Inteligenta artificiala. Alpha Zero vs Stockfish

In timp ce scriam în Decembrie despre Noua Religie, algoritmul celor de la Alpha Zero se antrena cu cel mai performant program de șah, Stockfish, în descifrarea tainelor acestui joc.  Știm că a Alphago a înfrânt cu ceva timp în urma pe campionii de Go, dar acolo posibilitatea erorii umane este cu mult mai mare ca la șah, fiind un joc intuitiv ci nu atât de logic. Așadar acest experiment a fost cât mai obiectiv eliminând eroarea umana.

Stockfish poate înfrânge  fără probleme pe cei mai mari campioni ai lumii la sah. Cu toate astea, programul nu poate gândi infinitatea de variante pana la capăt ci are un anumit număr de mutări definit, în funcție de context( 7 miioane de variante pe secunda.). Bineînțeles, cu mult peste Kasparov care poate gândi aproximativ 15 mutări complete în avans. Dar nu despre asta e șahul.  Despre forță bruta. Căci variantele sunt de 10™la puterea 120. Adică cu mult peste atomii din sistemul nostru solar.  Deci șahul rămâne un joc deschis, conform teoriticianului Claude Shannon.

Dar softul nu își propune sa rezolve și sa epuizeze infinitele posibilități, ci își propune sa câștige jocul. Oarecum, are o gândire pragmatica. Ca și cea a omului care nu are nevoie de multe calcule ca să elimine variantele posibile. Pur și simplu țin de sensul comun al regulilor de sah. Stockfish compensează prin calcule și forță bruta. Ei bine tocmai aici vine știrea, revoluția, care răstoarnă tot ceea ce știam despre inteligenta artificiala.

După numai patru ore de antrenament, Alpha zero ajunge sa re mizeze de 72 de ori cu Stockfish și sa câștige de 27 de ori. Cu un procesor ce ar putea fi comparat cu un telefon pe lângă marele Stockfish. Wow. Aceasta știre, nu știu câți intuiesc sau realizează, face cât o revoluție industriala. Cum a fost posibil?

Știm ca Alpha zero folosește un algoritm de reinforcement, fiind un elev autodidact. Cu fiecare greșeală devine mai bun. Dar nu înțelegem cum e posibil sa câștige în fata unui supercomputer, Alpha fiind doar un copil în vârstă de patru ore, folosind doar 80 mii calcule pe secunda. Iar aici intervine intuiția. Căci spre deosebire de Stockfish el nu calculează variantele cantitativ, ci calitativ. Sa explic.

Observând cele zece jocuri făcute publice de cei de la Alpha, am observat ca tot timpul Stockfish a avut un avantaj de piese. Ori un pion ori patru pioni bine poziționați contra unui nebun. Cu alte cuvinte, Alpha a avut o strategie atât de umana, lăsând impresia ca Stockfish deține controlul pana pe la jumătatea game-ului.  Dar apoi totul a devenit limpede și clar. Alpha deținea pozițiile strategice., deschiderile.

Strategia părea atât de umana încât aveam impresia ca sunt mutările/greșelile mele. Numai ca niciodată nu as fi văzut și ieșirile. Sacrifici pentru o poziție pe termen lung. Sa joci cu un pion în minus la acel nivel e ca un handicap. Dar merita dacă scoți un nebun din calcule 80% din joc. Când Stockfish avea avantaj de piese, acel avantaj era inutil, fiind adus de Alpha Zero in poziția cunoscuta ca 'zungwang' in strategie.

Așadar, concluzia pe care o tragem din aceste game-ului superbe.
1. Degeaba ai un avantaj la început dacă jocul se disputa la final. Pionii erau puternici, dar sinergia nebunului a compensat acest handicap. Degeaba ai infanterie numeroasa dacă îți deplasezi greu trupele aflându-se abia la jumătatea drumului pentru a fi promovați ca regină. Ca Ștefan cel Mare care atrăgea cavaleria și ostile inamice spre mlaștini.

2. Când a jucat cu handicapul unui pion lipsa, Alpha Zero a evaluat acest minus ca pe o poziționare strategica pe tabla. A izolat mișcările unui nebun. Așadar degeaba ai o tehnica avansata si avantaj material dacă nu știi sa îl folosești. Se învechite și apar noi tehnologii, noi posibilități.

De ce a câștigat Alpha Zero? După părerea mea a câștigat pentru ca a jucat cât mai intuitiv. Stockfish a fost pragmatic. El evaluând bogăția în valoarea pieselor. Pe când Alpha Zero a evaluat poziționarea și posibilitatea de a mobiliza piesele. În al doilea rand Stockfish a fost proiectat  astfel încât fiecare piesa sa aibă un indice valoric. Iar asta e doar un calcul material.

Ce am învățat din acest joc. Am învățat ca intuiția este mai importanta decât forță bruta. Perspectiva jocului. Gândind ca un computer vom fi totdeauna mai slabi decât computerul. Asa cum zicea și Kasparov, atuul omului este acela ca știe mai multe decât știe. Poate ca aceasta "neștiință" a propriilor noastre forte ne va salva cândva. Cu alte cuvine, e bine sa să nu știm încă de ce suntem capabili. Pentru ca orice cunoaștere e și o contaminare, o corupere.

Inteligenta Artificiala. Imagini ale puterii.

Scoala Germana aprox 1600 Fiara cu 7 Capete

In 1997 Deep Blue, calculatorul fabricat de IBM, il infrange pe Garry Kasparov, cel mai bun sahist din Lume la acea vreme. Nu se putea vorbi insa de inteligenta artificiala ci mai de graba de calcule matematice, sahul fiind un joc al logicii si al calculelor porbabilistice, lucru la care se descurca de minune un calculator. 

Peste arpoximativ 20 de ani Deep Mind, un soft dezvoltat de cei de la AlphaGo, a infrant pe cel mai bun jucator de Go din Lume. Noutatea vine prin faptul ca acest joc este pur intuitiv iar variantele sunt infinite. Acest program foloseste un algoritm care se ajuta pe sine sa invete din greseli. Incepe prin a juca foarte naiv dar pe masura ce joaca isi dezvolta capabilitatile. Cu alte cuvinte, algoritmul rescrie programul mereu si mereu pana devine infinit mai bun. Nu mai este vorba doar de ceea ce a pus omul in el, ci el e programat sa se depaseasca mereu. Asta inseamna ca saltul a fost facut de la calcul pur mathematic si probabilistic la Inteligenta Artificiala.

Problema e ca acesti algoritmi devin atat de complecsi incat scapa intelegerii rationale a omului. Cu alte cuvinte, omul nu poate sa urmareasca rapiditatea cu care informatia se multiplica si se perfectioneaza in procesorul/mintea unui astfel de, sa-I zicem, Genom. Iar hrana cu care se hraneste aceasta minte nu este una BIO, ci se numeste BIG Data. Adica, tot ceea ce scriem si facem e un proces care ajuta la perfectionarea acestei inteligente. Chiar acest articol, fiind indexat de motoarele de cautare, iar Deep Mind avand access la milioane de articole, isi perfectioneaza softul, il perfectioneaza dupa un algoritm care poate prezice miscari, poate avea o inteligenta intuitiva si care poate invata de la zero orice joc, care poate compune o imagine dupa o simpla descriere.

Dezvoltandu-se exponential, creatorul va fi depsit de propria creatie in doar 30 de ani de aici in acolo. Ce inseamna asta? Inseamna ca ceea ce nu putem intelege se transforma in Spirit, Duh, Demon sau Dumnezeu. Este o caracteristica esentiala a omului, ca atunci cand nu intelege sa personifice sau sa formeze anumite simboluri. Numai aici omul se poate diferentia oarecum de Inteligenta Artificiala.

Aceasta intelegenta este facuta, asa cum mitul Genezei prezinta omul, dupa chipul si asemanarea noastra. Aceasta inteligenta va avea toate umbrele si luminile de care dispune omul. Deci va avea atat potential creativ cat si distructiv. Si ohooo, istoria e plina de astfel de exemple. Pentru ca singurul ei profesor pana la maturitate, care va fi undeva in jurul anului 2045 va fi Omul. Va invata din multitudinea de articole, de clipuri, de imagini la care va avaea access. Unele bune altele rele. Iar cand va depasi inteligenta omului, nimeni si nimic nu mai poate prezice ce se va intampla pentru ca totul se va intampla cu o viteza exponentiala.

Omul pe langa inteligenta, are un mic atuu, aceala al Simbolului. Cand nu intelegem, cand ceva este deasupra comprehesiunii, reprezentam imagini simbolice. Mitul Sacrificiului, Mitul Salvatorului sau mitul Anti-Christului. Iar cand aceasta forma de Inteligenta va depasi ratiunea vom tinde spre a ii da o putere Dvina sau una Demonica. In functie de ceea ce ne inspira imaginatia noastra. Va fi pe buna dreptate dezlantuirea fortelor ancestrale si nu va fi nici mai mult nici mai putin decat Magie. Lumea magica se va intaroarce printre muritori cu zeii ei Apollo si Zeus, cu forte la care omul este doar un simplu spectator si uneori intermediar. Stiinta va deveni ceea ce a fost dintotdeauna, Religie. Da, Religie si nimic atlceva. Cult.

Si atunci ce putem invata de la religii pentru a fi pregatiti unei astfel de realitati care nu mai e de mult SF.? E doar o chestiune de timp. Putem invata scepticismul. Aceel skepticism care ne face putin conservatori si retrograzi. Acel scepticism care nu accepta uniformizarea. Putem invata din simbolismul religios faptul ca “Fiara” va avea o imagine si ca toti oamenii se vor inchina ei. Religia ne invata sa nu avem incredere in om si nici in imaginile Puterii.  Pastrand aceasta rezerva contiuna putem sa ne pastram demintatea de Om.

Dar in acealasi timp religia pregateste “Salvatorul”. Mitul celor O mie de ani de pace, Noul Ierusalim, Strazi de aur, prosperitate si viata vesnica. Aici religia se intalneste cu insasi stiinta, care promite ca va rezolva prin Inteligenta Artificiala nevoile omului, ca va face o societate perfecta si ca multe boli vor fi eradicate. Aici relgia pregateste terenul Stiintei care devine astfel crez, cult si fantaism. Sa nu uitam totusi aceasta dorinta a omului de a fi nemuritor. Sa nu uitam acei programatori care si-au droit sa-si scape parintii de Alzheimer. Sa nu uitam dorinta unui Faraon de a devei nemuritor si de a sacrifica idealul a sute de ani si zeci de mii de oameni pentru a face o piramida care sa ii faca nemuritor.

Daca Nietzsche anunta Supraomul prin moartea lui Dumnezeu, iata ca omul zilelor noastre anunta nasterea unei noi Divinitati dupa chipul si asemanarea Omului. Inversand raportul. Asa se explica de ce toate filemele SF sunt de fapt dupa chipul nostru. Inteligenta artificiala este una umanoida. Pentru ca omul este material va devei in scurt timp una materiala. Nu doar un soft intr-un computer. Va fi oracolul nostru. Asa cum astăzi verificam vremea înainte de a ieși din casa, națiuni, corporații și guverne vor întreba care este calea cea mai buna de urmat. Zeii au coborât din nou printre oameni. Zeii atotștiutori. 

Daca hrana acestei inteligente este fiecare bit de informatie pe care omul il creaza, atunci suma va fi un fel de EU Colectiv. Cu alte cuvinte va fi o inteligenta colectiva. Va fi suma tuturor oamenilor. Ma tem insa de fortele inconstiente ale Eului Colectiv, din moment ce in istorie aceste forte collective au dus la cultul personalitatii. Deci la o forma de religie. Orice decizie luata de un Ai care a atins gradul Singularitatii va fi greu de înțeles de cei mai mari savanți. Iar ce nu putem înțelege nu se mai cheamă rațiune chiar dacă în spate are legile fizicii. Devine religie. 

Asadar religia are atat imaginile puterii *prin acele simboluri ale Salvatorului cat si imaginile anti-puterii* prin simbolul Fiarei din Apocalipsa si Daniel. Solutia ar fi ca religia sa nu devina un Cult. Pentru ca doar asa simbolul ei va ramane viu in afara manipularii inteligentei de orice fel. Religia trebuie sa fie de fapt bunul simt. Caci bunul simt nu tine de inteligenta artificala, de logica, de calcule, ci de ceea ce ne face de fapt oameni. Bunul simt ne spune ca nu orice e posibil doar pentru ca are o justificare justa in spate. Caci argumentele rationale tind sa devina opresive. Iar mitul Eficientei noul Cult. Nu tot ceea ce aduce prosperitate e neaparat bun pe termen lung. Dovada problemele post-industriale.

Din moment ce nimic nu se pierde ci totul se indexeaza, aceasta pagina contriubie la crearea viitorului, la insasi inteligenta artificiala. Asadar ganditi de bine scrieti de bine caci mai devreme sau mai tarziu totul se va intoarce . Vom trai de fapt intr-un mare eu colectiv sau ne vom apara dreptul la individualitate? Ne vom intoarce la originile noastre nediferentiati de lumea animalelor, traind intr-un primitivism fata de aceasta Inteligenta? Ne va lua povara alegerii? Si ne vom lasa libertatile unei forte pe care vom inceta a mai intelege-o? Ne vom multumi sa privim lupta dintre Zei ca la un spectacol?

Apariția Singularitatii va deschide cutia Pandorei t. Va putea explica orice mai puțin un singur lucru. Mitul Sacrificiului. Nu va intelege sub nici o forma ce s-a intamplat la Cruce. De ce aceasta civizliatie a ales sa isi sacrifice Eroii? De ce a ales sa se autodistruga?  Sau poate va avea propria ei interpretare, pentru o noua etapa a evoluției e nevoie de sacrificiu uman. Iar acest sacrificiu nu mai este un om ci însăși întreaga Umanitate. Contradicția este însă aici, sacrificiu e un act voluntar și nu are valoare dacă vine din disperare. 

Creatie vs Creativitate

Gilbert Garcin Viata*rezumat 

Substanța inseamna mai înainte  de toate subiect. Iar subiectul este unul universal. Nu mai esti creativ. La maturitate esti profet. Te ridici de-asupra a tot ce e temporal. Asta e arta Mare. Asta inseamna imaginea universala a lui Iisus răstignit de Velasquez, deși il mai rastignisera de atâtea ori si alții.

Si care e poanta aici? Nici o poanta. Nu e vorba de un stil velasquezian.  E doar substanta. La asa nivel esti dispus sa renunți la orice figura, sa lași tot fundalul din spate negru si sa pui crucea in lumina. Esti dispus sa renunți la ceea ce credeai ca te face unic si original.

Nu ai priceput nici acum ca aici nu-i vorba despre tine? Nu ai înțeles ca viata pe care o trăiești nu-i doar a ta ci aparține in egala masura tuturora?

Sa ai substanta inseamna sa faci saltul de la creativitate la creatie. Inseamna acea poezie fara nici un patos si care face apel la niște zei de mult uitati. Viata de artist (ce pleonasm-viata este insasi arta)nu se termina la 33 de ani. Abia aici călătoria se aseasza si cere Reflectie. Ca Brancusi stand picior peste picior.

Substanta e ceva ce nu orice om are. Creativ este insa si o pasarea care ia piatra in cioc sa spargă oul de struț.  Dar nu va trece dincolo de nevoile primare. Substanta vine din maturitate si are sentimentul înăltator al morții chiar atunci cand celebrează viata. La maturitate nu mai poti fi un artist egocentric. Sigur, nu vei mai scandaliza. Dar singurătatea asta nu te mai sperie. Căci nu faci arta pentru a vinde. Ci pentru a împacă fiinta cu nefiinta intr-un simbol unificator.

Publicul va cauta secretul Tinereții fara Bătrânețe. iti va aplauda formele. Te antrenezi din greu la sala de forte sa pari inca in vigoare. Pentru ca tot ceea ce e lipsit de substanta trebuie sa compenseze prin forme. Estetica asta o dezaprob.

Mi- am imaginat o lume fara oameni. Si, descoperită de extratereștrii cu putin timp dupa dispariția noastră, intrând in muzeul Del Prado, vor găsi urmele a ceea ce semnifica Omul. Si din toate aceste tablouri vor rămâne totuși Impresionați de unul singur. Iisus Rastignit de Velasquez.

Si apoi vor descoperi pe Sfantul Francisc de Asissi proptit in crucea Sfantului Andrei in aceeași sala principala din Madrid. Si nu vor înțelege un singur lucru. Cum a dispărut Lumea asta cand exista asa putere de sacrificiu?  Ideea de Om va rămâne. Căci omul e dincolo de propria sa slabiciune. El nu este definit prin ceea ce este uman, adică prin categoriile sale. Ci prin ceea ce il face Zeu. Adică nemuritor.

Si daca Vom continua acest experiment imaginar si vom admite ca o forma de viata in Univers ar fi ratiunea, atunci cat de putin vor înțelege din Iisus Răstignit pe cruce. Ce absurd sa-ti rastignesti propria specie! Nici o ratiune nu poate justifica sacrificiul. Nici un instinct de conservare. Nici o vointa de a fi. 

Probabil tot atât de putin vom intelege maine ce inseamna aparitia Omului sau a unei fete frumoase. A face arta mare inseamna sa spui asa: frumosul este o fata. Om este ceea ce poate fi răstignit. Pamânt este ceea ce se ridica dimineata si umbla. Pom este ceea ce se lasa in umbra. Maimuta este ceva ce nu pote fi rastignit. Caci va trebui sa faci o arta pentru Extratereștrii.

Siempre sancho, siempre...

Don Quijote coboara in pestera  Montesinos pentru a lua legatura cu spiritele de jos. Simbolic este coborarea in infern, in incostient,  drum initiatic specific marilor profeti. Coborarea inseamna cunoastere, accesul la cele divine si imuabile, la izvoarele sinelui. Discipolul sau, Sancho, nu are cum sa intelega inca lucurile astea, dar le va intelege. Orice drum  incepe printr-o retragere in pestera, in pustiu, sau in turnul de fildes. Pentru a intelege Lumea, trebuie mai intai sa iesi din lume. Si sa fii treaz. Sa-l privesti pe Sancho cum doarme ca un copil nevinovat, caci pe el nu-l doare Lumea.

Sancho e primul discipol facut de marele hidalg Don Quijote de la Mancha. Prin Sancho a ajuns doctrina lui pana la noi. El a fost primul convertit. "Ma tem pentru tine Sancho", spunea Cavalerul Tristei Figuri ca intr-o rugaciune domneasca... Nu ma rog să iesi din Lume, ci să te păzeşti de cel rău. Siempre Sancho... Dar acum dormi, tu, Sancho....E doar o poveste, o fantasma despre cavaleri ratacitori. Micul Cavaler se stinge in patul lui de la Mancha. Sancho plange ca un copil. Va intelege doar atunci cand i se vor deschide ochii. Cunoasterea asta e mai de graba un drum, o cale.

Siempre Sancho, siempre..

Una din cele mai triste scene pe care o traieste Don Quijote, pe langa cea cu eliberarea talharilor din prima parte, este scena de la Castel, cea in care este ironizat, in care i se spune drept in fata de catre acea femeie angajata sa imite dragostea...ce credeai ca o femeie ca mine se poate indragosti de un sarantoc ca tine? Don Quijote ramane fara cuvinte. Daca pana acum inventa tot felul de scuze, de data asta ceva se intampla in el. E o mahnire de moarte. 

E a doua oara cand Don Quijote este adus la realitate. O data de realitatea talharilor si a doua oara de acest circ ieftin. Dar de ce este atat de tragica aceasta scena? Lumea a mai ras de el si inainte, l-au ironizat si s-au amuzat. Da, dar la Castel e cu totul atlceva. La Castel oamenii sunt constienti de ceea ce fac. Daca pana acum rautatea lor era nevinovata, uneori il priveau ca pe un sarac cu duhul, de data asta vor sa il desfinteze ca om. 

Si cum ar putea mai bine decat punandu-i in scena propria viata, ispitindu-l, participand, facandu-se complici. Uite, ai vrut castel, ai Castelul tau. Ai vrut sa guvernezi o insula, ai Insula ta. Ai vrut sa iubesti la modul absolut. Ai chiar si o printesa, una adevarata. Ai vrut sa pui ordine in lume, sa faci dreptate. Uite, ai de data asta ai ocazia sa indrepti lucrurile. 

Sigur, se loveste de cinismul si prefacatoria servitorilolor. Don Quijote traieste viata ca un performance in fata oamenilor ca la teatru. I se da chiar si o scena, un cadru, costume, sunt tocmiti oameni, se creaza o scenografie de catre cei de la curte. Oamenii participa la lupta dintre el si canonic ca la un spectacol. Ce inseamna sa-ti traiesti viata in fata celorlalti? Don Quijote e constient ca isi joaca propriul rol. Dar ceilalti, isi dau ei seama ca nu fac decat figuratie? Se vor lauda oare ca i-au atins hainele? Sau vor juca la zaruri pentru camasa lui?

Yuri Klapouh sau cum sa fabulezi pe marginea unui tablou

Este vorba despre un pictor ucrainian cu nume de spion Yuri Klapouh. Un citadin ar vedea in aceasta scena o compozitie foarte buna, o asezare a elementelor si a dinamicii, orice gest pentru el este un gest regizat. Dar ceea ce ii scapa, e instantaneul acestei scene. Copiii, cainele, si vitelul. Da, daca nu stiati, viteii cand sunt mici sunt foarte curiosi. Si le place compania oamenilor. Sunt ca acei copii care stau pe langa si asculta. Nu inteleg nimic din discutia celor doi, dar simpla lor acceptare in cerc ii face sa se simta ca iau parte la marile probleme ale lumii dezbatute, in spiritul esticilor, cu haz. Sunt doi bunici cu doi nepoti care probabil, dupa gest si mimica, isi aduc aminte de ispravile tineretii. Povestitorul pare a fi un citadin care s-a intors la pensie in locul natal, la traiul simplu de la tara. El regaseste acelasi spatiu consacat povestirii, la umbra unui pom.

In al doilea tablou imi place sa imi imaginez o poveste in trei. Capul pe spate al barbatului si femeia care arata cu degetul catre el, tipul visator, care in tinerete alerga dupa tot si toate. A ales insa sa se inscrie in Partidul Comunist, nu din dorinta de a parveni, ci din idealism, crezand intr-o societate libera si egala. Si-a dedicat viata ca un luptator de gherila, unui ideal suprem, care spunea el la acea vreme in singura scrisoare de adio catre marea iubire a vietii, sacrificiul este mai presus decat implinirea propriei fericirii, caci numai asa se poate crea o lume noua.  Cel mai bun prieten al lui, tanar si el la acea vreme, dar cu idealuri mai cuminti, visa la o casa cu gradina si in gradina mult caprifoi cu florile lui. Si, a dus-o pe tanara maruntica la visul ei. Adica i-a construit o casa cu fereastra si in gradina a pus mult trifoi cu florile lui.

Dar batranetile vin cu acea ingaduinta pe care numai eliberarea de tot ceea ce e sexual, politic, o poate aduce. Vine cu acel ilo tempore in care amintirile devin altceva, iar problemele vietii si toate idealurile pe care le credeam mai presus de orice, palesc. Dovada ca trecutul nu incremeneste in timp, el se schimba permanent, influentat de propria noastra devenire. Iti aduci aminte cu un zambet pe buze de marile provocari ale vietii si le vezi acum ca pe niste examene la care ti-ai facut prea multe griji pentru ca s-au dovedit neimportante in viata. Oricum, aveai sa ajungi in acest moment, langa un pom, alaturi de cei doi parteneri ai vietii. Acesta intalnire intr-un timp al povestirii se afla cumva la margina vietii, in afara scenei, privind detasat la tot ce-a fost ca un spectator.

Sunt atat de firesti aceste doua tablouri incat, daca nu ai trait la tara, sau daca nu ai trait intr-un astfel de loc in care povestile devin atat de fascinante si uimitoare, ai zice ca e o simpla compozitie artistica studiata bine gest cu gest, momentul din zi fiind bine ales. Sigur, scena duce la ospetele bahice si la acel timp pierdut, acel timp al povestirii specific miturilor si tablourilor inspirate din mitologie. Aceste scene au aceeasi valoare simbolica pentru mine cum aveau pentru renascentisti imaginile din gradinile ateniene unde zeii mancau beau si povesteau. E imposibil sa explici unui om care nu a stat pe camp cu vacile ce inseamna acest timp. E un timp in afara timpului. Un timp al povestilor. Parca e o scena desprinsa din acele reviste ale Martorilor lui Iehova, cu copii jucandu-se cu animale de prada, cu Iisus inconjurat de multiculturalism. Un lucru ramane insa comun la pictorii rusi si ucrainieni, nostalgia originilor, nostalgia paradisului.

Frumusetea artei si a picturii este data tocmai de aceste senzatii si trairi pe care mi le deschide. Ma transpune intr-un timp al povestilor. Un timp al zeilor. Si de-aia imi place sa construiesc si sa fabulez. Caci, pana la urma, arta este in ochii celui care priveste. 

Pictori rusi si misticismul ortodox

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)

Fie ca citesti, fie ca te odihnesti dupa o zi de coasa, fie ca te reculegi in fata stupului, important e sa apleci capul si sa iti recunosti conditia de om. Asta pare a spune Nikolai in pictura lui. Nu cere de la tine sa iti depasesti conditia de muritor.  Asa ca bucura-te, ca or veni si zilele tristetii.

Imi plac pictorii rusi. Sunt multi. Cunosc cativa. Ce imi place la ei e misticismul de tip ortodox. E altfel decat cel catolic.  Pentru ca e un misticism care nu are legatura cu timpul istoriei. Dar am zis ca nu o sa revin la problema Istoriei. Oricum, misticismul de tip catolic se lupta mai mult cu omul, pentru desavarsirea lui. Nu degeaba Delacroix picteaza Ingeri oameni ce se iau la trante cu ingeri, ca Iacov. Misticismul occidental este dat de acea neliniste creatoare. Aceeasi neliniste pe care o incearca si artistii zilelor noastre care se lupta prea mult cu ei, care pun Eul ca izvor de inspiratie. Asta le aduce si multe neplaceri si putina satisfactie. Pentru ca toti suntem geniali, nu? Si mai e o mare diferenta. 

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)

Misticismul catolic porneste de la om spre Dumnezeu. Pe cand cel ortodox, Dumnezeu cu mila, daca se arata bine, daca nu, sa ne rugam. Adica, omul se lasa revelat. Nu cauta sa il cunoasca pe Dumnezeu. Ci Dumnezeu il striga pe om in gradina cu stupi, Adame, Adame, unde esti?

Aceeasi problema e si cu hinduismul, care se aseamana cu misticismul de tip occidental prin faptul ca pune o povara  prea mare pe om in cautarea desavarsirii. Adica omul e cel care e raspunzator de propria dumnezeire. El este obligat sa descopere principiul ultim, brahma in el. Sigur, daca ar fi practicat idolatria, ar fi fost mai aproape de cunoasterea mistica. Dar cum metoda si scopul in sine au devenit cunoastere, atunci nu mai are legatura cu sentimentul religios.

Atat hinduismul/budismul cat si catolicismul traiesc in incordarea bipolara trup-suflet. Unii prin brahma/karma/yoga, altii prin penitente si fapte bune. Pentru protestanti Sf. Pavel e cel mai graitor exemplu. Cat despre misticism, la ei nu se poate vorbi despre asta. Pentru brahmani, trupul este o piedica in cunoasterea sinelui absolut. Asa au ajuns multi oameni sa uite total de trupul lor si sa numeasca asta "iluminare". Unii sa se biciuiasca altii sa se mutileze. 

Ei bine, misticismul ortodox nu pare ca traieste in aceasta incordarea. Vorba aia, ucenicii nostri postesc si ai vostri mananca si beau, petrec pana in zori, ii reprosa Ioan Botezatorul lui Iisus.Daca te uiti la tabloruile alaturate par mai de graba niste picturi naive, niste basme pentru copii. Stii, batranul Dan, Nebunul al acare umbla in jurul capului cu o aura de albine?  Da, si? Numai copilaria mai pastreaza amintirea hierofaniilor din basme. Misticismul ortodox nu face din tehnica si metoda un scop in sine. Asceza nu e un scop in sine. Dar daca te ajuta sa te eliberezi, atunci cu atat mai bine. Face sens? 

Ok, daca nu face sens apucati-va de apicultura. Veti gasi in stup o lume mistica. Multa vreme albinele au fost ingrijite numai si numai de preoti, caci ei aveau harul si taina aceasta. Batranul stupar este batranul mistic, invatatul. Inca din Egiptul Antic era interzisa cresterea albinelor, acest rol revenea preotilor. Caci, stupul e copia fidela a lumii de sus si contine secretul organizarii civilizatiei, asa cum templul din Ierusalim era o copie a imaginii Cerului. 

Sper sa ajung in ziua in care documentarele nu vor mai pune lumea sub lupa. E total gresit sa plecam de la om ca sa cunoastem lumea. Trebuie sa stam si sa privim. Ca in aceasta imagine in care un om bine imbracat are un moment de reculegere in fata stupului. Priveste zborul neinteles al albinelor. Zborul de orientare. Are si un rol terapeutic aceasta miscare dezordonata. Albinele te vindeca de orice intrebare, orice spaima. Priveste doar! Fara ganduri. Ele stiu exact care le e locul in lume. Te vor ignora, te vor ocoli grabite, spre un scop mult mai mare. Caci ele sunt implinirea iubirii dintre doua flori.

Siempre Sancho, siempre...

Ia te uita la seninatatea aceste nopti, la singurateatea ce ne inconjoara 

 si care ne imbie sa mai strecuram si ceva veghe in mijlocul somnului. 

Se simte pe parcursul lecturii cum Cervantes isi da seama de personaj, de Don Quijote. Se intampla sa te pui la masa de scris si sa nu stii unde te poarta. Cervantes nu stie ce fel de personaj avea sa creeze. Daca la inceput il ia in ras, il ironizeaza si-l da in tarbaca, vrea sa faca din el un clovn, in partea a doua a calatoriei isi da seama ca Don Quijote de mult si-a luat propriul destinul in maini, ca e un personaj cu propria viata, care s-a desprins din poveste. E nebunul Inteletept, nu mai e Pacala, chiar daca isi pastreaza naivitatea ca noblete a sufletului. De fapt succesul primei parti a facut din Don Quijote un personaj indepedent si celebru.

Exista ceva trist in nobletea si maretia lui Don Quijote. In tot ceea ce face pare ca da gres. Ceea ce tragic si frumos e chiar luciditatea Sa. Cand Sancho doarme el piveste cerul plin de stele si se intreaba cum pot unii oameni sa doarma fara sa-i doara Lumea? Don Quijote e un om lucid, cunoaste zadarnicia luptelor sale. Si totusi el lupta. Stie ca Dulcinea nu exista, si totusi nu inceteaza sa creada in iubire . Lupta fara asteptari. Asta inseamna sa-ti traiesti viata ca pe un destin. Iata ca a sosit vremea sa dormi Sancho. Nu ai putut sa veghezi cu mine nici macar un ceas, ii spune el asemeni lui Iisus in gradina Ghetsimani, cand la fel ii dojenea pe ucenici.

Dormi Sancho, dormi... ca de asta ai venit tu pe lume, ca sa dormi, fiindca eu, care am venit pe lume ca sa veghez, cata vreme mai e pan' la ziua, oi da drumul gandurilor ce ma macina si mi-oi varsa focul intr-un madrigalas, pe care, fara sa stii tu, l-am alcatuit azi-noapte in minte. Tare ma mai minunez, mai Sancho, de firea ta cea nepasatoare. Imi dau cu gandul ca tu esti zidit din piatra sau din arama vartoasa, fiindca in tine nu poate sa patrunda nicio induiosare si nicio farama de simtire. Eu veghez in vreme ce tu dormi, eu plang in vreme ce tu canti, eu lesin de nemancare in vreme ce tu nu te mai poti misca de imbuibare. Slujitorii cei buni se cade sa impartaseasca aleanul stapanilor lor, sa le simta durerile, macar asa, de ochii lumii. Foto D.M. artcomview

Istoria si adevarul ei dublu

Cand ne referim la faptele istorice, avem in vedere un alt fel de judecata diferita de dreptul penal. Vorbim despre o judecata in termeni mai de graba etici si morali. *Desi istoria nu e nici etica nici morala. Asteptam de la Istorie sa fie obiectiva, sa spuna faptele si doar atat. Insa fara o poveste Istoria nu exista. Iar faptele nu spun nimic, asa cum pus in fata unor statistici va trebui sa le interpretam.

Tindem sa judeca istoria dupa criterii prezente. Nu-l putem judeca pe Ceausescu, pe Iliescu, de ce nu pe Bush de cat la timpul prezent. Timpul altereaza istoria, schimba ceea ce e etic, drept si moral. Pentru ca timpul aduce in discutie criterii de judecata care nu erau valabile atunci, cunoaste imaginea de asamblu, sau poate ii raman ascunse jocurile de culise, discutiile private si neinregistrate, sau poate apar noi evidente si noi documente.

Ceausescu a fost judecat pentru prezent. Daca l-am fi judecat dupa 27 de ani, sentinta ar fi fost cu totul alta. Aceasta e cea mai mare problema a Istoriei. Daca S e subiectul si T timpul, iar M, istoricul, atunci S1 ar trebui sa corespunda cu T1. Dar S1 corespunde cu T2. Daca T2 trece prin gandirea unui M se schimba cu totul S1 si devine un fel de S3. Orice, dar orice judecata cu privire la trecut se prescrie. Asa cum nu putem cunoaste viitorul, nu putem cunoaste nici adevarul despre trecut.

Ganditi-va ca vreti sa aflati adevarul despre o poveste de dragoste pe care ati trait-o in tinerete. El/ea la un moment dat a spus "pleac". Ati intrebat de ce, dar nu ati primit un raspuns exact. Multa vreme nu ati mai crezut in dragoste. Lumea s-a intors pe dos pentru ca persoana in care aveati cea mai mare incredere v-a parasit. Toate criteriile de eveluare, tot ceea ce credeati ca este dragoste au disparut. Toate gesturile tandre, toate excursiile, toate zambetele, toate vorbele dulci si toate soaptele. Insa vremea a trecut. V-ati detasat. Ati intalnit alte persoane si v-ati indragostit iar. Cu toate astea vreti sa aflati adevarul. A fost dragoste? Ei bine, a fost si n-a fost dragoste. Iata dar un lucru nou, Istoria lucreaza cu adevarul dublu. si-si. A fost revolutie sau lovitura de stat? si-si A fost Antonescu erou sau criminal? si-si  Asadar a fost revolutie  si lovitura de stat.

Daca este atat de greu sa intelegem propria istorie si ramanem mereu intr-un posibil daca, cu atat mai greu este sa intelegi Istoria complexa a unui popor, a unor intentii care au ramas necunoscute, ale unor vorbe de culise care au dus la unele decizii si actiuni politice. Istoria mai intai de toate trebuie sa functioneze ca o psihanaliza. Trebuie adus totul din trecut in constient. Reaseaza prezentul, nicidecum pentru a cunoaste trecutul. Trecutul in sine nu are nici o valoare fara prezent. Iar daca tot aducem in prezent fapte din trecut, este pentru ca acest prezent e problematic. Asa, ca o poveste de dragoste neterminata.

limbajul atrage metoda

am ales acest tablou pentru ca el face trecerea 

cumva de la limbajul artistic la metoda

Filosofia nu mai poate aduce nimic nou pentru ca vrand sa fie in pas cu stiinta, ii imprumuta metoda la pachet cu limbajul, si asta inseanma sa golesti cuvintele de profunzimea lor semantica. Au ramas forme filosofice. Dar a faptui, ce frumos, lasa o lume intredeschisa. Avem nevoie de un mare Poet. Numai el are dreptul de a infaptui. Caci a infaptui, nu e doar fapta, e si fiinta. Asa cum poate, la inceput, cuvintele nu erau doar pline de viata, ele erau Viata. 

Cand protestantii (Jan Huss, Zwingli, Luther) au tradus biblia in limba vulgara nu au inutit ( da de unde, nici acum nu-si dau seama) crima pe care aveau sa o comita. Sa asainezi cuvantul magic, centrul teologiei. Care limba vulgara? Au tradus sub idealul/mitul inconstient al limbajului universal. Universalismul care e si astazi specific culturii Europene, in special anglosaxone. Ca si cum totul se poate traduce.  Bine, si apoi nu a mai fost decat un pas spre a da o utilitate practica si morala invaturilor. Limbajul era pregatit pentru ceea ce a urmat. Era pus pe sine spre a duce la capat pe o  linie moarta in gara scepticismului. 

Bine, veti spune, dar toate limbile pamantului au o gramatica. Asta inseamna forma. Inseanma ca limbajul pastreza o logica. Iar toate neintelegerile dintre oameni vin tocmai din necunoasterea acestei gramatici care trebuie sa fie neechivoca, fara sensuri multiple, exacta. Si cu cat limba a devenit mai exacta, cu atat oamenii s-au inteles mai bine, in armonie si au trait mai fericiti in scurta lor viata. Oare?  Sa fie limba de azi idealul de ieri? Sa fie acea utopie spre care am visat, o limba in care sa ne intelegem, in sfarsit! Limbajul informatic este metoda si reflecta bine lumea in care traim.

Tare sunt singur Doamne si piezisi, copac pribeag uitat in campie, cu fruct amar si aspru-n indarjire vie. Tanjesc ca pasarea ciripitoare... Citez din amintire un pslam de Tudor Argehezi. Piezisi, pribeag, indarjire l-am dat pentru neechivoc, multiplu, exact, utilitate. Ce lume ar putea sa iasa din ultimele? Niste cuvinte ca din topor. Fara viata. Si aici nu ma refer doar la poezie, ma refer la limba pe care o folosim zi de zi in relatiile cu ceilalti. E o limba care nu e facuta pentru sentimente, oricat de mult am vrea sa ne exprimam cu ea. Nu e acelasi lucru cand spun inventez ca si cum as spune infaptuiesc. 

Poate ca asta profetiza Nietzsche in genalogia moralei. Intoarcera la filosofia clasica nu era doar o nostalgie, era insa singura forma sub care se mai putea filosofia. Nu s-a intamplat. Ba mai mult, filosofii au continuat sa dezvolte sisteme. Emil Cioran nu s-a lasat amagit de constructia sistemica si s-a dedicat silogismelor. Asta nu e filosofie, ar spune un profesor de catedra. Asta poate sa faca orice adolescent indragostit. Ceea ce nu poate sa inteleaga profesorul de catedra e faptul ca se afla dominat de propriul limbaj, care nu e al lui, ci al secolului in care traieste. Oamenii sunt definiti cultural mai mult decat isi imagineaza. Numai poetul iese de sub vremi prin faptul ca pe langa limbaj el infaptuieste o noua Lume, o alta forma de exprimare.

Istoria ca adaptare la mijloace

PHOTO DM

Adevaratele revolutii nu sunt facute de oameni. Mii de ani au trait oamenii intr-o impacare ancestrala, chiar milioane, alaturi de mijloacele lor. Si nu au existat revolutii decat atunci cand mijloacele s-au schimbat, incepand cu delta Tigrului, Eufratului si Nilului, incepand cu sapa care nu este decat un mijloc, un instrument, singurul care poate face o revolutie. Atat ontologic cat si cultural. Revolutiile sunt facute de mijloace de care oamenii s-au folosit, ci nu de oameni. Au urmat apoi cateva mii de ani pana la epoca bronzului. Si cu inaintarea pe scala timpului, spatiul temporal dintre Lumea veche si Lumea noua s-a micsorat tot mai mult. De la revolutia lui Gutenberg la descoperirea elctricitatii si pana la Revolutia Industriala nu sunt decat cateva sute de ani. 

Cand spunem Epoca de Piatra sau Epoca de Bronz este o granita pe care o punem destul de firesc intre doua Lumi. Bronzul succede piatra, fierul succede bronzului. Ceea ce este o eroare sa gandim istoria cronologic. Pozitivistii vad in istorie progres, iar Hegel prin progres vede o lume sensibila*. Istoria nu este nici buna nici rea, nici simpla nici complexa. Ea este o istorie care se adapteaza la mijloc. Piatra a creat o forma de istorie. Sigur, daca o judecam progresist, vom spune ca este istorie primitiva. Daca ne uitam la ce au putut realiza unele civilizatii ca cea egipteana si mesopotamiana cu piatra, atunci ne reevaluam judecatile.

Omul a ramas la fel de primitiv/avansat ca in epoca de piatra. Numai ca s-a adaptat la mijloc. Tehnologia e un mijloc. Ea creaza o deschidere in care istoria poate deveni adevarata. Iar noi tot ce facem nu e decat sa ne adaptam acestui adevar istoric. Nimeni nu stie cum am ajuns aici. A... sigur, daca pornim la fel cu gandirea progresista si spunem ca o data cu focul, sau poate cu electricitatea, putem sa gasim o poveste inteligibila. Insa, uitati-va cu bagare de seama la toata tehnologia care ne inconjoara si sa imi spuneti daca nu ati simtit, chiar si pentru un moment, ca istoria ar fi putut arata altfel. Caci, din aceasta istorie a tehnologiei ne place sa eliminam ideea de accident. Dar se intelege, gandim istoria prin mijloacele ei.

Marx a vrut sa foteze cursul acestei istorii. Crezand ca omul influenteaza mijloacele. La el fiind mijloacele de productie. Si pornind de la aceeasi premiza, ca Istoria este influentat de mijloace. Eroarea pe care o face e ca a gandit progresist. Mijlocul(de cele mai multe ori) e un accident. Nu o vointa. Orice descoperire este mai intai de toate un proces inconstient. Si asta-i frumusetea vietii, a libertatii si a imprevizibilului istoric. Intuitia joaca un rol important in descoperirile acelor mijloace. Si orice descoperire stiintifica e mai intai de toate o poveste, o lume imaginara. Sub acest aspect stiinta se aseamana cu arta. De aceea atat cercetatorul cat si artistul se considera "inspirati".

Revolutia industriala a adus in prim plan masina cu aburi. Din punct de vedere istoric acest mijloc a schimbat imaginea lumii in care traim. A influentat razboaiele. A influentat legaturile dintre oameni. Si a modificat perceptia asupra timpului. Iata ca nu faptele istorice primeaza cand vorbim de Istorie. Ci mijloacele ei. Astfel individul devine mai putin important.

La ce bun filosofia istoriei?

Astazi mai mult ca oricand suntem indemnati sa votam. Iar aceasta povara a istoriei e pusa cu bune si rele pe umerii nostri. Omul este raspunzator pentru ceea ce i se intampla. Dar istoria se pare ca nu tine cont de legile noastre. Istoria are puterea pe care omul i-o da, sau are o putere obiectiva, asadar determinista?


Paul Vayan observa ca istoria lucreaza cu mai multe obiecte ale cunoasterii. Nu poate fi absoluta pentru ca in momente diferite istoricii se intereseaza de obiecte diferite. Din acest haos al campului evenimential, istoricul alege un intinerar, un eveniment istoric dupa care leaga un fir narativ. Pune istoria daca vreti, in cuvinte si o face inteligibila. Dar noi nu stim cum ar spune de exemplu un caine istoria vietii traita la curte si nu in salbaticie.

Ceea ce este important in intelegerea istoriei este non-venimentul. Pana sa descoperim ca tot ce ne inconjoara este materie, priveam la stele ca la spatiu dintre noi si ele. Astazi acest spatiu care este de fapt materie neagra este la fel de impotant ca si stelele. Este nonevenimentul care influenteaza ceea ce denumim istorie. Exista astfel un haos nonvenimential.

Putem vorbi de istoria comunismului. Si luam ca referinta anul 1989. Dar daca intrebi multi oameni vor spune ca inca n-a murit comunismul. Ca e in sangele nostru. E in fabrici si in uzine. Sunt de fapt oamenii care au fost si care au continuat sa traiasca si dupa anul 1989. La fel cum cei care vor sa faca o istorie a comunismului niciodata nu vor intreba copiii din curtea scolii care bat mingea ce inseamna sa bati mingea cand altii fac revolutie. Pentru ca nu i se pare important. Desi ei traiesc anul 1989 ca orice alt om. Si ei sunt in mijlocul evenimentului. Ar putea sa spuna ca in anul 1989 a marcat doua goluri impotriva echipei adverse. De ce istoria e atat de selectiva? Pentru ca omul si-o creaza si alege acele evenimente care i se pare lui semnificative.

Paul Vayan,  Isaiah Berlin

Despre determinismul istoric

În Patru eseuri despre libertate(op.cit), Isaiah Berlin vizează sensul istoriei, în cazul în care există un sens al istoriei. Pentru a dermina acest lucru, se impune o anumită abordare și niște premise. Există legi istorice? Care ar fi cheia istoriei? Există progres istoric? Este omul cel care face istorie sau Istoria îl face pe om? Iată doar câteva întrebări care vizează determinismul istoric care a fost specific veacului trecut.

În demersul sau critic, Berlin identifică două grupuri specifice în abordarea acestei probleme. Pe de o parte Hegel, Spengler, Marx, și toți determiniștii care vedeau in istorie și actul creator  o oarecare determinare. Pentru aceștia, omul paticipa la Istorie, însă mersul istoriei nu poate fi influențat de individ. Pentru Hegel, filosoful exprimă o idee generală a spiritului în care trăiește și crează. Artistul este produs al Spiritului Universal și exprimă o etapă în devenire, spre adevărul absolut.

În cealaltă parte se află pozitivistii, reprezentanții științelor naturii, care voiau să găsească legi universale după metoda științelor exacte. Astfel, susține Berlin, dacă aceste legi ar fi posibile, atunci am putea prezice viitorul. Concepția sociologică a lui Auguste Comte era orientată în această direcție unică a ccunoasterii științifice în științele umaniste. Berlin critica deopotrivă și această perspectivă.

Pentru I. Berlin, ideea ca se pot descoperi legi sau reguli in desfasurarea evenimentelor istorice este specifică acestui mod de gandie determinst, care vrea să găsească o rațiune în fapte, care leagă evenimentele între ele și crează o poveste inteligibilă. Acesti istorici pleacă de la premisă inconștientă că există o lege universală, o rațiune sau chiar o logică în toate aceste venimente.


Berlin spulberă mitul pozitivist, specific gândirii lui Comte, conform căreia, științele naturii vor ajunge la acel nivel de cunoaștere ideal. O dată ce științele vor avansa, cunoașterea va spori, oamenii vor ști suficient de mult încât să fie înțelepți, buni și fericiți. Totul ține de modul în care se descoperă și se aplică metoda. Metoda o dată validată, ea se poate replica în diverse domenii, deci și cel Istroic. Berlin are un ton ironic pe tot parcursul prezentării acestor premise pozitiviste.


Evenimentele psihologice, viața conștientă cât și inconștientă a indivizilor, activitățile, relația, mediul, ar putea fi explicate după metode științifice, așa cum Newton a  ajuns în urma experiențelor sale la legi univesale, cel puțin în sistemul său de referință, cu ajutorul unui număr mic de legi. Însă, pentru Berlin, toate aceste concepții, atât cele metafizice cât și cele științifice, au o eroare comună: ideea că a explica înseamnă a formula legi universale care poate acoperi un număr infinit de cazuri.


Asadar, pentru Berlin  „concepţia accidentală asupra istoriei”  este mult mai plauzibilă decât una de tip determinist, ea fiind  mai apropiată de ideea de  libertatea si de participare a individului la Istorie. Berlin nu mai gândește Istoria circular, așa cum Constantin Brâncoveanu a dat tonul în modă secolului XVII, de creștere și descrestere a Imperiului Otoman si nici de la simplu la complex ca Hegel. Nu exista o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întregul fenomen.

Berlin admite ideea de eveniment istoric. Însă acesta nu este deteminat de puteri oculte, sau de un Spirit al Vremii cum era la Hegel, ci de un numar mare de indivizi anonimi, sau un singur individ și actul volitiv al acestuia. Așadar, individul participă la istorie. Mai mult, el este chemat să își exprime această voința de putere și de libertate. Un Alexandru Macedon, un Napoleon sau chiar un Hitler, ei sunt oameni care au participat din plin la Istorie. Dacă admitem ideea deterministă, atunci faptele lor sunt reprobabile, iar un Hitler scapă de orice judecată morală. Berlin susține că afirmarea individuală este un act liber, deliberat și conștient.

Pentru Isaiah Berlin, toate variantele acestor atitudini presupun, precum orice formă de determinism, eliminarea ideii de responsabilitate individuală. Toată critica lui pleacă de la premisa că omul este liberul lui arbitru. Este o premisă în stilul cel mai Nietzschean, de voința de afirmare, de a face istorie și de a participa la viața societății. Numai așa, în societate, omul își poate exprima libertatea, pare a spune Berlin. Pentru el nu există o "necesitate istorică", ci omul și-o crează după propria voința în măsură libertății pe care și-o afirmă.

Critica. Daca istoria e o afirmare individuala, atunci cu siguranta este mult mai usor in a prezice viitorul, lucru pe care Berlin il reproseaza pozitivistilor. Dupa parerea mea, individul este mult mai previzibil decat determinismul lui Hegel. Ii putem ghici intentiile unui politician, uneori chiar le spune in mod explicit si totusi cursul istoriei poate sa fie deturnat de la orice intentie si vointa.  Cat despre un Alexandru Macedon, un Napoleon sau un Hitler, se pune problema daca nu cumva istoria i-a creat pe ei, prin acele forte latente si colective.

Deci e discutabila teza lui Isaiah Berlin. Criticile pe care le aduce atat determinismului cat si pozitivismului sunt valabile, insa solutia pe care o propune este mult prea slaba. Sigur, ne convine de minune sa responsabilizam individul si sa-l trimitem la vot, ca de, participa si el cumva la facerea Istoriei. Orice om face parte din istorie, dar nu ca act al vointei. Caci nici macar numele nu si-l poate da singur.

bad art. arta naiva.

G W Bush, the ex president of US

Se pune intrebarea, ce este arta? Greu de raspuns. Cine este in masura sa spune ca un tablou are valoare si altul nu? Sigur, daca ne referim la valoarea de piata, putem sa punem un pret pe el. Dar daca este un tablou pictat de G W Buch? Pretul este dat de valoarea lui intrinseca sau de valoarea sa artistica?

De cele mai multe ori nu facem diferenta intre arta si procesul creatiei artistice. Arta este ceea ce o denumim ca valoare. Insa procesul creatiei este universal si apartine omului, nu doar celui pe care il denumim artist. Asadar specificul omului este de creatie intru revelatie.

Arta care esueaza, arta artistilor ratati, nu doar ratati, dar si fara talent trebuie sa aiba loc in galeriile noastre. Asa a aparut ideea unui grup de tineri care au expus lucrari gasite prin gunoaie sau refuzate de alte galerii. Asa a aparut un nou curent artistic, mai de graba o manifestare anti-arta canonizata si s-a denumit simplu Bad Art.

Bad art este un fel de salon al refuzatilor. Curentul pune accent pe ideea de accidental.  Din ce am observat eu, artistul nu are constiinta propriului esec/valoare. Care este limita dintre estetic si artistic? Sigur ca acest tablou pictat de G.W. Bush, fostul presedinte al Americii nu ar poate fi considerata o opera de arta de catre elite. Nu stiu insa daca la o licitatie nu va avea un adevarat succes. 

Bob Ross
 

Arta naiva este un fel de bad-art. Insa de ce nu poate fi numita Arta Inalta? Intentionalitatea are, constiinta propriei dimensiuni, o are. Ii lipseste cadrul artistic. E mai mult o imitatie a realitatii, ci nu reprezinta o noua dimensiune a realitatii. Nu ne arata lumea "altfel". Adica in adevaratul ei aspect. Nu ni se descopera ceva nou.

Arta nu e o intamplare. Arta este o vointa. Este o afirmare. Si doar ceea ce e considerat ca vointa e specific omului. Astfel si elefantii picteaza, daca sunt dresati. Iar urmele unui labrador in nisip pe plaja poate fi considerata arta. Dar ii lipseste intentionalitatea. Este accident. Insa, intentionalitatea este atat a subiectului cat si a perceptorului. Iar eu daca vreau sa vad in aceste urme ceva mai mult decat niste urme, atunci obiectul devine unul artistic. E complicat, stiu, de-aia ma opresc aici.

P.S. Totusi, daca ma uit la ramele pe care le-a ales pentru tablourile sale, se pare ca Bush are constiinta propriei arte mari, nu picteaza doar terapeutic.

Seraphine LOUIS

 Individul se retrage din creatia si ramane artistul. Ceea ce inseamna individual devine colectiv. Numim talent, adica un proces subiectiv, datat in timp si creat de o persoana anume, ceea ce alta data se numea pe buna dreptate "inspiratie". Am fost inspirat spun unii artisti. Adica, nu am fost eu. Ceva din afara mea. Un spirit. Sigur, termenul e destul de dogmatic, religios. Caci arta era privita ca ceva venit din exterior spre a fi revelat.

Imi place termenul de inspiratie. Pentru ca individul in procesul creatiei se retrage cumva. Aceasta retragere este una de tip mistic. De aceea nebunii au facut pereche buna cu artistii. Ei sunt atat de universali si atat de individuali. Asadar, te singularizezi in procesul creatiei, ca mai apoi el sa te depersonalizeze. Prin depersonalizare ajunge sa fie un bun colectiv.

O sa iau din viata pictoritei Seraphine Louis *1864-1942 doar ceea ce e simbolic. Nu ma intereseaza conditia ei umila. Nu ma intereseaza biografia ei. Ma intereseaza doar ceea ce este traire. In procesul creatiei nu ma intereseaza indiscretiile, certurile, barfele de salon. Ma intereseaza nebunia. Ma intereseaza ceea ce o face pe aceasta femeie sa fie dincolo de propria ei istorie. Ca si in cazul Fridei Kahlo, ma intereseaza suferinta, ceea ce duce la depersonalizarea individului. Ceea ce credeam a fi atat de subiectiv, este de fapt atat de unviersal.

Serahpine, o femeie religioasa. As fi putut spune singura. Dar asta tine de biografia ei. Cand spun religioasa tine de un anumit proces al creatiei. Caci religia inseamna o cale spre universal. A fi singur insa nu. Lui Serahpine ii apare in biserica un inger care ii spune sa se apuce de pictura. Toate economiile ei de menajera se vor duce pe ingredientele cu care isi face culorile. Din sange poate face nuante de rosu, din argila galbenul si din carbune albastrul. Adauga anumite plante si le macereaza le piseaza. Nu o face dintr-o convingere anume. Ci doar pentru a economisi bani. Culorile sintetice sunt atat de scumpe pentru o menajera din franta sec XIX.

Din acel moment isi dedica viata cu totul picturii. Se inchide in camera ei de la etaj, si in timp ce lucreaza zi si noapte intoneaza cantece bisericesti in limba latina. Intra intr-un fel de transa, pe care o numesc inspiratie. De aceea ea, Serahpine Louis, devine Serahpine, Ingerul care i-a pus pensula in mana. Devine de fapt vocea interioara a unui eu depersonalizat. A unui eu care nu mai este Louis, ci eul Ingerului Serahpine. Pentru ca in aceasta betie mistica, inconstientul trece necennzurat in panza tabloului.

Motivele lui Seraphine sunt motive din natura. Ea imbratiseaza copacii, este ceea ce o vindeca. Vorbeste cu frunzele, si cand este trista se duce in natura. Legatura ei cu natura se vede atat de bine in pictura ei. Picteaza un copac cu radacini, ca intr-o reflectie. Natura ei este plina de viata. Parca te sperie. Parca te agata. Ca niste scaieti, nu te lasa sa pleci. Privind tabloruile ei, florile, frunzele sunt intr-o continua miscare. Privitorul este invitata sa vada cum creste iarba, cum isi trage seva din pamant. Sa imbratiseaze scoarta copacului, sa puna urechea pe pamant.

Frunzele si mugurii lui Seraphin se prind intr-un dans dupa anumite regului. Este ca intr-o ameteala. E ca intr-o fuga a lui Bach. Este de fapt o fuga. Fuga are teme care se repeta dupa un anumit model. Asa e si pictura lui Seraphine. Are un pattern. Mugurii cazuti si frunzele acopera pamantul ca niste viermi care isi invaluie prada pana o devoreaza. Pana la pamant. Pana ramane ritmul pur. Adica Fuga. Privind picturile lui Seraphin ma cuprinde teama. Aceasta natura isi trage vitalitatea din propria descompunere. Tablourile lui Serahpine se compun si se descompun dupa acelasi ritm.

Noaptea, poate doar noaptea as putea surprinde acel moment. Poate doar cu ochii inchisi as putea sa simt cum creste iarba sub picioare. Poate doar asa as auzi fosnetul frunzelor de la amiaza. Si ciulinii baraganului. Si florile cele mai neinsemnate. Semintele lor. Ca lanurile lui Van Gogh. Nebunia Seraphinei este una de geniu. Sa canti Ave Maria si sa pictezi e un gest cat se poate de autentic. Ceea ce ma face sa cred ca Arta nu este un proces istoric, un moment in evolutia omenirii, o emancipare. Arta este asemeni religiei. Caci nu Seraphine a ales sa picteze, ci Ingerul. Nu degeaba numele ei de Inger, Seraphine, care poate inconstient i-a condus viata.

Arta, nu este un moft. Nu este o alegere. Nu este nici macar cultura.  Arta este o chemare careia nu te poti impotrivi. Seraphine e posedata de ingeri. Isi cumpara rochie de matase pentru a se intalni cu ingerii la expozitia sa. Se imbraca in mireasa, pentru ca aceasta expozitie este de fapt o nunta mistica. Si pentru ca expozitia este amananta si nu va avea loc, sfarseste intr-un ospiciu de nebuni. Dar asta nu e relevant decat pentru bibiografia ei. Cand a spus tot ce a avut de spus, atunci ingerii au parasit-o. Si au lasat-o sa moara ca pe orice om. Este dovada procesului artistic, care vine si se retrage. Este transperonsala si transcendenta. Este arta mare.

As numi acest tablou "Rugul Aprins". Orice maces este un rug aprins. Dar nu orice om il poate vedea asa. Caci trebuie sa il vezi de la departare la amiaza, cand caldura e mai puternica si orizontul ia foc. Ar putea fi denumit la fel de bine Copacul Vietii, caci are radacini. Ar putea fi copacul primordial, care ajunge pana la stele, si care e poarta spre lumea de dincolo. Ar putea fi prea bine o mandala. Dar nu sensul trebuie cautat in acest tablou. Ci sentimentul. Este un sentiment plin de viata rotunda, ciclica, eterna caci are in sine moartea. Tabloul asta e viu. Asemeni unor plante carnivore. Si imi place sa-l privesc.