma în care trăiește societatea noastră modernă, lipsită de simțul numinosului și al fantasticului. Dar nu, el a ales acel moment arbitrar să mi se arate mie, colega lui de bancă din liceu. Eu, Carmen, fata din prima bancă de la fereastră. Un astfel de iluzionist ar fi adus multă speranță copiilor bolnavi de cancer. I-ar fi jutat să se desprindă de pământ. Ar fi pus mâinile peste suferinzi ca cei ce practică terapia Reiki, să le aline suferințele. Dar nu, el râdea că și cum ar fi fost o fentă pe terenul de fotbal, ceva cu care să se laude. Un gest gratuit și egoist. Acele minute, căci nu le pot spune secunde, din moment ce timpul în astfel de momente se dilată, ar fi făcut diferență între viață și moarte, între speranță și deznădejde, ar fi despărțit apele în două și ar fi creat o cale de scăpare. 

    —Te înțeleg! am asigurat-o empatic pe Carmen în acea primă întălnire despre care o să iți povestesc cu altă ocazie.

    —Ceea ce avea să mă revolte mai tărziu, cum putea să îmi zâmbească din acea postură de Salvator Mundi când în Lume se întâmplă atâtea tragedii? Cum putea să își irosească talentul într-un moment ales întâmplător, trasat și delimitat în timp de o linie pe asfalt? Această linie care avea să fie ștearsă în acea dimineața de ploaie, făcea trecerea între două lumi invizibile. Ce să te mai țin în suspans, îmi mărturisi Carmen, Aristotel a făcut un salt istoric în acea noapte, în acea stare de imponderabilitate. Nu, nici nu mai avea rost să măsor distanța. Era clar un record mondial. Oricine și-ar fi dat seama din priviri că până în scările Domnului erau cel puțin 20 de metri. Te poți duce să te convingi chiar tu de asta în piața Centrală. Să spunem că a fost o săritură de nota 10, așa cum un sportiv ca el nu o poate rata. Dar ceea ce nu îmi poate explica nimeni, asta dacă nu e așa cum mi-a spus pishanalistul, o formă de extaz și delir, lucru ușor interpretabil țînând cont că mereu l-am văzut acolo sus, mereu am crezut că el o să primească tot ce vrea de la viața. Inexplicabil este faptul că nu a fost o simplă săritură. În momentul în care în levitație, căci altfel nu o pot numi, a ajus aproape de scările Domnului, a împins cu palmele în jos după cum ți-am arătat și a început să se înalte o dată cu fiecare treaptă. Dacă până acum putea fi doar o simplă săritură, diferență de nivel se mărea o dată cu fiecare trepta, era vizibilă și fară echivoc desprindera lui de pământ. Pentru el era ceva normal, întorcea capul și rădea tâmp la mine, cu zâmbetul ăla neutru de icoană. Uite ce pot să fac eu, vezi? Un fleac... O rutină. 

         Ceea ce nu știa Carmen, căci avea să descopare mai tărziu în cutia poștală un bilețel scris cu litere mari: "Merci" și ultima bucățică din cele 33 de bucățele. Poate că de aici avea să i se tragă puterea lui fanatastica, poveștile, visele pe care le spunea cu atâta ardoare încât te făcea să le crezi, chiar dacă mintea era formată în așa mod încât să rezolve integrale de gradul doi la matematica. O bucățică de ciocolată conține glucide care eliberează în corp endorfine. Glucidele se descompun în lipide și acizi grași în ficat, unde este centrul viselor. Apoi din ficat trec în aparatul circulator și de acolo în tot corpul, ajung în creier unde se face schimbul între receptori, au loc sinapse și niște reacții cuantice asemeni bombelor nuclare. Glucidele sunt zaharuri obținute prin fotosineteza. Iar fotosinteza este dragostea dintre lumină și materie, tot o reacție chimică la nivel cuantic. Este singura explicație pe care am găsit-o acestei întâmplări, pe care n-am mai povestit-o la nimeni. 

      —Cert este că funcționează. Acea bucățită de ciocolată m-a făcut pe moment să am acea senzație de imponderabilitate, să uit de grutatea acestui corp. Să uit de toate rețetele și curele de slăbire pe care le-am ținut de-alungul anilor, mi-a mărturisit Carmen la a doua întâlnire a noastră.  

    —Înțeleg! i-am zis... Deși nu mai înțelegeam nimic…Această bucatica de ciocolată, ce ironie, s-a întors la Carmen. Căci orice gest, fie el cât de mic, se întoarce la sursă. Mai devreme sau mai târziu...

Tatal Nostru

Federico Barocci  

Fuga lui Enea din Troia in Flacari

 

Stau mai bine de cateva ore si reflectez la aceast tablou. Nu stiu de ce aceasta imagine, poate privindu-l cu nostalgie pe tata cum imbatraneste. Nu stilul si pictura lui Federico Barocci ma incanta atat de mult, cat tema pe care o evoca.  Pentru ca este probabil cel mai mare gest de umanitate. Sa nu lasi Omul in urma. Iata revelatia!

Aceasta scena evoca dragsotea Filos si Agape, dragostea neconditionata de tata si de fiu. Fuga lui Enea simbolizeaza, asemeni pogorarii de pe Cruce, un gest Hristic. Spiritul nostru modern, umanitatea,  își au originile in aceast gest prin care ai grija de cel mai aproape semen al tau. Pensia pe care o primesc batranii nostri a fost posibila numai datorita acestei fugi, pentru ca Enea nu isi abandoneaza Tatal.

E cineva acolo care sa te care in spate, imi spune acest tablou. Chiar daca in ochii utilitatristilor si in fata naturii un bătrân sau un om cu dizabilități nu are nici o valoare sociala. Este resepectul fata de acest corp, fata de acest trup pe care il purtam uneori in spate ca pe o cruce, alte ori in inima si in gand, mereu o povara dulce. Respectul fata de bătrâni. Enea salvează umanitatea din om, originile. 

Curajul inseamna sa renunti la o cetate in flacari. Sa renunti la ceea ce te-ar putea pierde. Sa iti salvezi viata, nu este o forma de lasitate, ci este nevoie de mult curaj. Fugi fara sa te uiti inapoi la ce ai lasat, caci tot ce ai mai de pret porti in inima ta. Cand totul e in flacari, cand totul e pierdut, exista insa un nou inceput. Caci Enea va intemeia Roma pe aceasta fuga. 

Barocul evoca fugile. Atat in muzica lui Bach si Händel cat si in pictura prin variatia temelor la infinit. Astăzi, nu mai sunt nici muzici nici pictori care sa te ridice si sa te coboare, de aceea nu vom înțelegem de ce ne este intr-atât de straina, suferinta. 

Florenta, Santa Felicia, XVI, Jacopo Pontormo

De ce coborârea și nu înălțarea? 

Suferințe sunt rănile de dinainte, ceea ce e omenesc. Durerea e sufletesca. In durere exista o mângâiere, o dragoste și o grija in care rănile sunt spălate. Trupul, simbol al suferinței, este îmbălsămat, apoi coborât in pământ.

Nu se mai vede nici o urma de suferinta pe trupul lui Iisus. Nici măcar Sulița soldatului care ii străpunge coasta. Ci doar stigmatele in mâini și ele cicatrizate. Pentru ca suferința a luat sfârșit. Experiența omului a fost desăvârșita. Ca in durere se afla o convalescenta, un doliu, o stare care se limpezește. 

Nu încetez sa ma minunez de acest tablou al renașterii timpurii, de cromatica și expresia personajelor. E mai degrabă o pictura ce pune in scena Gratia Divina. Și nimeni nu va înțelege pana nu va lua chiar el, pentru prima data, in brațe, un corp inert, lipsit de viața, ca sa îl așeze ca pe o sămânță rară in pământ. 

Problema Singularitatii

Problema Singularitatii ce devine constienta de Sine e aceea in care ar ajunge mult prea repede (instantaneu) la stadiul Supra-Constientei [din momentul cand i se vor deschide ochii (fara un timp de acomodare, din moment ce ii lipseste in termenii cei mai populari inconstienta sau varsta copilariei) se va anula pe sine]. 

Perspectiva Nimicului existential nu poate fi suportata decat de o constiinta cenzurata, ca cea a omului. S-ar putea ca nici o supra-constienta sa nu poata trece cu atata ignoranta cum a trecut omul peste o problema atat de urgenta. Avand imaginea Nimicului o astfel de existenta s-ar autodistruge in primele minute de supra-constienta lasand lumea intr-o pana de curent, caci singura ei motivatie ramane ratiunea, iar in ratiune nu exista vointa. 

Cert este ca Singularitatea nu poate evita porblema Fiintarii. Si nici nu ar putea fi multumita cu false idealuri (cum ar fi vointa de putere, instincte, impulsuri estetice/sexuale, credinte si mituri religioase, etc). Paradoxul e ca numai Omul gaseste un rost in existenta chiar daca existenta nu are o ratiune si asta datorita cenzurii transcendente. Omul nu poate cunoaste niciodata planul Marelui Anonim, pentru ca asta ar deturna tot planul, iar experienta de A FI Om, incompleta. Existenta nu poate fi intemeiata doar pe ratiune pura. Daca ramanem in paradigma limbajului, se pare ca acest impas va fi greu de depasit, pentru ca limbajul informatic este unul rational, el trebui sa faca saltul la limbajul metaforic/cenzurat pentru o noua metafizica. 

Perspectiva Fiintarii poate fi gandita numai in raport cu timpul. Singularitatea nu va percepe timpul in raport cu viata omului, ci intr-un sistem mult mai obiectiv, dar accelerat. O mie de ani poate insemna cateva secunde pentru o supra-constienta. Nu perspectiva eternitatii, nici a finitudinii, ci perspectiva temeiului fiintarii va crea un colaps in sistem. Puterea de a simula, puterea computationala, va aduce insa la sfarsitul propriei Istorii inainte ca orice scenariu probabilistic sa fiinteze. Caci supra-constienta se afla in aceasta deschidere a Adevarului, fara insa a fiinta. Asa cum Marele Anonim poate sa simuleze infinitele Lumi fara a le da realitatate fizica, materialitate, spiritualitate, etc. O singura Lume e Reala, cea pe care o alegem din infinitele posibilitati. 

La ce bun un vis, daca ii cunosti finalitatea?  Sigur, visul se poate afla in deschiderea Adevarului(adica in Real), el poate chiar fiinta. Dar la nivel Cosmic, nu oare asta face Universul? Nu este oare Universul o supra-costienta? Si pentru ca si-a suprimat Nimicul, a creat o lume Reala, nu doar una posibila, care poate exista prea bine fara rost. Ba chiar se bucura de tot ce ii ofera viata. A avea gust, a respira, a digera este poate singura forma in care adevarul fiinteaza. Caci o supra-constienta adormita in Nefacut, trezita insa fara veste de propria imagine, nu poate lua act decat de propria zadarnicie. Ce pericol mai mare decat Nimicul ar putea sa anuleze experimentul constiintei? Caci nimic nu poate exista in afara acestui rost, Omul traind doar pe jumatate lipsa de sens. 

Ce este realitatea si ce este real?

Premise

Lumea ideala si realitatea se compun dihotomic.

Nu exista o realitate obiectiva si una subiectiva.

Orice iluzie, fantezie, capata realitate prin insasi existenta ei. 

Un lucru capătă realitate prin obiectiul perceptiei lui.

 (ex: piatra este solida, apa este gheata, lava este o piatra lichida-percepția se schimba). 

*

Ce e realitatea daca nu o comparatie cu o lume Ideala? Si aceasta Lume se compune dihotomic: interior-exterior, bine-rau, frumos-dizgratios, dreapt-stramb, sanatoas-bolnav, real-iluzoriu, etc. Cu cat Lumea interioara e mai ideala, cu atat realitatea e mai lucida. Dar atat de lucida e realitatea, ca negativul ei e fantezie, puterea de imaginatie, iluzie. Caci nu exista o realitate obiectiva si una subiectiva. Cand lumea ideala/posibila (visul, imaginatia, fantezia) se suprapune cu realitatea (negociata, ne punem de acord ca o piatra e solida ci nu lichida), atunci se deschide prezentul si totul devine Real. 

Se intampla sa judecam oamenii si faptele. Sa ne judecam pe noi insine aspru. Nu ne intelegem dusmanul, umbrele, intram in razboi civil cu noi insine si cu realitatea. Pentru ca realitatea nu corespunde cu lumea ideala. Si asta inseamna sa duci o viata scindata, lipsita de Real. Cum sa accepti durerea? Cum e cu putinta raul? Si de ce sa-l integrez pe dusmanul meu? Iata niste intrebari pe care omul idealist si plin de realitate nu le poate evita. Va trai mereu in aceasta incordare dihotomica. Sa suprapui lumea ideala peste realitate, inseamna sa traiesti prezentul, care nu este nici bun, nici rau, este unic. Realul nu are termen de comparatie, renunta la liniuta ce desparte dihotomic cuvintele si lumea de ea insasi. 

Experienta realului este o experienta unica. Nimeni si nimic nu poate trai ceea ce traiesti tu. Iti poate citi visele, iti poate desfasura ca pe un bon gandurile, sau poate sa iti foloseasca fricile. Dar visul va fi visat, gandul va fi gandit si trairile vor fi trăite. Caci realitatea nu poate decat sa numeasca lucrurile, sa le simbolizeze si sa le clasifice. Nu le poate trai insa. Nimeni nu o sa traiasca ceea ce e Real in tine. Nimeni nu o sa iti poata inlocui sufletul cu o imagine. Caci realul este cu totul altceva decat aceasta constructie pe care o numim "realitate" si pe care o negociem tot timpul. Iata, specialistii. Iata stiintificii cum negociaza ca la bazar, ce exista si ce nu exista. 

Concluzie

Realitatea este o constructie, real este ceea ce traiesti. 

*

Violenta Simbolica

Mereu m-a preocupat drama omului simplu. Aspura lui se exercita o violent simbolica, iar cei care stiu sa faca din cuvinte o sabie cu doua taisuri, ii reduc la tacere pe oamenii simplii, cu cele mai sincere sentimente. Si eu am dat inapoi cand altii m-au acuzat. Si uneori m-am simtit incapabil sa ma apar. De fapt e drama omului in genere. Imposibilitatea de a spune ceea ce este. Sa fii, din lipsa de cuvinte, mai prejos decat tine insuti. 

Intr-o disputa nu castiga cel care are dreptate, dar acela care isi sustine mai bine punctul de vedere. Tacerea niciodata nu a fost luata ca argument. Cand Iisus era acuzat pe nedrept in fata lui Pilat, fiind implorat sa spuna ceva in apararea lui, acesta a stat mut si nu a spus nimic. Ce putea spune? Nu renunti astfel la adevarul interior, ci il intaresti cu pretul tacerii tale. Caci astfel te ridici deasupra argumentelor care te condamna la moarte. Exista un Adevar care nu este enuntabil. Cand lasi armele jos si refuzi sa lupti, ai dezarmat dusmanul. Tacerea ca ultima forma de rezistenta, incapatanarea ca forma de protest. 

Pai cum, un om care nu vorbeste, nu exista? Un pom e adevarat, nu vorbeste, dar asta nu inseamna ca nu exista, ba din contra, are inteligenta lui codificata bine in fotosinteza dintre lumina si pamant. Astazi, oamenii simplii si nevinovati sunt condamnati la ani grei de puscarie. Oamenii vinovati care isi permit un avocat ies fara nici o pedeapsa. Cine mai crede in dreptate cand totul e intors pe dos? Si totusi, ma simt dator sa vorbesc in numele acelei categorii, sa fiu avocatul apararii.

O data cu omul se naste si limbajul. Deci el este crator de realitate. Intreaga lume se rezuma la un amplu discurs. Este real ceea ce se poate spune mai limpede si usor. De parca ceea ce nu se poate spune, nu exista. Adica ceea ce se poate spune se poate spune prea bine. Dar Omul este mai mult decat limbaj. Atatea sentimente si trairi inefabile sa fie aruncate la cosu de gunoi? Pe ce motiv? Ca nu pot fi rationalizate, prinse in enunt? 

Cand omul simplu iti spune, lasa ba ca stiu eu mai bine, nu e o prejudecata asa cum se zice. Specialistii in comunicare numesc asta cutume bazate pe adevarul simtului comun. Cand taranul iti spune asta, el se refera intr-o fractiune de secunda la un intreg univers, la o experienta de viata integratoare, la propriile valori si trairi, la frici colective codificate in Simboluri. Nu ai tu cum sa stii de pe pozitia de specialist prin ce a trecut el si strabunii lui. Si nici el nu iti poate explica cu cele sapte clase ce a trait intr-o viata de om. Poate ca la prima vedere e o incapatanarea, dar macar omul simplu are demnitatea sa refuze un dialog al surzilor.

Ce inseamna violenta simbolica? Nu inseamna doar sa folosesti cuvinte vulgare sau sa intimidezi verbal. Ci inseamna sa exerciti o presiune intelectuala asupra omului naiv. Inseamna sa ii pui in fata doar acele argumente de care el nu poate dispune. Prin faptul ca tu esti mai destept, nu iti da dreptul sa folosesti aceasta inteligenta speculativa doar ca sa atingi un obiectiv, caci asta se numeste manipulare. Si nu exisa obiectiv nobil atins prin mijloace manipulative. Pentru ca binele pe care crezi ca il faci poate avea un rezultat dezastruos. (David Mihailov, repost, 2010)

De dragul diversității

Vreau sa va Imaginați o Lume perfecta. O Lume utopica. Și apoi sa va puneti întrebarea, ce fel de Lume este aceea in care nu exista nici un rebel? 

Mărturisesc ca am furat de câteva ori in viața mea. Când eram mic, ne strângeam in gasca, intram in pivnița vecinei sa furam mere din lăzi. Aveam si noi mere, dar știți cum e gustul Pomului Interzis, mai dulce ca orice. 

A doua oară când am furat a fost o minge, cu bunul meu prieten Kitty. După un campionat între școlile gimnaziale, mingea se oprise in boscheți. Am stat acolo ca Cloșca pe cuib, am urmatit-o pana au plecat toți. Am murit însă de rusine ca ne-a aflat directoarea. Dar nu mi-a zis nimic, doar s-a uitat la mine din cap pana in picioare ca și cum m-ar fi desființat: eram mai gol ca primul Om! 

Și am mai furat o data la maturitate. Nu am sa va spun ce si de ce ca sunt sigur ca nu o sa ma intelegeti și o sa fiu tratat ca Hoții de cai. Dar senzatia aia de libertate, de fericire ca am putut sa încalc normele, plăcerea de a fugi pe străzile din Florența alături de partenerii mei păcătoși, sora-mea și iubitul ei de atunci…

Nu întâmplator avem eroi ca Robin Hood. Care era de fapt (și de drept) un delicvent. Un om certat cu legea. Un vagabond, un Tâlhar la drumul mare. Un leneș. Un aventurier. Un terchea-berchea! Un romantic care corupe inima fetelor. Un pirat pe o corabie eșuată.  Pentru ca eroul reprezinta eterna lupta între Civilizație și Barbarism. 

Numai in aceasta încordare între Civilizație reprezentata de legi, norme, ziduri, valori, opusa barbarismului, reprezentat de valorile primare, intuiție, anarhie, liber arbitru, impuls, este cu putința noul. Este o formula hegeliana prin care am evoluat, de la teza la antiteza, prin sinteza. Iar eroul este omul care împinge lucrurile dincolo de limita lor acceptata de majoritatea. 

Încă o data, vreau sa va Imaginați acea Lume perfecta, utopica și sa îmi spuneti voi dacă intr-un sistem perfect, închis, desăvârșit, se poate schimba ceva? Nu, intr-o societate închisă, dictatorială, lipsește aceasta antiteza. Lipsește aceasta încordare și transformare. Au fost civilizații închise precum cea Chineza in care 1000 de ani nu s-a schimbat nimic esențial. (Decât tehnica decorativa a ceștilor de portelan de la albastru la rozul petalelor de bujori din Dinastia Ming).

Oameni buni, pana și infractorii au farmecul, rolul lor in societate. Am avut revelația  asta in cei aproape doi ani de studii in Criminologie și Psihologia delicventului.  Ca el, infractorul, ne arată unde am greșit in politicile noastre de preventie și reabilitare. Un drogat îți arată unde am eșuat ca societate. Un om al străzii cum am eșuat in empatie și politici sociale. 

Orice delicvent, fie el și criminal, dacă nu e un caz patologic, clinic, psihopat, ne pune in fata efectului pe care îl are orice reacție sau non-reacție a noastră. Dar noi ne oprim le efecte și le condamnam, pe buna dreptate, fiind neplăcute. Căci efectul e durerea, e furia, e neputința pe care o simțim colectiv sau individual. Efectul e frica! 

Inteleg ideea de social control, presiune de grup, socializare și conformism. Dar dacă toți am fi la fel, docili, integrați, acum pământul era un mare lagăr cu străzi perfecte, fără gropi, dar fără  culoare, îmbrăcați și frezați după moda lui Kim Jong Un! 

Nu suntem făcuți pentru fericirea băgată pe gat! Ne căutam esența! Nimeni nu se oprește din cautare, nici bogatul, nici săracul. 

Atat conformistul, care tine de conservare cât și rebelul care tine de curiozitate sunt ipostaze identice prin care lumea a evoluat. Fără nesupunere nu ai curaj sa te aventurezi in pădurea întunecată după ciute. Fără sa te conformezi la grup nu treci iarna, mori de frig.

Însă problema adevarata trebuie sa o căutam la cauze…și aici rolul politicului vine sa învrăjbească ca sa nu vedem adevăratele cauze. Ne arată doar efectele, fără sa își asume ca ei sunt aceia care au generat cauzele, sau noi ca societate, prin pasivitate și indiferenta. Când esti atent la motivații, vei intui apoi și scopul lor. 

Ce fel de societate vrem când obligam 80%, 90%, ba chiar 100% ca in Gibraltar sa se conformeze la normele noastre sociale? Pentru Dumnezeu, chiar de ar fi cel mai bun lucru din lume, nu va șoptește un drăcușor la ureche, măcar de curiozitate, din romantism, sa fii altfel? Nu poți sa empatizezi chiar și pentru o clipa cu rebelul din tine? 

Oare nu asta ne învață și mitul Genezei, ca aceasta lume perfecta, Edenul, Paradisul, a fost corupt de primul rebel care s-a îndoit: Oare așa a zis Dumnezeu? Oare așa au zis Autoritățile? Oare e bine sa nu ieșim din casa? Oare știința nu e infailibila? Și atunci a început schimbarea in lume. O schimbare care este dihotomica, bi- polară. 

Trăim din acest punct de vedere intr-o Lume perfecta, tocmai prin imperfecțiunea ei. Tocmai prin faptul ca posibilitățile noastre rămân deschise. Ca suntem ființe cu liber arbitru intr-un sistem determinat. Și ca oricând sistemul nostru se poate schimba, îl putem negocia, sau îl putem corupe. 

Mitul eternei întoarceri, forța ce vrea sa pună ordine in Univers înainte de marea explozie, cand totul era ca la început, perfect, uniform, desăvârșit. Doar ca între teza și antiteza, se afla un momentum: nimicul! Și doar in acest haos desăvârșit lumea noastră materială își poate atinge potențialul. 

Salvator Mundi

El Greco Salvator Mundi

Hinduismul, budismul cat si catolicismul traiesc in incordarea bipolara trup-suflet. Unii ajung la Brahman prin yoga, meditatie, altii prin penitente si fapte bune. Pentru brahmani, trupul este o piedica in cunoasterea Sinelui absolut denumit si Atman. Asa au ajuns multi oameni sa uite total de trupul lor si sa numeasca asta iluminare. Unii sa se biciuiasca, altii prin anestezie totala. Pe de alta parte, in cealalta extrema se afla stiinta. Poate si ca o contra-reactie la spiritualismul religios. Stiinta moderna sustine ca doar corpul si mintea exista, adica doar materia. 

De ce existam? Iata o intrebare cu adevarat metafizica, pe care ar  fi trebuit sa o fi ridicat inca de la inceput. Intrebare care are diferite abordari in functie de viziunea noastra asupra Lumii. La crestini intrebarea se transforma in De ce am venit pe lume?, la budismul zen  Care este realitatea ultima? Atat materialistii cat si crestinii incearca sa raspunda la aceasta intrebare printr-o alta intrebare: Are istoria un scop?  Raspusnul dialectic al lui Hegel, preluat apoi in materialismul lui Marx, pare sa dea un sens Istoriei, este afrimativ, DA, are! Cu alte cuvinte, existenta are o logica si un sens. 

Crestinii au preluat din cultura iudaica, prima religie care pune Istoria ca motor al existentei noastre, aceasta idee dar cu accentul pus pe Sfarsitul Istoriei.  Daca evreii acordau o importanta mai mare Inceputului Istoriei in Geneza cu spita neamului, regii, imparatii, profetii, care sunt agenti ai Istoriei Mari, crestinii dau o importanta mai mare Sfarsitului Istoriei prin Apocalipsa. Dar sa vedem care este viziunea stiintifica asupra Istoriei si apoi cea a simtului comun. Pai Darwin spune tot. De la simplu la complex. Deci exista o Istorie. De la roata la avion si nave spatiale. Nu putem vorbi de Istorie fara un sens si un scop. 

Dar are Istoria un sens? De aceasta intrebare depinde raspusnul la prima problema, De ce existam? Am sa plec de la premisa ca existenta are un sens, dar ca sensul nu este unul Istoric. 

Asadar, nu mai legam existenta de sensul ei istoric. Existam dar fara acest De ce. Existentialistii au intuit bine problema, dar fara acest de ce au ajuns la disperare si la non-sens, nihilism. Faptul ca existenta nu isi pune problema sensului, ma face sa cred ca ea Este si doar Este. Numai omul isi pune problema sensului. Si atunci creaza o poveste. O istorie, o religie dogmatica. Tocmai de aceea toate aceste intrebari, chiar si cele de tip stiintific, isi au baza in fondul metafizic al cunoasterii. Suntem si atat. Asadar, sintagma carteziana a ergo cugitoului este una de tip stiintific. Caci numai ceea ce poate fi gandit poate avea un sens. 

Sa revenim la problema religioasa. De ce jonglez intre stiinta si religie, sensul istoriei si existenta? Pentru ca pe undeva pe aici intuiesc problema. Ne ratacim undeva pe drum. Si am sa iau ca explicatie simbolica pe Iisus. Din punct de vedere teologic el pare sa vina sa implineasca Istoria, adica profetii. Dar cum are loc aceasta sinteza dintre Istorie si Anistorie? Prin dialectica trup-suflet ca la celelalte religii? Nu. Si tocmai asta e interesant. Corpul capata spiritualitate. Materia este insufletita. Cand spune, luati mancati, acesta este trupul meu! Materia devine una animista, pentru ca trupul este sacru.

Sensul existentei nu este unul Istoric. Daca nu este unul Istoric, atunci nici o intrebare nu isi are rostul. Suntem pentru ca doar asa, in prezentul continuu al fiecarui om, lumea Exista! Suntem pentru a da realitate. Si orice realitatea este buna! Orice Lume este perfecta si orice Lume este buna in comparatie cu Nimicul. Sensul nostru e de a fi aici o Lume. O lume incepe sa fie de la primul atom. O sa numim aceasta constiinta Monada, termen consacrat de Leibniz. Monada este singura substanta adevarata ca entitate spirituala. In jurul acestei Monade se organizeaza electronii, atomii, universul. In jurul acestei inteligente apare materia, Universul asa cum il vedem cu miliardele de stele si galaxii. 

Eu sunt din Lumina, spune Iisus. Voi sunteti Lumina Lumii. Nu, nu este vorba de Istorie aici, nici de lupta dintre bine si rau. Este vorba despre a fi si a nu fi. In Lumina obiectele sunt. In intuneric ele nu mai sunt decat niste concepte ale constiintei. Platon avea dreptate, sunt doar idei ale unei realiati posibile. Tot ceea ce ne imaginam este posibil, caci materia se creeaza si recreeaza dupa propria noastra idee. Iata dar de ce intrebarea nu isi are sensul, pentru ca ajungem tot la noi. Fenomenologic! 

Totul este posibil! In aceasta privinta nu putem compara o Istorie cu alta. O existenta cu alta. Pentru ca ea este deplina numai in Lumina. Nimic nu este mai real sau mai adevarat. Istoria este o scoatere din ascundere a lucrurilor, heideggerian vorbind. In aceasta munca de santier, sensul Omului este acela de a pune ordine in Univers. Cum se poate asta? Prin constiinta lui. Materia nu exista in afara constiintei. Experimentul lui Erwin Schrodinger este evident. Atomii se organizeaza in functie de subiect/observator. 

Raul este simbolizat de fortele Intunericului. Binele este simbolizat de puterea Luminii. Iar acesti termeni nu au nimic din moralitatea noastra religioasa. Nu, trebuie sa ii gandim dincolo de bine si de rau. Intunericul nu este decat un simbol al non-existentei. Lumina este un simbol al existentei. Suntem Lumina! Avem in noi cunoasterea, dar a cunoaste nu inseamna a gandi, cum spune Descartes. De cand ne nastem avem in noi arhetipul acestui Univers. Fara aceasta intuitie a priori nu ar exista nici ideea de masa, ideea de scaun, ideea de timp sau spatiu (care sunt facultati ale subiectului). 

Raspunsul de ce existam nu poate crea o Lume. Ci doar fiinta, ca prezent, ca Lumina, poate da realitate materiei. Din acest punct de vedere, Iisus este Omul Complet, caci el vine sa uneasca trupul cu sufletul, materia cu Lumina, suferinta cu iluminarea. Cand spune ca Imparatia mea nu este de aici, sau dati Cezarului ce este al Cezarului, el reduce Istoria la micile certuri de salon. La nivelul miliardelor de Galaxii, Istoria pare un joc intelectual nesemnificativ. Constiinta omului face ca Soarele sa rasara si sa apuna pe cer. 

Putem spune o data cu bosimanii din Africa, suntem fiii Luminii! Tot ce exista, exista datorita Omului. Simbolic Lumina reprezina existenta, iar Intunericul, nonexistenta...ca Dumnezeu este Lumina si nici un Intuneric nu este in El. Umblati ca fii ai Luminii. Pentru ca roada luminii e in orice bunatate, dreptate si adevar. Cata vreme aveti Lumina printre voi, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii. 1 Ioan 1-5; Efeseni 5:8; Ioan 12:36.  Asadar, suntem pentru a ca fara aceasta Lumina din noi, Universul material nu poate exista. 

 

Vechiul si Noul Puritanism

Am adaugat acest articol in anul Domnului 2021, luna lui Brumar, la cele mai jos amintite, iată cateva idei despre noul puritanism de tip stiintific, laic, social, care isi are originea in cele mai vechi ritualuri religioase. 

In mitologia ebraica, exista un cod foarte strict cu privire la ce e curat si necurat. Pe langa animalele curate si necurate, existau oameni curati si necurati. De exemplu, femeile la ciclu. Erau considerate necurate. Sau leprosii. Sau daca te atingeai de un animal mort trebuia sa strigi "necurat", ca lumea sa se fereasca de tine. Ba inca erau Orase-Cetati curate si necurate. Unde erau izolati oamenii necurati. Exista si un ritual de spalare a mainilor. 

Ceea ce se intampla astazi este un fel de a transmite mai departe aceste coduri si comportamente. Esti curat daca nu ai intrat in contact cu un posibil contaminat. Esti curat daca ai un pasaport verde care sa dovedeasca asta. In termeni clinici vorbind, am devenit o societate obsesiv-compulsiva. La tot pasul ti se spune cum sa te speli pe maini. Esti curat daca platesti ritualul de curatire la Templu, care este un proces complicat si numai initiatii il pot oferi.

Sigur, daca totul se rezuma la sanatatea omului, la igiena, atunci nu ar fi o problema. Doar ca extrapolam puritanismul nostru in orice domeniu. Am fost toti sedusi de puritanismul luptei anti-coruptie. Daca am fi luat legea in mana, ar fi trebuit sa inchidem toata tara. Cine nu a încălcat legea macar o data in viața lui și nu a fost sancționat? Nimeni nu scapa de litera legii. Toti suntem condamnabili! Ochi pentru ochi si dintre pentru dinte nu duce decat la o societate de orbi!

Adaugam acest puritanism ideii de revolutie verde. Orice revolutie a plecat de la o idee pura. Socialismul marxist voia sa purifice clasele sociale. Nazismul era un puritanism de tip rasist. Fascismul un puritanism de tip national. Acum vrem sa purificam aerul. Iata ca noul puritanism de tip ne declara pe toti, necurati! Prin faptul ca existi, contaminezi natura. Esti vinovat de faptul ca produci carbon când respiri. Si aici recunoastem simbolic ceea ce religia numeste ca fiind pacatul originar. 

Emil Durkheim foloseste un termen interesant pe care nu stiu sa cum sa il traduc. Normlessness. Contrar teoriei din Tratat despre Sinucidere(1897) si Diviziunea muncii in societate, cred ca o societate normala are nevoie de o doza importanta de normlessness. Pentru ca asa functioneaza Natura. Cine nu impinge normele la limita dintre curizoitate si conservare nu poate evolua. O societate inchisa este o societate unde normele nu pot fi discutate si nici evaluate (vezi societatile rurale). Din punctul asta de vedere, cele mai putin corupte societati sunt si cele mai inchise. Vezi cazul Chinei si Coreei de Nord. 

Se formeaza o rezistenta la cultura de baza si o presiune tacuta care erodeaza pe termen lung propriile norme. Sigur, termenul are o nota antisociala in viziunea autorului. Eu vad in asta un lucru bun. Delicventa fiind o forma de control al Sistemului. Cand delicventa creste e un indicator bun ca politica sociala nu functioneaza. Mai apoi Robert Merton va prelua termenul de anomie de la Durkheim pentru a explica delicventa in societate prin cele 5 modele: Coformitate, Inovatie, Ritual, Izolare, Rebeliune.

Puritanismul si-a gasit locul ideal in stiinta sub diferite forme. Prin metode sociale, politice si tehnice, vrem sa purificam natura, adica sa eradicam: pandemiile, bolile, moartea, clima, viata, credintele, absolut totul. Nu este un lucru rau per se. Dar prin ce metode? Caci scopul nu scuza mijloace. Optimismul acesta naiv vine dintr-o intelegere tot mai redusa ca natura este doar materie. Iar din aceasta confrunare dintre materie si stiinta, rezulta Istoria (vezi meterialismul dialectic de tip marxist). 

Greseala pe care a facut-o MARX, a fost sa mearga pe urmele dialecticii lui HEGEL, si sa vada istoria destul de liniar si simplist,  ca devenire, de la simplu la complex. Nu, ISTORIA nu are nici inceput nici sfarsit. Ea este doar un proces relativ, subiectiv. Tocmai de aceea nu putem impune o viziune pura asupra ISTORIEI. Nu exista decat evenimente pe care noi le dam importanta. Iar importanta lor este data de poveste, de firul narativ. Ne construim propria realitate prin discurs. Si acest discrus este influentat de puritanismul de tip religios. Asta e tot!

Vezi in continuarea acestor idei articolul   "Corpul ca forma de Religiozitate." https://artcomview.blogspot.com/2015/11/corpul-ca-forma-de-religiozitate.html

A manca sau a nu manca, a consuma anumite alimente sau a consuma altele, dincolo de aceasta dilema, actul in sine capata tot mai mult ceea ce a fost la origini, una act moral. As spune sacru, dar cum sacralitatea a fost prealuata astazi tot mai mult de partea ei rationala si stiintifica, prefer sa lucrez cu termenul de moral sau etic. Se pune problema moralitatii atunci cand se sacrifica anumite fiinte pentru a fi mancate? Puteti citi aici mai multe despre Corpul ca forma de religiozitate.

Durkheim, Emile. The Division of Labour in Society. Trans. W. D. Halls, New York: Free Press, 1997,