Yuri Klapouh sau cum sa fabulezi pe marginea unui tablou

Este vorba despre un pictor ucrainian cu nume de spion Yuri Klapouh. Un citadin ar vedea in aceasta scena o compozitie foarte buna, o asezare a elementelor si a dinamicii, orice gest pentru el este un gest regizat. Dar ceea ce ii scapa, e instantaneul acestei scene. Copiii, cainele, si vitelul. Da, daca nu stiati, viteii cand sunt mici sunt foarte curiosi. Si le place compania oamenilor. Sunt ca acei copii care stau pe langa si asculta. Nu inteleg nimic din discutia celor doi, dar simpla lor acceptare in cerc ii face sa se simta ca iau parte la marile probleme ale lumii dezbatute, in spiritul esticilor, cu haz. Sunt doi bunici cu doi nepoti care probabil, dupa gest si mimica, isi aduc aminte de ispravile tineretii. Povestitorul pare a fi un citadin care s-a intors la pensie in locul natal, la traiul simplu de la tara. El regaseste acelasi spatiu consacat povestirii, la umbra unui pom.

In al doilea tablou imi place sa imi imaginez o poveste in trei. Capul pe spate al barbatului si femeia care arata cu degetul catre el, tipul visator, care in tinerete alerga dupa tot si toate. A ales insa sa se inscrie in Partidul Comunist, nu din dorinta de a parveni, ci din idealism, crezand intr-o societate libera si egala. Si-a dedicat viata ca un luptator de gherila, unui ideal suprem, care spunea el la acea vreme in singura scrisoare de adio catre marea iubire a vietii, sacrificiul este mai presus decat implinirea propriei fericirii, caci numai asa se poate crea o lume noua.  Cel mai bun prieten al lui, tanar si el la acea vreme, dar cu idealuri mai cuminti, visa la o casa cu gradina si in gradina mult caprifoi cu florile lui. Si, a dus-o pe tanara maruntica la visul ei. Adica i-a construit o casa cu fereastra si in gradina a pus mult trifoi cu florile lui.

Dar batranetile vin cu acea ingaduinta pe care numai eliberarea de tot ceea ce e sexual, politic, o poate aduce. Vine cu acel ilo tempore in care amintirile devin altceva, iar problemele vietii si toate idealurile pe care le credeam mai presus de orice, palesc. Dovada ca trecutul nu incremeneste in timp, el se schimba permanent, influentat de propria noastra devenire. Iti aduci aminte cu un zambet pe buze de marile provocari ale vietii si le vezi acum ca pe niste examene la care ti-ai facut prea multe griji pentru ca s-au dovedit neimportante in viata. Oricum, aveai sa ajungi in acest moment, langa un pom, alaturi de cei doi parteneri ai vietii. Acesta intalnire intr-un timp al povestirii se afla cumva la margina vietii, in afara scenei, privind detasat la tot ce-a fost ca un spectator.

Sunt atat de firesti aceste doua tablouri incat, daca nu ai trait la tara, sau daca nu ai trait intr-un astfel de loc in care povestile devin atat de fascinante si uimitoare, ai zice ca e o simpla compozitie artistica studiata bine gest cu gest, momentul din zi fiind bine ales. Sigur, scena duce la ospetele bahice si la acel timp pierdut, acel timp al povestirii specific miturilor si tablourilor inspirate din mitologie. Aceste scene au aceeasi valoare simbolica pentru mine cum aveau pentru renascentisti imaginile din gradinile ateniene unde zeii mancau beau si povesteau. E imposibil sa explici unui om care nu a stat pe camp cu vacile ce inseamna acest timp. E un timp in afara timpului. Un timp al povestilor. Parca e o scena desprinsa din acele reviste ale Martorilor lui Iehova, cu copii jucandu-se cu animale de prada, cu Iisus inconjurat de multiculturalism. Un lucru ramane insa comun la pictorii rusi si ucrainieni, nostalgia originilor, nostalgia paradisului.

Frumusetea artei si a picturii este data tocmai de aceste senzatii si trairi pe care mi le deschide. Ma transpune intr-un timp al povestilor. Un timp al zeilor. Si de-aia imi place sa construiesc si sa fabulez. Caci, pana la urma, arta este in ochii celui care priveste. 

Pictori rusi si misticismul ortodox

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)

Fie ca citesti, fie ca te odihnesti dupa o zi de coasa, fie ca te reculegi in fata stupului, important e sa apleci capul si sa iti recunosti conditia de om. Asta pare a spune Nikolai in pictura lui. Nu cere de la tine sa iti depasesti conditia de muritor.  Asa ca bucura-te, ca or veni si zilele tristetii.

Imi plac pictorii rusi. Sunt multi. Cunosc cativa. Ce imi place la ei e misticismul de tip ortodox. E altfel decat cel catolic.  Pentru ca e un misticism care nu are legatura cu timpul istoriei. Dar am zis ca nu o sa revin la problema Istoriei. Oricum, misticismul de tip catolic se lupta mai mult cu omul, pentru desavarsirea lui. Nu degeaba Delacroix picteaza Ingeri oameni ce se iau la trante cu ingeri, ca Iacov. Misticismul occidental este dat de acea neliniste creatoare. Aceeasi neliniste pe care o incearca si artistii zilelor noastre care se lupta prea mult cu ei, care pun Eul ca izvor de inspiratie. Asta le aduce si multe neplaceri si putina satisfactie. Pentru ca toti suntem geniali, nu? Si mai e o mare diferenta. 

Nikolai Bogatov - A beekeeper (1875)

Misticismul catolic porneste de la om spre Dumnezeu. Pe cand cel ortodox, Dumnezeu cu mila, daca se arata bine, daca nu, sa ne rugam. Adica, omul se lasa revelat. Nu cauta sa il cunoasca pe Dumnezeu. Ci Dumnezeu il striga pe om in gradina cu stupi, Adame, Adame, unde esti?

Aceeasi problema e si cu hinduismul, care se aseamana cu misticismul de tip occidental prin faptul ca pune o povara  prea mare pe om in cautarea desavarsirii. Adica omul e cel care e raspunzator de propria dumnezeire. El este obligat sa descopere principiul ultim, brahma in el. Sigur, daca ar fi practicat idolatria, ar fi fost mai aproape de cunoasterea mistica. Dar cum metoda si scopul in sine au devenit cunoastere, atunci nu mai are legatura cu sentimentul religios.

Atat hinduismul/budismul cat si catolicismul traiesc in incordarea bipolara trup-suflet. Unii prin brahma/karma/yoga, altii prin penitente si fapte bune. Pentru protestanti Sf. Pavel e cel mai graitor exemplu. Cat despre misticism, la ei nu se poate vorbi despre asta. Pentru brahmani, trupul este o piedica in cunoasterea sinelui absolut. Asa au ajuns multi oameni sa uite total de trupul lor si sa numeasca asta "iluminare". Unii sa se biciuiasca altii sa se mutileze. 

Ei bine, misticismul ortodox nu pare ca traieste in aceasta incordarea. Vorba aia, ucenicii nostri postesc si ai vostri mananca si beau, petrec pana in zori, ii reprosa Ioan Botezatorul lui Iisus.Daca te uiti la tabloruile alaturate par mai de graba niste picturi naive, niste basme pentru copii. Stii, batranul Dan, Nebunul al acare umbla in jurul capului cu o aura de albine?  Da, si? Numai copilaria mai pastreaza amintirea hierofaniilor din basme. Misticismul ortodox nu face din tehnica si metoda un scop in sine. Asceza nu e un scop in sine. Dar daca te ajuta sa te eliberezi, atunci cu atat mai bine. Face sens? 

Ok, daca nu face sens apucati-va de apicultura. Veti gasi in stup o lume mistica. Multa vreme albinele au fost ingrijite numai si numai de preoti, caci ei aveau harul si taina aceasta. Batranul stupar este batranul mistic, invatatul. Inca din Egiptul Antic era interzisa cresterea albinelor, acest rol revenea preotilor. Caci, stupul e copia fidela a lumii de sus si contine secretul organizarii civilizatiei, asa cum templul din Ierusalim era o copie a imaginii Cerului. 

Sper sa ajung in ziua in care documentarele nu vor mai pune lumea sub lupa. E total gresit sa plecam de la om ca sa cunoastem lumea. Trebuie sa stam si sa privim. Ca in aceasta imagine in care un om bine imbracat are un moment de reculegere in fata stupului. Priveste zborul neinteles al albinelor. Zborul de orientare. Are si un rol terapeutic aceasta miscare dezordonata. Albinele te vindeca de orice intrebare, orice spaima. Priveste doar! Fara ganduri. Ele stiu exact care le e locul in lume. Te vor ignora, te vor ocoli grabite, spre un scop mult mai mare. Caci ele sunt implinirea iubirii dintre doua flori.

Siempre Sancho, siempre...

Ia te uita la seninatatea aceste nopti, la singurateatea ce ne inconjoara 

 si care ne imbie sa mai strecuram si ceva veghe in mijlocul somnului. 

Se simte pe parcursul lecturii cum Cervantes isi da seama de personaj, de Don Quijote. Se intampla sa te pui la masa de scris si sa nu stii unde te poarta. Cervantes nu stie ce fel de personaj avea sa creeze. Daca la inceput il ia in ras, il ironizeaza si-l da in tarbaca, vrea sa faca din el un clovn, in partea a doua a calatoriei isi da seama ca Don Quijote de mult si-a luat propriul destinul in maini, ca e un personaj cu propria viata, care s-a desprins din poveste. E nebunul Inteletept, nu mai e Pacala, chiar daca isi pastreaza naivitatea ca noblete a sufletului. De fapt succesul primei parti a facut din Don Quijote un personaj indepedent si celebru.

Exista ceva trist in nobletea si maretia lui Don Quijote. In tot ceea ce face pare ca da gres. Ceea ce tragic si frumos e chiar luciditatea Sa. Cand Sancho doarme el piveste cerul plin de stele si se intreaba cum pot unii oameni sa doarma fara sa-i doara Lumea? Don Quijote e un om lucid, cunoaste zadarnicia luptelor sale. Si totusi el lupta. Stie ca Dulcinea nu exista, si totusi nu inceteaza sa creada in iubire . Lupta fara asteptari. Asta inseamna sa-ti traiesti viata ca pe un destin. Iata ca a sosit vremea sa dormi Sancho. Nu ai putut sa veghezi cu mine nici macar un ceas, ii spune el asemeni lui Iisus in gradina Ghetsimani, cand la fel ii dojenea pe ucenici.

Dormi Sancho, dormi... ca de asta ai venit tu pe lume, ca sa dormi, fiindca eu, care am venit pe lume ca sa veghez, cata vreme mai e pan' la ziua, oi da drumul gandurilor ce ma macina si mi-oi varsa focul intr-un madrigalas, pe care, fara sa stii tu, l-am alcatuit azi-noapte in minte. Tare ma mai minunez, mai Sancho, de firea ta cea nepasatoare. Imi dau cu gandul ca tu esti zidit din piatra sau din arama vartoasa, fiindca in tine nu poate sa patrunda nicio induiosare si nicio farama de simtire. Eu veghez in vreme ce tu dormi, eu plang in vreme ce tu canti, eu lesin de nemancare in vreme ce tu nu te mai poti misca de imbuibare. Slujitorii cei buni se cade sa impartaseasca aleanul stapanilor lor, sa le simta durerile, macar asa, de ochii lumii. Foto D.M. artcomview

Istoria si adevarul ei dublu

Cand ne referim la faptele istorice, avem in vedere un alt fel de judecata diferita de dreptul penal. Vorbim despre o judecata in termeni mai de graba etici si morali. *Desi istoria nu e nici etica nici morala. Asteptam de la Istorie sa fie obiectiva, sa spuna faptele si doar atat. Insa fara o poveste Istoria nu exista. Iar faptele nu spun nimic, asa cum pus in fata unor statistici va trebui sa le interpretam.

Tindem sa judeca istoria dupa criterii prezente. Nu-l putem judeca pe Ceausescu, pe Iliescu, de ce nu pe Bush de cat la timpul prezent. Timpul altereaza istoria, schimba ceea ce e etic, drept si moral. Pentru ca timpul aduce in discutie criterii de judecata care nu erau valabile atunci, cunoaste imaginea de asamblu, sau poate ii raman ascunse jocurile de culise, discutiile private si neinregistrate, sau poate apar noi evidente si noi documente.

Ceausescu a fost judecat pentru prezent. Daca l-am fi judecat dupa 27 de ani, sentinta ar fi fost cu totul alta. Aceasta e cea mai mare problema a Istoriei. Daca S e subiectul si T timpul, iar M, istoricul, atunci S1 ar trebui sa corespunda cu T1. Dar S1 corespunde cu T2. Daca T2 trece prin gandirea unui M se schimba cu totul S1 si devine un fel de S3. Orice, dar orice judecata cu privire la trecut se prescrie. Asa cum nu putem cunoaste viitorul, nu putem cunoaste nici adevarul despre trecut.

Ganditi-va ca vreti sa aflati adevarul despre o poveste de dragoste pe care ati trait-o in tinerete. El/ea la un moment dat a spus "pleac". Ati intrebat de ce, dar nu ati primit un raspuns exact. Multa vreme nu ati mai crezut in dragoste. Lumea s-a intors pe dos pentru ca persoana in care aveati cea mai mare incredere v-a parasit. Toate criteriile de eveluare, tot ceea ce credeati ca este dragoste au disparut. Toate gesturile tandre, toate excursiile, toate zambetele, toate vorbele dulci si toate soaptele. Insa vremea a trecut. V-ati detasat. Ati intalnit alte persoane si v-ati indragostit iar. Cu toate astea vreti sa aflati adevarul. A fost dragoste? Ei bine, a fost si n-a fost dragoste. Iata dar un lucru nou, Istoria lucreaza cu adevarul dublu. si-si. A fost revolutie sau lovitura de stat? si-si A fost Antonescu erou sau criminal? si-si  Asadar a fost revolutie  si lovitura de stat.

Daca este atat de greu sa intelegem propria istorie si ramanem mereu intr-un posibil daca, cu atat mai greu este sa intelegi Istoria complexa a unui popor, a unor intentii care au ramas necunoscute, ale unor vorbe de culise care au dus la unele decizii si actiuni politice. Istoria mai intai de toate trebuie sa functioneze ca o psihanaliza. Trebuie adus totul din trecut in constient. Reaseaza prezentul, nicidecum pentru a cunoaste trecutul. Trecutul in sine nu are nici o valoare fara prezent. Iar daca tot aducem in prezent fapte din trecut, este pentru ca acest prezent e problematic. Asa, ca o poveste de dragoste neterminata.

limbajul atrage metoda

am ales acest tablou pentru ca el face trecerea 

cumva de la limbajul artistic la metoda

Filosofia nu mai poate aduce nimic nou pentru ca vrand sa fie in pas cu stiinta, ii imprumuta metoda la pachet cu limbajul, si asta inseanma sa golesti cuvintele de profunzimea lor semantica. Au ramas forme filosofice. Dar a faptui, ce frumos, lasa o lume intredeschisa. Avem nevoie de un mare Poet. Numai el are dreptul de a infaptui. Caci a infaptui, nu e doar fapta, e si fiinta. Asa cum poate, la inceput, cuvintele nu erau doar pline de viata, ele erau Viata. 

Cand protestantii (Jan Huss, Zwingli, Luther) au tradus biblia in limba vulgara nu au inutit ( da de unde, nici acum nu-si dau seama) crima pe care aveau sa o comita. Sa asainezi cuvantul magic, centrul teologiei. Care limba vulgara? Au tradus sub idealul/mitul inconstient al limbajului universal. Universalismul care e si astazi specific culturii Europene, in special anglosaxone. Ca si cum totul se poate traduce.  Bine, si apoi nu a mai fost decat un pas spre a da o utilitate practica si morala invaturilor. Limbajul era pregatit pentru ceea ce a urmat. Era pus pe sine spre a duce la capat pe o  linie moarta in gara scepticismului. 

Bine, veti spune, dar toate limbile pamantului au o gramatica. Asta inseamna forma. Inseanma ca limbajul pastreza o logica. Iar toate neintelegerile dintre oameni vin tocmai din necunoasterea acestei gramatici care trebuie sa fie neechivoca, fara sensuri multiple, exacta. Si cu cat limba a devenit mai exacta, cu atat oamenii s-au inteles mai bine, in armonie si au trait mai fericiti in scurta lor viata. Oare?  Sa fie limba de azi idealul de ieri? Sa fie acea utopie spre care am visat, o limba in care sa ne intelegem, in sfarsit! Limbajul informatic este metoda si reflecta bine lumea in care traim.

Tare sunt singur Doamne si piezisi, copac pribeag uitat in campie, cu fruct amar si aspru-n indarjire vie. Tanjesc ca pasarea ciripitoare... Citez din amintire un pslam de Tudor Argehezi. Piezisi, pribeag, indarjire l-am dat pentru neechivoc, multiplu, exact, utilitate. Ce lume ar putea sa iasa din ultimele? Niste cuvinte ca din topor. Fara viata. Si aici nu ma refer doar la poezie, ma refer la limba pe care o folosim zi de zi in relatiile cu ceilalti. E o limba care nu e facuta pentru sentimente, oricat de mult am vrea sa ne exprimam cu ea. Nu e acelasi lucru cand spun inventez ca si cum as spune infaptuiesc. 

Poate ca asta profetiza Nietzsche in genalogia moralei. Intoarcera la filosofia clasica nu era doar o nostalgie, era insa singura forma sub care se mai putea filosofia. Nu s-a intamplat. Ba mai mult, filosofii au continuat sa dezvolte sisteme. Emil Cioran nu s-a lasat amagit de constructia sistemica si s-a dedicat silogismelor. Asta nu e filosofie, ar spune un profesor de catedra. Asta poate sa faca orice adolescent indragostit. Ceea ce nu poate sa inteleaga profesorul de catedra e faptul ca se afla dominat de propriul limbaj, care nu e al lui, ci al secolului in care traieste. Oamenii sunt definiti cultural mai mult decat isi imagineaza. Numai poetul iese de sub vremi prin faptul ca pe langa limbaj el infaptuieste o noua Lume, o alta forma de exprimare.

Istoria ca adaptare la mijloace

PHOTO DM

Adevaratele revolutii nu sunt facute de oameni. Mii de ani au trait oamenii intr-o impacare ancestrala, chiar milioane, alaturi de mijloacele lor. Si nu au existat revolutii decat atunci cand mijloacele s-au schimbat, incepand cu delta Tigrului, Eufratului si Nilului, incepand cu sapa care nu este decat un mijloc, un instrument, singurul care poate face o revolutie. Atat ontologic cat si cultural. Revolutiile sunt facute de mijloace de care oamenii s-au folosit, ci nu de oameni. Au urmat apoi cateva mii de ani pana la epoca bronzului. Si cu inaintarea pe scala timpului, spatiul temporal dintre Lumea veche si Lumea noua s-a micsorat tot mai mult. De la revolutia lui Gutenberg la descoperirea elctricitatii si pana la Revolutia Industriala nu sunt decat cateva sute de ani. 

Cand spunem Epoca de Piatra sau Epoca de Bronz este o granita pe care o punem destul de firesc intre doua Lumi. Bronzul succede piatra, fierul succede bronzului. Ceea ce este o eroare sa gandim istoria cronologic. Pozitivistii vad in istorie progres, iar Hegel prin progres vede o lume sensibila*. Istoria nu este nici buna nici rea, nici simpla nici complexa. Ea este o istorie care se adapteaza la mijloc. Piatra a creat o forma de istorie. Sigur, daca o judecam progresist, vom spune ca este istorie primitiva. Daca ne uitam la ce au putut realiza unele civilizatii ca cea egipteana si mesopotamiana cu piatra, atunci ne reevaluam judecatile.

Omul a ramas la fel de primitiv/avansat ca in epoca de piatra. Numai ca s-a adaptat la mijloc. Tehnologia e un mijloc. Ea creaza o deschidere in care istoria poate deveni adevarata. Iar noi tot ce facem nu e decat sa ne adaptam acestui adevar istoric. Nimeni nu stie cum am ajuns aici. A... sigur, daca pornim la fel cu gandirea progresista si spunem ca o data cu focul, sau poate cu electricitatea, putem sa gasim o poveste inteligibila. Insa, uitati-va cu bagare de seama la toata tehnologia care ne inconjoara si sa imi spuneti daca nu ati simtit, chiar si pentru un moment, ca istoria ar fi putut arata altfel. Caci, din aceasta istorie a tehnologiei ne place sa eliminam ideea de accident. Dar se intelege, gandim istoria prin mijloacele ei.

Marx a vrut sa foteze cursul acestei istorii. Crezand ca omul influenteaza mijloacele. La el fiind mijloacele de productie. Si pornind de la aceeasi premiza, ca Istoria este influentat de mijloace. Eroarea pe care o face e ca a gandit progresist. Mijlocul(de cele mai multe ori) e un accident. Nu o vointa. Orice descoperire este mai intai de toate un proces inconstient. Si asta-i frumusetea vietii, a libertatii si a imprevizibilului istoric. Intuitia joaca un rol important in descoperirile acelor mijloace. Si orice descoperire stiintifica e mai intai de toate o poveste, o lume imaginara. Sub acest aspect stiinta se aseamana cu arta. De aceea atat cercetatorul cat si artistul se considera "inspirati".

Revolutia industriala a adus in prim plan masina cu aburi. Din punct de vedere istoric acest mijloc a schimbat imaginea lumii in care traim. A influentat razboaiele. A influentat legaturile dintre oameni. Si a modificat perceptia asupra timpului. Iata ca nu faptele istorice primeaza cand vorbim de Istorie. Ci mijloacele ei. Astfel individul devine mai putin important.

La ce bun filosofia istoriei?

Astazi mai mult ca oricand suntem indemnati sa votam. Iar aceasta povara a istoriei e pusa cu bune si rele pe umerii nostri. Omul este raspunzator pentru ceea ce i se intampla. Dar istoria se pare ca nu tine cont de legile noastre. Istoria are puterea pe care omul i-o da, sau are o putere obiectiva, asadar determinista?


Paul Vayan observa ca istoria lucreaza cu mai multe obiecte ale cunoasterii. Nu poate fi absoluta pentru ca in momente diferite istoricii se intereseaza de obiecte diferite. Din acest haos al campului evenimential, istoricul alege un intinerar, un eveniment istoric dupa care leaga un fir narativ. Pune istoria daca vreti, in cuvinte si o face inteligibila. Dar noi nu stim cum ar spune de exemplu un caine istoria vietii traita la curte si nu in salbaticie.

Ceea ce este important in intelegerea istoriei este non-venimentul. Pana sa descoperim ca tot ce ne inconjoara este materie, priveam la stele ca la spatiu dintre noi si ele. Astazi acest spatiu care este de fapt materie neagra este la fel de impotant ca si stelele. Este nonevenimentul care influenteaza ceea ce denumim istorie. Exista astfel un haos nonvenimential.

Putem vorbi de istoria comunismului. Si luam ca referinta anul 1989. Dar daca intrebi multi oameni vor spune ca inca n-a murit comunismul. Ca e in sangele nostru. E in fabrici si in uzine. Sunt de fapt oamenii care au fost si care au continuat sa traiasca si dupa anul 1989. La fel cum cei care vor sa faca o istorie a comunismului niciodata nu vor intreba copiii din curtea scolii care bat mingea ce inseamna sa bati mingea cand altii fac revolutie. Pentru ca nu i se pare important. Desi ei traiesc anul 1989 ca orice alt om. Si ei sunt in mijlocul evenimentului. Ar putea sa spuna ca in anul 1989 a marcat doua goluri impotriva echipei adverse. De ce istoria e atat de selectiva? Pentru ca omul si-o creaza si alege acele evenimente care i se pare lui semnificative.

Paul Vayan,  Isaiah Berlin

Despre determinismul istoric

În Patru eseuri despre libertate(op.cit), Isaiah Berlin vizează sensul istoriei, în cazul în care există un sens al istoriei. Pentru a dermina acest lucru, se impune o anumită abordare și niște premise. Există legi istorice? Care ar fi cheia istoriei? Există progres istoric? Este omul cel care face istorie sau Istoria îl face pe om? Iată doar câteva întrebări care vizează determinismul istoric care a fost specific veacului trecut.

În demersul sau critic, Berlin identifică două grupuri specifice în abordarea acestei probleme. Pe de o parte Hegel, Spengler, Marx, și toți determiniștii care vedeau in istorie și actul creator  o oarecare determinare. Pentru aceștia, omul paticipa la Istorie, însă mersul istoriei nu poate fi influențat de individ. Pentru Hegel, filosoful exprimă o idee generală a spiritului în care trăiește și crează. Artistul este produs al Spiritului Universal și exprimă o etapă în devenire, spre adevărul absolut.

În cealaltă parte se află pozitivistii, reprezentanții științelor naturii, care voiau să găsească legi universale după metoda științelor exacte. Astfel, susține Berlin, dacă aceste legi ar fi posibile, atunci am putea prezice viitorul. Concepția sociologică a lui Auguste Comte era orientată în această direcție unică a ccunoasterii științifice în științele umaniste. Berlin critica deopotrivă și această perspectivă.

Pentru I. Berlin, ideea ca se pot descoperi legi sau reguli in desfasurarea evenimentelor istorice este specifică acestui mod de gandie determinst, care vrea să găsească o rațiune în fapte, care leagă evenimentele între ele și crează o poveste inteligibilă. Acesti istorici pleacă de la premisă inconștientă că există o lege universală, o rațiune sau chiar o logică în toate aceste venimente.


Berlin spulberă mitul pozitivist, specific gândirii lui Comte, conform căreia, științele naturii vor ajunge la acel nivel de cunoaștere ideal. O dată ce științele vor avansa, cunoașterea va spori, oamenii vor ști suficient de mult încât să fie înțelepți, buni și fericiți. Totul ține de modul în care se descoperă și se aplică metoda. Metoda o dată validată, ea se poate replica în diverse domenii, deci și cel Istroic. Berlin are un ton ironic pe tot parcursul prezentării acestor premise pozitiviste.


Evenimentele psihologice, viața conștientă cât și inconștientă a indivizilor, activitățile, relația, mediul, ar putea fi explicate după metode științifice, așa cum Newton a  ajuns în urma experiențelor sale la legi univesale, cel puțin în sistemul său de referință, cu ajutorul unui număr mic de legi. Însă, pentru Berlin, toate aceste concepții, atât cele metafizice cât și cele științifice, au o eroare comună: ideea că a explica înseamnă a formula legi universale care poate acoperi un număr infinit de cazuri.


Asadar, pentru Berlin  „concepţia accidentală asupra istoriei”  este mult mai plauzibilă decât una de tip determinist, ea fiind  mai apropiată de ideea de  libertatea si de participare a individului la Istorie. Berlin nu mai gândește Istoria circular, așa cum Constantin Brâncoveanu a dat tonul în modă secolului XVII, de creștere și descrestere a Imperiului Otoman si nici de la simplu la complex ca Hegel. Nu exista o cauză care să îi fie anterioară, necesară şi suficientă pentru a explica întregul fenomen.

Berlin admite ideea de eveniment istoric. Însă acesta nu este deteminat de puteri oculte, sau de un Spirit al Vremii cum era la Hegel, ci de un numar mare de indivizi anonimi, sau un singur individ și actul volitiv al acestuia. Așadar, individul participă la istorie. Mai mult, el este chemat să își exprime această voința de putere și de libertate. Un Alexandru Macedon, un Napoleon sau chiar un Hitler, ei sunt oameni care au participat din plin la Istorie. Dacă admitem ideea deterministă, atunci faptele lor sunt reprobabile, iar un Hitler scapă de orice judecată morală. Berlin susține că afirmarea individuală este un act liber, deliberat și conștient.

Pentru Isaiah Berlin, toate variantele acestor atitudini presupun, precum orice formă de determinism, eliminarea ideii de responsabilitate individuală. Toată critica lui pleacă de la premisa că omul este liberul lui arbitru. Este o premisă în stilul cel mai Nietzschean, de voința de afirmare, de a face istorie și de a participa la viața societății. Numai așa, în societate, omul își poate exprima libertatea, pare a spune Berlin. Pentru el nu există o "necesitate istorică", ci omul și-o crează după propria voința în măsură libertății pe care și-o afirmă.

Critica. Daca istoria e o afirmare individuala, atunci cu siguranta este mult mai usor in a prezice viitorul, lucru pe care Berlin il reproseaza pozitivistilor. Dupa parerea mea, individul este mult mai previzibil decat determinismul lui Hegel. Ii putem ghici intentiile unui politician, uneori chiar le spune in mod explicit si totusi cursul istoriei poate sa fie deturnat de la orice intentie si vointa.  Cat despre un Alexandru Macedon, un Napoleon sau un Hitler, se pune problema daca nu cumva istoria i-a creat pe ei, prin acele forte latente si colective.

Deci e discutabila teza lui Isaiah Berlin. Criticile pe care le aduce atat determinismului cat si pozitivismului sunt valabile, insa solutia pe care o propune este mult prea slaba. Sigur, ne convine de minune sa responsabilizam individul si sa-l trimitem la vot, ca de, participa si el cumva la facerea Istoriei. Orice om face parte din istorie, dar nu ca act al vointei. Caci nici macar numele nu si-l poate da singur.

bad art. arta naiva.

G W Bush, the ex president of US

Se pune intrebarea, ce este arta? Greu de raspuns. Cine este in masura sa spune ca un tablou are valoare si altul nu? Sigur, daca ne referim la valoarea de piata, putem sa punem un pret pe el. Dar daca este un tablou pictat de G W Buch? Pretul este dat de valoarea lui intrinseca sau de valoarea sa artistica?

De cele mai multe ori nu facem diferenta intre arta si procesul creatiei artistice. Arta este ceea ce o denumim ca valoare. Insa procesul creatiei este universal si apartine omului, nu doar celui pe care il denumim artist. Asadar specificul omului este de creatie intru revelatie.

Arta care esueaza, arta artistilor ratati, nu doar ratati, dar si fara talent trebuie sa aiba loc in galeriile noastre. Asa a aparut ideea unui grup de tineri care au expus lucrari gasite prin gunoaie sau refuzate de alte galerii. Asa a aparut un nou curent artistic, mai de graba o manifestare anti-arta canonizata si s-a denumit simplu Bad Art.

Bad art este un fel de salon al refuzatilor. Curentul pune accent pe ideea de accidental.  Din ce am observat eu, artistul nu are constiinta propriului esec/valoare. Care este limita dintre estetic si artistic? Sigur ca acest tablou pictat de G.W. Bush, fostul presedinte al Americii nu ar poate fi considerata o opera de arta de catre elite. Nu stiu insa daca la o licitatie nu va avea un adevarat succes. 

Bob Ross
 

Arta naiva este un fel de bad-art. Insa de ce nu poate fi numita Arta Inalta? Intentionalitatea are, constiinta propriei dimensiuni, o are. Ii lipseste cadrul artistic. E mai mult o imitatie a realitatii, ci nu reprezinta o noua dimensiune a realitatii. Nu ne arata lumea "altfel". Adica in adevaratul ei aspect. Nu ni se descopera ceva nou.

Arta nu e o intamplare. Arta este o vointa. Este o afirmare. Si doar ceea ce e considerat ca vointa e specific omului. Astfel si elefantii picteaza, daca sunt dresati. Iar urmele unui labrador in nisip pe plaja poate fi considerata arta. Dar ii lipseste intentionalitatea. Este accident. Insa, intentionalitatea este atat a subiectului cat si a perceptorului. Iar eu daca vreau sa vad in aceste urme ceva mai mult decat niste urme, atunci obiectul devine unul artistic. E complicat, stiu, de-aia ma opresc aici.

P.S. Totusi, daca ma uit la ramele pe care le-a ales pentru tablourile sale, se pare ca Bush are constiinta propriei arte mari, nu picteaza doar terapeutic.

Seraphine LOUIS

 Individul se retrage din creatia si ramane artistul. Ceea ce inseamna individual devine colectiv. Numim talent, adica un proces subiectiv, datat in timp si creat de o persoana anume, ceea ce alta data se numea pe buna dreptate "inspiratie". Am fost inspirat spun unii artisti. Adica, nu am fost eu. Ceva din afara mea. Un spirit. Sigur, termenul e destul de dogmatic, religios. Caci arta era privita ca ceva venit din exterior spre a fi revelat.

Imi place termenul de inspiratie. Pentru ca individul in procesul creatiei se retrage cumva. Aceasta retragere este una de tip mistic. De aceea nebunii au facut pereche buna cu artistii. Ei sunt atat de universali si atat de individuali. Asadar, te singularizezi in procesul creatiei, ca mai apoi el sa te depersonalizeze. Prin depersonalizare ajunge sa fie un bun colectiv.

O sa iau din viata pictoritei Seraphine Louis *1864-1942 doar ceea ce e simbolic. Nu ma intereseaza conditia ei umila. Nu ma intereseaza biografia ei. Ma intereseaza doar ceea ce este traire. In procesul creatiei nu ma intereseaza indiscretiile, certurile, barfele de salon. Ma intereseaza nebunia. Ma intereseaza ceea ce o face pe aceasta femeie sa fie dincolo de propria ei istorie. Ca si in cazul Fridei Kahlo, ma intereseaza suferinta, ceea ce duce la depersonalizarea individului. Ceea ce credeam a fi atat de subiectiv, este de fapt atat de unviersal.

Serahpine, o femeie religioasa. As fi putut spune singura. Dar asta tine de biografia ei. Cand spun religioasa tine de un anumit proces al creatiei. Caci religia inseamna o cale spre universal. A fi singur insa nu. Lui Serahpine ii apare in biserica un inger care ii spune sa se apuce de pictura. Toate economiile ei de menajera se vor duce pe ingredientele cu care isi face culorile. Din sange poate face nuante de rosu, din argila galbenul si din carbune albastrul. Adauga anumite plante si le macereaza le piseaza. Nu o face dintr-o convingere anume. Ci doar pentru a economisi bani. Culorile sintetice sunt atat de scumpe pentru o menajera din franta sec XIX.

Din acel moment isi dedica viata cu totul picturii. Se inchide in camera ei de la etaj, si in timp ce lucreaza zi si noapte intoneaza cantece bisericesti in limba latina. Intra intr-un fel de transa, pe care o numesc inspiratie. De aceea ea, Serahpine Louis, devine Serahpine, Ingerul care i-a pus pensula in mana. Devine de fapt vocea interioara a unui eu depersonalizat. A unui eu care nu mai este Louis, ci eul Ingerului Serahpine. Pentru ca in aceasta betie mistica, inconstientul trece necennzurat in panza tabloului.

Motivele lui Seraphine sunt motive din natura. Ea imbratiseaza copacii, este ceea ce o vindeca. Vorbeste cu frunzele, si cand este trista se duce in natura. Legatura ei cu natura se vede atat de bine in pictura ei. Picteaza un copac cu radacini, ca intr-o reflectie. Natura ei este plina de viata. Parca te sperie. Parca te agata. Ca niste scaieti, nu te lasa sa pleci. Privind tabloruile ei, florile, frunzele sunt intr-o continua miscare. Privitorul este invitata sa vada cum creste iarba, cum isi trage seva din pamant. Sa imbratiseaze scoarta copacului, sa puna urechea pe pamant.

Frunzele si mugurii lui Seraphin se prind intr-un dans dupa anumite regului. Este ca intr-o ameteala. E ca intr-o fuga a lui Bach. Este de fapt o fuga. Fuga are teme care se repeta dupa un anumit model. Asa e si pictura lui Seraphine. Are un pattern. Mugurii cazuti si frunzele acopera pamantul ca niste viermi care isi invaluie prada pana o devoreaza. Pana la pamant. Pana ramane ritmul pur. Adica Fuga. Privind picturile lui Seraphin ma cuprinde teama. Aceasta natura isi trage vitalitatea din propria descompunere. Tablourile lui Serahpine se compun si se descompun dupa acelasi ritm.

Noaptea, poate doar noaptea as putea surprinde acel moment. Poate doar cu ochii inchisi as putea sa simt cum creste iarba sub picioare. Poate doar asa as auzi fosnetul frunzelor de la amiaza. Si ciulinii baraganului. Si florile cele mai neinsemnate. Semintele lor. Ca lanurile lui Van Gogh. Nebunia Seraphinei este una de geniu. Sa canti Ave Maria si sa pictezi e un gest cat se poate de autentic. Ceea ce ma face sa cred ca Arta nu este un proces istoric, un moment in evolutia omenirii, o emancipare. Arta este asemeni religiei. Caci nu Seraphine a ales sa picteze, ci Ingerul. Nu degeaba numele ei de Inger, Seraphine, care poate inconstient i-a condus viata.

Arta, nu este un moft. Nu este o alegere. Nu este nici macar cultura.  Arta este o chemare careia nu te poti impotrivi. Seraphine e posedata de ingeri. Isi cumpara rochie de matase pentru a se intalni cu ingerii la expozitia sa. Se imbraca in mireasa, pentru ca aceasta expozitie este de fapt o nunta mistica. Si pentru ca expozitia este amananta si nu va avea loc, sfarseste intr-un ospiciu de nebuni. Dar asta nu e relevant decat pentru bibiografia ei. Cand a spus tot ce a avut de spus, atunci ingerii au parasit-o. Si au lasat-o sa moara ca pe orice om. Este dovada procesului artistic, care vine si se retrage. Este transperonsala si transcendenta. Este arta mare.

As numi acest tablou "Rugul Aprins". Orice maces este un rug aprins. Dar nu orice om il poate vedea asa. Caci trebuie sa il vezi de la departare la amiaza, cand caldura e mai puternica si orizontul ia foc. Ar putea fi denumit la fel de bine Copacul Vietii, caci are radacini. Ar putea fi copacul primordial, care ajunge pana la stele, si care e poarta spre lumea de dincolo. Ar putea fi prea bine o mandala. Dar nu sensul trebuie cautat in acest tablou. Ci sentimentul. Este un sentiment plin de viata rotunda, ciclica, eterna caci are in sine moartea. Tabloul asta e viu. Asemeni unor plante carnivore. Si imi place sa-l privesc.

Mistretul cu Colti de Argint

Photo D.M  by ART COM 

Un print din Levant indragind vanatoarea si textul o ia usor la trap ca un cal asculator. Stapane, ii auzi pe lingai cum rad complice intre ei dandu-si coate. Mistretul acest nu vine pe-aici. Mai bine sa-abatem vanatul cu coarne, sau vulpile rosii sau iepurii mici. Iar Printul raspunde introcandu-se Taci. Autoritar. Pana la moarte cand ranit fiind de propria iluzia, abia a mai inganat un Taci!

Ce are totusi in comun mistretul lui Augustin Doinas cu Don Quijote? Pai multe. Atat Printul cat si Quijote sunt niste personaje nobile. Ambii pleaca in cautarea de aventuri. Numai ca aceste aventuri sunt iluzii pentru cei mai multi. Atat printul cat si Cavalerul Tristei figuri sunt urmariti de simbolul mortii. Ambii au slugi care ii servesc. Iar aceste slugi sunt si se cred ca detinatoare a adevarului. Nu exista Mistret cu Colti de Argint asa cum nu exista Uriasi.

Printul moare strapuns de propria iluzie. Insa fara sa o nege. Don Quijote este gata sa isi dea viata pentru propriul Adevar. Poti spune despre el orice, insa niciodata sa nu ii amintesti, nici macar in gluma, ca morile nu sunt uriasi, si ca nu s-a luptat cu vrajitorul ci cu Canonicul sau Popa din sat. Asta e blasfemie. Si pentru asta, El, Cavalerul Tristei Figuri e gata sa isi dea viata. Chiar daca vor vedea asta ca pe o prostie sau o iluzie desarta.  Slugile nu au dreptul sa judece!

E adevarat, ca pentru a pleca in cautarea Mistretului cu colti de Argint trebuie sa ai niste slugi tocmite. Fie ca il tocmesti pe Sancho, care sa se ocupe de ale gurii, sau pe guvernanta care sa aibe grija de casa cat esti tu plecat, trebuie sa ai niste slugi. Poti tocmi insa o singura sluga daca nu ai bani. Oricum, fara nu se poate. Caci orice iluzie are nevoie e o sluga. Orice Adevar are nevoie pentru a fi de aceasta lume, plina de slugarnicie. Si daca nu crezi asta intreaba-ti stomacul. Cand i va fi mai foame.

Canonicul, Popa si Moartea

In calatoia sa, Don Quijote este urmări tot timpul de simbolul morții, de Canonic si de Popa. Se pare ca moartea are o legătura cu locul copilăriei, cu locul Nașterii.  Nu este vorba numai de moartea asta biologica. Mai este o altfel de moarte. Mult mai grava. Pentru ca se hraneste din ceea ce il face pe om viu.

Un singur lucru isi doreste Popa si Canonicul. Ca Don Quijote sa nu mai viseze aventuri. Sa nu mai caute dragostea acolo unde nu exista. Sa nu mai vadă in niște mori de vânt veritabile obstacole. Sa nu mai lupte. Sa isi bage mințile in cap, si inima daca se poate. Dar atât timp cat Don Quijote este pe drumul aventurii, moartea nu are nici o putere asupra lui.

Moartea se deghizeaza. Participa la viata tot timpul doar ca sa ispiteasca. Am întâlnit si eu astfel de oameni.. De ce faci tu masterul asta? De ce alegi tu jobul asta? Nu vezi ca nu se castiga? Nu vezi ca arta e doar o regina roasa de molii? Filosofie? Si cand am pus mana pe sapa ca sa fac bani moartea mi-a zis. Tu meriți ceva mai mult. Si am fost canonit de cei părtași ei, tu esti om cu doua facultati, dar n-a ia si da-ti cu grăsime pe mâini, sa inveti meserie. Si radeau asemeni Canonicului cand se prefacea si se deghiza in haine de cavaler doar-doar ca sa il aduca pe Cavalerul Tristei Figuri inapoi acasa.

Eu faceam pe prostul pentru a imi castiga libertatea mea, care nu se compara cu nimic in lumea. Si cand iubeam, chiar daca toti imi spuneau ca e o curva, ca e o proasta, ca ma inseala, nu o iubeam oare pe Dulcinea?  Numai cine nu are imaginatie nu poate iubi absolut. Nu in ultimul rand, cine nu cunoaste libertatea nestiintei si a jocului? Iata-l deci pe copilul Sanco Panza! Cand am cedat din toate aceste libertati cate putin, atunci s-a instalat moatea. Incet si sigur. Ca un cancer.

Pentru ca mai întâi moare spiritul, apoi moare si cavalerul. Nu poți, si moartea a înțeles asta, sa ucizi un om care are spiritul treaz, viu si activ. Găsește-ti o activitate, ceva pentru care sa trăiești, citește o carte si moartea nu te va prinde, imi spune bunica  la 91 de ani. Bineînțeles, pana la urma se lasa dus acasa, pe patul de moarte. Dar ce nu au înțeles ei, ca deja sămânța nebuniei si a vieții fusese sadita in Sancho. Stăpâne, il încuraja el, vom merge intr-o noua aventura. Nu Sancho, lucrurile sint asa cum trebuie acum. Mi-am scris testementul. Vei primi ce ti se cuvine. Si guvernanta restul. Cat despre Canonic si Popa, lasa-i sa-si faca treaba.

Nostalghia

             

"nu tanjesc dupa nimic atat timp cat tine acest moment etern"

. Fericirile sunt mereu altele.Amintirile sunt mereu altfl. Corpul asta se scaldă in ape. Eu Sunt nostalgie! O certitudine! Nostalgia nu are memorie,  doar de un corp in care sa fie doua tample O toamna si un arcus putin zgomot de fond. Un card de gâște  peste iubirile mele bate o toaca latră un caine paste o vaca.

Photo D.M Florenta

catre sine insusi

Ultima data te plangeai ca te-am trimis prea repede in lume. Chiar daca ti-ai inteles demonii, ai luptat cu fricile si nu te mai speri de propria-ti umbra, iti simti tanara fericire amenintata.

Tu cauta sa traiesti ceea ce este numai si numai al tau. Cauta sa traiesti viata fara sa imparti dreptate peste trairile tale. Nu le numi bune, deci demne de apreciat pe unele si rusionoase pe altele. In ziua fericirii fi fericit! Dar in ziua nenorocirii gandeste-te ca si una si alta fac parte din ceea ce inseamna sa fii Om.

Existe uneori sentimente de o nostalgie si o tristete plina care te pot implini mai mul ca extazul fericirii. Caci ele iti releva plenitudinea fiintei de pe inaltimi. Priveste jos luminile orasului adormit. Nu vei intelege nimic din miscarile oamenilor, ba iti vor parea lipsite de sens. Caci viata nu are un sens, ci doar mijloace.

Aici se inalta o biserica. Ca o camera video ce deruleaza viata in viteza, vei vedea cum o zeitate se naste si alta moare, cum una iese din pamant ca un zgarie nori si alta se prabuseste detonata de pirotehnisti.   Tot asa nici fericirea nu poate substitui aceasta devenire a fiintei facand din ea o finalitate.

Te nasti intre viata si moarte, fara scop, ci doar cu aceste mijloace puse la dispozitie pentru a trai o forma sau alta, o tristete sau  alta, o bucurie sau alta. Caci toate sunt adevarate si nimic din ce traiesti nu este fals.

Vei recunoaste pe acei profeti falsi prin faptul ca iti vor promite fericirea in zece pasi. Autocunoasterea prin mutilare. Ba chiar iti vor scoate un ochi, cel melancolic, iti vor taia o mana, cea care te duce in pacat si te vor urca pe Olimp. Vei urma cu strictete ritualul celor zece pasi in fiecare dimineata. Si vei fi urmarit de teama de a nu o pierde.

Am sa iti spun ceva. Omul nu cauta fericirea. El isi cauta fiinta. Te nasti pentru a deveni, nu pentru a incremeni in fericire. Daca faci din fericire un scop, nimic nou, nimic bun nu poate fi in viitor. Iar spaima asta nu te va lasa sa traiesti ce este al tau.

de dragoste pentru Giuseppe

Copyrights @artcomview.blogspot.com

Despre adevărul artistic

don quijote de la Mancha by S Dali

Fiintarea nu se confunda niciodata cu eul. Căci eul nu conține nimic care sa fie numai si numai al sau. Sunt putine lucruri care aparțin cu adevărat individului.  Cum ar fi singurătatea.

Eul este de fapt imaginea noastră despre noi si despre lume. Imagine care Dumnezeu știe cum a ajuns la noi, prin ce lecturi, prin ce convingeri, in ce epoci si secole, in ce societate, etc. Eul este o interpretare fenomenologica a propriei lumi. Iată dar de ce nu poate iesi din context.

Eul e psihologie, pe cand Sinele e prezent si fiintare. Ceea ce nu e reductibil  la nici o categorie. Sinele nu e nici frumos nici urat. Cel mult poate Fi Atunci cand lăsam deschise Posibilitățile fiintarii. De aceea oricând poți fi tâmplar, ITst, aventurier, artist Exhibiționist sau tanti Lenuta de la etajul 4.

Căci prin asta nu iti construiești un brand din propriul destin.. Nu esti o imagine cu care te identifici pana acolo încât ți-e aproape imposibil sa te despărți de ea si uneori mori cu ea in Dinți.

E bine sa investești o parte din libidou in obiect, astfel il insufletesti. Nu iti propun o lume lipsită de carne. Si nici o Spiritualitate fara obiect. Masina trebuie sa prindă viata si sa goneasca pe autostrada. Esti una cu masina ta iar ea are un suflet.

Dar tine cont, dorintele nu au limite. Nu exista un punct zero in care vei spune, am masina pe care mi-am dorit-o atâta vreme, nimic nu ma poate face mai fericit, deci mi-am împlinit scopul. Cum nici un alpinist nu se va opri la un singur vârf de munte cucerit.

Toate acestea sunt reflectari ale Adevărului, adică forme. Căci vine o zi cand masina se strica iar corpul îmbătrânește si apoi intra in pamant. Adevarul a fost prins in acest trup, in carcasa si forma mașinii care acum zace la fiare vechi.

Ai zice ca adevarul in dorința lui nesabuita de a fiinta epuizeaza infinitele forme, infinitele lumi. Asa cum un copil se naște nu prin voita lui, ci prin urgenta adevărului de a fiinta, de a isi crea o Lume.

Așadar eul nu este altceva decat forma pe care o ia viata. Daca te-as întreba care esti tu, nu vei STI daca cel la 18 ani, cel la 30 de ani sau cel încărunțit de istoria propriei vieti. Nu vei STI cu adevărat cine esti daca vei rămâne prins in forma. Esti ca si mort!

Don  Quijote pleacă in căutarea Acelui adevăr unic.  Din punct de vedere istoric nu e decat un functionar care intr-adevăr a avut parte de niște aventuri, prin persoana lui Cervantes care a fost închis ca ostatic, care a luptat in tinerete si care atunci cand nu isi putea plăti chiria mai tinea evidenta la sacii cu mălai de la curțile stăpânilor.

Adică o viata mediocra ca toate viețile noastre. Indiferent daca le trăim extravagant in lumina reflectoarelor sau in anonimat. Si totuși el se desparte de aceasta viata si pleacă intr-o minunata aventura a spiritului. El devine don Quijote de la Mancha. Si pentru a își arată maretia inimii, se lupta cu morile de vânt cu turma de oi si cu leii.

Ce s-ar fi întâmplat daca ar fi fost consecvent cu eul sau? Nu ar fi aflat niciodata ca adevarul poate fiinta in aceasta deschidere a unui contabil. Daca ar fi fost consecvent cu eul ar fi spus, eu nu ma pun la mintea copiilor sa vad in niște mori veritabili Uriasi, demni de tot respectul.

Tor destinul lui don Quijote e de fapt o inconsecventa a ceea ce credem noi însine despre noi, o inconsecventa a ceea ce credem ca e lumea, o inconsecventa a Realității, căci realitatea se întoarce pe dos si morile devin Uriasi, o inconsecventa a ceea ce cred prietenii, familia.

Cand ajunge acasa pe patul lui e menajat ca orice contabil muritor. Intra in rând cu oamenii si se lăsa mărturisit de popă, ajutat de guvernanta, vizitat de prieteni. Ba încă i se deschid ochii sa vadă o realitate transfigurata. Căci nu-l mai vede pe canonic ca fiind un vrăjitor.

Devine unul dintre ei, pentru ca el știe cine este. Nu ca persoana, ci ca fiinta care si-a împlinit destinul prin don Quijote. Destinul lui nu e utopic, dar ucronic. Indiferent ce forma ia destinul, Sinele este același.

Experiența ființarii face din Don Quijote un muritor de rând, un contabil pe patul sau de la Mancha. Dar unul care e gata sa renunțe la ceea ce stia despre el, la imaginea lui, ba declara aventurile lui erezii, si nebunie.

Lumea se răstoarnă încă o data. Si nimeni nu mai înțelege nimic.. Rămâne Sancho un discipol eretic? In situații limita aflam despre noi lucruri pe care nu le bănuiam. Aflam ca nu suntem gândurile noastre, nu suntem idealurile noastre, nici visele noastre, nu suntem părinții nostri, frații, prietenii...

Eul traieste un lung Șir de oameni. Oricât de unic crezi ca esti sub toate aspecte,  trăiești de fapt intr-un eu colectiv. Bineînțeles ca eul trebuie sa ia o forma. Viata asta e masca sub care orice fiinta se poate întrupa. Sub invelisul Eului adevarul iese din pamant. Asa cum din pamant au iesit candva piramidele.

Admit ca inautenticul traieste in afara formei... Si câte case neterminate...Si câte monumente, câte piramide, câte femei zidite!...Un hot este trădat de gesturi, si un mincinos de zâmbetul lui. Dar aceasta inadvertenta este valabila atat timp cat hotul isi recunoaște fapta. Iar mincinosul minciuna.

Eul e experiența acelor infinite forme goale. El poate îmbracă orice om, orice destin si pe orice exhibitionist. De aceea el nu poate da consistenta fiintarii. El o îmbracă doar. Daca nu descoperi ceea ce este unic in tine, poți îmbracă hainele împăratului, nu vei trai niciodata experienta incoronarii.

Artiștii au dreptate cand cer ca eul sa fie un izvor nesecat de motive si creatie. Forma pe care o ia viata este deschisă. Piramidele sunt dovada acelui Eu colectiv reprezentat de Faraon. Si toti au pus umărul la aceasta creatie ca sa devină realitate.

 Dar sunt acele forme pe care le ia eul si care ramân in afara fiintarii. Adică, sunt încercări. Lumi ce ar putea sa fie dar niciodata nu vor fi. Sunt Vieți care ar putea fi trăite dar nu sunt trăite. Idealuri care ar putea fi destine dar nu sunt. Pentru ca nu ai plecat ca don Quijote in aceasta aventura a spiritului. Si ai impresia ca esti una cu Eul tau. Ai impresia ca esti genial, dar nu esti. Si de-aia disperi.

Don Quijote pare un exhibitionist, uneori prea îngâmfat. Se baga in tot felul de probleme si le cauta ca sa dovedească cine este el. Parțial adevărat. Numai ca aceste aventuri dovedesc de fapt cine nu este el. Sancho se credea un bun guvernator de insula. Se dovedește ca e doar un bun Panza, adică pântec.

Si atunci probele la care se supune nu sunt niște aptitudini de atlet. Ci sunt niște probe ale Sinelui. Înfruntându-și toate fricile si lasitatile, coborând in peștera, eul moare si se naște omul.

 Toate aventurile sunt in primul rând simbolice, si reprezintă fricile Eului. Căci cea mai mare frica a Eului este despartirea de forma, adică moartea simbolica a persoanei. Cand fricile au fost înfrânte este descătușat Sinele ca putere creatoare.

Dat in tarbaca. Uneori dezbrăcat, umilit. Ironizat. Luat de invitați in ras. I s-a pregătit chiar diverse scenarii spre amuzamentul celor de la curte. Toate aceste Umilinte sunt dovada ca Eul era devalorizat. Nu de mine râdeți voi, ci de ceea ce este vizibil vouă pare a spune cavalerul tristei figuri.


Cand ia atitudine don Quijote si este dispus sa lupte cu vitejie ? Numai atunci cand este jignit Omul. Salvează tâlharii, dar nu admite ca obrăznicie lor sa jignesca imaginea sublima a iubirii, Dulcinea. Poți spune orice despre el, dar nu si despre marinimie, vitejie, sacrificiu, iubire, constante umane, ci nu simple accesorii individuale.

Omului ii e greu sa se despartă de imaginea lui pe care cu atâta truda si-a construit-o si si-a consolidat-o de-a lungul anilor. Este ca o pierdere, pierderea unei persoane dragi. Căci in fond, omului ii e foarte greu sa moara.

Nu este o aventura a Tinereții. Don Quijote e un om trecut de floarea vârstei. Nu este o călătorie a afirmării, nici măcar o călătorie inițiatică. Vârsta a doua intra in aceasta umbra a morții. Don Quijote înainte sa plece își vinde lucrurile, pune casa in ordine.

Este o călătorie intru împăcarea lui cu moartea. De fapt este ultima lui călătorie urmărit tot timpul de simbolul morții, de canonic si de popă. Cei doi iau diferite forme si înfățișari ieșindu-i in drum pentru al il aduce acasa.

"Yo soy " e dovada fiintarii, ci nu o afirmare narcisista a Eului. Yo soy "Cavalerul Tristei Figuri", asadar mărturisesc despre existența Acestei fiinte in carne si oase. Despre adevarul care ființează si prinde viata in acest destin. Putea fi altul, dar a ales calea cea mai buna. Un adevăr care a trebuit sa prindă forma in aventurile lui Don Quijote de la Mancha.

Cand ma întreaba cineva "cine esti tu?" zambesc, pentru ca stiu. Se va uita la forma, la eul, la ceea ce  am sau dețin, la cariera mea la părinții mei si la biografie. Si va fi contrariat cand din acțiunile mele va vedea ca dupa ce eliberez tâlharii, fiind eu însumi unul din ei, ii judec pentru ingratitudine.

Singuratatea ca forma a fiintarii

Florenta 2013, Copyrights artcomview.blogspot.com

Am sa iti vorbesc despre spatiu, despre taceri si despre timpul mort, in fond despre singuratate. Strategia mea e simpla, iar solutia una metafizica. Urmaresc ca intr-un final sa te redau pe tine Sinelui. Vei vedea cum usor-usor vom aduce acesta traire in avantajul nostru. Mai mult de atat, vei simti acel moment de exaltare si beatitudine pe care numai in diferentiere fata de tot si toate il poti trai.

Nu am sa iti incurajez capriciile, micile indispozitii si tot ce tine de nimicnicia ta. Daca alienarea asta o numesti singuratate, inchis intre cei patru pereti ai ospiciului, atunci nu te voi ridica din pat. Iti voi prescrie cel mai probabil un tratament pe baza de infuzie de plante, cateva exercitii fizice si o alimentatie cat mai sanatoasa. Dar cum nu sunt nici guru si nici doctor, probabil ca voi lasa in seama celor in masura acest aspect. Nu iti voi vorbi deci despre singuratate care dispera. Iti voi vorbi despre o singuratate plina de iubire.

Si pentru ca nu cunosc alta singuratate mai bine decat propria-mi, am sa iti vorbesc despre mine. Marile iubiri sunt mereu singulare. Intr-o astfel de iubire am simtit cum cresc. Momentele de pierdere in celalalt sunt regasiri ale Sinelui. Caci singuratatea suspenda gandirea si raman in traire pura, in spatiu. De-aia fiind sub timpuri, iese din timp. Am imbratisat-o cu coastele ca intr-o recunoastere, iar singuratatea mea prindea forma, devenea desavarsita, inchisa si suficienta siesi. Era singuratatea mea regasita in celalalt. 

De aceea apreciez intr-o iubire acel timp mort, in care nu se intampla nimic. Ma bucur de fiecare ezitare, de fiecare exgarerare, de fiecare gest lenes si plictisit. Exista un spatiu care se formeaza intre noi, un spatiu plin de Sine. Nu de orgolii, nici de vechi sau noi ambitii. Ci de momentele cele mai individuale. Cand eu Sunt atat de diferentiat, ea atat de diferentiata, incat am putea sa ne privim asa cum se privesc Stelele, de la distanta, tacut, intr-un Univers rece si ostil. Eu sunt eu. Tu esti tu, si nimic nu ne poate aduce mai aproape decat aceasta regasire a singuratatii in celalalt. Traiesc ceva unic, pentru ca nimeni si nimic nu va mai trai acest sentiment de maretie a propriei singuratati.

Misterul e aici: cum poate Universul sa rupa din aceasta masa nedefinita, amorfa si moarta, singuratatea? Si din aceasta mare insingurare: timpul? Timpul face posibila aceasta minune. Caci cea mai mare spaima a Universului nu e spaima de moarte, ci e spaima de a nu fi, spaima ca niciodata nu-si va intalni singuratatea, adica nu se va intalni pe Sine.  O stea e plina si lumineaza numai daca undeva in Univers si-a intalnit singuratatea. Caci nimeni si nimic nu-i seamana. Daca i-ar semana, n-ar mai exista, n-ar mai fi ea, s-ar anula. Nu pot exista doua stele in acelasi timp. Cine nu a invatat sa-si traiasca propria singuratate nu va invata sa iubeasca niciodata. Iar ei vor numi dragostea orgoliu meschin, suferinta si pierdere! Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii.

Am sa repet. Apasat. Tot. Ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Caci in singuratate ca si in iubire incepi sa existi. Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Pentru ca moartea nu poate sa faca nici o diferenta intre stele, intre oameni, deopotriva toti sunt la fel. Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Nici o stea nu poate sa existe daca nu e o Stea. Tot ceea ce nu e supus singuratatii e supus mortii. Daca ridici ochii in singuratatea ta sa numeri stelele, rand pe rand ele vor incepe a fiinta. Dar la fel de bine nu vor lua fiinta daca imi dai o simpla cifra: unspe' miliarde noua sute treizeci. Acest numar nu va face nici o stea sa apara pe cer.

Asa cum nu exista unspe' miliarde de oameni. Pentru ca tu nu poti trai singuratatea a unspe' miliarde de oameni. Prins in logica lui Ares, logica numarului, tu incetezi a mai fi. Te aduni cu cele unspe' miliarde de oameni si nu mai esti nici decum un om singur. Esti o certitudine in fata mortii. Azi sunt unspe'. Maine vor fi zece. Dar vai, ai inteles total gresit daca te vei intoarce asupra-ti si te vei admira in oglinda. Ba inca vei crede ca esti un izvor nesecat de motive.

Nu, n-ai inteles nimic. Adevarata singuratate nu contine nimic. Tot ceea ce ai crezut ca te face unic si particular, ce ratacire, vei mai intalni la cele unspe' miliarde. Singuratatea de care-ti vorbesc e lipsita de orice categorie. Nu esti cumva. Nu esti frumos. Nu esti bun. In singuratatea mea, ca si in iubire eul nu are ce cauta. Ramane doar ce este indivizibil. Esti atat de singur incat nu mai esti cumva, nu mai ai nici un atribut. Asa cum nu am sa numesc singuratate micile tale indispozitii. Extravaganta ta de artist. Exagerarile.

Greseala e a mea. Pentru ca stunci cand spun Esti, tu te identifici cu micile tale capricii, de copil rasfatat. Dar fiindca ti-am promis ca am sa te inalt, iti spun, toti ne nastem singuri, si toti ne nastem pentru a ne regasi pe noi insine, in singuratatea celuilalt. Singurătatea își caută starea și atunci devine îmbrățișare. Iar ceasts îmbrățișare pentru unii poate fi o poezie, o persoana, un dumnezeu, o vaca. Toate aceste lucruri afirma viata, adica ceea ce este singular in noi, iar moartea nu poate salaslui nici in iubire, nici in poezie. Ramai asadar in acest etern prezent! Ramai cu tine!

Metafizica

Platon si Aristotel in viziunea lui Rafael, Roma

Metafizica e cea care da frumusete gandirii. O impodobeste si face dintr-o facultate a ratiunii un obiect estetic. In cazul asta gandirea devine creatie artistica.

O data cu Critica ratiunii pure (Kant),  metafizica a intrat in derizoriu. Filosofia se rezuma la putinele lucuri care mai pot fi spuse, la acele certitudini testate empiric si la metoda. De la Platon, Aristotel, Descartes, Pascal si chiar un Leibniz, gandirea filosofica speculativa nu a mai atins valoare estetica, exceptie filosofia lui M. Heidegger. Si pe alocuri la unii existentialisti ca Sartre, Camus, chiar un Nietzsche.

Cat de frumos vorbeste Pascal despre Om. Cat de frumos il coboara si il ridica! Cat de frumos se intreaba ca Psalmistul David, Ce este Omul? Nu dintr-o criza existentiala se intreaba Pascal Ce este Omul? Nu dint-o criza de identitate, ci din acele nevoi estetice care il singularizeaza pe om si il desfinteaza in acelasi timp. Ce este Omul este o intrebare care tine de esenta noastra.

Metafizica nu tine doar de filosofia speculativa. Metafizica este atat placerea gandulu dus la capat, cat si forma pe care o ia acesta.  Atunci cand vorbim despre noi vorbim despre Univers si cand vorbim despre Univers vorbim despre Om. Caci omul nu contine nimic, de aceea are nevoie de metafizica ca sa prinda forma. Si de ce nu, sa se singularizeze.

Visez la ziua in care omul va privi spre el, nu din unghiul acesta naturalist al documentarelor tv, ci din cel al metafizicii. Va redescoperi atunci placerea gandului crator. Metafizica este prin excelenta o forma de creatie. Creaza din nimic, cu puterea gandului, o Lume in care se poate locui. Lumea lui Platon era o lume locuibila, cu proprii ei Zei. Si cate lumi pierdute...

De aceea cred ca metafizica nu e doar o simpla speculatie filosofica sau un joc cu transcendenta goala. Ci este o nevoie a omului asa cum fizica moderna are nevoie de un sistem. Asa cum fizica isi creaza propriile legi din necesitatea uneia fata de cealalta.

Se deosebeste de religie si de credinta prin faptul ca fiind lipsita de limite, nu poate avea certitudini. E mai putin dogmatica de cat stiinta moderna, pastrandu-si insa orgoliul universalismului.  E adevarat ca orice gand articulat are nevoie de un sistem. Caci doar asa putem face dovada unei Lumi zamislite din propria gandire care sa fie reala.

Dar atat timp cat nu stim daca noi cream Lumea, sau daca Lumea ne creaza pe noi, avem aceasta libertate matafizica sa o gandim. Poate ca Lumea sub infinitele ei forme ne-a zamislit gandirea, punand in noi acele patternuri. Cert este ca nu exista o Lume fara a fi creata. Nu exista o realitatea fara a fi creata. Nu exista legi fara a fi ele insele enuntate. Chiar si in fizica. Chiar si in stiinta moderna.

Asadar, nimic nu ne opreste sa redescoperim frumusetea si importanta filosofarii. Chiar daca singurul argument care ne-ar ramane ar fi cel al esteticii. Cum nimic nu-l impiedica pe artist, in ciuda spiritului "stiintific" in care traieste, sa creeze opere de arta.

Exista in noi un adevar care o data iesit din pamant a si creat forma cea mai adecvata la real. Caci o lume se naste si alta moare. Mai mult de atat, vorbind despre Univers, metafizica are si o functie simbolica. Pe harta inconstientului se recreeaza acele repere dupa care omul navigheaza in drumul lui spre nemurire. Este Lumea interioara a sufletului.

Si nu stim daca nu cumva Universul prin arhetipul sau nu a pus in noi imaginea Sa. Poate ca nu. Poate ca da. Cert este ca fara o Lume nu putem trai.  Lipsa de sens este criza pe care o simtim metafizic. Goliciunea si vidul existential provin din faptul ca am tot luat din aceasta lume fara sa punem nimic in schimb. Am consumat resursele cunoasterii practice, atomii, energia, si am spupus-o ca pe o curva la experimentele noastre.

Dar metafizica nu e un experiment. E mai intai de toate o experienta. Una care imbogateste de o potriva si Lumea si Omul. Nu vad de ce aceasta realitate ar fi negata din moment ce are un efect atat de uimitor!?

Visez la ziua in care documentarele nu vor mai pune lumea sub lupa. La ziua in care experimentele nu vor mai constrange natura sa se supuna acestor legi. Doar atunci vom putea crea o lume cu adevarat noua. Doar atunci Adevarul va iesi din pamant, sub forme si legi noi, pe care nici macar nu le gandim.